19.02.

2022
Tema: MECANISMUL ŞI INTRUMENTELE PIEŢEI MONETARE
INTERNAŢIONALE

! Scopul nostru este ca să înţelegem diferenţele dintre pieţele monetare şi pieţele de capital. Să
cunoaştem principalele categorii, instrumente, mecanisme financiare folosite în momentul de faţă
pe pieţele financiare internaţionale.
Reamintire. Piaţa financiară internaţională este cadrul organizat în care prin intermediul unor
mecanisme şi instrumente, tehnici specifice, sunt mobilizate direct sau indirect resursele financiare.
Ideea de piaţă financiară implică ideea de respectare a unor reguli, uniform aplicate cu privire la
mecanisme şi formele prin care se pot mobiliza resursele de capital de la investitori sau creditori.
Toţi operatorii din piaţă cunosc, acceptă şi respectă aceste reguli ale jocului, mecanismul pieţei,
influenţând practic şi evoluţia costului la care poate fi împrumutat capitalul.
De asemenea, am discutat că piaţa financiară internaţională este formată dintr-un complex de pieţe,
principalele sunt - până la un an, şi se numesc pieţe monetare, şi pe care sunt mobilizate fonduri cu
durata mai mare de un an – se numesc pieţe de capital.
Componentele de bază ale pieţei financiare internaţionale pentru pieţele monetare (până la un
an):
1. Moneda
2. Certificate de depozit
3. Titluri de stat
4. Credite pe termen scurt.
Componentele pieţei de capital (mai mare de un an) sunt:
1. Creditele externe
2. Euro-credite
3. Obligațiuni, mai ales obligaţiuni străine
4. Euro-obligaţiuni
5. Acţiuni.

Riscul operaţiunilor şi al instrumentelor pieţei monetare este mai redus decât în cazul piețelor
de capital. Pieţele monetare sunt cu precădere pieţe naţionale, în timp ce piețele de capital sunt mult
mai bine integrate la nivel internaţional.
Pe lângă cele două componente de bază (pieţe monetare şi de capital), mai există şi piețe
valutare, pe care se tranzacționează în principal monede străine în schimbul monedei naţionale.
Unii specialiști includ piețele valutare în cadrul pieţelor monetare, alţii cred că este o componentă în
cadrul pieţei financiare internaţionale.
Un alt aspect important este poziția pieței internaționale a creditului, care şi ea înglobează cât
în pieţele monetare, cât şi caracteristici ale piețelor de capital.
În funcţie de venitul generat de instrumentele financiare, pot fi clasificate:
 Instrumente de împrumut
 Instrumente de schimb
Cele de împrumut, au de regulă un venit sau câştig fix, garantat, exprimat sub forma dobânzii
sau a cuponului în timp.
Instrumentele de schimb au un venit variabil, negarantat. Acestea sunt dividendele.
Piaţa financiară internaţională este compusă din ansamblul de pieţe monetare şi de capital, în
ambele cazuri există o piaţă primară pe care se tranzacţionează instrumentele financiare nou emise,
cât şi o piaţă secundară, pe care se tranzacţionează instrumente deja emise, înainte de scadenţa lor.
Lichiditatea instrumentelor financiare este strâns legată de existenţa pieţei secundare, de
posibilitatea vânzării unui instrument financiar înainte de scadenţă în vederea obţinerii de fonduri
băneşti destinate acoperirii unor nevoi neprevăzute.
Nu toate instrumentele financiare au o piaţă secundară sau pot avea, de ex., Contractele
Forward, situaţia fiind diferită pe plan internaţional. De ex., în cazul Moldovei, există o piaţă
secundară mai puţin lichidă şi dezvoltată pentru titlurile de stat sau pentru obligaţiunile
guvernamentale, cel care subscrie pentru aceste titluri (obligaţiuni guvernamentale) fiind nevoit să
le păstreze în patrimoniu până la scadenţa lor. Lichiditatea instrumentelor monetare pe piaţa
moldovenească este mult mai redusă decât lichiditatea aceloraşi instrumente pe piaţa ţărilor
dezvoltate.
Instrumentele cu care se operează pe pieţele financiare internaţionale sunt contracte legale, ce
dau dreptul deţinătorului să primească în viitor o sumă de bani în anumite condiţii stabilite.
În prezent, pe pieţele financiare internaţionale se pot întâlni o multitudine de tipuri de astfel
de instrumente, de la cele mai simple (contracte de leasing, ipoteci ş.a.), la cele mai complexe
(acţiuni, obligaţiuni, certificate globale de depozit, contracte Futures ş.a.).
Pe piaţa financiară există instrumente care pot fi obţinute printr-un plasament direct sau
instrumente ce presupun realizarea unui plasament indirect, prin intermediul unor structuri
specializate, precum companii de asigurări, societăţi de administrare a fondurilor de investiţii sau a
fondurilor de pensii.

INSTRUMENTELE PIEŢEI MONETARE

 a) Titlurile de stat - sunt printre cele mai puţin riscante instrumente de pe piaţa financiară,
fiind emise de Trezoreria statului, în monedă naţională sau devize (sunt mai puţin riscante pentru că
sunt emise de stat). Sunt titluri emise pe termen scurt, cu scadenţă sub un an, destinate acoperirii
unor deficite interne temporare sau finanţării unor proiecte guvernamentale de interes naţional. În
SUA scadenţa de titluri de stat variază între o săptămână şi 180 zile. Titlurile de stat sunt emise cu
un discount, fiind subscrise de investitori la valoare mai mică decât valoarea nominală, urmând la
scadenţă statul să le răscumpere la valoarea nominală. Aceste titluri nu sunt purtătoare de dobândă.
Diferenţa dintre preţul de subscriere şi valoarea nominală reprezintă profitul investitorilor.
Investitorii au posibilitatea de a revinde titlurile de stat pe piaţa secundară sau le pot scota înainte de
scadenţă, în cazul în care au nevoie de lichidităţi.
Dobânda la titlurile de stat este considerată a fi o dobândă de referinţă pe pieţele financiare,
fiind dobânda fără risc a pieţei. Această dobândă este o dobândă nominală, care include în ea rata
inflaţiei, pe baza sa stabilindu-se dobânzile băncilor comerciale.
b) Acordurile de răscumpărare (REPO) - REPO sunt contracte încheiate între debitori şi
creditori, prin care debitorul condiţionează emisiunea unui titlu financiar de răscumpărare a acestuia
la o data ulterioară, la un preţ determinat, care sunt specificate clar în contract. Acord de
răscumpărare sunt practic un ansamblu de operaţiuni legate de sens contrar, desfăşurate la momente
de timp diferite.
Diferenţa dintre preţul de vânzare mai mare şi preţul de răscumpărare mai mic reprezintă
profitul cumpărătorului.
Acord de răscumpărare au de regulă o scadenţă mică (între o zi şi 14 zile de regulă). Cele de o
zi se numesc overnight REPO, fiind des utilizate. În prezent, pe pieţele financiare internaţionale s-
au dezvoltat şi operaţiuni REPO cu scadenţe mai mari - 30 şi mai multe zile.
O variantă a acestor acorduri de răscumpărare sunt acordurile de revânzare numite REVERS
REPO, prin care investitorul cumpără un instrument financiar cu condiţia vânzării ulterioare a
acestuia către emitent la o valoare determinată.
Avantajul principal al acestor instrumente rezidă în faptul că permit obţinerea de lichidităţi pe
termen scurt sau foarte scurt, în cazul unor poziţii deschise pe instrumente cu scadenţă mare
(obligaţiuni).
c) Certificate de depozit - sunt titluri financiare negociabile, ce atestă existenţa unui
depozit la termen într-o bancă. Aceste instrumente sunt foarte lichide şi cu risc minim, putând fi
utilizate de către deţinător în diverse scopuri: de ex. scontare, gaj, garanţii bancare etc.
d) Acceptul bancar - este un contract prin care o bancă se obligă să plătească o suma de
bani la o dată determinată iniţial sau în condiţii prestabilite. Acest tip de instrument este utilizat pe
scară largă în plaţile internaţionale: de ex. acreditiv, incaso documentar şi cambia. Dobânda sau
costul în cazul certificatelor de depozit şi al acceptului bancar depinde de nivelul dobânzilor de pe
piaţă.
e) Hârtiile comerciale - sunt instrumente pe termen scurt emise de bănci sau companii
private pentru acoperirea unor nevoi financiare proprii. Nivelul dobânzii la aceste instrumente se
stabileşte în funcţie de nivelul dobânzilor de pe piaţă şi de riscul emitentului. Aceste instrumente au
scadenţe care merg de la câteva zile la o perioadă de maxim 180 de zile.
f) Devizele şi certificatele de depozit în devize - sunt intrumente financiare denominate în
monede străine. Trebuie de remarcat că în literatura de specialitate se face distincţie între valute
(orice monedă străină), în monede forte liber convertibile. Conceptul de valute mai larg îl include
practic în cel de devize.
g) Dobânda interbancară - este un intrument fundamental al pieţei financiare
internaţionale, fiind dobânda practicată în cazul operaţiunilor financiare derulate între bănci. În
finanţarea internaţională se utilizează mai puţin o rată de dobândă fixă şi mai mult o dobândă
variabilă, dobânda de pe piaţa interbancară londoneza (Libor), fiind considerată drept o dobândă de
referinţă. La ea se adaugă un procent variabil de dobândă, exprimat în puncte procentuale şi stabilit în
funcţie de riscul debitorului.

REZERVA MONETARĂ ŞI LICHIDITATEA INTERNAŢIONALĂ

Rezerva monetară internaţională reprezintă acea parte a deţinerilor de mijloace de plată
internaţională a unui stat aflată în posesia autorităţilor monetare ale ţării respective, de regulă de
Banca Naţională sau banca centrală, şi sunt păstrate în rezervă de aceste autorităţi.
Structura rezervei monetare cuprinde: aurul, rezervele valutare speciale şi drepturile speciale
de tragere.
Rezerva de aur a unei ţări este evidenţiată sub forma unui stoc pentru consum şi a unui stoc de
aur intangibil. Rezervele de aur de regulă sunt păstrate în tezaurul băncii centrale sau naţionale, dat
fiind costurile de păstrare şi protecţie, care pot fi păstrate şi în depozitări eterne, de ex. în Banca
Reglementărilor Internaţionale (BRI) care efectuează operaţiuni de păstrare, vânzare şi cumpărare
în contul clienţilor lor.
Depozitarea aurului în străinătate presupune plata unor comisioane şi taxe. Rezervele valutare
oficiale sunt formate din disponibilităţile în valută ale statului, administrate de banca naţională sau
centrală.
Valutele ocupă ponderea cea mai importantă în ansamblul rezervei. Sumele sunt păstrate în
conturi la bănci în străinătate pentru fructificare, menţinerea unei structuri pe valute stabile sau în
proces de apreciere.
 1. Funcţia activă are în vedere păstrarea acestora în scopul sau în cazuri extreme, precum
dezechilibrul balanţei de plăţi, preluarea din rezervă pentru achitarea unor rate şi dobânzi sau
utilizarea rezervei pentru garantarea unor împrumuturi externe în vederea susţinerii dezechilibrului
de balanţă sau în cazul ţărilor cu excedente, ca forma suplimentară de a investi rezerva în
plasamente avantajoase în străinătate.
2. Funcţia pasivă - priveşte utilizarea rezervelor de banca centrală pentru menţinerea
cursului monedei naţionale pe piaţa valutară prin vânzări sau cumpărări de monede străine, contra
monedei naţionale sau acumularea de rezerve pentru moneda în care moneda naţionala va trece la
convertibilitatea externă.
3. Funcţia psihologică - porneşte de la atitudinea şi gândirea diferitor entităţi din străinatate
faţa de nivelul şi structura rezervelor monetare ale unei ţări. Mărimea optimă a rezervei monetare
internaţionale cel mai adesea este apreciată în raport cu valoarea importului.
Potrivit studiilor FMI, un nivel optim al rezervei unei ţări trebuie să acopere pe un interval
între 3-5 luni sau 20-40 % valoarea importului, presupunându-se că pe acest interval ţara nu
realizează încasări din export.
 Tema: MECANISMUL DE FUNCŢIONARE ŞI INTRUMENTELE
PIEŢEI DE CAPITAL

Orice economie, indiferent de nivelul său de dezvoltare, este caracterizată de existenţă şi

funcţionarea unor pieţe specializate unde se întâlnesc cererea şi oferta de active financiare necesare
dezvoltării producţiei de bunuri şi servicii. Această piaţă specializată este piaţa de capital, în
accepţiunea sistemului european sau piaţă financiară, conform teoriilor specifice anglosaxone.
Fiecare participant la această piaţă urmăreşte realizarea unor aspecte importante pentru
activitatea sa. Se cunoaşte că sistemul financiar reprezintă ansamblul instituţiilor şi pieţelor care
interacţionează între ele pentru a îndeplini anumite funcţii, dintre care cea mai importantă este
facilitatea transferului de fonduri de la cei care înregistrează excedente către cei care se confruntă
cu necesităţi financiare. Altfel spus, piaţa financiară reprezintă mecanismul prin care activele
financiare sunt emise şi introduse în circuitul economic.
Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora
capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate către orice entităţi publice şi private,
solicitatoare de fonduri. Altfel spus, piaţa de capital este un mecanism prin care se realizează
transferul fondurilor de la cei care au un surplus de capital, adică investitorii, către cei care au
nevoie de capital, cu ajutorul unor instrumente specifice - valorile imobiliare emise şi prin
intermediul unor operatori specifici (societăţile de servicii şi investiţii financiare).
Se poate afirma, despre piaţa de capital că este specializată în efectuarea de tranzacţii cu
active financiare, cu scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei capitalurile disponibile
sunt dirijate către agenţii economici naţionali sau sunt atrase de pe pieţele altor ţări, unde resursele
de capital depăşesc necesităţile financiare interne de acoperit sau autorităţile monetare impun
anumite restricţii privind accesul la resursele financiare interne.
Sunt mai multe definiţii date pieţelor de capital:
1. Totalitatea tranzacţiilor cu titluri financiare pe termen lung
2. In literatura americană - totalitatea tranzacţiilor cu active financiare nebancare
3. In literatura franceză - totalitatea operaţiunilor cu active financiare.
Totodată, aceste definiţii nu acoperă în întregime activitatea pe piaţa de capital, tinând cont de
locul şi rolul pieţei de capital în ansamblul mecanismelor economice, deoarece nu se poate face o
delimitare strictă între piaţa de capital şi piaţa financiară, cele două noţiuni fiind interdependente,
prin includerea sau completarea reciprocă în funcţie de reglementările fiecărei ţări în parte.
Existenţa pieţei de capital este determinată de cererea de capital pentru necesităţi curente,
pentru investiţii şi totodată este condiţionată de un proces real de economisire ca fundament al
ofertei de capital.
 Fluxurile de capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evidenţa de emisiunea şi
tranzacţionarea unor instrumente specifice de tipul valorilor mobiliare. Ca orice piaţă, piaţa de
capital poate fi definită formal ca loc de întâlnire a vânzătorilor şi compărătorilor de instrumente
financiare.
Sunt două concepţii referitoare la piaţa de capital – concepţia anglosaxonă şi continental-
europeană.
În conceptia anglosaxonă, piaţa de capital formează împreună cu piaţa monetară şi cu piaţa
asigurărilor, ceea ce se numeşte piaţa financiară. În acest context piaţa de capital este sinonimă cu
piaţa instrumentelor financiare, care asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung.
În concepţia continental-europeană, piaţa de capital are o structură complexă, care cuprinde
piaţa monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară.
Piaţa ipotecară este o piaţă specifică finanţării construcţiei de locuinţe, pe care functionează
organismele ce acordă împrumuturi sub forma creditului ipotecar, organisme speciale de refinanţare
care asigură reintegrarea fondurilor băncilor creditori şi băncilor ipotecare.
Reamintire. Piaţa financiară este o piaţă a capitalurilor pe termen lung, o piaţă pe care se
cumpără şi se vând active financiare, fără a fi schimbată natura lor. Ea exprimă relaţia directă între
deţinătorul şi utilizatorul de fonduri.
Principalele beneficii a piețelor de capital asupra dezvoltării economice sunt:
1. Eficienţa, competitivitatea şi solvabilitatea sectorului financiar
2. Accesul societăţilor noi şi în formare la finanţarea prin acţiuni sau obligaţiuni
3. Descentralizarea proprietăţii şi a distribuţiei averii
4. Solvabilitatea societăţilor comerciale.
Aceste beneficii trebuie să tină însă cont de costurile şi de dezavantajele pieţei de capital,
precum de ciclurile economice şi impactul asupra obţinerii capitalului, încrederea investitorilor,
puterea sectorului financiar ş.a.
Trăsăturile pieţei de capital sunt următoarele:
1. Este o piaţă deschisă, în sens că plasamentul este efectuat de marea masă a investitorilor,
iar tranzacţiile cu caracter financiar au caracter public.
2. Produsele piese sunt instrumente pe termen mediu şi lung, adică banii sunt investiţi pe
o perioada mai mare de 1 an, în timp ce pe piaţa monetara resursele pentru finanţări sunt pe termen
scurt.
3. Valorile mobiliare ca produse ale pieţii se caracterizează prin negociabilitate şi
transferabilitate, adică ele pot fi transferate de la un posesor la altul, oferind investitorului
posibilitatea de a vinde produsul respectiv la un preţ specific condiţiilor pieţei la un moment dat.
 4. Tranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directă, ci intermediată, intermediarii au
un loc important în ce priveşte punerea în contract a eminenţilor cu investitorii sau a investitorilor
ce deţin valori imobiliare în portofoliu cu cei care doresc să le cumpere.
Piaţa de capital oferă modalităţi de investire, de atragere a capitalului, diferite de cele
specifice sistemului bancar.
Sunt două funcţii principale:
1. Acţiunile generează un stimulent de a economisi şi investi spre deosebire de consum
2. Obligaţiunile concurează cu depozitele bancare ce pot fi subiect al controlului ratelor
dobânzii.
Pieţele de capital eficiente obligă companiile să concureze pe o bază egală pentru fondurile
investitorilor, iar preţurile pot fi privite ca eticheta pentru valoarea care investitorii o asociază
investiţiilor.
Participanţii pe piaţa de capital sunt investitorii şi emitenţii, intermediarii, participanţii
auxiliari şi infrastructura.

INSTRUMENTELE PIEŢEI DE CAPITAL

1. Instrumente cu venit fix. În cazul acestor instrumente plata dobânzii, precum şi
rambursarea principalului se face după un tablou de amortizare bine stabilit la faza iniţială.
Sunt instrumente cu venit fix pentru că generează plaţi determinate la scadenţe determinate.
Neplata la timp a serviciului datoriei atrage după sine declararea debitorului ca fiind în incapacitate
de plată şi acesta fiind automat obligat să plătească pe loc toate sumele datorate, până la scadenţă.
Factorii care influenţează costurile finanţării prin aceste instrumente sunt:
a) durata împrumutului
b) riscul debitorului
c) nivelul impozitării
d) moneda în care este denominat împrumutul.
Principalele instrumente financiare care intră în categoria instrumentelor cu venit fix sunt:
obligaţiunile guvernamentale, obligaţiunile municipale sau corporative, obligaţiunile convertibile
ş.a.
1. Obligaţiunile guvernamentale - instrumente financiare pe termen mediu şi lung emise de
guverne. În prezent se face o distincţie clară între obligaţiunile guvernamentale şi hârtiile
guvernamentale în funcţie de scadenţa acestora. Şi anume, obligaţiunile guvernamentale sunt emise
pe o perioadă mai mare de 10 ani, rambursabile în tranşe finale. Spre deosebire de ele, hârtiile
guvernamentale sunt emise pe o perioada mai mica de 10 ani, însă guvernul are dreptul de a le
răscumpăra înainte de scadenţă.
 2. Obligațiunile municipale sunt instrumente financiare emise de diferite entităţi publice, sunt
mai riscante decât obligaţiunile guvernamentale, din această cauză multe dintre ele beneficiază de
scutiri de impozite sau taxe pentru a fi mai atractive pentru investitori.
Scutirea de impozite vizează doar dobânda încasata şi mai puţin câştigul de capital.
3. Obligaţiunile corporative - obligaţiuni emise de companii private, ele sunt cele mai
riscante din obligaţiuni. În prezent există agenţii internaţionale de raiting care analizează şi clasifică
emitenţii în funcţie de riscul lor. Aceste obligaţiuni există în 4 forme (o clasificare de risc):
a) Simple - nu sunt garantate de emitent
b) Garantate - emitentul garantează plata cuponului şi rambursarea principalului.
c) Subordonate - au prioritate în cazul intrării în incapacitate de plată de emitentul.
d) Convertibile - permit convertirea lor în acţiuni de regulă la o dată prestabilită.
Cea mai mare parte a obligaţiunilor corporative sunt răscumpărabile înainte de scadenţă.
Uneori emisiunile de obligaţiuni poate fi dublată de impunerea de restricţii din partea creditorilor,
cu privire la managementul financiar al companiei emitente. Ex. plata dividendelor.

2. Instrumente cu venit variabil. Spre deosebire de instrumentele cu venit fix, aceste

instrumente generează pentru investitor plăţi probabile şi variabile în timp.
Nesiguranţa câştigului obţinut este compensată de o serie de drepturi suplimentare, oferite
deţinătorului, precum dreptul de proprietate, de luare a deciziilor ş.a.
Din această categorie fac parte: acţiunile preferenţiale, acţiunile de gaj şi acţiunile
obişnuite.
1. Acţiunile preferenţiale - sunt asemănătoare obligaţiunilor emise pe o perioadă
nedeterminată. Aceste acţiuni dau dreptul deţinătorului sa încaseze periodic un dividend. Diferenţa
dintre aceste acţiuni şi obligaţiuni este dată de faptul că atunci când emitentul intră în incapacitate
temporară de plată, neplata unui dividend nu atrage după sine obligativitatea plăţii integrale a
sumelor datorate până la scadenţă.
În astfel de situaţii dividendele neplătite se acumulează, iar când emitentul are din nou
capacitate de plată, aceste acţiuni au prioritate. În plus, acţiunile preferenţiale se află la rambursare
între obligaţiuni şi acţiuni în caz de faliment declarat al emitentului şi de lichidare a acestora.
Cele mai multe dintre aceste acţiuni sunt rambursate sau convertite în acţiuni obişnuite după o
anumită perioadă de timp.
2. Acţiunile de gaj - sunt emise asupra unui fond de gaj constituit de emitent şi care poate să
îmbrace diverse forme. De regulă, aceste instrumente sunt mai puţin riscante fiind garantate de
guvern.
 3. Acţiunile obişnuite - sunt utilizate pe scară largă de companiile private pentru aşi finanţa
nevoile proprii. Principalele drepturile ale deţinătorilor de acţiuni sunt drepturile de proprietate
asupra unei părţi din patrimoniul emitentului, drept de vot şi dreptul la plata dividendelor.
Venitul obţinut de pe urma acestor acţiuni nu este un venit cert, el variază în funcţie de
rezultatele obişnuite de companie pe o perioadă de timp determinată.
Riscul emitentului este esenţial în fundamentarea deciziei de a cumpăra sau nu astfel de titluri
de pe piaţă.
În categoria lor sunt incluse şi certificatele de depozitare, obligaţiunile convertibile în acţiuni
sau obligaţiunile cu bon de subcriere în acţiuni.

3. Instrumentele derivate
Instrumentele derivate sunt instrumente care aparţin pieţei de capital, fiind emise de
majoritatea burselor de valori din lume. Aceste contracte standardizate au o piaţă primară şi
secundară şi au ca obiect o mare varietate de active: mărfuri, devize, indici bursieri, acţiuni,
obligaţiuni etc. Şi totuşi principalele instrumente derivate specifice pieţelor financiare internaţionale
sunt: Futures, opţiuni si SWAP.
1. Contractele Future - sunt contracte emise de bursă, care conferă deţinătorului dreptul de a
cumpăra un activ la o dată ulterioară în condiţii de preţ prestabilite. Opoziţia deschisă de astfel de
contracte poate fi închisă prin livrarea efectivă sau înnoite de ultima zi de tranzacţionare.
Marea calitatea a acestor instrumente rezidă în faptul că ea se desfăşoară fără bani, pentru
deschiderea unei poziţii Futures fiind nevoie de o marja minim de 10-15% din valoare totală a
tranzacţiei.
2. Contractele de opţiuni - sunt instrumente derivate care dau dreptul cumpărătorului să
vândă sau să cumpere un activ la un preţ determinat şi la o scadenţă determinată. Acest drept
suplimentar al cumpărătorului de opţiune este obţinut contra unei prime plătite iniţial de
cumpărător.
Opţiunile sunt de două feluri:
a) de cumparare, se numeşte CALL, care dau dreptul cumpărătorului sa cumpere la scadenţă
activul de cumpărare CALL
b) de vânzare care se numeşte PUT, care dau dreptul vânzătorului sa vândă la scadenţă
activul.
Opţiunile au ca obiect un număr variat de active, de la mărfuri până la indici bursieri sau chiar
contracte Futures.
4. Contractele SWAP – sunt instrumente prin care se pot schimba condiţiile de plată a unor
obligaţii financiare.
 Cel mai cunoscute forme de SWAP, sunt:
a) SWAP de dobândă, prin care sunt schimbate condiţiile de dobândă ale unui împrumut
b) SWAP valutar, prin care poate fi schimbat moneda în care este denominat un împrumut.
SWAP-ul este un instrument ce conferă o mai mare flexibilitate operaţiunilor pe termen
mediu şi lung de pe piaţa financiară internaţională.
În ciuda lichidităţii lor sporite, instrumentele derivate se situează în categoria celor mai
riscante şi mai volatile instrumente de pe piaţa financiară internaţionala.
Aceste instrumente sunt folosite de operatori atât în scopul speculative, cât si pentru
acoperirea riscurilor financiare comerciale, adică riscul de dobândă, riscul de preţ şi riscul valutar.

INSTRUMENTE DE INVESTIŢIE INDIRECTĂ

Instrumentele de investiţie indirectă sunt emise în cadrul unor structuri specializate unde
emitenţii plasează capitalurile atrase prin intermediul lor.
Riscul lor e legat de capacitatea emitentului de a gestiona fondurile atrase:
1. Participaţiile la fondurile de investiţii sunt instrumente emise de compania care
administrează aceste fonduri.
Fondurile sunt de două tipuri:
- Fonduri deschise, atunci când orice deţinător de capital poate participa la acest fond
cumpărând unităţi de fond; si
- Fondurile închise funcţionează ca societăţi pe acţiuni, participarea fiind limitată la
membrii fondatori.
Costul pentru emitent al acestor instrumente financiare depinde în principal de scadenţa sau
durata, cu cât aceasta este mai îndepărtată, cu atât costul este mai mare.
Scadenţa sau durata, riscul emitentului, natura şi prioritatea la restituire şi lichiditatea
instrumentului depinde de existenţa unei pieţe secundare.
Analizând din persectiva riscului, aceste instrumente se pot clasifica în 4 trepte de risc:
1. Instrumente fără risc
2. Instrumente ce garantează un venit sigur
3. Instrumente cu potenţial de creştere
4. Instrumente cu pronunţat caracter speculativ.
Instrumentele pieței monetare sunt incluse în primele două nivele de risc, în timp ce
instrumentele pieţei de capital sunt mai riscante. Plasamentul de capital în instrumentele riscante se
va face numai în măsura în care profitul estimat justifică gradul sporit de risc asumat de investitor.
În concluzie se poate observa că piaţa financiară oferă o multitudine de instrumente financiare
complexe, cu grade diferite de risc, ce pot fi utilizate pentru mobilizarea de resurse financiare din
diferite surse. Investitorii şi emitenţii trebuie să cunoască în profunzime mecanismul de funcţionare,
costul şi riscul implicat de decizia de a plasa sau de a atrage capital de pe pieţele financiare prin
intermediul instrumentelor specifice acestora.