Sunteți pe pagina 1din 71

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Geografie

Conf. Dr. Ioan Povară

GEOGRAFIA MEDIULUI Partea a II-a

POLUAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Bucureşti, 2006

CUPRINSUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

POLUAREA MEDIULUI

1. GENERALITAŢI (etimologie, termeni, definiţie)

2

1.1 Tipuri de poluare

4

1.2 Praguri de toxicitate a poluanţilor

7

1.3 Concentrarea poluanţilor în organismele vii şi la om

8

2. POLUAREA ATMOSFEREI

2.1

Poluarea fizică a atmosferei

10

2.2.

Poluarea chimică a atmosferei

15

2.3

Poluarea biologică a aerului

21

2.4

Poluarea aerului din interiorul construcţiilor

22

2.5

Procese naturale de epurare a atmosferei

23

2.6

Prevenirea poluării atmosferei

24

2.7

Poluarea aerului în românia

24

3. POLUAREA SOLULUI

3.1 Poluarea cu pesticide

26

3.2 Poluarea cu îngraşaminte chimice

28

3.3 Poluarea cu metale grele şi ape reziduale

28

3.4 Poluarea radioactivă

29

3.5 Poluarea biologică

29

3.6 Modalitati de evaluare a poluării solului

29

4. POLUAREA APELOR

4.1 Poluarea naturală

32

4.2 Poluarea artificială

32

 

4.2.1 Poluarea fizică

33

4.2.2 Poluarea chimică

34

4.2.3 Poluarea biologica a apelor

38

4.2.4 Poluarea apelor subterane

38

4.2.5 Autoepurarea apelor

41

4.2.6 Tehnici de depoluare a apelor

41

4.2.7 Poluarea apelor în România

42

5. POLUAREA CU DEŞEURI

5.1

Producerea deşeurilor

45

5.1.1 Deşeuri industriale

46

5.1.2 Deşeuri agricole

47

5.2.

Managementul Deşeurilor

47

5.2.1. Depozitarea în gropi sanitare

47

5.2.2. Incinerarea deşeurilor

48

5.2.3. Injectări în litosferă

49

5.2.4.

Depozitarea în ocean

49

 

5.2.5.

Reutilizarea sau reciclarea deşeurilor

49

5.3

Deseuri radioactive

50

5.3.1. Surse de deşeuri radioactive

51

5.3.2. Tratarea şi reciclarea deşeurilor radioactive

51

6. POLUAREA PRIN ACCIDENTE TEHNOLOGICE

52

7. POLUAREA REGIONALĂ, TRANSFRONTALIERA SI GLOBALĂ

53

8. FENOMENE METEOROLOGICE PROVOCATE DE POLUARE

53

8.1 Deteriorarea stratulzui de ozon

54

8.2 Smogul fotochimic

57

8.3 Ploile acide

 

58

8.4. Efectul de seră

60

9. SISTEME DE SUPRAVEGHERE A POLUĂRII MEDIULUI

62

10. IGIENA MEDIULUI

63

11. IMPACTUL TURISMULUI ASUPRA MEDIULUI

65

12PROTECTIA MEDIULUI

69

Bibliografie

INTRODUCERE

Variabilitatea temporală şi spaţială a elementelor de mediu este o realitate. Apariţia componentei socio – umane a mediului înconjurător a introdus o noua dimensiune în cadrul acestuia, dimensiune care se dezvoltă pe măsura cresterii populaţiei şi a amplificării procesului industrial. Intervenţiile asupra geosistemelor au generat efecte uneori cunoscute şi previzibile, alteori nici măcar bănuite. Indicatorii de mediu demonstrează că majoritatea condiţiilor fizice ale Terrei se degradează permanent. Cel mai important indicator al sănătăţii planetei - scaderea numărului de specii de plante şi animale - este în regres. În continentul Nord American au dispărut 37,5 % din numărul de specii de peşti de apă dulce, fenomen care are la bază o dublă cauză: necesarul sporit de apă dulce preluată din râuri şi poluarea acestora. În ansamblul său starea planetei s-a degradat alarmant, iar procesul continuă. Cei mai mulţi dintre factorii care determinat această stare sunt cunoscuţi, în timp ce procesele complexe care o generează sunt doar în parte elucidate. Începând de la la jumătatea secolului trecut s-au intensificat exponenţial trei tendinţe distincte care au contribuit direct la intensificarea presiuniilor exercitate asupra mediilor naturale:

cresterea populaţiei;

cresterea explosivă a producţiei economice mondiale;

distribuţia veniturilor.

Nici una dintre cauzele enumerate nu a avut o tendinţă constantă de evoluţie, deoarece nici una dintre ele nu poate evolua independent. Fiecare este nemijlocit legată de celelalte şi în primul rând de limitele naturii. Fiecare generează poluare, iar poluarea determină ieşirea factorilor de mediu din starea de echilibru dinamic şi stabilirea altor echilibre, cu efecte dăunătoare asupra vieţii.

Din punct de vedere termodinamic, starea unui sistem poate fi descrisă de către o sumă de parametri fizico-chimici, variabili în timp şi spaţiu. Cu cât sistemul este mai complex, cu atât este nevoie de mai mulţi parametri pentru a-l putea defini. Mediul natural poate fi caracterizat cu ajutorul principiilor termodinamicii. Proprietăţile termodinamice ale unui sistem natural, care depind numai de starea lui la un moment dat, nu şi de drumul parcurs pentru atingerea acelei stări, poartă denumirea de funcţii de stare. Fiecare dintre geosfere este rezultatul unor procese complexe petrecute pe durata câtorva miliarde de ani. Proprietăţile termodinamice ale geosferelor pot fi intensive sau extensive. Proprietăţile extensive sunt proporţionale cu cantităţile de substanţe din sistem, iar aceasta înseamnă că sunt aditive, adică proprietăţile extensive totale ale sistemului se obţin prin însumarea proprietăţilor extensive ale constituenţilor individuali. Rezultă că proprietăţile extensive ale planetei sunt date de mărimile tipice ale fiecărei geosfere (masă, energie, volum). Pe de altă parte proprietăţile intensive precum temperatura sau presiunea, nu depind de cantitatea de substanţă din sistem. Într-un moment dat, proprietăţile intensive şi extensive ale unui sistem se află într-un echilibru care poate fi considerat stabil. Dacă starea sistemului se schimbă, se poate spune că a avut loc un proces termodinamic ca de exemplu producerea precipitaţiilor atmosferice, declanşarea unei alunecări de teren, un incendiu devastator, etc. Fiecare proces termodinamic se desfăsoară până la starea în care nu mai este posibilă nici o transformare, când toate mărimile termodinamice rămân constante. Această stare poartă denumirea de echilibru termodinamic. Un echilibru perfect poate fi atins numai în sistemele izolate. Într-un sistem deschis, aflat în echilibru termodinamic, o schimbare minoră a uneia dintre funcţiile de stare declanşează un proces termodinamic care se poate produce cu sens diferit. De ex., într-un sistem noros în care există un amestec de vapori de apă şi gheaţă, o

creştere a temperaturii aerului va determina transformarea gheţii în apă, iar o scădere a temperaturii va produce creşterea cantităţii de gheaţă. Starea de echilibru dinamic a factorilor de mediu este precară. Sensibilitatea factorilor de mediu la impulsuri naturale sau datorate activităţii antropice face ca starea de dezechilibru să se instaleze rapid. Omul sustrage permanent din natura cantitati tot mai mari de substanta şi energie pe care le transforma şi le utilizeaza în beneficiu propriu. Acest proces este lent, constant. şi se desvolta exponential. Reziduurile proceselor de prelucrare a substantelor sustrase din natura, sau chiar o parte din aceste produse sunt returnate sub diferite forme în mediu, poluîndu-l. Emisiile de poluanţi, indiferent de natura lor, acţionează ca impulsuri în mediu şi declanşează procese termodinamice în urma cărora sunt necesare noi echilibrări, care conduc la o altă stare de mediu, diferită de cea anterioară. Un exemplu elocvent la scara sistemului planetei îl constituie creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră resimţită în mediu prin tendinţa de creştere a temperaturii globale. Ignorarea acestor procese agravează şi mai mult dezechilibrele din natură. In absenţa unor măsuri de ordin legislativ şi educaţional şi a conştientizării populaţiei referitor la situaţia actuală a mediului înconjurător, starea acestuia se va deteriora în continuare. Cunoaşterea proceselor complexe generatoare de dezechilibre reprezintă premisa necesară pentru limitarea lor şi pentru proiectarea măsurilor de conservare şi protecţie a mediului.

POLUAREA MEDIULUI

1. GENERALITAŢI (etimologie, termeni, definiţie)

Etimologic, termenul poluare provine din latinescul polluere = a murdări a pângări, a polua şi s-a folosit iniţial pentru a defini numai rezultatul unei acţiuni umane a cărei consecinţă a fost degradarea propriului mediu de viaţă. Ulterior sensul a fost extins şi asupra unor procese naturale al căror efect este identic. Prin urmare, poaluarea poate fi naturală şi artificială, ultima deţinând cea mai mare pondere. O primă definiţie a poluării a fost dată la Conferinţa Mondială ONU asupra mediului (1972), definiţie ce consideră poluarea drept „modificarea componentelor naturale sau prezenţa unor componente străine, ca urmare a activităţii omului şi care provoacă prin natura lor, prin concentraţia în care se găsesc şi prin timpul cât acţionează, efecte nocive asupra sănătăţii, crează disconfort sau împietează asupra diferitelor utilizări ale mediului la care acesta putea servi în forma sa anterioară”. Prin această definiţie se recunoaşte oficial faptul că cea mai intensă poluare este consecinţa activităţii antropice. La modul general, poluarea poate fi definita ca “totalitatea proceselor prin care se introduc în mediu, direct sau indirect, materie sau energie cu efecte dăunatoare sau nocive care alterează ecosistemele, diminuează resursele biologice şi pun în pericol sănătatea omulu. în sensul definit mai sus, prin poluant se înţelege un factor (materie sau energie) care introdus în mediu într - o cantitate care depăşeşte o limită care poate fi suportată de una sau mai multe specii de vieţuitoare, sau de către om, împiedică dezvoltarea normală a acestora. Activitatea umană produce poluare, indiferent de domeniul în care se desfăşoară. În perioada anterioară revoluţiei industriale, aproape toate produsele care produceau poluare erau de natură organică şi relativ reduse cantitativ, deci puteau fi uşor transformate prin procesul de biodegradare. Numeroasele procese industriale actuale, tehnicile de cultură agricolă, zootehnia, cercetarea stiinţifică, aglomerările urbane, toate sunt surse de poluare. Fără îndoială, procesele de fabricaţie, care sunt sisteme deschise, prin varietata materialelor prelucrate, dar şi prin complexitate, sunt cele mai importante surse de poluare; acestora le sunt comune următoarele caracteristici:

sunt disipative de resurse în sensul că raportul de utilizare al acestora este totdeauna subunitar (materie primă/ materie rezultată < 1);

sunt ireversibile termodinamic (cu rare excepţii);

sunt consumatoare de resurse naturale neregenerabile sau neregenerabile la scara

timpului uman;

de

transformare; produc poluare. Consecinţa este introducerea în mediu, pe diferite căi, a unor substanţe cu stabilitate temporală mare, nedegradabile prin procese biologice naturale (numeroasele produse de sinteză, masele plastice, deşeurile radioactive sau radionuclizii artificiali, etc). Absenţa conştiinţei ecologice a populaţiei, neglijenţa şi ignoranţa, dar mai ales preocuparea redusă sau inexistentă a factorilor de decizie pentru problemele mediului ambiant au fost şi sunt suportul ideii potrivit căreia ecosfera are capacităţi nelimitate de a absorbi şi de a neutraliza agenţii poluanţi. Oamenii de ştiinţă au demonstrat că adevărul este cu totul altul şi că sunt tot mai frecvente cazurile în care cantitatea de poluanţi depăşeşte capacitatea naturală de anihilare a acestora, iar ecosistemele se degradează puternic, modificările intervenite putând determina însăşi distrugerea ecosistemelor.

Fig 1 Schema generală a poluării geosferelor

sunt

generatoare

de

subproduse

sau

deşeuri,

datorită

randamentului

scăzut

ATMOSFERA Gaze, pulberi, radionuclizi, viruşi ACTIVITATEA UMANĂ Ploi acide Ploi acide Deşeuri industriale,
ATMOSFERA
Gaze, pulberi, radionuclizi, viruşi
ACTIVITATEA UMANĂ
Ploi acide
Ploi acide
Deşeuri industriale, agricole urbane, activitåţi de
cercetare, medicale, militare
BIOSFERA
HIDROSFERA
PEDOSFERA

Procesele legate de poluare au o varietate şi complexitate deosebită, tuturor fiindu-le comune următoarele trăsături:

1 Poluarea creşte exponenţial cu creşterea populaţiei globului, cu dezvoltarea industriei şi a agriculturii intensive, şi cu frecvenţa conflictelor armate. Explozia demografică a determinat exploatarea tot mai intensă a resurselor naturale şi creşterea producţiei industriale şi agricole pentru a se putea asigura hrana şi bunurile de consum ale populaţiei. Se estimează ca până în anul 2050, populatia globului va creşte cu 50 %, (de la 6,5 miliarde în prezent, la 9,3 miliarde) 1 . Este cunoscut faptul că poluarea este mai intensă în ţările în curs de dezvoltare, ţări în care preocuparea pentru protecţia mediului este redusă, iar fondurile destinate acestui scop sunt aproape inexistente. Ori, tocmai în aceste ţări sporul este mai acceleret. Se estimează că în anul 2050 planeta va fi locuită de 8,2 miliarde, faţă de peste 5 miliarde în prezent. Aceasta presupune

1 Datele referitoare la populaţie, după United Naţions Populaţion Fund (UNPF), Centrul de Informare ONU pentru România.

că în absenţa unor măsuri eficiente de reducere a proceselor de poluare, starea mediului se va deteriora în continuare.

2. Diversificarea şi perfecţionarea tehnologiilor de producţie a diversificat sursele de

poluare şi poluanţii, chiar dacă, în egală măsură, au perfectat şi procese de reducere a cantităţii şi toxicităţii acestora.

3. Între procesul poluant considerat cauză şi efectul asupra mediului există un decalaj

spaţial şi altul temporal. Consecinţele pe termen scurt pot fi percepute şi măsurateşi înregistrate,

dar cele pe termen lung sunt greu previzibile datorită, pe de o parte, complexităţii relaţiilor dintre factorii de mediu şi ecossisteme, iar pe de alta, tocmai apariţiei tardive a efectelor.

4. Deoarece nu se cunoaşte decât în parte capacitatea de suport a ecosistemelor este

dificil să se precizeze care sunt limitele admisibile ale poluării.

1.1 Tipuri de Poluare

Marea diversitate a substanţelor introduse în mediu, precum şi terminologia utilizată neuniform pentru aceeaşi categorie de substanţe poluante, face dificilă o sistematizare exactă a poluanţilor. Vom prezenta în continuare cele mai importante criterii care permit o sistematizare a poluanţilor.

În funcţie de origine

Poluanţi naturali, cei care sunt rezultatul unuor fenomene şi procese naturale, dintre care menţionăm:

- radiaţii cosmice şi telurice, în special prin radionuclizi ( 226 Ra, 10 Be, 36 Cl, 14 C, etc);

- vulcanismul (lapilii, cenuşă, vapori de apă, SO x şi compuşi ai sulfului, NO x , CO x , alte gaze);

- tornade şi taifune, prin praf şi aerosoli;

- meteorizarea şi eroziunea solurilor, prin praf, bacterii şi viruşi;

- ape termale şi mineralizate, prin emanaţii de gaze şi energie calorică;

- procesele naturale de descompunere a materiei organice, prin

Poluanţi artificiali care sunt exclusiv rezultatul unei activităţi antropice (industrie, agricultură, zootehnie, etc).

În funcţie de starea de agregare a poluantului

Emisii gazoase, care provin în proporţie de peste 90% din arderea combustibililor solizi şi din emisiile de gaze de eşapament şi în secundar din industria chimică sau din alte industrii din zootehnie, conflicte armate, la care se adaugă vaporii de apă şi aerosolii 2

Ape uzate care provin din mediul urban, agricultură +zootehnie şi din ape industriale;

Poluanţi solizi, foarte variaţi ca origine şi care sunt cuprinşi în categoria deşeurilor solide (prafuri, pulberi, zgure, subproduse, gunoaie, etc). Principalelel categorii de substanţe poluante, clasificate după starea de agregare şi sursa de emisie sunt prezentate în tabelul 2 (după F.Ramade, 1974, modificat).

În funcţie de natura poluantului Se pot distinge următoarele tipuri de poluare:

Poluare fizică. Este foarte diversificată, are surse similare cu cele ale poluării chimice şi s-a extins în paralel cu aceasta; poate fi de natură sonoră (zgomote şi vibraţii industriale, transporturi, urbane), termică (energie termică degajată în atmosferă sau introdusă în râuri ori pe sol prin lichide cu temperaturi ridicate), radioactivă, ca o consecinţă a industriei nucleare (deşeuri radioactive, accidente nucleare, lichide de refrigerare) sau a unor cauze naturale şi energie electromagnetică.

Poluarea chimică. Este o consecinţă directă a activitătii industriale, transporturilor,

2 Sistem dispersat în care mediul de dispersie este gazos, iar faza dispersată este lichidă sau solidă.

urbanizării şi a dezvoltării intensive a agriculturii şi este produsă de efluenţii industriali gazoşi, ionii unor metale grele, substanţe chimice naturale sau de sinteză (produse petroliere, mase plastice, pesticide, detergenţi etc.

Poluare microbiologică. Este o consecinţă a diseminării în mediul abiotic a unor agenţi patogeni sau care pot deveni patogeni sau a unor materii infestate de catre oameni sau animale bolnave sau purtătoare. Consecinţa acestui proces este apariţia zoonozelor a bolilor telurice, hidrice sau aerogene, care au un grad ridicat de producere în special în ţările în curs de dezvoltare.

Poluare psihică şi informaţională. Este de dată recentă, caracterizează în special a doua jumatate a secolului XX şi este datorată dezvoltării fară precedent a mijloacelor mass – media şi a tehnicii de calcul (viruşii creaţi special pentru „poluarea” computerelor).

Poluarea estetică. Este datorată - în principal - urbanizării şi amplasării unor obiective industriale în zone naturale puţin influenţate, dar şi deschiderii de căi de comunicaţie, cariere şi exploatări la suprafaţă, defrişări, procese actuale accelerate de activitatea antropică, etc.

Tabel 1. Categorii de substanţe poluatoare şi principalele surse care le generează

Starea de

   

agregare

 

Poluantul

Surse principale de emisie

 

CO

Vulcanism, motoare cu explozie, incendii

CO 2

Vulcanism, arderea combustibililor, respiraţia organismelor vi, incendii

Hidrocarburi

 

Motoare cu explozie, plante

GAZE

Compuşi organici

 

Industria chimica, incinerarea gunoaielor, procese diferite de combustie

SO 2 şi alţi derivaţi ai sulfului

Vulcanism, bacterii, arderea combustibililor fosili

Derivaţi azotaţi

 

Bacterii, combustibili

Radiatii nucleare

 

Centrale atomice, explozii nucleare, laboratoare de cercetare, experimente ştiinţifice

 

Substanţe organice

 

Ape menajere, agricultura şi zootehnia, instalaţii industriale

LICHIDE

Energie

calorică

şi

Ape menajere, lichide de refrigerare de la centrale electrice, mijloacele de transport

radionuclizi

 
 

Metale

grele,

compuşi

Vulcanism, meteoriţi, eroziune eoliană, halde de steril, instalaţii industriale, motoare cu explozie

minerali

PARTICUL

Compuşi

organici

naturali

Incendii forestiere, industria chimică, arderi diverse, agricultură (pesticide, erbicide)

E

sau sintetici

SOLIDE

Particule radioactive

Explozii nucleare, industria nucleară, cercetarea ştiinţifică

In funcţie de caracteristicile şi dimensiunile sursei

poluare punctuală, la care emisia de poluant este concentrată şi staţionară (coşul unei fabrici, gura de evacuare a unei canalizări, radiaţia emisă de un deşeu radioactiv, bancul de testare a motoarelor unei uzine, etc);

poluare difuză, produsă de una sau mai multe surse punctuale care se deplasează (mijloacele auto, aeriene sau navale de transport, pesticidele împrăstiate de aviaţia utilitară, etc). Dacă sursele staţionare pot să fie monitorizate, cele mobile, tot mai numeroase pe măsura creşterii veniturilor populaţiei (mijloacele auto), scapă controlului.

După durata de emisie a poluantului

permanentă (sursele industriale, unele activităti din mediul urban);

temporară sau periodică (mijloacele de transport, agricultura);

accidentală (determinată în principal de accidentele tehnologice, de fenomenele naturale extreme,etc).

În funcţie de înălţimea sursei raportată la suprafaţa topografică (după Rojanschi et. Al,

1997):

- surse la sol (gropi de gunoi, guri de evacuare a apelor uzate, suprafeţe de teren degradate, etc), care pot polua atmosfera, hidrosfera şi solurile; următoarele trei categorii produc numai poluarea atmosferei;

- surse joase (h < 50 m);

- surse medii 50 m < h <150 m;

- surse înalte h > 150 m.

După mediile în care acţionează preponderent Orice materie poluantă poate afecta una sau mai multe geosfere. Din aceast[ perspectivă se diferenţiază poluarea atmosferei, hidrosferei şi poluare edafică (a solului), în fiecare dintre aceste sfere putându-se produce oricare din tipurile anterior menţionate. În mod obişnuit în aer ajung însă substanţele volatile, în apă cele solubile, iar în sol cele insolubile şi solide. Datorită interrelaţiilor dintre geosfere poluarea uneia dintre acestea se va răsfrânge în toate celelalte, dar cu viteze şi intensităţi diferite Cea mai mare mobilitate o are atmosfera în cadul căreia transportul poluanţilor este foarte rapid, iar dispersia acestora puternică, având uneori caracter regional sau planetar. Atmosfera va contribui indirect la poluarea celorlalte sfere, urmată de hidrosferă, prin râuri şi curenţii marini şi pedosfera, imobilă din acest punct de vedere. Marea mobilitate a atmosferei şi, în oarecare măsură a hidrosferei ridică problema poluării transfrontaliere prin care un poluant emis pe teritoriul national este transportat şi are efecte negative pe un alt teritoriu naţional unde poate fi decelat ca atare sau face parte dintr-un grup de poluanti a caror contribuţie individuala nu poate fi decelată. Trebuie să menţionăm că pentru atmosferă poluarea poate fi de fond şi de impact.

- Poluare de fond 3 reprezintă poluarea existentă în zonele în care influenta surselor de poluare nu se manifestă direct.Nu trebuie să înţelegem că în acele zone atmosfera nu are un anume grad de poluare, dar acesta este foarte redus. Staţiile de supraveghere a poluării de fond se amplasează în zone considerate (convenţional) "curate", situate la altitudini cuprinse intre 1000 - 1500 m şi la distanţe de minim 20 km de centre populate, căi de comunicaţie, obiective

industriale etc. Concentraţiile poluanţilor din aer şi precipitaţii măsurate în aceste zone constituie indicatori de referinţă pentru evaluarea poluării la nivel regional şi global.

- Poluarea de impact este poluarea produsă în zonele supuse impactului direct al surselor

de poluare. Starea atmosferei este caracterizată prin starea următoarelor aspecte: poluarea de impact cu noxe, calitatea precipitaţiilor atmosferice, concentraţia ozonului atmosferic şi dinamica emisiilor de gaze cu efect de seră. In reţeaua de supraveghere a poluării de impact se determină concentraţiile pentru dioxidul de sulf, dioxidul de azot, amoniacul, pulberile în suspensie, pulberile sedimentabile şi o serie de poluanţi specifici, stabilindu-se:

concentraţiile maxime şi minime pe 24 ore;

frecvenţa de depăşire a concentraţiei maxime admisibile (CMA) în 24 ore;

concentraţiile medii anuale.

După efectele pe care le produc anumiţi poluanţi asupra mediului şi omului

3 În România, Institutul National de Meteorologie şi Hidrologie a inceput supravegherea poluării de fond în luna iunie 2000 la staţia Fundata.

Efectele poluării sunt diverse, iar sfera de acţiune a uni poluant complexă. Acelaşi poluant poate avea un efect direct asupra unuia sau mai multor componente ale geosistemelor sau a societăţii, ori efecte indirecte. Acestea depind de natura, cantitatea, toxicitatea şi durata de acţiune a poluantului şi se pot grupa în următoarele categorii:

- efecte meteorologice şi climatice, prin perturbarea evoluţiei normale a factorilor meteorologici şi a climei;

- efecte ecologice, prin deteriorarea calităţii ecosistemelor;

- efecte toxicologice, prin conţinutul de substanţe toxice cu acţiune directă sau indirectă asupra lumii vii, inclusiv a organismului uman;

- efecte epidemiologice, prin agenţii patogeni sau condiţionat patogeni care pot provoca epidemii;

- efecte economice efecte sociale, ca o consecinţă a deteriorării mediului de viaţă şi a perturbării mecanismelor economice şi sociale.

1.2 Praguri de diferenţiere a poluanţilor şi unităţi de măsură

In mod curent în activitatea de monitorizare a factorilor de mediu se operează cu termeni care definesc concentraţia poluantului într-un anumit element al mediului (aer, apă, sol). Concentraţia totală a poluanţilor în atmosferă într-un anumit moment este dată de suma concentraţiilor tuturor poluanţilor aflaţi în atmosferă în acel moment. În mod curent se folosesc următorii termeni:

Limita de detectare – nivelul sub care un poluant nu poate fi decelat în mediu.

Limita de concentrare la care se resimte efectul poluant dar care se situează sub concentraţia maximă admisibilă.

Concentraţia maximă admisibilă (CMA) – nivelul superior de concentraţie reglementat prin

acte normative care se stabileşte sub limita la care efectele sunt dăunătoare pentru organismele vii. CMA are valori diferite pentru interval de 30 minute, 24 ore, sau valoarea medie anuală şi, în egală este stabilit pentru fiecare poluant în parte. Această diferenţiere este necesară deoarece accidental, unele emisii pot atinge concentraţii de zeci de ori mai mari decât valorile medii anuale, iar în asemenea cazuri pot avea efect letal. Din acest motiv în unele state se utilizează concentratia maxima admisibilă excepţional, al cărei nivel de concentraţie este peste CMA, dar sub limita la care este dăunător sau nociv.

Gradul de persistenţă a poluantului reprezintă durata în care o substanţă exercită efect

poluant; diferă în funcţie de natura poluantului, durata şi concentraţia emisiei, condiţiile de relief şi climatice locale. Concentraţiile poluanţilor se exprimă în:

- unităţi de greutate: µg/kg, mg/kg, mg/tonă;

- unităţi de volum:

- unităţi relative:

µg/l, mg/l, mg/m 3 ;

ppm - părţi pe milion 1ppm 1cm 3 /m 3 1g/tonă≈1mg/l;

ppb = părţi pe bilion; 1 ppb 1 µg /l 1mg / m 3 .

- exprimare procetuală %.

1.3 Praguri de toxicitate a poluanţilor

Pentru a putea proteja sănătatea oamenilor s-au stabilit, prin acte normative, concentraţiile maxime admisibile (CMA), de asemenea manieră încât să poată fi tolerate de către organismul uman. Impurificarea mediului comportă trei categorii de riscuri determinate de toxicitatea poluanţilor şi de efectul acestora (Ionel, 1996):

a) toxicitatea imediată care se manifestă ca urmare a expunerii la concentraţii mari ale poluanţilor, dar care are o frecvenţă redusă, determinată în special de accidente tehnice; b) intoxicare pe termen lung, când organismul este expus la poluanţi cu proprietăţi cumulative care nu depăşesc CMA, dar care sunt reţinute în organism în stare activă. Expunerile în doze

reduse, dar repetate la aceste substanţe pot determina atingerea pragului de concentraţie toxică. în această categorie sunt incluse intoxicaţiile cu Pb, Hg, Cd, Cl, Fl, etc); c) inducţia proliferărilor maligne, care rezultă ca urmare a expunerii organismului la substanţe cancerigene sau la radiaţii penetrante (substan-e aromatice, derivaţii arsenului, yincului, plumbului, etc). Organismul va reacţiona diferenţiat la diferitele tipuri de expunere în funcţie de particularităţile individuale sau de acţiunea sinergetică a poluanţilor.

Tabelul 2 Efectele unor poluanţi asupra omului (Ionel, 1996)

Poluantul

Efectul

Concentraţia [ppm]

 

SO 2

Suportabil o oră Concentraţie pentru 8 ore Perceptibil olfactiv Concentraţie maximă la expunere permanentă

200

 

5 – 15

2 – 5

0,1 – 0,2

S

2 SO 4

Moarte rapidă Tulburări după 2 – 3 ore Tulburări după 8 ore Măsurabil

1500

 

150

20

2

 

CO

Simptome grave după o oră Tulburări după 8 ore Neglijabil la expunere permanentă

2000

 

100

20

NH 3

Mortal după 30 minute Tulburări după 8 ore Perceptibil olfactiv

4000

100

26

Hidrocarbur

Tulburări după 8 ore

500

 

i

 

CO 2

Tulburări după 8 ore

5000

1.4 Concentrarea poluanţilor în organismele vii şi la om

Plantele pot prelua direct poluantul din aer, apă sau sol, iar animalele şi omul le preiau din plante, aer şi apă. Unii poluanţi nu sunt metabolizaţi şi nici eliminaţi din organismele vegetale sau animale, ci se acumulează în acestea.

vegetale sau animale, ci se acumuleaz ă în acestea. ş i cre ş terea procentual ă

şi

creşterea procentuală a poluantului de la

Fig.

2

Scăderea

biomasei

organismelor

producători

spre

consumatorii

de

vârf

(Schiopu, 1997 )

Pe traseul unui lanţ trofic are loc procesul de amplificare biologică a poluanţilor, determinat de următoarele procese (Schiopu,1997):

scăderea biomasei organismelor, de la producător la consumatorul de vârf; raportat la biomasă, conţinutul în substanţă poluantă creşte procentual spre consumatorul de vârf (fig. 2).

Lapte Carne Animale ierbivore
Lapte
Carne
Animale ierbivore

Produse vegetale

(fig. 2). Lapte Carne Animale ierbivore Produse vegetale OMUL Nivel ultim de acumulare R ă pitori
OMUL Nivel ultim de acumulare
OMUL
Nivel ultim
de acumulare
ierbivore Produse vegetale OMUL Nivel ultim de acumulare R ă pitori mari R ă pitori mici

Răpitori mari

vegetale OMUL Nivel ultim de acumulare R ă pitori mari R ă pitori mici Pe ş

Răpitori mici

Nivel ultim de acumulare R ă pitori mari R ă pitori mici Pe ş ti fitofagi

Peşti fitofagi

R ă pitori mari R ă pitori mici Pe ş ti fitofagi Nivelul I de concentrare
Nivelul I de concentrare (bacterii, alge)
Nivelul I de concentrare (bacterii, alge)
Nivelul I de concentrare (bacterii, alge)

Nivelul I de concentrare (bacterii, alge)

Pe ş ti fitofagi Nivelul I de concentrare (bacterii, alge) Ploi acide , pulberi, de ş

Ploi acide, pulberi, deşeuri lichide şi solide

Etape succesive de concentrare în mediul terestru. Sol poluat

Etape succesive de concentrare în mediul acvatic

Fig. 3 Concentrarea progresivă a poluanţilor pe diferitele niveluri ale lanţurilor trofice

Consumând produsele vegetale şi animale omul preia substanţele toxice existente în acestea şi, prin consum repetat, la rândul lui, le acumulează total sau parţial în diferite organe interne. De exemplu, insecticidul DDT are un nivel de 0,04 ppm în plancton, de 0,42 ppm în moluşte şi poate ajunge la 3,25 – 75,5 ppm la om (Ghinea, 1978).

2. POLUAREA ATMOSFEREI

Poluarea atmosferei s-a accentuat odată cu procesul de industrializare şi a crescut exponenţial pe parcursul secolului XX. Este gresit să credem că poluarea atmosferei este produsă exclusiv de activităţile industriale. O pondere importantă revine unor factori poluatori caracteristici pentru civilizaţia modernă, factori care se alătură efectelor activitătii industriale şi anume, circulaţia rutieră şi aeriană, incinerarea deşeurilor produse în marile aglomerări urbane, încălzirea locuinţelor, precum şi alte surse neindustriale. Atmosfera terestră este un amestec de zeci de gaze dintre care, trei deţin 99,9%: N 2 (78,09%), O 2 (21 %) şi Ar (0,9 %), alături de care participă alte gaze în proporţii infime (în total doar 0.1%, din care 0,03 revine dioxidului de carbon). Rolul acestora este însă deosebit de important în asigurarea echilibrului dinamic al atmosferei. Unele gaze există în mod natural în atmosferă iar cantitatea acestora poate creşte sau poate fi diminuată de activitatea antropică. Altele, inexistente în atmosfera nepoluată, sunt introduse ca rezultat al proceselor industriale. Modificarea aparent nesemnificativă a concentraţiei acestora determină modificări importante în structura ecosistemelor şi a conditiilor climatice ale planetei. Depăşirea unor concentraţii poate avea însă şi efecte doar în parte cunoscute asupra sănătăţii populaţiei sau a unor factori de mediu, motiv pentru care acestea trebuie considerate substanţe poluante. Pe de altă parte, timpul de rezidenţă al gazelor în aerul atmosferic, deci timpul necesar pentru ca întreaga cantitate introdusă în atmosferă să fie anihilată, variază în limite foarte largi, de la ore sau zile, până la sute de ani. De exemplu freonii, gaze produse şi utilizate pe scară largă după 1950 şi care determină

deteriorarea ozonului stratosferic persistă între 50-150 ani, iar dioxidul de carbon, unul dintre gazele care amplifică efectul de seră, persistă până la 200 ani (tabel 1). La polul opus se situează amoniacul, dioxidul de sulf şi oxizii de azot, cu timp mediu de rezidenţă de numai trei zile. în Europ;s pg. 29. În decursul unui an în urma activităţii omului ajung în atmosferă cca 10 12 tone substanţe poluante (Negrea), iar cantitatea creşte pe măsura creşterii populaţiei.

când o mărime care, adăugată la sau

scăzută din constituenţii normali ai atmosferei, poate determina alterarea proprietăţilor sale fizice sau chimice în mod sesizabil de către om sau mediu” (Rujanschi et al., 1997). Atmosfera poluată în special cu gaze şi pulberi are cel mai mare potenţial toxic asupra omului pe termen scurt şi mediu, deoarece, cu prea puţine excepţii putem respira alt aer decât cel din preajma noastră. Dacă putem evita consumul alimentelor sau a apei poluate, nu putem evita să respirăm. Pe de altă parte, valorile accidentale ale unor poluări cu mult peste concentraţiile maxime admisibile au efecte mult mai grave decât atmosfera cu nivel mediu de poluare pe durata unui an. Cele mai multe noxe se înregistrează în mediile industriale şi urbane, medii care concentrează cea mai mare parte a populaţiei şi în care îmbolnăvirile provocate de poluare sunt cele mai frecvente.

Se consideră că atmosfera este poluată

atunci

2.1 Poluarea fizică a atmosferei

Are la bază cedarea dinspre diferite surse spre atmosferă a unor categorii şi cantităti diferite de energie şi anume:

energie mecanică, prin intermediul căreia se realizează poluarea sonoră şi poluarea cu

trepidaţii;

energie calorică, prin intermediul căreia se realizează poluarea termică;

energie radiantă, prin intermediul căreia se realizează poluarea cu diferite tipuri de

radiaţii penetrante. 2.1.1 Poluarea sonoră. Are ca domeniu de manifestare în special mediul urban în ansamblul său, cu o concentrare maximă în preajma zonelor cu funcţii industriale şi de transport (zonele industriale, artere şi noduri rutiere, proximitatea aeroporturilor şi a capetelor de culoare aeriene).

Tabel 2. Substantele principale care poluează atmosfera şi modificările actuale în % pe an

 

Valoare medie

Timp mediu de

rezidenţă

Modificari actuale de concen- traţii %/an

Gazul

 

%

Azot (N 2 ) )

 

78

 

10

6 ani

-

Oxigen (O 2 )

 

21

 

10

3 ani

-

Argon (Ar)

 

0.9

 

-

-

Vapori de apă (H 2 O)

 

0 - 3

8

- 10 zile

-

Dioxid de carbon (CO 2 )

 

0.035

50- 200 ani

+ 0.4

Metan (NH 4 )

0.00017

7

- 10 ani

+ 1.0

Hidrogen

0.00006

 

-

+ 0.6

Oxid de natriu (N 2 O)

0.000033

 

130 ani

+ 0.3

Monoxid de carbon (CO)

4 - 20 × 10 - 6

 

0.4 ani

+ 1- 2

Ozon (O 3 ) - troposferic

10

- 6 - 10 - 5

săpt. - luni

+ 1.5

- stratosferic

10 - 5 - 5×10 - 5

 

luni

- 0.5

Amoniac (NH 3 )

10

- 8 - 10 - 6

 

3

zile

-

Dioxid de sulf (SO 2 )

10 - 7 – 5 × 10 - 5

 

3

zile

-

Oxizi de azot (NO x )

10 - 8 – 5 × 10 - 5

 

3

zile

-

Freoni (CFCs)

 

10 - 7

50 -150 ani

+ 5-10

PAN

10 - 7 - 5 × 10 - 6

 

-

Subst organice volatile

10

- 5 - 10 - 4

 

-

Poluarea sonoră este produsă de ondulaţii mecanice cu propagare longitudinală în medii

solide lichide sau gazoase şi care produc vibraţii. Vibraţiile (undele) din atmosferă sunt percepute de ureche sub formă de sunete (ondulaţii armonice) sau zgomote (ondulaţii nearmonice). Ondulaţiile armonice din surse diferite, dar care acţionează simultan, crează senzaţia auditivă de zgomot. Vibraţiile se propagă cu viteze diferite în medii solide, lichide sau gazoase. Vibraţiile din mediile solid şi lichid sunt percepute direct de corpul uman sub formă de trepidaţii. Sunetele şi zgomotele se caracterizează prin intensitate, frecvenţă şi tărie Intensitatea sunetului, este dată de presiunea exercitată de unda sonoră şi se masoară cu sono-fonometrul. Unitatea de măsură a intensităţii sunetelor este decibelul (dB = 1/10 B), care

are drept bază logaritmul raportului dintre I - intensitatea sunetului şi I o - intensitatea unui sunet

de referinţă 4 . Deoarece intervalul de audibilitate al urechii umane este foarte larg, se utilizează o

expresie logaritmică de forma:

1 B = log 10 I / I o ,

care corespunde sunetului cu cea mai mică intensitate care poate fi auzit. La partea opusă se găseşte pragul de durere, adică un sunet sau zgomot cu intensitate maximă de 1 W/m 2 , echivalent cu 120 dB. Convenţional, zgomotul este considerat a fi orice sunet a cărui intensitate este mai mare de 35-40 dB; sunetele cu valori mai mari provoacă efecte psihice şi fiziologice negative.

se măsoară în Hertz (1 Hz = 1 oscilaţie/secundă). Intensitatea sunetelor este percepută

proportional cu frecvenţa lor. Tăria sunetului, este dată de intensitatea senzaţiei auditive a acestuia. Se măsoară în foni

(1 fon = 1 dB la frecvenţa de 1000 Hz). Limita inferioară (pragul inferior de audibilitate) este considerată limita inferioară a sunetelor audibile de către om şi este dată de un sunet cu frecvenţa de 1000 Hz şi intensitate de 10 - 6 W/cm 2 . Limita superioară (pragul superior de audibilitate) este

dată de un sunet cu frecvenţa de 1000 Hz şi intensitate de 10 - 4 W/cm 2 . Spaţiul sonor situat între aceste două limite poartă denumirea de interval de audibilitate. Practic, valoarea de 65 dB este considerată limita superioară de audibilitate. Există însă şi domenii ale vibraţiilor care nu pot fi auzite de catre om, infra- şi ultrasunetele:

- Infrasunete sunt sunetele cu o frecvenţă cuprinsă între 0 - 20 Hz, deci sub pragul inferior

de audibilitate. Sunt generate de explozii naturale sau artificiale, cutremure şi furtuni şi pot fi percepute doar de către animale.

- Ultrasunete, adică sunete cu frecvenţă de peste 20 000 Hz, deci peste pragul superior de

audibilitate, generate artificial de diferite aparate utilizate în activitatea menajeră şi industrială. Nu se cunosc decât parţial efectele lor şi nu sunt auzite de către om. Limita superioară a nivelului acustic echivalent continuu este stabilită la 50 dB pe timp de

zi şi 40 dB pe timp de noapte (O.M.S. nr536/1997).

Efectele poluării sonore. Sunetele şi zgomotele au efecte diferite asupra omului. În mediul urban poluarea sonoră înregistrează cele mai mari valori. Omul contemporan este însoţit permanent de zgomote cu

provenienţă şi intensitate diferită, nivelul maxim al acestora fiind atins în timpul zilei. Pe primul loc se situează transportul rutier şi feroviar, urmat de activităţile industriale, comerciale şi de şantierele de construcţii. Zgomotul produs de numărul mare de mijloace auto de transport, tot mai numeroase, crează treptat o stare continuă de stress. Se consideră că majoritatea sunetelor cu

o frecvenţă situată între 2000 şi 3000 Hz (5-6 dB), crează un disconfort redus. Chiar şi

infrasunetele pot produce efecte negative asupra organismului, mai ales când se produc simultan

cu zgomote de intensitate ridicată.

Frecvenţa sunetului, este dată de numărul de oscilaţii complete produse într-o secundă şi

4 Stabilită convenţional ca presiune exercitată de vibraţii sonore produse cu o frecvenţă de 1000 Hz şi o intensitate de 10 -4 W/cm 2 .

Senzatie de durere Avioane militare Avioane cu reacţie (>100 t) la 100m Intercity, 200 km/h
Senzatie de durere Avioane militare Avioane cu reacţie (>100 t) la 100m Intercity, 200 km/h
Senzatie de durere
Avioane militare
Avioane cu reacţie (>100 t) la 100m
Intercity, 200 km/h
Discoteci (în interior)
Tren de marfă, 100 km/h
Motocicletă 50 km/h
Autoturism, 50 km/h
Autobuz, 50 km/h
Autobuz stationar
Conversaţie normală în interior
Calm urban (între 2-4 am)
Foş netul frunzelor
Perceput ca linişte relativă
Sub pragul de audibilitate

0

20

40

60

80

100

120

140

Fig 4. Efectele sunetelor asupra organismului uman

Sursele de zgomot şi efectul acestora asupra organismului uman sunt prezentate în figura (după Rujanschi et al, 1997). Efectele provocate organismului uman se traduc prin disconfort psihic, tulburări psihice şi fiziologice, leziuni ale organului auditiv, boli gastro-intestinale şi chiar ale aparatului cardio-vascular. Pentru persoanele care activează în mediu industrial cu surse continue şi intense de zgomot, după 4-5 ani poate să apară surzenia permanentă. Efecte psihice şi fiziologice similare cu cele de mai sus pot fi determinate şi de trepidaţiile provocate de sirculaţia auto, liniile de tramvai sau metrou sau de unele activităţi industriale. Nivelurile admisibile pentzru vibraţii şi zgomote sunt stabilite prin acte normative. 5

2.1.2 Poluarea termică.

Are doua modalităţi distincte de manifestare: directă (naturală şi artificială) şi indusă sau indirectă, care este rezultatul efectelor poluanţilor asupra climei Poluarea termică directă determinată de cauze naturale este de natură catastrofică şi este generată de erupţii vulcanice, intensificarea activitătii solare sau de procese de fuziune naturală, cauze care s-au succedat în timp şi spaţiu în trecutul planetei. Poluarea termică directă determinată de cauze antropice este de dată mai recentă şi este produsă prin degajarea unor cantităti mari de energie termică în atmosferă ca urmare a unor activităti industriale, de transport, agricole, menajere sau ca o consecinţă a diferitelor conflagraţii existente pe suprafaţa globului. Intensitatea poluării directe este maximă în spaţiul urban şi în zonele industriale adiacente. Media termică în acestea este superiară cu până la 10 0 C celei a teritoriilor învecinate. În ultimele doua decenii s-a conturat termenul de insulă urbană de căldură determinată de următorii factori:

* concentrarea pe suprafeţe reduse a unor importante surse de energie termică (industriala şi

5 Recomandarea I.S.O 26-31/1974

casnică, diferitele categorii de mijloace de transport). Energia degajată de acestea poate să depăşească în marile concentrări urbane într-o zi de iarnă de 2 ori energia termică provenită de la Soare;

* intensificarea efectului de seră local datorită concentrării substanţelor generatoare (gaze, prafuri, aerosoli) într-un spaţiu relativ redus;

* proprietăţile termice ale materialelor de construcţie (conductivitate termică superioară). Clădirile amplifică suprafaţa care acumulează energie termică în timpul zilei. Pe timp de noapte radiaţia termică spre atmosferă este suplimentată de plusul de energie acumulat de construcţii;

* efectul de adăpost realizat de construcţiile înalte care diminuează şi disipează tăria vântului. În zona centrală se dezvoltă curenţi convectivi care antrenează ascensional masele de aer, acestea fiind înlocuite de cele de la periferie. Cum zonele periferice ale oraşelor au dezvoltată preponderent funcţia industrială, în care emisiile de poluanţi şi căldură sunt puternice, rezultă că în perioadele cu calm atmosferic acestea vor fi antrenate spre zonele centrale. Poluarea termică indusă se referă la consecinţele poluării atmosferei cu gaze care amplifică efectul de seră, determinând o creştere constantă a temeperaturii medii anuale a aerului la nivelul planetei (vezi Cap.).

2.1.3 Poluarea cu radiaţii In categoria radiaţiilor sunt incluse procesele de emisie şi propagare în spaţiu a unor unde electromagnetice sau particule cu mare putere de penetrare, însoţite de transport de energie. Ele se numesc şi radiaţii penetrante şi determină modificări importante de natură fizică chimică şi biologică în ţesuturile vi. Provenienţa acestora poate fi naturală (radiaţia cosmică provenită de la corpurile cereşti sau radiaţia naturală produsă de unele componente ale litosferei) şi artificială.

Radioizotopul

Perioada de

Radiaţiile emise

înjumătăţire

α

β

γ

I. Radioizotopii constituenţilor fundamentali ai lumii vii

Carbon 14 C

5568 ani

   

+

 

Tritium 3 H

12,35 ani

   

+

 

Fosfor 32 P

14,3 zile

   

+++

 

Sulf 35 S

87,5 zile

   

+

 

Calciu 45 Ca

163

zile

 

+

 

Sodiu 24 Na

15

zile

 

+++

+++

Potasiu 40 K

13 x 10 8 ani

 

++

++

Potasiu 42 K

12,36 ore

   

+++

++

Fier 59 Fe

44,5 zile

   

++

+++

Mangan 54 Mn

300

zile

 

++

++

Iod 131 I

8 zile

   

++

++

II Elemente conţinute în produsele de fisiune

Stronţiu 90 Sr

28,5 ani

   

++

+

Cesiu 137 Cs

30,1ani

   

++

+

Cesiu 144 Cs

285

zile

 

++

+

Ruteniu 106 Ru

368

zile

 

+

 

Zttriu 91 Zt

61

zile

 

+++

++

Plutoniu 239 Pu

24 000 ani

 

+++

   

III. Gaze rare produse în reactoarele nucleare de mare putere

Argon 41 A

2

ore

 

++

 

Kripton 85 Kr

10 ani

 

+

 

Xenon 133 Xe

5

zile

 

+++

 

6 În prezent numărul radioizotopilor a trecut de 1200

Tabel 3

Pământul a moştenit o zestre importantă de radioactivitate provenită din

faza incipiantă de formare, zestre din care s-a păstrat numai o parte, generată de

elemente şi izotopi radioactivi cu perioadă de înjumătăţire foarte mare: 238 U, 235 U, 232 Th şi din descendenţi ai acestora prezenţi în formă dispersă în litosferă, hidrosferă şi atmosferă. Prin procesele de meteorizare, mineralele radioactive din litosferă sunt parţial alterate sau solubilizate, putând fi antrenate apoi de către precipitaţii în apele curgătoare, iar de

către vânturi, în atmosferă. Tot în

atmosferă ajunge radiaţia cosmică ( 10 Be, 36 Cl, 14 C, 22 Na, etc), dar şi radioizotopi ai unor elemente naturale produşi pe cale artificială 6 . O serie de radioizotopi se formează permanent în atmosferă datorită bombardării azotului cu neutroni de

origine cosmică. Astfel, în troposferă,

tritiul ( 3 H) se formează cu o viteză de 60

atomi/cm 2 pe minut, iar 14 C cu viteză de 150 atomi/cm 2 pe minut (Marcu & Marcu, 1996). În natură concentraţia de 3 H şi 14 C se menţine relativ aceeaşi datorită unui echilibru în procesul de formare sau de di