CURSUL 10.

Transferul persoanelor condamnate

Secţiunea 1. Consideraţii introductive

1.1. Principii generale, definirea unor termeni, dreptul aplicabil
Realitatea frecvent întâlnită mai ales în state din Europa ca numeroşi
condamnaţi, cetăţenii străini, să se afle în executarea unor pedepse în penitenciare
naţionale a condus la concluzia că există din această perspectivă două incoveniente,
şi anume: condamnaţii pot realiza cu greu o reintegrare socială, cunoscut fiind că
pentru acesta ar avea nevoie de o prezenţă frecventă şi un contact permanent cu cei
apropiaţi : familie, prieteni, colegi etc. iar în al doilea rând, pentru administraţiilor
penitenciarelor le este dificil să furnizeze mereu condamnaţilor suport tehnic şi uman
cu specificul cultural şi lingvistic al fiecăruia, în acelaşi scop de reeducare şi
reintegrare socială a condamnaţilor.
Această realitate ar putea duce atât la dificultăţi materiale dar şi la o anumită
inegalitate de tratament juridic, în detrimentul deţinuţilor străini care beneficiază mai
greu, în raport cu deţinuţii autohtoni, de măsuri de individualizare a executării
pedepsei; cum sunt semilibertatea sau permisiunea de a ieşi în afara închisorii,
deoarece există riscul de a fugi şi implicit de a se sustrage de la executarea pedepsei.
Acest fapt a dus la crearea de instrumente juridice internaţionale menite să
remedieze aceste lacune, iar statul român, în consens cu obligaţiile asumate prin
ratificarea instrumentelor internaţionale în materia transferării persoanelor
condamnate, a reglementat în Titlul VI din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, condiţiile în care se poate realiza transferarea persoanelor
condamnate în şi din România.
În activitatea de transferare a persoanelor condamnate, părţile contractante
trebuie să respecte următoarele principii generale:
„1. Părţile se angajează să-şi acorde reciproc, în condiţiile prevăzute prin
prezenta convenţie, cooperarea cea mai largă posibil în materia transferării
persoanelor condamnate.
2. O persoană condamnată pe teritoriul unei părţi poate, în conformitate cu
dispoziţiile prezentei convenţii, să fie transferată pe teritoriul altei părţi, pentru a
executa aici condamnarea care i-a fost aplicată. În acest scop, ea îşi poate exprima
fie pe lângă statul de condamnare, fie pe lângă statul de executare, dorinţa de a fi
transferată în temeiul prezentei convenţii.
3. Transferarea poate fi cerută fie de către statul de condamnare, fie de către
statul de executare”.
 Pentru a se evita unele interpretări care să nu fie în acord cu dorinţa părţilor
contractante, în cadrul art. 1 din convenţie au fost definiţi o serie de termeni şi
anume:
a) condamnare - desemnează orice pedeapsă sau măsură privativă de
libertate, pronunţată de către un judecător pentru o durată limitată sau determinată
în temeiul unei infracţiuni penale;
b) hotărâre - desemnează o hotărâre judecătorească prin care se pronunţă o
condamnare;
c) statul de condamnare - desemnează statul unde a fost condamnată persoana
care poate fi transferată sau care deja a fost transferată;
d) statul de executare - desemnează statul către care condamnatul poate fi
transferat sau a fost deja transferat, în vederea executării condamnării sale.
Potrivit legii, dispoziţiile privind transferarea persoanelor condamnate se
aplică în conformitate cu normele cuprinse în tratatele internaţionale la care
România este parte, iar în absenţa acestora, pe bază de reciprocitate. Dispoziţiile
legii se aplică în completare şi situaţiilor nereglementate prin tratate internaţionale
ratificate de statul român. Prevederile legii nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor
care decurg din normele internaţionale referitoare la transferul în străinătate al
deţinuţilor, în scopul audierii acestora în calitate de martori sau al confruntării.
O persoană condamnată definitiv pe teritoriul României poate fi transferată pe
teritoriul statului al cărui resortisant este, în vederea executării pedepsei, la cererea
sa, a statului al cărui cetăţean este sau a statului român.

1.2. Condiţiile transferării, cereri şi răspunsuri

Transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei se
poate realiza numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) condamnatul este resortisant al statului de executare;
b) hotărârea este definitivă;
c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel
puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului între statele
implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este
mai mică de 6 luni;
d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau de către
reprezentantul persoanei în situaţia în care, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau
mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar. Consimţământul nu
se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant
este;
e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii
statului de executare;
f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord
asupra acestei transferări; în caz contrar, transferul nu poate avea loc.
Dispoziţiile menţionate mai sus au fost preluate de legiuitorul român aproape
în totalitate din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate.
Condiţiile susmenţionate trebuie îndeplinite cumulativ iar neîndeplinirea
oricăreia dintre condiţii va conduce în mod implicit la nerealizarea transferului
persoanei condamnate.
De asemenea, legea specială prevede ca cererea de transferare, precum şi
răspunsul la aceasta să fie formulate în scris. Cererea se adresează de către
autoritatea competentă statului solicitant autorităţii competente a statului solicitat,
iar răspunsul se comunică pe aceeaşi cale în cel mai scurt timp. Autoritatea
competentă în cazul statului român este Ministerul Justiţiei, iar în cazul statului
străin autoritatea centrală stabilită de către acesta.
Dispoziţiile menţionate mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul în
care statul român are calitatea de stat de executare.

Secţiunea a 2-a. Procedura de transfer când statul român este stat de

condamnare
2.1. Obligaţia de a furniza informaţii, înscrisuri ajutătoare
Orice persoană condamnată de către o instanţă română căreia i se pot aplica
prevederile legii trebuie să fie informată în scris, prin grija Ministerului Justiţiei,
despre conţinutul Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate.
Atunci când condamnatul s-a adresat statului român, ca stat de condamnare,
în vederea transferării sale, Ministerul Justiţiei va informa autoritatea centrală
competentă a statului de executare, în cel mai scurt termen după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare. Aceste informaţii trebuie să cuprindă:
- numele, data şi locul naşterii condamnatului;
- dacă este cazul, adresa condamnatului în statul de executare;
- o expunere a faptelor care au atras condamnarea;
- natura, durata şi data începerii executării pedepsei.
Dacă condamnatul s-a adresat statului de executare în vederea transferării
sale, statul român va comunica acestui stat, la cerere, informaţiile de mai sus.
Legea mai prevede şi obligaţia autorităţilor române de a informa condamnatul
în scris despre orice demers întreprins de către oricare din cele două state în aplicarea
prevederilor menţionate mai sus, precum şi despre orice hotărâre luată de unul dintre
aceste state cu privire la cererea de transferare.
În vederea soluţionării cererii de transferare, statul roman va solicita stalului
de executare transmiterea următoarelor documente:
- un document sau o declaraţie care să ateste că persoana condamnată este
resortisant al statului de executare;
- copie de pe dispoziţiile legale ale statului de executare, din care să rezulte
că faptele care au determinat pronunţarea hotărârii în statul de condamnare constituie
infracţiuni, potrivit legii statului de executare;
- declaraţie conţinând informaţii privitoare la procedura pentru care se va
opta, în vederea punerii în executare a condamnării. Dispoziţiile referitoare la
continuarea executării şi conversiunea condamnării se aplică în mod corespunzător.
Cu excepţia cazului în care unul dintre cele două state nu îşi dă acordul la
transferare, statul român comunică statului de executare următoarele:
a) copia autentică a hotărârii de condamnare definitive, precum şi o copie a
dispoziţiilor legale aplicabile;
b) un document menţionând durata condamnării deja executate, inclusiv
informaţii asupra oricărei detenţii provizorii, asupra reducerii pedepsei, sau un alt
act privind stadiul executării condamnării;
c) declaraţia privind consimţământul la transferare, prevăzut la art. 129 lit. d);
d) dacă este cazul, orice raport sau constatare medico-legală ori alte acte
medicale care să ateste starea fizică şi mintală a condamnatului, tratamentul urmat
de acesta pe teritoriul statului român şi eventualele recomandări pentru continuarea
tratamentului în statul de executare, precum şi, în cazul condamnatului minor,
copia referatului de anchetă socială efectuată în cauză.
Statul român poate solicita statului de executare transmiterea oricăruia dintre
documentele prevăzute mai sus, înainte de a formula cererea de transferare sau de
pronunţare a hotărârii de acceptare ori de refuzare a transferării. Dispoziţiile de mai
sus se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul de executare solicită statului
român transmiterea documentelor prevăzute de lege.

2.2. Consimţământul condamnatului, efectul transferării pentru statul de

condamnare, căi extraordinare de atac împotriva hotărârii de condamnare
Statul român va proceda în aşa fel încât persoana care ar urma să-şi dea
consimţământul la transfer să o facă de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de
consecinţele juridice care decurg din aceasta. De asemenea, statul român trebuie să
dea statului de executare posibilitatea să verifice, prin intermediul unui consul sau a
altui funcţionar desemnat de acord cu statul de executare, că acest consimţământ a
fost dat cu respectarea dispoziţiilor de mai sus.
În vederea eliminării unor suspiciuni legate de modalitatea prin care şi-a
exprimat consimţământul persoana condamnată, este recomandat ca acesta să fie dat
în faţa instanţei, iar persoana să fie asistată de un avocat, numit sau ales.
Prevederile legii referitoare la posibilitatea verificării autenticităţii
consimţământului şi faptul că acesta a fost dat în condiţiile legii (fără ca persoana în
cauză să fie forţată, ameninţată etc.) se referă la posibilitatea pe care trebuie să o
acorde statul român, persoanei desemnate de statul de executare, de a verifica efectiv
aceste aspecte, luându-se în calcul inclusiv contactarea directă şi abordarea unor
discuţii cu persoana condamnată.
De această dată, legea nu mai prevede organele implicate direct în executarea
acestor dispoziţii, însă se poate aprecia că instituţia care va aproba executarea
activităţii în sine, solicitată de statul străin, va fi Ministerul Justiţiei, în timp ce
instituţia care o va aduce efectiv la îndeplinire, prin punerea la dispoziţia
reprezentantului statului străin a persoanei condamnate, va fi Administraţia
Naţională a Penitenciarelor.
Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor
condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, prevede o situaţie specială,
diferită de cea standard, referitoare la persoanele evadate din statul de condamnare.
Astfel, atunci când împotriva unui cetăţean al uneia dintre părţi s-a pronunţat o
hotărâre de condamnare pe teritoriul unei alte părţi, iar acesta se refugiază pe
teritoriul primei părţi, cu scopul de a se sustrage executării pedepsei, statul de
condamnare poate să adreseze primei părţi o cerere prin care să solicite ca acesta să
se ocupe de executarea condamnării.
Partea solicitată poate, la cererea părţii solicitante, să procedeze la arestarea
persoanei condamnate sau să ia orice altă măsură corespunzătoare, menită să asigure
că aceasta nu îi va părăsi teritoriul, chiar înainte de primirea documentelor în
sprijinul cererii sau în aşteptarea hotărârii privind cererea. Cererile menţionate vor
fi însoţite de informaţiile menţionate anterior.
Arestarea, în acest caz, nu poate conduce la agravarea situaţiei penale a
persoanei în cauză, iar transferul executării condamnării nu necesită consimţământul
persoanei condamnate.
Acelaşi Protocol adiţional prevede o serie de măsuri ce se iau de către statele
semnatare împotriva persoanelor contra cărora s-au dispus în afara condamnării şi
alte măsuri, cum ar fi expulzarea sau conducerea la frontieră.
Astfel, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, să îşi dea
acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia
din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre
administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare
ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane,
odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de
condamnare. Statul de executare nu îşi va da acordul în scopul menţionat mai sus
decât după ce a luat în considerare avizul persoanei condamnate.
În vederea aplicării celor menţionate mai sus, statul de condamnare va pune
la dispoziţia statului de executare următoarele documente:
- o declaraţie conţinând avizul persoanei condamnate, în privinţa transferării
sale prevăzute;
 - o copie de pe măsura de expulzare ori de conducere la frontieră sau de pe
orice altă măsură, în baza căreia persoanei condamnate, odată pusă în libertate, nu îi
va mai fi permisă şederea pe teritoriul statului de condamnare.
Convenţia prevede şi respectarea principiului specialităţii, în virtutea căruia
orice persoană care a fost transferată în urma aplicării prevederilor de mai sus nu va
fi urmărită, judecată sau deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranţă, nu va fi supusă oricărei alte îngrădiri a libertăţii sale individuale
pentru un fapt oarecare anterior transferării, altul decât cel care a motivat
condamnarea în curs de executare, cu excepţia următoarelor cazuri:
- când statul de condamnare o autorizează, o cerere va fi prezentată în acest
scop, însoţită de actele doveditoare şi de un proces-verbal judiciar, în care sunt
consemnate declaraţiile condamnatului; această autorizare va fi acordată atunci când
infracţiunea pentru care a fost cerută ar atrage ea însăşi extrădarea potrivit legislaţiei
statului de condamnare sau dacă extrădarea ar fi exclusă numai din cauza
cuantumului pedepsei;
- când persoana condamnată care a avut posibilitatea să părăsească teritoriul
statului de executare nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la eliberarea sa
definitivă sau când s-a reîntors pe teritoriul acestui stat după ce îl părăsise.
Statul de executare poate să ia măsurile necesare în conformitate cu legislaţia
sa internă, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă în vederea întreruperii
prescripţiei, dacă aceste măsuri nu contravin prevederilor susmenţionate.
Preluarea condamnatului de către autorităţile statului de executare suspendă
executarea pedepsei în România, astfel că statul român nu mai poate să asigure
executarea ori să continue executarea condamnării atunci când statul de executare
consideră, potrivit legii, ca terminată executarea condamnării.
Dreptul de a exercita căile extraordinare de atac în vederea desfiinţării sau
modificării hotărârii definitive de condamnare aparţine statului român, ca stat de
condamnare. Condamnatul poate să exercite sau, după caz, să solicite exercitarea
unei căi extraordinare de atac, chiar după transferare.

2.3. Procedura prealabilă

Cererea de transferare formulată de un resortisant străin condamnat de o
instanţă română se transmite Ministerului Justiţiei. La primirea cererii, Ministerul
Justiţiei solicită să îi fie transmise, de către Administraţia Naţională a
Penitenciarelor, actele şi informaţiile prevăzute de lege, în regim de urgenţă .
După primirea actelor şi informaţiilor prevăzute mai sus, Ministerul Justiţiei
le va traduce şi apoi le va transmite, împreună cu cererea de transferare, autorităţii
centrale din statul de executare, de la care va solicita, totodată, transmiterea
documentelor prevăzute de lege, precum şi hotărârea privind acceptarea cererii de
transferare.
 Prevederile de mai sus nu sunt aplicabile dacă autorităţile române deţin
informaţii sau documente care atrag în mod necesar refuzul transferării. O asemenea
soluţie poate fi dată de către Curtea de Apel competentă, sesizată de procurorul
general al curţii, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. Sentinţa Curţii de Apel
se motivează şi este supusă recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare.
Dacă soluţia de refuz a transferării prevăzută mai sus va rămâne definitivă,
Ministerul Justiţiei va informa autoritatea centrală a statului de executare despre
această soluţie în cel mai scurt timp. Informarea condamnatului se va face de către
Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în timp util, conform prevederilor legii.
În situaţia în care procedura de soluţionare a cererii de transferare continuă,
toate documentele, inclusiv cele furnizate de statul de executare, sunt supuse mai
întâi examenului de regularitate internaţională, activitate ce se realizează de către
Ministerul Justiţiei în conformitate cu prevederile legii.
În cazul în care se stabileşte că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege, aceasta va fi transmisă, însoţită de actele ajutătoare, procurorului general al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel competentă. La dosar se vor ataşa şi
înscrisurile depuse în legătură cu cererea de transferare de către oficiul consular
străin competent, în condiţiile legii.
După primirea cererii şi a actelor ajutătoare, procurorul general procedează la
luarea unei declaraţii condamnatului, pentru a se asigura că acesta şi-a dat
consimţământul la transferare, personal sau prin reprezentant, în condiţiile prevăzute
de lege. Declaraţiile condamnatului se consemnează într-un proces-verbal, care se
semnează de către procuror şi persoana condamnată.
Procurorului general îi revine obligaţia de a verifica dacă persoana
condamnată face obiectul unui dosar penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare
române, pentru a informa instanţa.
În vederea soluţionării cererii de transfer, procurorul general sesizează Curtea
de Apel în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie ori, în cazul în care
condamnatul nu a început executarea pedepsei, la locul de domiciliu al acestuia.
În situaţia în care obţinerea informaţiilor ar conduce la întârzirea procedurii
de transfer, procurorul general va dispune sesizarea Curţii de Apel, urmând ca
acestea să fie obţinute cel mai târziu până la primul termen de judecată.
Cererea se judecă în camera de consiliu, cu participarea procurorului, cu
citarea persoanei condamnate care va asistată de un interpret, dacă nu cunoaşte limba
în care se desfăşoara judecarea cererii. Asistenţa juridică nu este obligatorie dar dacă
formulează cerere expresă în acest sesn în faţa instanţei, condamnatul poate fi asistat
de un apărător ales ori, în lipsă, de unul numit din oficiu. Judecarea cererii se face
de urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea se va motiva în cel mult 5 zile de la
pronunţare şi se va comunica Ministerului Justiţiei.
 Împotriva sentinţei pot declara recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare atât
procurorul general al Curţii de Apel, din oficiu sau la cererea Ministrului Justiţiei,
cât şi condamnatul.
Ministerul Justiţiei va informa, în cel mai scurt timp, autoritatea centrală a
statului de executare, cu privire la soluţia definitivă pronunţată de către instanţele
române asupra cererii de transferare. Potrivit legii, va fi informat în scris şi
condamnatul în legătură cu soluţia definitivă pronunţată de instanţa română.
În cazul în care transferarea condamnatului a fost acceptată, Ministerul
Justiţiei informează despre aceasta Ministerul de Internelor care va asigura predarea
sub escortă.
Preluând o serie de dispoziţii din Protocolul adiţional la Convenţia europeană
asupra transferării persoanelor condamnate, legea menţionează şi o situaţie specială
când nu se poate aproba transferarea unei persoane condamnate. Astfel, atunci când,
după ce a fost condamnată printr-o hotărâre penală rămasă definitivă, persoana
respectivă evadează în cazul începerii executării pedepsei sau se sustrage de la
executarea pedepsei în cazul în care nu a început executarea, în ambele cazuri
refugiindu-se pe teritoriul statului al cărui resortisant este, statul român va putea
adresa acestui stat o cerere de preluare a executării pedepsei aplicate.
În această situaţie, cererea se formulează de către instanţa de executare, atunci
când persoana condamnată se sustrage de la executarea pedepsei, sau de către
instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în cazul în care persoana
condamnată a început executarea pedepsei. Cererea poate include şi solicitarea ca
statul pe teritoriul căruia s-a refugiat persoana condamnată să ia măsura arestării sau
orice altă măsură pentru a garanta că persoana condamnată va rămâne pe teritoriul
său până la comunicarea hotărârii asupra cererii de preluare a executării. La cererea
în cauză se vor anexa toate documentele cerute de lege.

2.4. Refuzul opţional al transferării

Cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată de statul
român, în principal pentru următoarele motive:
a) persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou
profund defavorabil în opinia publică din România;
b) pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau
inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanţei române;
c) există indicii suficiente că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în
libertate imediat sau într-un termen mult mai scurt faţă de durata pedepsei rămase de
executat potivit legii române;
d) persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu
a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanţei române şi nici nu a
garantat plata despăgubirilor;
 e) daca există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula
specialităţii.
Aşadar, nu este nevoie de o îndeplinire cumulativă a acestor situaţii, fiind
suficient pentru respingerea cererii de transfer a unei persoane condamnate,
îndeplinirea unei singure situaţii de acest gen.

Secţiunea a 3-a. Procedura de transfer când statul român este stat de

executare
3.1. Consimţământul condamnatului, probe necesare
La cerere, statul român este obligat să furnizeze statului de condamnare toate
documentele prevăzute de lege.
Statul român va solicita de la condamnat sau de la reprezentantul acestuia o
declaraţie în care să se consemneze consimţământul la transfer, exprimat liber şi în
deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor juridice care decurg din
transferarea condamnatului în România. Această activitate se va realiza prin
intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi respectiv a Oficiului Consular Român
competent.
În verificările efectuate, Oficiul Consular Român va stabili situaţia de fapt,
socială şi familială a condamnatului, ţinând cont de afirmaţiile acestuia şi indicând
posibilităţile sale de readaptare în România. Aceste verificări ale Oficiului Consular
se voi materializa într-un document scris, care va fi trimis autorităţilor competente
române.
De asemenea, statul român va cere autorităţii centrale din statul de
condamnare să îi furnizeze o copie de pe cazierul judiciar al condamnatului, precum
şi informaţii privitoare la eventualele relaţii întreţinute de acesta cu medii sociale
criminogene.

3.2. Efectele transferării pentru statul de executare

În această situaţie (de stat de executare), autorităţile competente ale statului
român sunt obligate:
- fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri
judecătoreşti (în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării
pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata
pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare);
- fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind
astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de
legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile prevăzute de lege.
La solicitarea statului de condamnare, statul român este obligat sa indice
înainte de transferarea persoanei condamnate, care dintre cele două proceduri
menţionate mai sus va fi aplicată. Executarea pedepsei este guvernată în această
situaţie de legea statului român.
Dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu
legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze
această pedeapsă la acea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras
condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea
ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în niciun
caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului.
În cazul schimbării condamnării, se aplică procedura prevăzută de legislaţia
română. În ceea ce priveşte întinderea conversiunii pedepsei şi a criteriilor
aplicabile, instanţa română va trebui să respecte următoarele condiţii:
a) va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează, în
mod explicit sau implicit, în hotărârea pronunţată în statul de condamnare;
b) nu va putea schimba o pedeapsă privativă de libertate printr-o pedeapsă
pecuniară;
c) va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja
executată de condamnat;
d) nu va agrava situaţia penală a condamnatului, nici nu va fi ţinută de limita
inferioară a pedepsei eventual prevăzute de legislaţia statului de condamnare pentru
infracţiunea sau infracţiunile săvârşite.
Potrivit legii, când procedura de schimbare a condamnării are loc după
transferarea persoanei condamnate, statul român va menţine acea persoană în
detenţie sau va lua alte măsuri în scopul de a asigura prezenţa ei pe teritoriul statului
român până la finalizarea acestei proceduri.

3.3. Informaţii privind executarea, încetarea executării

Conform prevederilor legii, statul român va furniza informaţii statului de
condamnare în ceea ce priveşte executarea pedepsei, în următoarele situaţii:
a) când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată;
b) în cazul în care condamnatul a evadat;
c) dacă statul de condamnare solicită un raport special.
În situaţiile menţionate mai sus, aceste informaţii vor fi transmise de
Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Ministerul Justiţiei, care, la rândul său le
va retransmite autorităţii centrale a statului de condamnare. În primul caz, informaţia
va fi transmisă când persoana în cauză a executat efectiv pedeapsa sau aceasta
(pedeapsa) este considerată ca fiind executată (persoana respectivă fiind pusă în
libertate), în cel de-al doilea caz, când persoana condamnată a evadat din
Penitenciarul în care execută pedeapsa, iar în cel de-al treilea caz, când statul de
condamnare solicită un raport special referitor la condamnat.
 Executarea pedepsei încetează de îndată ce statul român a fost informat de
către statul de condamnare despre orice hotărâre sau măsură care atrage
imposibilitatea continuării executării. Aceasta presupune obligativitatea statului de
condamnare de a comunica statului român orice schimbare de acest gen, moment în
care persoana condamnată va fi pusă în libertate.

3.4. Acceptarea sau respingerea cererii, refuzul opţional, tranzitul

În cazul în care Ministerul Justiţiei din România primeşte o cerere de
transferare din partea unui resortisant român condamnat într-un alt stat, înştiinţează
despre această cerere autoritatea centrală din statul de condamnare, căreia îi solicită
toate informaţiile şi documentele prevăzute de lege, precum şi o declaraţie precizând
dacă autorităţile competente îşi dau consimţământul la transfer.
Dacă cererea de transferare este refuzată de statul român, Ministerul Justiţiei
îl înştiinţează despre aceasta pe condamnat, în scris.
În situaţia în care cererea este aprobată de statul român, Ministerul Justiţiei
transmite autorităţii centrale din statul de condamnare documentele prevăzute de
lege.
După primirea declaraţiei de consimţământ de la statul de condamnare,
Ministerul Justiţiei va trimite documentele procurorului general al Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel competentă, care, la rândul său, sesizează Curtea de Apel
pentru ca aceasta să recunoască hotărârea străină şi să o pună în executare, conform
legii.
Hotărârea se motivează în termen de trei zile şi este supusă recursului în
termen de 10 zile de la comunicare. Comunicarea hotărârii către condamnat se face
prin fax sau prin alt mijloc de transmitere, la autoritatea centrală din statul de
condamnare, de către Ministerul Justiţiei, în cel mai scurt timp posibil.
Curtea de Apel va emite un mandat de executare a pedepsei, pe care Ministerul
Justiţiei îl va transmite autorităţii centrale competente din statul de condamnare, în
vederea transferării persoanei condamnate.
Predarea condamnatului va avea loc, de regulă, pe teritoriul statului de
condamnare, iar preluarea acestuia de către statul român se face prin grija
Ministerului Internelor, cu înştiinţarea Ministerului Justiţiei.
Condamnatul transferat în România nu mai poate fi urmărit penal pentru
aceeaşi infracţiune care a constituit obiectul condamnării în străinătate (art. 149).
Potrivit legii, autorităţile, judiciare competente în procedurile menţionate mai
sus sunt Curtea de Apel Bucureşti şi parchetul de pe lângă aceasta.
Cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată, în
principal, dacă:
a) procesul în care s-a pronunţat condamnarea nu s-a desfăşurat în
conformitate cu dispoziţiile pertinente din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
b) împotriva condamnatului s-a pronunţat în România o hotărâre de
condamnare pentru aceeaşi faptă ori este în curs o procedură penală având ca obiect
aceeaşi faptă pentru care acesta a fost condamnat în străinătate;
c) persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un
stat, iar legăturile sale cu statul român nu mai sunt semnificative;
d) persoana condamnată a comis o infracţiune gravă, de natură să alarmeze
societatea, sau a întreţinut relaţii strânse cu membrii ai unor organizaţii
criminale, de natură să facă îndoielnică reinserţia sa socială în România.
Autoritatea română competentă poate acorda amnistia, graţierea sau
comutarea pedepselor aplicate persoanelor condamnate.
Statul român poate admite o cerere de tranzit pe teritoriul său, al unui
condamnat, formulată de către un stat terţ, dacă acesta din urmă a convenit cu un alt
stat asupra transferării spre sau dinspre teritoriul său.
Potrivit prevederilor legii, statul român poate refuza acordarea tranzitului dacă
persoana condamnată este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România; sau
dacă fapta care a atras condamnarea nu constituie infracţiune, potrivit legii penale
române.
Cererile de tranzit şi răspunsurile se comunică potrivit prevederilor examinate
anterior, decizia de aprobare sau respingere fiind a Ministerului Justiţiei, care va
comunica de îndată această hotărâre autorităţii competente a statului solicitant şi
Ministerului Internelor.
Statul român, căruia îi este cerută tranzitarea, poate menţine condamnatul în
detenţie pe perioada strict necesară tranzitării teritoriului său, detenţie asigurată de
Ministerul Justiţiei.
La cererea statului solicitant, statul român, solicitat să acorde tranzitul, poate
să dea asigurarea că persoana condamnată nu va fi nici urmărită, nici deţinută, sub
rezerva aplicării dispoziţiilor de mai sus, nici supusă vreunei alte măsuri de
restrângere a libertăţii pe teritoriul statului român, pentru fapte sau condamnări
anterioare plecării sale de pe teritoriul statului de condamnare. De menţionat este că
cererea de tranzit nu este necesară dacă se foloseşte spaţiul aerian românesc şi nu se
realizează nicio aterizare pe teritoriul României.
Procedând la examinarea prevederilor Convenţiei europene asupra transferării
persoanelor condamnate şi a legii interne, constatăm că, în ceea ce priveşte
posibilitatea refuzului acordării tranzitului există o situaţie specială. Astfel,
Convenţia prevede că unul din motivele pentru care un stat poate refuza acordarea
tranzitului este cel referitor la situaţia condamnatului, în sensul că acesta este unul
din resortisanţii săi. Deci, conform prevederilor convenţiei, în virtutea acestei
prevederi statul român poate refuza tranzitul. Folosirea cuvântului „poate” conduce
la concluzia că statul român nu este obligat să nu acorde tranzitul, decizia definitivă
rămânând la latitudinea sa. În acelaşi timp, în Legea specială se prevede că statul
român poate refuza acordarea tranzitului atunci când persoana condamnată este
cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România.