Cursul 7.

Mandatul european de arestare

Secţiunea 1. Necesitatea instituirii şi importanţa mandatului

european de arestare
Examinarea instituţiei extrădării, apariţia şi evoluţia în timp a acesteia de la
legislaţiile interne şi convenţiile bilaterale încheiate la sfârşitul secolului al XlX-lea,
continuând cu Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957
semnată de statele membre ale Consiliului Europei la Paris la 13 decembrie 1957,
cu protocoalele sale adiţionale încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi 17
martie 1978.
Deşi există numeorase tratate bilaterale de extrădare între statele europene,
primul şi cel mai important pas făcut în direcţia perfecţionării şi modernizării
instituţiei extrădării în spaţiul Uniunii Europene s-a realizat în a doua parte a
secolului trecut, de către Consiliul Europei, prin adoptarea Convenţiei europene de
extrădare de la 13 decembrie 1957, convenţie ratificată de toate statele europene, iar
ulterior prin adoptarea celor două protocoale adiţionale din 1975 şi 1978 , ratificate
de majoritatea statelor europene.
Convenţia europeană de extrădare este primul document care implică o
acţiune comună a mai multor state, pe linia prevenirii şi combaterii criminalităţii la
nivelul Europei.
Cele mai importante dispoziţii ale Convenţiei se referă la:
- acceptarea extrădării resortisanţilor cu respectarea anumitor condiţii;
- renunţarea la limitarea faptelor pentru care se aproba extrădarea şi
extinderea posibilităţilor de extrădare pentru un număr mai mare de infracţiuni,
respectiv cele pedepsite de lege cu pedepse de un an sau mai mari, iar pentru
persoanele condamnate sau împotriva cărora s-a dispus o măsură de siguranţă pentru
pedepse de minimum 4 luni;
- stabilirea unor categorii de infracţiuni ce nu pot fi considerate ca fiind
politice;
- acceptarea extrădării pentru infracţiunile fiscale;
- adoptarea unui set de reguli referitoare la motivele obligatorii sau opţionale
de refuz a extrădării;
- posibilitatea extrădatului judecat şi condamnat în lipsă de a solicita
rejudecarea în prezenţa sa;
- stabilirea unor proceduri şi termene care vizează cererea de extrădare,
mandatul de arestare, predarea amânată sau condiţionată, remiterea de obiecte etc.
Cu toate acestea, evoluţia generală a demonstrat că dispoziţiile convenţiei
sunt insuficiente faţă de evoluţia şi realităţile europene. Instituirea Uniunii Europene
şi ulterior a Spaţiului Schengen, lărgirea teritorială permanentă prin aderarea a noi
state, a creat posibilitatea altor evoluţii în planul criminalităţii. Mişcarea infractorilor
dintr-un colţ în altul al Europei a devenii realitate şi se poate realiza fără niciun risc
din partea acestora, cee ce a dus un obstacol în calea dezideratului Uniunii Europene
de a deveni un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, a părut a fi în pericol.
Acesta este aşadar motivul pentru care s-a impus necesitatea instituirii unei
noi proceduri de predare a infractorilor între statele membre, soluţie care să
simplifice întreaga procedură de aşa manieră încât toţi cei care au săvârşit infracţiuni
în spaţiul Uniunii Europene să fie judecaţi şi condamnaţi într-un timp cât mai scurt.
Statele membre au decis că se impune ca procedura formală a extrădării să fie
suprimată faţă de persoanele care au tendinţa de a scăpa de răspunderea în faţa
justiţiei, după ce au făcut obiectul unei condamnări definitive, şi înlocuită de un
simplu transfer al persoanei.
Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iulie 2002
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre
a apărut ca o consecinţă firească a evenimentelor din 11 noiembrie 2001 de la New
York, invocându-se în acest sens necesitatea instituirii unui mandatul european de
arestare care să acopere un câmp de aplicare identic cu cel al extrădării, căruia i se
substituie, referindu-se atât la faza dinaintea pronunţării sentinţei într-un proces
penal, cât şi la cea de după pronunţarea ei” Elementele de noutate pe care le aduce
decizia cadru în procedura predării infractorilor între statele membre, se regăsesc în
simplificarea şi operativitatea cu care se realizează cooperarea judiciară în interiorul
Uniunii europene prin următoarele modalităţi :
- instituirea mandatului european de arestare, obligativitatea statelor membre
(cu anumite excepţii) de a proceda la executarea acestuia;
- lărgirea sferei de aplicare referitoare la infracţiuni;
- simplificarea procedurilor de predare;
- scurtarea termenelor de predare;
- simplificarea etapei administrative;
- posibilitatea colaborării directe între instituţiile de aplicare a legii implicate
etc.
Instituirea mandatului european de arestare în interiorul Uniunii Europene a
înlocuit practic Convenţia europeană de extrădare, care rămâne valabilă numai în
relaţiile dintrestatele membre şicele care nu sunt membre ale Uniunii Europene,
mecanismul mandatului european de arestare înlocuieşte procedura tradiţională a
extrădării prin transferul forţat al unei persoane dintr-un stat membru în altul prin
recunoaşterea mutuală a deciziilor în justiţie, decizii care trebuie executate automat
pe întreg teritoriul U.E.
Aderarea României la Uniunea Europeană începând cu 1 ianuarie 2007 a
impus modificarea şi completarea legislaţiei existente cu noile prevederi ale
Deciziei-cadru menţionate mai sus .
 Secţiunea a 2-a. Definirea şi conţinutul
mandatului european de arestare

1. Dispoziţii generale
Aderarea României la Uniunea Europeană a impus o serie de modificări la
Legea specială în materia cooperării judiciare internaţionale, atât în cursul
procedurilor de aderare (de aceea a fost necesar ca Legea nr. 302/2004 să fie
modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, prevede la Titlul III o serie de
dispoziţii referitoare la mandatul european de arestau-şi procedurile de predare între
statele membre, în acord cu prevederile Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii
Europene.
Mandatul european de arestare, aplicabil pe teritoriul tutror statelor membre
ale U.E. înlocuieşte instrumentele anterioare de cooperare judiciară internaţională în
materie penală între statele membre al U.E., în special cele prevăzute de Convenţia
europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 şi Convenţia de aplicare a
Acordului Schengen din 19 iunie 1990.
În scopul comun european al transformării spaţiului într-un spaţiu al libertăţii,
securităţii şi justiţiei, statele europene au decis instituirea mandatului european de
arestare, înlocuind astfel procedura formală şi greoaie de extrădare prevăzută de
tratatele internaţionale referitoare la extrădare .
Procedura simplificată de predare a persoanei urmărite în spaţiul U. E.
presupune eliminarea etapei administrative, autorităţile judiciare fiind singurele
competente să se pronunţe asupra unei cereri de extrădare, autorităţile administrative
centrale putând fi desemnate de statele membre să asiste autorităţile judiciare
competente , aşa cum s-a reglementat prin art. 7 al Deciziei-cadru a Consiliului nr.
2002/584/JAI din 13 iunie 2002.
Elaborarea deciziei cadu a fost determinată de necesitatea perfecţionării
cooperării judiciare internaţionale, menţionată chiar şi în preambulul deciziei şi a
condus la reducerea barierelor legate de suveranitatea naţională, incoveninetele
utilizării convenţiei europene fiind cele determinate de procedura greoaie de
acordare a extrădării. Operativitatea redusă în lupta împotriva infracţionalităţii şi-au
spus cuvântul mai ales din perspectiva apariţiei terorismului, a intensificării şi
diversificării criminalităţii transfrontaliere europene şi a scopului propus de
comunitatea europeană de a crea un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie prin
coordonarea eforturilor de prevenire şi combatere a criminalităţii.
Totodată, alături de simplificarea procedurii de extrădare, recunoaşterea
reciprocă a hotărârilor judecătoreşti şi a efectelor acestora de către statele membre
la nivelul Uniunii Europene a condus la creşterea încrederii reciproce între statele
membre. Toate aceste acţiuni se întrprind însă cu asigurarea respectării la nivelul
Uniunii Europene a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prin
evitarea expulzării sau extrădării persoanelor către un stat în care există un risc serios
de aplicare a unei pedepse cu moartea ori a altor pedepse ori tratamente inumane sau
degradante.

2. Definirea şi conţinutul mandatului european de arestare

După cum se arată în preambulul deciziei-cadru, mandatul de arestare
european este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal care
implementează principiul recunoaşterii reciproce, pe care Consiliul European o
aprecia ca fiind „cheia de boltă” a cooperării judiciare.
Potrivit prevederilor legii, mandatul european de arestare este o decizie
judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii
Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane
solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării
unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
Textul menţionat mai sus a fost inspirat din prevederile deciziei-cadru, unde
mandatul european de arestare este definit ca fiind „o decizie judiciară emisă de un
stat membru în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru a unei
persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate" .
Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii
şi încrederii reciproce (alin. 2 al art. 77 din Legea specială), principiul fiind
menţionat şi în Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI)
.
Aşadar, din punct de vedere juridic, mandatul european de arestare este definit
ca o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru
al U.E., în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru a unei persoane
solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau a executării unei
pedepse sau a unei măsuri privative de libertate .
Un alt autor, în consens cu prevederile legale, făcând referire la prevederile
deciziei-cadru, apreciază că „mandatul european de arestare este o decizie judiciară
emisă de autorităţile judiciare competente ale unui stat membru al Uniunii Europene,
în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru a unei persoane solicitate
în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privativă de libertate.
Deci, mandatul european de arestare se emite numai în vederea creării
posibilităţii executării unui mandat de arestare sau de executare a unei pedepse ori a
unei măsuri de siguranţă privative de libertate, emise de către autoritatea
judecătorească competentă, numai atunci când persoana împotriva căreia s-a emis
un asemenea mandat se sustrage de la executare, refugiindu-se pe teritoriul unui alt
stat al Uniunii Europene.
Mandatul european de arestare nu trebuie confundat cu mandatul de arestare
preventivă din dreptul intern, întrucât mandatul european de arestare este o decizie
judiciară care are întotdeauna la bază un mandat de arestare preventivă sau de
executare a pedepsei emis în condiţiile legii pe plan intern; mandatul european de
arestare se- emite numai atunci când un mandat de arestare preventivă sau de
executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire în ţară, întrucât persoana în cauză
se sustrage pe teritoriul unui alt stat membru al U.E.
Referitor la obligaţia respectării drepturilor fundamentale şi a principiilor
juridice fundamentale, decizia-cadru precizează că: „prezenta decizie-cadru nu poate
avea ca efect modificarea obligaţiei de respectare a drepturilor fundamentale şi a
principiilor juridice fundamentale, astfel cum au fost acestea consacrate de art. 6 din
Tratatul privind Uniunea Europeană”.
Autorităţile române competente în emiterea mandatului european de arestare
sunt instanţele judecătoreşti, iar cele de executare curţile de apel. Autoritatea
centrală română este Ministerul Justiţiei. (art. 78 din Legea specială).
Autorităţile române competente să primească mandatul european de arestare
sunt Ministerul Justiţiei şi Parchetele de pe lângă Curţile De Apel desemnate potrivit
alin. (2) în a căror circumscripţie a fost localizată persoana solicitată. În cazul în care
nu se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată, mandatul european de arestare
se transmite Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Ministerul Justiţiei, ca autoritate centrală este instituţia care primeşte
mandatul european de arestare emis de o autoritate judiciară dintr-un alt stat membru
al Uniunii Europene şi îl transmite Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărui
circumscripţie a fost localizată persoana solicitată sau Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel Bucureşti, în cazul în care persoana solicitată nu a fost localizată, ori de câte
ori autoritatea judiciară emitentă nu reuşeşte să transmită mandatul european de
arestare direct autorităţii judiciare române primitoare.
Mandatul european de arestare emis de o autoritate judiciară română se
transmite tot de către Ministerul Justiţiei, dacă nu se poate transmite direct autorităţii
judiciare primitoare străine sau dacă aşa a fost desemnarea explicită a statului
membru de executare.
Potrivit legii speciale, mandatul european de arestare va cuprinde următoarele
:
date:
a) identitatea şi cetăţenia persoanei în cauză;
b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail
ale instanţei emitente;
c) indicarea existenţei unei hotărâri judiciare definitive, a unui mandat de
arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi
efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 81 şi art. 85 din lege;
d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de
prevederile art. 85 (fapte care dau loc la predare);
e) descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul, gradul de implicare a persoanei în cauză;
f) pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa
prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită;
g) dacă este posibil alte consecinţe ale infracţiunii.
Examinarea prevederilor referitoare la conţinutul mandatului european de
arestare conduce la concluzia că acesta (conţinutul) este inspirat din prevederile art.
8 alin. (1) din Decizia-cadru .
Legea prevede că mandatul european de arestare va fi întocmit conform
modelului prevăzut în anexă.
Mandatul european de arestare trebuie tradus în limba oficială sau în limbile
oficiale ale statului de executare sau în una ori mai multe limbi oficiale ale
Instituţiilor Comunităţilor Europene, pe care acel stat le acceptă, conform declaraţiei
depuse la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte mandatul european de arestare transmis spre executare
autorităţilor române, acesta trebuie tradus în limba română sau în una din limbile
engleză ori franceză.

Secţiunea a 3-a. Emiterea mandatului european de arestare.

Obiectul şi condiţiile emiterii mandatului european de arestare

Potrivit prevederilor legale, după emiterea mandatului de arestare preventivă

în cursul urmăririi penale ori al judecăţii, sau a mandatului de executare a pedepsei
privative de libertate de către instanţa de executare, aceasta (instanţa de judecată),
din oficiu sau la solicitarea procurorului, emite un mandat european de arestare, în
vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea
penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an; sau în vederea
executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.
În raport cu situaţia existentă, instanţa care a emis mandatul european de
arestare poate solicita autorităţilor judiciare de executare să remită bunurile care
constituie mijloace materiale de probă.
Mandatul european de arestare se emite de către instanţă numai dacă, în afara
uneia din condiţiile menţionate mai sus, sunt îndeplinite cumulativ altele, şi anume:
a fost emis un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei, persoana
împotriva căreia s-a emis acel mandat se sustrage de la executare şi acea persoană
se găseşte pe teritoriul unui stat membre al Uniunii Europene.
 Vom analiza în cele ce urmează cele trei condiţii necesare a fi îndeplinite
cumulativ pentru a se emite un mandat european de arestare.
1. Prima condiţie pentru emiterea unui mandat european de arestare este să fi
fost emis un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei de către o
instanţă din România.
Emiterea mandatului de arestare preventivă în cursul urmăririi penale sau a
judecăţii se va face cu respectarea condiţiilor prevăzute de codul de procedură
penală, acest mandat neavând nicio legătură în momentul emiterii cu mandatul
european de arestare.
Emiterea unui mandat de arestare preventivă în cursul urmăririi penale sau a
judecăţii este de competenţa judecătorului, care va lua această măsură la propunerea
procurorului .
Procedura şi durata mandatului diferă în funcţie de calitatea de învinuit sau
inculpat a persoanei împotriva căreia se solicită luarea unei asemenea măsuri. Astfel,
împotriva învinuitului se poate lua această măsură la propunerea procurorului (care
la rândul său se sesizează din oficiu sau este sesizat de organul de cercetare penală)
numai dacă sunt întrunite condiţiile menţionate la art. 143 (condiţiile reţinerii) există
vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148 din C.proc.pen. Potrivit prevederilor
Codului de procedură penală, dacă constată că sunt întrunite condiţiile cerute,
judecătorul dispune, prin încheiere motivată, arestarea preventivă a învinuitului pe
o durată ce nu poate depăşi 10 zile.
De asemenea, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare
penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre
cazurile prevăzute în art. 148, când consideră că în interesul urmăririi penale este
necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa
apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive
a inculpatului. Prin încheiere motivată, judecătorul admite sau respinge propunerea
de arestare preventivă, iar în cazul admiterii durata acesteia nu poate depăşi 30 de
zile, avându-se în vedere la această perioadă şi mandatul de executare a unei pedepse
privative de libertate (rămase definitive) sau a unei alte măsuri de siguranţă.
2. Cea de-a doua condiţie pentru emiterea unui mandat european de arestare
este ca persoana împotriva căreia s-a emis un mandat de arestare sau de executare a
unei pedepse privative de libertate să se sustragă de la executarea mandatului. Astfel,
în situaţia în care persoana împotriva căreia s-a emis un asemenea mandat nu este
prezentă la emiterea mandatului, acesta va fi trimis organelor de poliţie care au
obligaţia legală de a executa acel mandat. În acest scop, reprezentanţii organelor de
poliţie vor întreprinde un complex de activităţi specifice poliţieneşti, dar sub
controlul procurorului, activităţi menite să conducă la identificarea persoanei
împotriva căreia s-a emis mandatul în cauză, arestarea si depunerea acesteia la locul
de deţinere stabilit în mandat ori prezentarea în faţa organului judiciar emitent. În
condiţiile în care această persoană este găsită şi prinsă, va fi depusă la locul de
deţinere sau va fi prezentată organului judiciar, fără a mai fi necesare executarea
altor activităţi
În situaţia în care, deşi organele de poliţie întreprind toate demersurile
specifice necesare, învinuitul, inculpatul ori condamnatul nu este găsit, organul local
de poliţie, care a primit spre executare mandatul în cauză, va solicita darea în
urmărire, activitate care se va dispune prin ordin de către Inspectorul General al
Poliţiei Române.
Măsura legală de dare în urmărire se solicită şi se dispune pentru identificarea,
căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în faţa
organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătoreşti, în
următoarele cazuri: nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă, un
mandat de executare a unei pedepse privative de libertate, măsura educativă a
internării într-un centru de reeducare, măsura internării medicale sau măsura
expulzării, întrucât persoana faţă de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost
găsită .
În cadrul activităţilor specifice de urmărire, poliţia, în condiţiile legii, poate
efectua următoarele activităţi:
- interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicaţiilor efectuate prin
telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, precum şi alte înregistrări;
- reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor;
- percheziţia;
- ridicarea de obiecte şi înscrisuri;
- punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate
acestora.
Aceste activităţi pot fi desfăşurate de poliţie numai cu autorizarea instanţei de
judecată sau a procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care
efectuează urmărirea persoanei date în urmărire .
Activitatea de urmărire a unei persoane, desfăşurată de poliţie, este
supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei competente care a
soluţionat în fond propunerea de arestare preventivă. Când mandatul de arestare
preventivă a fost emis într-o cauză de competenţa Parchetului de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, supravegherea activităţii de urmărire este efectuată de
procurori anume desemnaţi din cadrul structurii competente care efectuează sau a
efectuat urmărirea penală în cauză. Pentru celelalte cazuri activitatea de urmărire a
persoanelor date în urmărire este supravegheată de procurori anume desemnaţi din
cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărui circumscripţie se află sediul
instanţei de executare ori a altei instanţe competente potrivit legii speciale.
 3. Cea de-a treia condiţie condiţie pentru emiterea unui mandat european de
arestare este ca persoana urmărită să se ascundă pe teritoriul unui stat al Uniunii
Europene.
Dacă în urma desfăşurării activităţii de urmărire pe teritoriul ţării, persoana în
cauză nu a fost arestată şi din datele existente rezultă că aceasta s-a ascuns pe
teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, instanţa competentă va emite
mandatul european de arestare.
În concluzie, apreciem că mandatul european de arestare se poate emite numai
atunci când este îndeplinită una din cele două condiţii menţionate mai sus şi
prevăzute expres de lege, care se referă la calitatea persoanei urmărite şi cuantumul
pedepsei prevăzute de lege sau aplicată de instanţă şi cumulativ cele trei examinate
anterior. Neîndeplinirea condiţiilor examinate poate conduce la imposibilitatea
emiterii mandatului european de arestare pentru oricare instanţă din România.
În situaţia în care instanţa solicitată să emită un mandat european de arestare
constată că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a emite un mandat
european de arestare se va pronunţa astfel prin încheiere motivată, iar încheierea
poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 3 zile de la comunicare. Recursul
se judecă de instanţa superioară, în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei, iar în
caz de admitere a acestuia, prima instanţă este obligată să emită un mandat european
de arestare.
Procedura de emitere a mandatului de arestarea are caracter confidenţial până
la arestarea persoanei solicitate în statul membru de executare.

Secţiunea a 3-a. Procedura de transmitere

În situaţia în care prin activităţile specifice de cooperare s-a stabilit locul unde
se află persoana căutată, autoritatea judiciară română emitentă (instanţa de judecată)
poate transmite mandatul european de arestare direct autorităţii judiciare de
executare.
Totodată, autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea
semnalmentelor persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii Schengen (SIS) prin
intermediul Sistemului Informatic Naţional de Semnalări. Legea specială prevede şi
procedura introducere „a alertei", menţionându-se în anexa I la Lege şi informaţiile
esenţiale care trebuie s-o însoţească, şi anume:
autoritatea care a formulat cererea de arest;
dacă există un mandat de arestare sau un alt document cu acelaşi efect juridic
sau o hotărâre executorie;
natura şi încadrarea juridică a infracţiunii;
 descriere a împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea, inclusiv data, locul şi
măsura în care persoana pentru care s-a emis alerta a participat la comiterea
infracţiunii;
în măsura în care este posibil consecinţele infracţiunii.
Dacă semnalarea introdusă în Sistemul de Informaţii Schengen este însoţită
de informaţiile menţionate mai sus, aceasta (semnalarea) echivalează cu un mandat
european de arestare. Până la data la care Sistemul Informatic Schengen va avea
capacitatea de a transmite toate informaţiile menţionate mai sus, cu titlu tranzitoriu,
semnalmentul echivalează cu un mandat de arestare european până la trimiterea
originalului.
Autorităţile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin
orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea
judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia.
În cazul în care locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut,
transmiterea unui mandat european de arestare se poate efectua prin Sistemul
Informatic Schengen, prin intermediul sistemului de telecomunicaţii securizat al
Reţelei Judiciare Europene, când acesta va fi disponibil, prin Ministerul Justiţiei, pe
calea Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională sau prin orice alt mijloc
care lasă o urmă scrisă, în condiţii care permit autoritatea judiciară de executare să
poată verifica autenticitatea.
În situaţia în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea
judiciară de executare, aceasta va efectua verificări, inclusiv prin punctele de contact
ale Reţelei Judiciare Europene sau prin direcţia de specialitate (Direcţia Drept
Internaţional şi Tratate) din cadrul Ministerului Justiţiei, pentru a obţine informaţiile
necesare de la statul membru de executare.
Legea mai prevede că orice dificultate care ar interveni în legătură cu
transmiterea sau verificarea autenticităţii unui mandat european de arestare se va
soluţiona prin contact direct între autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea
judiciară de executare, sau dacă nu este posibil, prin intermediul Ministerului
Justiţiei.
După transmiterea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară
română emitentă poate transmite orice fel de informaţii suplimentare necesare pentru
executarea mandatului. O copie a mandatului european de arestare emis de instanţele
judecătoreşti române şi transmis direct autorităţilor competente va fi trimis şi
Ministerului Justiţiei în informările trimestriale .
Procedura de transmitere a unui mandat european de arestare, menţionată în
lege, este inspirată de prevederile art. 9 şi 10 din Decizia-cadru.

Procedura transferului temporar şi a audierii persoanei solicitate în

timpul executării mandatului. Există şi situaţii în care se impune cu necesitate
prezenţa urgentă a persoanei urmărite pentru realizarea unor acte de procedură
penală care nu suferă amânare. În aceste cazuri, autorităţile judiciare române, după
emiterea mandatului european de arestare, vor putea solicita autorităţii judiciare de
executare, înainte ca acestea să se fi pronunţat asupra predării definitive, predarea
temporară în România a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale, sau
autorizarea luării declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului de executare a
mandatului . Această situaţie este menţionată şi în art. 18 din Decizia-cadru, unde se
prevăd cazurile realizării unui transfer temporar sau a audierii acestei persoane pe
teritoriul statului de executare.
După cum se observă, Decizia-cadru face referiri exprese la aceste cazuri,
menţionând că transferul temporar sau audierea poate avea loc numai atunci când
mandatul european de arestare a fost emis pentru desfăşurarea urmăririi penale.
În lege sunt menţionate şi alte situaţii care se pot ivi după aprobarea predării
persoanei urmărite, situaţii în care poate opera predarea temporară.
Astfel, dacă autoritatea judiciară de executare, după ce a aprobat predarea
persoanei urmărite, dispune suspendarea predării până la terminarea unui proces în
curs sau până la executarea unei pedepse aplicate în statul de executare a mandatului
pentru o faptă diferită de cea care face obiectul mandatului european de arestare,
autoritatea judiciară română emitentă va putea solicita predarea temporară a
persoanei în vederea ascultării sale sau a judecăţii.
Autoritatea judiciară emitentă va da asigurări autorităţii judiciare de executare
că va dispune rejudecarea în cazul predării persoanei condamnate în lipsă.

Secţiunea a 4-a. Executarea mandatului european de arestare

1.Fapte pentru care se impune predarea în baza mandatului

Aşa cum am menţionat anterior, un mandat european de arestare poate fi emis
pentru fapte pedepsite de legea statului emitent cu o pedeapsă sau o măsură de
siguranţă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin un an sau
atunci când s-a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s-a pronunţat o măsură de
siguranţă de cel puţin patru luni.
Pe lângă aceste fapte, legea, în consens cu prevederile Deciziei-cadru, mai
menţionează că, atunci când mandatul european de arestare a fost emis şi pentru alte
fapte expres prevăzute, indiferent de denumirea infracţiunii în statul membru
emitent, care este sancţionată în statul membru emitent cu o pedeapsa cu închisoarea
sau o măsură de siguranţă privativă de libertate pe o perioadă de minimum trei ani,
predarea se va acorda chiar dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări.
Aceste fapte sunt următoarele: (art. 85 din legea specială)
 Potrivit prevederilor deciziei-cadru, Consiliul poate decide în orice moment,
hotărând în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, să adauge şi
alte categorii de infracţiuni.
Legea cadru prevede că pentru alte fapte decât cele prevăzute mai sus
„predarea poate fi subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea
mandatului european să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de
elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia”. Această prevedere
apare menţionată şi în Decizia-cadru.
Legea specială foloseşte acelaşi termen întâlnit şi în decizia-cadru şi anume
termenul de fapte, deşi după modul în care sunt formulate unele dintre acestea sunt
de fapt categorii mari de fapte de natură penală prevăzute în legislaţia noastră.

Secţiunea a 5-a. Proceduri prealabile, condiţii speciale

În cazul în care o autoritate judiciară română primeşte un mandat european de

arestare şi după verificarea competenţei constată că aceasta aparţine altei autorităţi,
va proceda la trimiterea mandatului acesteia din urmă. Aceeaşi autoritate judiciară
va lua măsura informării autorităţii judiciare emitente despre trimiterea mandatului,
specificând şi autoritatea care a primit şi va executa mandatul respectiv.
După primirea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română
de executare verifică în termen de 24 de ore dacă acesta este însoţit de traducerile
prevăzute de lege (mandatul european de, arestare trebuie tradus în limba română
sau în una din limbile engleză şi franceză). În cazul în care mandatul nu este tradus
în limba română, franceză ori engleză, autoritatea judiciară română respectiv
procurorul desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
va solicita autorităţii judiciare emitente remiterea traducerii. Dacă mandatul este
tradus în limba engleză sau limba franceză, procurorul competent ia măsuri pentru
efectuarea traducerii în limba română, în termen de cel mult două zile.
De asemenea, procurorul verifică dacă mandatul european de arestare
cuprinde informaţiile prevăzute la art. 79 alin. (1), iar în caz contrar solicită de
urgenţă autorităţii judiciare emitente completarea informaţiilor şi fixează un termen
limită pentru primirea acestora.
Dacă mandatul (european de arestare conţine informaţiile cerute de lege şi
este tradus în limba română aşa cum am precizat, procurorul ia măsurile necesare
pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanei solicitate. Dacă se
constată din verificările efectuate că persoana solicitată se află în circumscripţia
teritorială a unui alt parchet, procurorul trimite de îndată mandatul european de
arestare Parchetului competent şi informează despre aceasta autoritatea judiciară
emitentă şi Ministerul Justiţiei, air dacă rezultă că în mod neîndoielnic că persoana
solicitată nu se află pe teritoriul României, procurorul dispune clasarea şi informează
despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei.
Cât priveşte existenţa unor proceduri penale în curs ce privesc persoana
solicitată şi aceleaşi fapr fapte penale cuprinse în mandatul european de arestare, dat
fiind principiul specific extrădării, procurorul va transmite, spre informare,
procurorului de caz sau instanţei competente, o copie a mandatului european de
arestare, traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de
autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să aprecieze şi să informeze de urgenţă
dacă urmărirea penală sau judecata pot fi suspendate până la soluţionarea cauzei de
către autoritatea judiciară română de executare.
Dacă procedurile penale existente împotriva persoanei solicitate se referă la
alte fapte decât cele pentru care a fost emis mandatul european de arestare,
procurorul competent transmite, de asemenea, spre informare, procurorului de caz
sau instanţei competente, o copie a mandatului european de arestare, traducerea şi,
dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară
emitentă, solicitându-i să îl informeze de îndată care este stadiul procedurii.
În cazul în care predarea persoanei solicitate este condiţionată de acordarea
consimţământului unui alt stat membru ori unui stat terţ, luarea măsurilor pentru
prinderea persoanei solicitate are loc la data primirii consimţământului statului
respectiv.
Potrivit legii, toate autorităţile judiciare de executare din România care au
primit spre executare un mandat european de arestare vor comunica despre aceasta
„în cel mai scurt timp” Ministerului Justiţiei şi vor păstra confidenţialitatea
informaţiilor, procedura desfăşurată de autorităţile judiciare nefiind publică.
Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare de
executare române poate fi supusă următoarelor condiţii speciale:
- solicitarea unei asigurări considerate suficientă, din partea statului emitent,
care să garanteze persoanei predate că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea
cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa, atunci când, din verificările
efectuate, rezultă că mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării
unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau persoana în cauză nu
a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la
hotărârea pronunţată în lipsă;
- în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de
arestare arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţa sau cu o măsură
de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru
emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă
aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsă, sau
măsura de siguranţă aplicată ori aplicarea unei măsuri de clemenţă;
 - fără a se aduce atingere prevederilor de mai sus, cetăţenii români vor fi
predaţi în baza unui mandat european de arestare în vederea efectuării urmăririi
penale sau a judecăţii, condiţia fiind aceea ca în cazul condamnării la o pedeapsă sau
măsură de siguranţă privativă de libertate, aceştia (cetăţenii români în cauză) să fie
transferaţi pentru a executarea pedepsei (sau măsurii de siguranţă) în România.
Aceste prevederi, care se constituie de fapt în garanţii pe care trebuie să le
ofere statul emitent, sunt preluate de către legiuitorul român din menţiunile stipulate
în Decizia-cadru .
Examinarea dispoziţiilor legii conduce la concluzia că executarea unui mandat
european de arestare poate fi supusă condiţiilor speciale menţionate în lege, Decizia-
cadru căpătând deci un caracter facultativ şi nu unul obligatoriu pentru statul român
(sau potrivit Deciziei-cadru, pentru oricare alt stat).
De asemenea, facem precizarea că, potrivit legii, aceste facilităţi se pot aplica
numai cetăţenilor români, nu şi altor categorii de cetăţeni, cu toate că Decizia-cadru,
pe lângă resortisanţi, menţionează şi rezidenţii statului membru de executare.
Autoritatea judiciară română de executare va refuza în mod obligatoriu
executarea mandatului european de arestare în anumite situaţii speciale , respectiv :
a) când, din informaţiile de care dispune, reiese ca persoana urmărită a fost
judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul
emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să
fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să
fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o alta cauză
care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;
b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este
acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române,
competenţa de a urmări acea infracţiune;
c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu
răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de
arestare în conformitate cu legea română.
c1) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei
pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privativă de libertate, dacă
persoana solicitată este cetăţean român şi aceasta declară că refuză să execute
pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent;
Alte motive opţionale pentru care autoritatea judiciară română de executare
poate refuza executarea mandatului european de arestare sunt:
a) în situaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) din prezenta lege; în mod
excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea
mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu
impune acelaşi tip de taxe sau de impozite sau nu conţine acelaşi tip de reglementări
în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului
membru emitent;
b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este
supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat
mandatul european de arestare;
c) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată
definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii
Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau
să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori
infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului
de condamnare;
d) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit
legii române, sunt comise pe teritoriul României;
e) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara
teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci
când s-au comis în afara teritoriului român;
f) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care
se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au
prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;
g) când o autoritate judiciară română a decis fie să nu înceapă urmărirea
penală, fie încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea
pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare, sau a
pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi
fapte, care împiedică viitoare proceduri.
Dacă instanţa constată că este incident în cauză vreunul dintre motivele
obligatorii sau opţionale de refuz al executării mandatului european de atrestarea, se
poate pronunţa prin sentinţă, potrivit art. 94, deopotrivă asupra arestării şi predării
persoanei solicitate.

Secţiunea a 6-a. Procedurile executării mandatului

şi a predării temporare

După ce Curtea de Apel competentă primeşte un mandat european de arestare

sau o semnalare în Sistemul Informatic Schengen, preşedintele secţiei penale
repartizează cauza, în condiţiile prevăzute de lege, unui complet format din doi
judecători.
Instanţa procedează în continuare la verificarea mandatului european de
arestare, stabilind dacă acesta conţine informaţiile prevăzute de lege şi analizate
anterior.
 În cazul în care instanţa apreciază că informaţiile comunicate de statul
membru emitent sunt insuficiente, aceasta (instanţa) solicită de urgenţă autorităţii
judiciare emitente informaţiile suplimentare necesare şi fixează un termen limită
pentru primirea lor, având în vedere termenele maxime prevăzute de lege. De altfel,
autoritatea judiciară emitentă poate oricând, din proprie iniţiativă, să transmită orice
informaţie pe care o consideră utilă.
Când mandatul european de arestare conţine toate informaţiile necesare şi este
tradus în limba română (franceză ori engleză), instanţa va solicita procurorului
general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel să ia măsurile necesare pentru
identificarea persoanei în cauză, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei.
La rândul său procurorul va solicita poliţiei întreprinderea unor măsuri pentru
identificarea şi reţinerea persoanei împotriva căreia a fost emis un mandat european
de arestare. În vederea reţinerii persoanei solicitate, organul competent poate
pătrunde în orice locuinţă în care se află persoana solicitată, fără consimţământul
acesteia ori a persoanei căreia îi aparţine ori foloseşte locuinţa, precum şi în sediul
unei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
Măsura reţinerii persoanei solicitate poate fi luată de procuror numai după
ascultarea acesteia în prezenţa apărătorului. Persoanei reţinute i se aduc, de îndată,
la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii şi conţinutul mandatului
european de arestare. Persoanei reţinute i se va comunica o copie a mandatului
european de arestare şi traducerea acestuia şi, la solicitarea sa, dacă nu este afectată
executarea altor mandate de arestare ale altor participanţi, se va anunţa un membru
al familiei sau o altă persoană desemnată despre măsura luată, consemnându-se
despre aceasta într-un proces verbal.
Măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă motivată şi poate dura cel mult 24
de ore iar în situaţia în care persoana solicitată este un minor reţinerea se va dispune
doar pe 12 ore, cu posibilitatea prelungirii prin ordonanţă motivată pentru o durată
de cel mult 8 ore.
În situaţii de urgenţă, măsura reţinerii poate fi dispusă pe baza semnalării
transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), care nu
echivalează cu mandatul european de arestare. În acest caz, Centrul de Cooperare
Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului de Interne solicită de îndată
Biroului Central Naţional Interpol corespondent transmiterea către parchetul
competent, în termen de cel mult 48 de ore de la reţinerea persoanei solicitate.
Persoanei reţinute i se aduc, de îndată, la cunoştinţă în limba pe care o înţelege
motivele reţinerii.
Când măsura reţinerii a fost luată de organul de cercetare penală al poliţiei
judiciare, acesta este obligat, în primele 10 ore de la reţinere, să prezinte persoana
solicitată procurorului desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel în a cărui circumscripţie teritorială a fost reţinută.
 Procurorul, în termen de 24 de ore de la reţinere, va prezenta persoana
solicitată în faţa Curţii de Apel competente. Cauza se va repartiza în condiţiile legii,
unui complet format dintr-un judecător, pentru a aprecia asupra luării măsurii
arestării şi asupra predării persoanei solicitate.
Instanţa verifică identitatea persoanei solicitate şi se asigură că acesteia i s-a
comunicat o copie a mandatului european de arestare sau, în cazul prevăzut la art.
883, a fost informată despre motivul reţinerii apoi informează persoana în cauză
asupra posibilităţii de a consimţi la predare către statul membru emitent, precum şi
cu privire la drepturile sale procesuale .
Instanţa va dispune prin încheiere arestarea persoanei solicitate, care va fi
depusă în arest, informând autoritatea judiciară emitentă iar dacă persoana a fost
reţinută potrivit art. 883, judecătorul, poate dispune, prin încheiere motivată,
arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a nu părăsi localitatea pe o durată de
5 zile. În acest caz, instanţa amână cauza şi fixează un termen de 5 zile pentru
prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare însoţit de traducerea
în limba română.
În cel mult 48 de ore de la arestare, instanţa va proceda la audierea persoanei
solicitate, judecătorul aducând la cunoştinţa persoanei solicitate drepturile prevăzute
la art. 91. astfel, potrivit legii, persoana arestată în baza unui mandat european de
arestare va beneficia de următoarele drepturi:
a) să fie informată în legătură cu conţinutul mandatului european de arestare;
b) să fie asistată de un apărător ales sau numit de instanţă din oficiu de
instanţă;
c) să beneficieze de serviciile unui interpret, atunci când nu cunoaşte limba
română (asigurat gratuit de către instanţă).
Persoana arestată va fi întrebată mai întâi asupra consimţământului la predare,
punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi
caracterul irevocabil al acestuia. În cazul în care aceasta consimte la predare, instanţa
se va asigura că persoana arestată a consimţit voluntar la predare şi în deplină
cunoştinţă de cauză, cunoscând consecinţele juridice ale consimţământului, în
special caracterul său irevocabil. În acelaşi mod se va proceda şi în cazul renunţării
la efectele regulii specialităţii.
În situaţia în care persoana arestată consimte la predare, se va întocmi un
proces-verbal, care va fi semnat de persoana în cauză, membrii completului de
judecată, procuror şi grefier. Dacă este cazul (atunci când persoana în cauză
consimte), în acelaşi proces-verbal se consemnează şi renunţarea la drepturile
conferite de regula specialităţii .
În cazul în care persoana arestată nu consimte la predare, instanţa va proceda
la audierea acesteia, consemnând poziţia acesteia faţă de existenţa unuia dintre
motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi eventuale obiecţii în
ceea ce priveşte identitatea. De reţinut este faptul că opoziţia persoanei solicitate la
predare se poate baza numai pe existenţa unei erori cu privire la identitatea sa ori un
motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.
În situaţia menţionată mai sus (când persoana solicitată se opune la predare),
instanţa poate fixa (respectând termenele prevăzute de lege) un termen pentru
administrarea probelor propuse de persoana arestată sau de procuror ori pentru
transmiterea unor informaţii suplimentare de către autoritatea judiciară emitentă, cu
privire la cauzele de refuz sau de condiţionare a predării, iar hotărârea instanţei cu
privire la arestarea arestarea persoanei solicitate în cursul procedurii de executare a
mandatului european de arestare se dispune prin încheiere motivată.
În cursul procedurii, instanţa, ascultând şi concluziile procurorului, dispune,
la fiecare 30 de zile, prin încheiere motivată asupra menţinerii măsurii arestării sau
punerii în libertate a persoanei solicitate, în acest din urmă caz luând toate măsurile
necesare pentru a evita fuga persoanei solicitate, inclusiv a măsurilor preventive
prevăzute de lege. În scopul luării acestei decizii, instanţa ţine seama de toate
împrejurările cauzei şi de necesitatea asigurării executării mandatului european de
arestare.
Durata iniţială a arestării nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală, până la
predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate depăşi în niciun caz 180 de
zile . În cazul în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă
de aceasta măsura obligării de a nu părăsi localitatea. În acest caz, în situaţia în care,
ulterior, instanţa dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea
de predare se dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către
autoritatea judiciară emitentă.
Participarea procurorului este obligatorie la şedinţa de judecată iar aceasta
este publică, afară de cazul în care, la cererea procurorului, a persoanei solicitate sau
din oficiu, judecătorul apreciază că se impune judecarea cauzei în şedinţă secretă.
Instanţa de judecată se va pronunţa asupra executării mandatului european de
arestare prin sentinţă, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 95, având în vedere
la soluţionarea cererii toate împrejurările precum şi necesitatea executării
mandatului european de arestare, dispoziţiile Codului de procedură penală cu privire
la conţinutul şi executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător.
În termen de cel mult 24 de ore după rămânerea definitivă a hotărârii de
predare, instanţa comunică hotărârea luată autorităţii judiciare emitente,
Ministerului Justiţiei şi Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din
cadrul Ministerului de Interne, iar în cazul amânării predării persoanei solicitate,
mandatul de arestare este pus în executare la data încetării motivelor care au justificat
amânarea.
În situaţia în care mandatul european de arestare este emis în vederea
efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea penală
română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, dacă autoritatea
judiciară emitentă o solicită, se poate aproba predarea temporară a persoanei
solicitate în statul membru emitent sau se procedează la luarea unei declaraţii acestei
persoane.
În cazul în care s-a acordat predarea temporară, aceasta se efectuează în
condiţiile şi pe durata stabilite de comun acord între autoritatea judiciară emitentă şi
cea de executare. În toate cazurile, persoana urmărită va trebui retrimisă în România
pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza mandatului european
de arestare.
Atunci când nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este solicitată,
autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei declaraţii persoa-
nei solicitate, cu participarea persoanei desemnate de autoritatea judiciară emitentă,
dacă este cazul, în conformitate cu legea statului membru emitent. Audierea
persoanei solicitate se face potrivit prevederilor Codului de procedură penală român
şi în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii dintre autorităţile judiciare implicate. În
toate cazurile se vor respecta drepturile procesuale ale persoanei urmărite.
Când persoana solicitată consimte la predare, hotărârea instanţei prin care se
ia act de consimţământul acesteia are aceleaşi efecte juridice ca hotărârea de predare.
Această hotărâre cu privire la executarea unui mandat european de arestare în cel
mult 5 zile de la data la care a avut loc audierea persoanei solicitate. Dacă
informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a permite
luarea unei hotărâri privind predarea, informaţiile suplimentare necesare vor fi
solicitate de urgenţă şi se va fixa un termen limită pentru primirea acestora, avându-
se în vedere termenele prevăzute mai jos.
Astfel, potrivit legii, „mandatul european de arestare se soluţionează şi se
execută în regim de urgenţă”. Dacă persoana care face obiectul mandatului este de
acord cu predarea sa, instanţa va pronunţa hotărârea în termen de 10 zile de la
termenul de judecată la care persoana în cauză şi-a exprimat consimţământul la
predare, aceasta (hotărârea) fiind definitivă şi executorie. În situaţia în care persoana
împotriva căreia s-a emis mandatul european de arestare nu este de acord cu
predarea, hotărârea se va pronunţa în termen de 60 de zile de la arestare. Când
datorită unor motive justificate nu se poate pronunţa o hotărâre în termenele arătate
anterior, instanţa poate amâna pronunţarea pentru 30 de zile, comunicând autorităţii
judiciare emitente această împrejurare, precum şi motivele amânării şi menţinând
măsurile necesare în vederea predării.
Atunci când din motive excepţionale nu pot fi respectate termenele
menţionate mai sus, autoritatea judiciară de executare română va informa Eurojust,
precizând motivele întârzierii.

Secţiunea a 7-a. Căile de atac

 Potrivit legii, împotriva încheierii referitoare la arestarea persoanei solicitate
şi celei referitoare la prelungirea la fiecare 30 de zile a menţinerii măsurii arestării
se poate declara recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, cu excepţia cazului
în care persoana solicitată consimte la predare, când hotărârea este definitivă.
Hotărârea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul
formulat în scris trebuie motivat. Atunci când recursul este declarat oral, acesta
trebuie motivat în 24 de ore sau 5 zile, potrivit celor menţionate mai sus.
Cererea de recurs şi motivele acesteia se comunică părţii interesate.
Competenţa de soluţionare a recursului aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
care va primi cauza de îndată ce recursul este motivat sau la expirarea termenului
prevăzut pentru motivare.
Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei
solicitate este suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor privind măsura
arestării. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore iar instanţa
de recurs este obligată să soluţioneze cauza în termen de cel mult 3 zile de la
înregistrarea sa.
Mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de
urgenţă, în situaţia în care persoana solicitată şi-a exprimat consimţământul
hotărârea trebuie pronunţată cel mai târziu în termen de 10 zile de la termenul de
judecată la care persoana solicitată şi-a exprimat consimţământul la predare, în
celelalte cazuri, hotărârea definitivă privind executarea mandatului european de
arestare se pronunţă în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei solicitate.
Orice amânare a pronunţării nu poate depăşi 30 de zile şi se va comunica autorităţii
judiciare emitente această împrejurare, precum şi motivele amânării şi menţinând
măsurile necesare în vederea predării .

Secţiunea a 8-a. Predarea persoanei urmărite. Predarea amânată şi

condiţionată. Remitere de obiecte.Concursul de cereri

1. Predarea persoanei urmărite

Predarea persoanei care a făcut obiectul mandatului european de arestare se
realizează de către poliţie, după o informare prealabilă a autorităţii desemnate în
acest scop de către autoritatea judiciară emitentă asupra locului şi datei fixate, în
termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de predare.
Dacă autoritatea judiciară emitentă solicită, judecătorul poate dispune
predarea temporară a persoanei solicitate sau procedează la audierea persoanei
solicitate. În cazul în care s-a acordat predarea temporară, aceasta se efectuează în
condiţiile şi pe durata stabilite de comun acord între autoritatea judiciară emitenta şi
cea de executare. În toate cazurile persoana urmărită va trebui să se întoarcă în
România pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza mandatului
european de arestare. (3) În cazul în care nu se acordă predarea temporară sau
aceasta nu este solicitată, autoritatea judiciară de executare română procedează la
luarea unei declaraţii persoanei solicitate, cu participarea persoanei desemnate de
autoritatea judiciară emitentă, dacă este cazul, în conformitate cu legea statului
membru emitent. Audierea persoanei solicitate se face potrivit prevederilor Codului
de procedură penală român şi în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii dintre
autorităţile judiciare implicate. În toate cazurile se vor respecta drepturile procesuale
ale persoanei urmărite.
În cazul în care din anumite motive, independente de voinţa statelor implicate
(cel emitent şi cel executant al mandatului), predarea nu se poate realiza în acest
termen, autorităţile judiciare implicate vor intra în contact pentru a fixa un nou
termen al predării, care va fi de 10 zile de la noua dată convenită.
În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar, pentru motive
umanitare serioase, cum ar fi existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că
predarea va periclita, în mod evident, viaţa sau sănătatea persoanei solicitate.
Executarea mandatului european de arestare va avea loc imediat ce aceste motive
încetează să existe în acest sens, autoritatea judiciară de executare va informa de
îndată autoritatea judiciară emitentă şi împreună vor stabili o nouă dată de predare,
termenul fiind de 10 zile de la noua dată astfel convenită .
În cazul în care sunt depăşite termenele maxime de predare, fără ca persoana
în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a
persoanei urmărite. Atunci când statul emitent revine cu un nou mandat european de
arestare împotriva aceleiaşi persoane (care nu a fost preluată), autorităţile judiciare
ale statului român vor da curs acestuia, conform procedurii examinate în acesi
capitol. În momentul predării, în toate situaţiile, autoritatea judiciară de executare
română va aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de
libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă mandatul european de arestare,
cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de siguranţă care se va aplica.
Când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare este
urmărită penal sau judecată pentru alte fapte decât pentru care s-a solicitat arestarea
şi predarea sa, de către autorităţile judiciare ale statului român, autoritatea judiciară
română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până
la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei. În acest caz, dacă autoritatea
judiciară emitentă o solicită, autoritatea judiciară de executare română poate dispune
predarea temporară a persoanei în cauză, în condiţii stabilite printr-un acord încheiat
în scris cu autoritatea judiciară emitentă.
Aceste prevederi legislative au menirea de a contribui la realizarea în bune
condiţii a actului de justiţie din ambele state membre, fără a se aduce prejudicii
vreunuia dintre ele, fiecare având posibilitatea realizării urmăririi penale sau a
judecăţii persoanei în cauză, ori de a o supune la executarea unei pedepse sau măsuri
de siguranţă privative de libertate, în cazul condamnării sale.

2. Remiterea de obiecte

La solicitarea autorităţii judiciare emitente sau din oficiu, autoritatea judiciară

de executare română va dispune remiterea în conformitate cu prevederile Codului de
procedură penală a obiectelor care constituie mijloace materiale de probă au fost
dobândite de persoana solicitată ca urmare a săvârşirii infracţiunii care stă la baza
emiterii mandatului european de arestare. În cazul în care aceste obiecte aparţin
statului român sau unor terţi, acestea vor fi restituite proprietarilor după terminarea
procesului în statul solicitant, în conformitate cu prevederile legislaţiei române.
Aceste obiecte se vor remite autorităţii judiciare emitente chiar şi atunci când
mandatul european de arestare nu s-a putut executa datorită decesului sau evadării
persoanei urmărite. În situaţia în care bunurile respective sunt supuse confiscării în
România, autoritatea judiciară de executare va putea refuza remiterea acestora sau
va putea să o efectueze temporar, dacă acest lucru este necesar bunei desfăşurării
procesului penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române .
Din examinarea textului legii speciale române şi a dispoziţiilor deciziei - cadru
cu privire la remiterea de obiecte, rezultă că acestea se referă numai la predarea unor
obiecte, nu şi la înscrisuri. Considerăm că, în această situaţie, pot fi predate şi
înscrisurile care pot servi ca mijloc de probă în procesul penal, deşi despre acestea
nu se face nicio menţiune.
O a doua problemă care poate fi luată în discuţie este cea legată de modul în
care autoritatea judiciară de executare română intră în posesia acelor bunuri sau
obiecte care pot fi folosite ca mijloace materiale de probă în procesul penal intentat
persoanei căutate de către statul solicitant. Există posibilitatea practică ca unele
(obiecte sau înscrisuri) să fie solicitate pentru predare de autoritatea judiciară
emitentă, în situaţia în care acestea pot contribui la corecta soluţionare a cauzei în
ţara respectivă, această perspectivă fiind menţionată de altfel în textul legii. Intrarea
autorităţilor judiciare române în posesia acestor obiecte sau înscrisuri se poate
realiza prin două modalităţi distincte. Prima dintre ele se referă la situaţia în care
acestea (obiecte sau înscrisuri) se află asupra persoanei care face obiectul mandatului
european de arestare în momentul identificării şi prinderii de către poliţie, caz în care
vor fi reţinute şi predate odată cu persoana în cauză. A doua situaţie se poate ivi
atunci când aceste obiecte sau înscrisuri se găsesc în alt loc, la o altă persoană, care,
la solicitarea organelor judiciare competente, nu doreşte să le predea. După cum se
observă, în prima situaţie nu apar aspecte deosebite, reprezentanţii organelor
judiciare române (poliţie, parchet, instanţă) fiind obligaţi să ridice acele obiecte sau
înscrisuri în temeiul art. 96 din Codul de procedură penală. În cea de-a doua situaţie,
apar unele probleme care trebuie analizate, întrucât pentru ridicarea obiectelor sau a
înscrisurilor se impune efectuarea unei percheziţii domiciliare, percheziţie ce se va
realiza cu respectarea art. 99, 100 şi urm. din Codul de procedură penală. În acest
caz, apreciem că instanţa de executare română poate emite autorizaţie de percheziţie
la domiciliul persoanei în cauză sau, mai mult, la domiciliul unei terţe persoane
pentru a se ridica acele obiecte sau înscrisuri cerute de instanţa emitentă a mandatului
european de arestare, numai în baza documentelor trimise.
În activitatea curentă, atât statul român, cât şi oricare alt stat membru poate fi
pus în situaţia de a se pronunţa în situaţia unui concurs de mandate ce vizează aceeaşi
persoană, pentru aceleaşi fapte sau unele diferite.
Astfel, în cazul în care două sau mai multe state membre au emis un mandat
european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană, autoritatea judiciară de
executare română va decide asupra priorităţii de executare română va decide asupra
priorităţii de executare română va decide asupra priorităţii de executare, ţinând
seama de toate circumstanţele şi în special de:
- locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii;
- data emiterii mandatelor;
- împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a
judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă
privative de libertate.
Dacă consideră necesar, autoritatea judiciară română poate solicita avizul
Eurojust în legătureă cu această hotărâre.
În situaţia în care apare concurenţa între un mandat european de arestare şi o
cerere de extrădare, prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de executare
română va decide luând în considerare toate circumstanţele şi în special cele
menţionate anterior, precum şi cele prevăzute în convenţia de extrădare aplicabilă în
relaţia cu statul terţ. În cazul în care se va acorda prioritate statului terţ în detrimentul
statului membru, extrădarea se va realiza în conformitate cu dispoziţiile examinate
în capitolul anterior. În această situaţie (când s-a acordat prioritate cererii de
extrădare) autoritatea judiciară de executare română va aduce acest lucru la
cunoştinţa autorităţii emitente a mandatului european de arestare (se va proceda la
fel şi atunci când se va acorda prioritate mandatului european de arestare). Potrivit
legii, aceste dispoziţii nu aduc atingere obligaţiilor derivate din calitate de parte la
Statutul Curţii Penale Internaţionale..
În situaţia particulară prezută de completările aduse legii speciale, legiutorul
a prevăzut ca atunci când înaintea de predarea unei persoane solicitate, autorităţile
române primesc din partea autorităţilor competente ale aceluiaşi stat membru
emitent două sau mai multe mandate, cauzele privind executarea acestor mandate
europene de arestare se vor conexa la instanţa cea dintâi sesizată, pronunţându-se o
singură hotărâre cu privire la executarea fiecăruia dintre mandatele europene de
arestare. În cazul în care predarea este admisă doar pentru una sau unele dintre fapte,
în hotărârea de predare va menţiona în mod expres acest lucru, aplicându-se regula
specialităţii prevăzută de art. 100 al legii speciale.

1. Motive de refuz a executării

Aşa cum rezultă din examinarea legii, statele membre au două categorii de
motive de a refuza executarea unui mandat european de arestare, din care în prima
intră motivele obligatorii, iar în cea de-a doua motivele opţionale.
Potrivit legii, autoritatea judiciară de executare română (Curtea de Apel
competentă teritorial), va refuza executarea mandatului european de arestare în
următoarele cazuri (motive obligatorii de refuz a executării mandatului):
când, din informaţiile de care dispune reiese că persoana urmărită a fost
judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul
emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să
fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să
fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză
care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;
când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este
acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române,
competenţa de a urmări acea infracţiune;
când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde
penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în
conformitate cu legea română.
Din examinarea textului, care este reprodus din Decizia-cadru, rezultă că în
baza acestor motive obligatorii, autoritatea judiciară de executare română va refuza
executarea şi predarea persoanei în cauză ori de câte ori sunt sesizate .
Legea prevede şi unele situaţii opţionale în care se poate refuza executarea
mandatului european de arestare, şi anume (motive opţionale):
- în situaţia în care fapta pentru care s-a emis mandatul european de arestare
nu este menţionată printre cele 32 de categorii de infracţiuni prevăzute în Decizia-
cadru (şi în Legea specială), predarea poate fi subordonată condiţiei ca fapta care
motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune
potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea
juridică a acesteia; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de
schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru
motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite sau nu
conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de
schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;
 - când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este
supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat
mandatul european de arestare;
- când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a
pronunţat în alt stat membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă pentru
aceleaşi fapte;
- când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei
pedepse, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi instanţa română competentă
dispune executarea pedepsei în România, potrivit legii române.
- când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată
definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii
Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau
să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă ori
infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului
de condamnare;
- când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii
române, sunt comise pe teritoriul României;
- când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara
statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au
comis în afara teritoriului român;
- când conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se
întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au
prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;
- când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu urmărească,
fie să înceteze urmărirea persoanei solicitate pentru infracţiunea pe care se bazează
mandatul de arestare european.
Aceste prevederi sunt inspirate din Decizia-cadru, fiind în acord cu procedura
urmată de statele membre ale Uniunii Europene.

4. Regula specialităţii. Tranzitul

Potrivit prevederilor legii, consimţământul pentru urmărirea, judecarea,
condamnarea sau deţinerea unei persoane pentru alte fapte comise anterior predării
acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă dacă statul membru
de executare a notificat Secretariatul general al Consiliului Uniunii Europene în
acest sens, cu excepţia cazului în care autoritatea judiciară de executare dispune
altfel prin hotărârea de predare.
În ceea ce priveşte situaţia persoanei predate autorităţilor române, precizăm
că, exceptând cazurile menţionate expres în lege, aceasta (persoana predată) nu va
putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară
predării dacă statul membru de executare o consimte. În acest scop, autoritatea
judiciară română emitentă va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de
autorizare, însoţită de informaţiile prevăzute de lege.
În cazul în care România este statul membru de executare a unui mandat
european de arestare, statul membru emitent va trebui să solicite autorizarea
menţionată mai sus, iar autoritatea judiciară română de executare va decide, în
termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, dacă infracţiunea care motivează
cererea a fost motivul predării în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi şi fără a
aduce atingere garanţiilor la care se referă art. 87 .
Dispoziţiile menţionate mai sus devin inaplicabile atunci când intervine una
din următoarele condiţii:
a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii judiciare
de executare la regula specialităţii, înaintea predării;
b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula
specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale; declaraţia de
renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare competente a statului
emitent, întocmindu-se un proces verbal conform dreptului intern al acestuia;
persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat; renunţarea la regula
specialităţii trebuie să fie: voluntară si în deplină cunoştinţă de cauză asupra
consecinţelor acesteia;
c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-
a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la
punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;
d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate;
e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de
libertate sau o măsură de siguranţă.
Tranzitul, în decursul timpului, a reprezentat un subiect permanent de discuţii
şi analize între statele Europei.
Potrivit prevederilor legii, tranzitul pe teritoriul României al unei persoane în
vederea executării unui mandat european de arestare se acordă la cererea statului
emitent, care trebuie să prezinte următoarele date:
- existenţa unui mandat european de arestare;
- identitatea şi cetăţenia persoanei care face obiectul mandatului european;
- încadrarea juridică a faptei;
- descrierea împrejurărilor în care infracţiunea a fost săvârşită, inclusiv data
şi locul.
În cazul în care tranzitul aerian se realizează fără escală, datele menţionate
mai sus nu sunt necesare cu excepţia cazului când s-ar produce o aterizare forţată.
În România, instituţia competentă a acorda tranzitul pe teritoriul ţării este
Curtea de Apel Bucureşti. Cererea şi informaţiile privind tranzitul se transmit
Ministerului Justiţiei care le va trimite, de îndată, Curţii de Apel Bucureşti. După
primirea cererii, Curtea de Apel Bucureşti, în complet format din doi judecători ai
Secţiei penale, se pronunţă în ziua primirii, prin încheiere dată în camera de consiliu,
cu privire la admiterea sau respingerea cererii de tranzit. Încheierea este definitivă şi
se comunică imediat Ministerului Justiţiei, care are obligaţia de a informa de îndată
statul solicitant.
În cazul în care persoana care face obiectul cererii de tranzit în baza
mandatului european de arestare are cetăţenie română, cererea nu se aprobă decât
dacă statul solicitant dă asigurări considerate ca suficiente de statul român că, în
cazul condamnării, cetăţeanul român va fi transferat în România pentru executarea
pedepsei (atunci când persoana în cauză este condamnată cu o pedeapsă sau măsură
de siguranţă privativă de libertate).

5. Predarea ulterioară. Predarea ulterioară unei extrădări. Extrădarea ulterioară

Potrivit prevederilor legii, consimţământul la predare de către statul român a
unei persoane către alt stat membru, în baza unui mandat european de arestare emis
pentru o infracţiune comisă înaintea predării sale, se presupune că a fost dat către
toate acele state membre care au transmis o notificare în acelaşi sens Secretariatului
General al Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară română de
executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare. Procedura este similară şi
dispoziţiile legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care România este stat
membru emitent
Acest consimţământ al autorităţii române de executare la predarea ulterioară
a persoanei solicitate de către un stat membru emitent nu este necesar dacă persoana
solicitată:
având ocazia să părăsească teritoriul statului căruia i-a fost predată, nu a făcut
acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a
întors pe acest teritoriu după ce 1-a părăsit;
a consimţit să fie predată unui stat membru, altul decât statul de executare, în
baza unui mandat european de arestare. Consimţământul se exprimă în faţa
autorităţii judiciare competente a statului membru emitent şi se consemnează într-
un proces-verbal întocmit conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită
are dreptul să fie asistată de un avocat. Consimţământul trebuie să fie exprimat în
mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor sale;
renunţă la regula specialităţii, în conformitate cu dispoziţiile analizate
anterior .
În cazul în care apar situaţii nereglementate de dispoziţiile analizate mai sus,
este necesară aprobarea autorităţii judiciare române de executare, care se va solicita
în conformitate cu dispoziţiile art. 82 referitoare la transmiterea mandatului
european de arestare şi se vor anexa cererii informaţiile prevăzute îa art. 79 alin. (1)
– conţinutul mandatului de arestare, însoţite de o traducere.
 În relaţia cu alte state membre decât cele prevăzute la alin. (1),
consimţământul autorităţii judiciare române de executare pentru predarea persoanei
solicitate către un stat terţ este necesar. În acest sens, judecătorul competent se
pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor,
în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere
garanţiilor la care se referă art. 87.
Când România nu a transmis notificarea către Secretariatul General al
Consiliului Uniunii Europene, consimţământul statului român la predarea unei
persoane de către statul emitent unui stat terţ, în baza unui mandat european de
arestare emis pentru o infracţiune anterioară predării sale de către statul român, se
exprimă pe baza cererii de autorizare formulate de către statul emitent. Cererea se
aprobă de către autoritatea română de executare, în termen de cel mult 30 de zile de
la primirea acesteia, dacă infracţiunea care motivează cererea constituie motiv de
predare în conformitate cu dispoziţiile examinate şi prevăzute de lege, şi fără a aduce
atingere garanţiilor la care se referă art. 89.
Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care România
este stat membru emitent.
În situaţia în care persoana urmărită a fost extrădată în România dintr-un stat
terţ de care aceasta a fost protejată prin dispoziţiile acordului în baza căruia a fost
extrădată, referitoare la regula specialităţii, autoritatea judiciară română de executare
va solicita autorizarea statului care a extrădat-o pentru a putea fi predată statului
emitent. Termenele prevăzute de lege şi analizate anterior vor începe să curgă de la
data la care regula specialităţii încetează să se aplice. În perioada soluţionării cererii
de autorizare, autoritatea judiciară română de executare va continua să asigure
condiţiile materiale necesare pentru o predare efectivă.
Extrădarea unei persoane care a fost predată în România în baza unui mandat
european de arestare, solicitată ulterior de către un stat care nu este membru al
Uniunii Europene, nu se poate acorda fără consimţământul autorităţii judiciare de
executare care a aprobat predarea.
În cazul în care autorităţile judiciare române au acordat predarea unei
persoane unui alt stat membru al Uniunii Europene, în baza unui mandat european
de arestare, iar autorităţile judiciare emitente solicită consimţământul de a extrăda
persoana urmărită către un terţ stat care nu este membru al Uniunii Europene,
consimţământul va fi acordat în conformitate cu instrumentele bilaterale sau
multilaterale la care România este parte, luându-se în considerare cererea de
extrădare.
Extrădarea ulterioară este prevăzută şi în Decizia-cadru, constituind un
subiect extrem de important care trebuia reglementat, pentru a aduce un plus în
cooperarea judiciară între statele membre ale Uniunii Europene şi diferite ţări de pe
continentul european sau din alte continente.
 6. Imunităţi şi privilegii
Când persoana care face obiectul mandatului european de arestare se bucură
imunitate în România, autoritatea judiciară de executare va solicita fără întârziere
autorităţii competente ridicarea acesteia (a imunităţii).
Dacă ridicarea imunităţii este de competenţa unui alt stat sau a unei organizaţii
internaţionale, cererea va fi formulată de autoritatea judiciară care a emis mandalul
european de arestare. Autoritatea judiciară de executare va comunica această situaţie
autorităţii judiciare emitente.
Legea mai prevede că, în perioada în care cererea de retragere a imunităţii este
în curs de soluţionare, autoritatea judiciară de executare va lua „măsurile pe care le
consideră necesare pentru a garanta predarea efectivă când persoana a încetat să se
mai bucure de privilegiul imunităţii”. În această situaţie, termenele prevăzute de lege
încep să curgă de la data când autoritatea judiciară de executare a fost informată
despre ridicarea sau retragerea imunităţii.
În cazul în care persoana la care se referă mandatul european de arestare este
în România datorită extrădării ei de către un alt stat care nu face parte din Uniunea
Europeană, iar înţelegerea cu statul respectiv s-a limitat doar la o anumită
infracţiune, termenele prevăzute de lege încep să curgă de la data la care autorităţile
statului care a extrădat persoana în cauză îşi dau acordul ca regula specialităţii să
rămână fără efect. Din acest moment, se pune în discuţie predarea persoanei în cauză
statului membru al Uniunii Europene emitent al mandatului european de arestare.
Legea mai prevede că, până la luarea deciziei, autoritatea judiciară de executare „va
lua măsurile necesare pentru a se efectua predarea, dacă este cazul”. Dispoziţiile
examinate mai sus şi cuprinse în legea-cadru sunt menţionate parţial şi în art. 20 din
Decizia-cadru.
În ceea ce priveşte raporturile cu alte instrumente legale, în art. 31 din Decizia-
cadru se menţionează că, fără a aduce atingere aplicării instrumentelor legale pe linie
de extrădare aflate în vigoare la data adoptării Deciziei-cadru, în relaţiile dintre
statele membre şi statele terţe, prevederile Deciziei-cadru înlocuiesc începând cu 1
ianuarie 2004 convenţii aplicabile în materie de extrădare, în relaţiile dintre statele
membre. Potrivit prevederilor menţionate în paragraful 2 din art. 31, statele membre
pot continua să aplice acordurile sau angajamentele bilaterale sau multilaterale în
vigoare la data adoptării Deciziei-cadru, în măsura în care acestea permit
aprofundarea sau extinderea obiectivelor acesteia şi contribuie la simplificarea sau
facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui
mandat european di arestare. Astfel, se poate afirma că prevederile instrumentelor
juridice aflate în vigoare în momentul intrării în vigoare a Deciziei-cadru vor putea
fi aplicate în continuare de statele membre, numai în situaţia în care prevederile
acestora conduc la simplificarea procedurii de predare şi la creşterea eficienţei în
activitatea de pedepsire a autorilor unor infracţiuni.
De asemenea, se lasă la latitudinea statelor membre posibilitatea de a încheia
aranjamente bilaterale sau multilaterale, chiar şi după intrarea în vigoare a Deciziei-
cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea conţinutului
acesteia şi contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare
a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare, prin:
stabilirea unor termene mai scurte;
extinderea listei infracţiunilor care pot face obiectul unui mandat european de
arestare;
limitarea motivelor de refuz a executării unui mandat european de arestare;
scăderea limitei de un an sau de 4 luni referitoare la pedeapsa prevăzută de
lege sau aplicată de instanţă, ori scăderea pragului referitor la categoriile de
infracţiuni nominalizate.
Potrivit prevederilor Deciziei-cadru, statele membre vor notifica Consiliului
şi Comisiei, în termen de trei luni de la data intrării în vigoare a acesteia, acordurile
sau aranjamentele existente, pe care doresc să le aplice în continuare, precum şi orice
aranjament nou încheiat.

7. Particularităţile şi avantajele mandatului european de arestare şi

extrădării. Mandatul european de arestare este un instrument juridic de cooperarea
internaţională în materie penală valabil doar în relaţiile dintre două sau mai multe
state membre ale Uniunii Europene, în timp ce extrădarea este valabilă în relaţiile
dintre oricare stat membru şi un alt stat terţ, inclusiv din Europa (pentru statele care
nu fac parte din Uniunea Europeană).
Deşi Convenţia europeană de extrădare adoptată la 13 decembrie 1957, cu
cele două protocoale adiţionale a reprezentat un document deosebit de important, în
baza căruia statele Consiliului Europei au colaborat în lupta împotriva criminalităţii
prin extrădarea reciprocă a autorilor unor infracţiuni, sub aspect procedural , odată
cu trecerea anilor ea nu a mai fost eficientă în cooperarea statelor memebre U.E.
datorită perfecţionării metodelor infracţionale ale crimei organizate ce a făcut
cooperarea între state să devină greoaie în plan operativ.
Extinderea Uniunii Europene a adus şi mai mult în prim plan necesitatea
asigurării unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie între graniţele extinse ale
Uniunii , care să vină în acord cu noile mutaţii apărute în evoluţia criminalităţii.
Au mai existat încercări de armonizarea a legiferării în domeniul prevenirii şi
combaterii cu mai multă eficienţă a criminalităţii, dar nefiiind ratificate de multe
state ele s-au dovedit ineficiente.
Instituţa mandatului european de arestare reprezintă o decizie judiciară emisă
de un stat membru în vederea arestării şi a predării de către un alt stat membru a unei
persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate .
Procedând la o examinare comparativă între prevederile Convenţiei europene
de arestare şi noile prevederi ale mandatului european de arestare constatăm
următoarele:
Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre
(2002/584/JAI) a adus o lărgire a sferei de aplicare prin menţionarea unui număr
mai mare de infracţiuni pentru care se poate executa un mandat european de arestare.
Astfel, aşa cum am constatat, Convenţia prevede faptul că „vor da loc la extrădare
faptele pedepsite de legile părţii solicitante şi ale părţii solicitate cu o pedeapsă
privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin
un an sau cu o pedeapsă mai severă. Când pe teritoriul părţii solicitante a intervenit
o condamnare la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de siguranţă, sancţiunea
pronunţată va trebui să fie pe o durată de cel puţin 4 luni” .
În mandatul european de arestare se păstrează aceste categorii de infracţiuni
şi în plus apar altele (32), pentru care se cere ca acestea să fie pedepsite în statul
emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privativă de libertate a cărei durată
maximă este de cel puţin 3 ani, fără verificarea dublei incriminări. Aşadar,
elementele de noutate absolută constau în apariţia celor 32 de categorii de infracţiuni
şi în obligativitatea extrădării fără îndeplinirea condiţiei dublei incriminări.
Decizia-cadru privind mandatul european de extrădare a a adus eliminarea
etapei administrative, aceasta urmând a se realiza pe cale diplomatică sau pe alte căi
stabilite de comun acord. În Decizia-cadru se menţionează că mandatul european de
arestare se va trimite direct de către autoritatea judiciară emitentă, autorităţii
judiciare de executare, ocolindu-se astfel etapa de trimitere pe cale diplomatică
(administrativă).
Instituţia mandatului european de arestare a adus şi posibilitatea semnalării
persoanei căutate în Sistemul Informatic Schengen, procedură ce are valoarea
juridică a unui mandat european de arestare în situaţiile particulare în care nu se
cunoaşte locul în care se ascunde persoana căutată. O astfel de posibilitate nu intră
în calcul în cadrul aplicării prevederilor convenţiei.
Instituirea mandatului european de arestare a condus şi la evidenta scurtare a
termenelor şi simplificarea procedurii de predare, în Decizia-cadru prevăzându-se
că mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă.
Termenele prevăzute pentru soluţionare sunt de 10 zile în cazul în care persoana
extrădabilă consimte la extrădare, iar procedura se desfăşoară în mod normal.
Predarea se execută în cel mai scurt timp, respectiv cel mult 10 zile de la data deciziei
finale privind executarea mandatului european de arestare. Convenţia europeană
de extrădare prevede termene de 18 sau 40 de zile în cazul arestării provizorii şi de
15 sau 30 de zile în cazul predării.
Decizia-cadru oferă posibilitatea statelor membre de a încheia acorduri sau
aranjamente bilaterale sau multilaterale, în măsura în care acestea contribuie la
simplificarea procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat
european de arestare în ceea ce priveşte stabilirea unor termene mai scurte extinderea
listei infracţiunilor pentru care se execută un asemenea mandat, limitarea motivelor
de refuz a executării mandatului şi scăderea pragului prevăzut pentru infracţiunile
pentru care se poate executa mandatul.
Decizia-cadru prevede menţiuni clare referitoare la asigurarea dreptului la
apărare, în timp ce în Convenţie se menţionează doar că procedura aplicabilă este
cea a părţii solicitate.
Conformându-se angajamentelor asumate, România a transpus Decizia-cadru
nr. 584/JAI din 13 iunie 2002, prin Titlul III al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006. Aceste
dispoziţii interne au intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării
României la Uniunea Europeană.