Sunteți pe pagina 1din 148

Adina Ungur

SUS _ DEPARTE
poeme

Volum editat urmare a câștigării de către autoare a


Premiului Special „Radu Cârneci”, la cea de a IV-a
ediție a Concursului Național de Poezie care poartă
numele poetului

Editura BETTA
2021
Adina Ungur

SUS _ DEPARTE
poeme

Editura BETTA
2021
------------------------------------------------------------------
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
UNGUR, ADINA
Sus _ departe: poezie / Adina UNGUR - București : Betta,
2021

ISBN 978-606-015-166-1

821.135.1
------------------------------------------------------------------

© Editura BETTA & Adina UNGUR

Tehnoredactare și realizare coperte: Melioara VELICU


Corectura: Autoarea
Coperte: Idee și grafică autoarea

Editura Betta
Tel. 0723-674.974
E-mail:
bettarosu@yahoo.com
arenaliterara@yahoo.com
Grupajul câștigător al Premiului Special
„Radu Cârneci”
SEMPITERN

Razele luminii
cad, magnific pe luciul apei lui Dumnezeu.
Ele Îi curg printre degete.

Luciul apei
cade, magnific la vale și curge-n privirea mea.

Privirea mea
cade-n amintirile cu bunica
un laborator al fericirii.

Amintirile
cad, magnific în solul plantelor
din care albinele culeg nectarul.

Pământul cade în Calea Lactee - magnifică și ea -


când cade în Univers
iar el curge în Plurivers.

Și Pluriversul are o parte din noi


căzută, magnific, printre degetele lui Dumnezeu
într-un luciu al apei,
magnific.

Așa că oriunde mergi


și oricum te-ai întoarce,
nu ai nici o șansă, decât să constați
cum
6
magnific
cade în tine,
ca o rază de lumină pe luciul apei:
Toată dragostea mea!

***

REM

Nu, nu visez deloc când spun că am cu cine să ies în lume,


am o mulțime de prieteni...

Iepurele roz întotdeauna mă bate la biliard,


sticla roșie de metal, cu steagul unei țări neutre îmi toarnă
verzi și uscate,
seara mai ales. Pe gât. Ceaiuri.
Telefonul în care nu am numărul tău sună mereu iar orteza
mă însoțește peste tot.
E cât se poate de real că abia îmi dau afară zecile de
gânduri din bucătărie,
că la mine e locul de întâlnire, sigur, e mai ușor să vii în
centru.
Pixurile negre se țin scai după mine și mergem la întâlnire
prin parc, cu veverițe sau ciocănitori, cuci sau ciori. Stai
liniștit, nu-mi lipsești!
Socializez cu toate firele de iarbă de pe gazonul Casei de
Cultură, îmi masează tălpile și mi le spală cu rouă,
devreme
sau târziu.

7
În fiecare dimineață firul de furnici îmi taie calea să-mi
arate ce înseamnă să fii matinal și harnic și când bag cheia
în ușă, cățelul de pluș latră și se agită pe patul în care îl las
să stea până vin. Nu visez, e purul adevăr!
Nu știu dacă-mi lipsești.
Știu că pare cel puțin ciudat, dar sutele de zile de când
vorba ta nu se mai poate citi prin nici un răvaș sunt ca niște
zbateri de pleoape,
poate de visuri REM, în care inima nu-și poate schimba
traiectoria sau bătăile. La ușa mea. Căci, da! Încă odată
spun că știu.
Și nu visez când spun că ceea ce aud la ușa mea sunt
bătăile inimii tale, pentru că evident, tu,
(nu visez),
tu te vei întoarce la mine!

***

ÎMBLÂNZITOR

De obicei când aveam musafiri


mă ascundeam în lada de la recamier și acolo rămâneam
ore
sau cât era necesar.
Prima dată când am văzut un bărbat cu barbă deasă
altul decât tata sau bunicul
am fugit, urlând
însă eternul prieten al tatălui meu,
Nicu, un artist fin și blând prin definiție, m-a cucerit
repede.
8
Câteva minute mai târziu ne jucam cu gulerul de blană al
bunicii, apoi,
modelam melci de lut în atelierul său.

De atunci, din copilărie, adică,


de câte ori vedeam câte o doamnă țeapănă, îmbrăcată în
blană,
cu un glob rotund blănos în cap,
făceam cumva să ajung lângă ea
și fără să mă vadă
mângâiam blana pe care o purta.

Ele nu știau dar eu


le îmblânzeam animalul închis sub piele
iar propria-mi natură îmi mulțumea pentru asta.

Apoi am tot îmblânzit fel de fel de oameni


a căror problemă era chiar natura mea,
de ființă, care, fără a se linguși vreodată,
pe neobservate liniștea o duzină de câini sau de oameni
care de la un timp, nu mai aveau cum să mă mai muște.

Am să îmblânzesc pe toată lumea, mi-am spus, în fiecare


vis
în fiecare rând,
aceasta e misiunea mea,
în fiecare carte sau viață
iar când ceasul ar vrea să-mi bată, i-aș spune chiar Morții

de-atâtea ori voi reveni
9
până când mușcătura vreunei ființe de pe pământ, n-ar mai
putea fi altceva
decât gestul simplu de a se hrăni.

***

LEGENDA

Legenda orașului de pe fundul unei mări secate de câteva


secole
spune că a fost odată o femeie în care locuiau atâtea
lacrimi, încât
la fiecare pas curgeau șiroaie. Pățise destule.
Abia le mai ținea pe dinăuntru.
Atunci când s-a simțit trădată, lacrimile au țâșnit prin toate
încheieturile, prin pori
fără oprire.
Peste orașul ei dintre dealuri a crescut o mare.
A durerii, a trădării!

Acum eu trăiesc aici.


Am atât de multe lacrimi pe dinăuntru încât am început, de
teamă, să trimit vederi.

˗ Ascultați-mă, ar fi bine, strigă copilul de pe dealul


Cetățuii,
plin cu scoici, încrustate în stânci,
ar fi bine să nu ne mai trădăm!
10
Nu se știe unde poate să existe încă o femeie îndurerată,
care să pornească un tsunami sau o mare, cu lacrimile ei.

˗ Ar fi bine!, răspund vocii inocente,


știind că dacă n-ar exista scrisul, probabil eu l-aș putea
inventa,
ar fi bine să nu ne mai trădăm, e-adevărat,
acum, du-te și convinge pe toată lumea!, spuneam
știind că există și în mine o mare interioară
din care lacrimile curg și acum.
Le puteți vedea și dumneavoastră
picur cu picur,
sub formă de cuvinte.

Și o vedere în care în care încerc să


să: vă salut
din Cluș, orașul meu de pluș!

11
12
ALTE POEZII

13
CEVA TIMP
celor ce vor rezona și Mirelei O.

mai avem încă ceva timp


un timp al nostru, un dar neprețuit, în care să pregătim ziua
de mâine ori
să o așteptăm cu tot ce ni se dă

timp în care să îmbrățișăm un om drag,


să-i spunem că-l iubim
fie că e mamă, tată, frate, soră, iubit, prieten, soț, copil sau
necuvântător

timp al nostru, în care să învățăm


să ne instruim, să fim copii sau învățători,
aici sau departe, azi și acum

în care să ne ținem de promisiuni,


să udăm o floare, să ridicăm o hârtie de jos,
timp să privim la crepuscul, cum o salcie poartă-n plete
perseidele augustine,
să fim mai buni cu noi înșine, cu ceilalți,
să-i iubim și să-i ascultăm,
timp să mulțumim pentru ce avem,
să ajutăm pe cei în nevoie,
să ni-l oferim nouă, să ne îngrijim,
timp al iubirii de sine
de semeni sau de viețuitoare,
să zburăm peste cuiburi de cuci,
și să ne întoarcem mai buni,

14
timp să naștem oameni ori să inventăm bucurii pentru noi
sau pentru alții,
să respirăm un aer curat și să ne mândrim cu ceea ce
rămâne după noi

mai avem încă timp să ne schimbăm,


să ne salvăm,
să-i salvăm și pe alții,
dacă putem și să construim ceva memorabil,
împreună ori singuri,
să întindem o mână celui de jos și să plantăm un copac,
să devenim cea mai bună variantă de până acum,
apoi să recuperăm tot ce-ar mai fi de salvat,
timp să fim,
să devenim,
să iertăm,
timp al nostru, prețios, oferit nouă
în care să ne cunoaștem
prin faptele noastre
pe noi înșine
și prin ele, pe Dumnezeu

(23 iulie 2020,


o zi când era să nu mai am)

15
IUBIND
soțului meu

Cu cât iubirea e mai mare,


devenim mai ușori.

Azi m-am ținut de copacul copilăriei,


când a bătut vântul de-amiaz.

Nu mai avem mult și-o să cădem în cer.

Mai avem de-ndurat greutăți


dar nu-i nimic, ne-ntoarcem la următoarea ploaie.

Sau dacă avem noroc,


vom locui în nori, până la prima ninsoare.

Și ne vom privi trupurile de deasupra orașelor,


a satelor, a văilor sau a munților.

Ne vom iubi, noi, ce ne vom iubi, prin ceruri


dar întotdeauna ne vom întoarce, de sus,
cu daruri, pe pământ.

16
PORTALUL DIN AVANSCENĂ

Multă lume merge la teatru


dar e foarte puțină
în raport cu lumea întreagă.

Unii nu știu ce-ar putea descoperi


și le e teamă de nou, alții
nu vor să evadeze.

E mai ușor pentru ei în cotidian,


nu vor excursii în lumi dramatice, livrești...

Cei ce merg, deseori se reîntorc.

Cei ce nu,
probabil că se tem.

Poate le e frică să nu fie prinși


într-o lume magică, paralelă.

Apucați de suflet
și absorbiți abisal.

Pierduți și înghițiți
cu buza scenei.

17
CÂNTEC DE DRUM ÎNTORS
Mirunei

pe drumul cel negru și greu


îmi venea să plec după ai mei și eu
zozozozozo
zozozozozo
mi-am recuperat zilele din făraș
întotdeauna părându-mi-se
că n-am destul curaj
dincolo de gândurile de fum
mi-am găsit tovarășul de drum
dincoace de drum
tovarășul de fum

să se facă dreptate ca-n visele roz,


spuneam, cu gura leului curajos
mergând pe sus, mergând și pe jos
pe drumul frumos,
mergând cuviincios
mergând pe sus
mergând și pe jos
pe drumul spre noi
pe drumul spre oz
ozozozozoz
ozozozozoz

18
VISUL LEOAICEI
m-am apucat de fumat și fiecare fum ce-mi intră în trup
îmi răscolește gândurile despre tine.
greierii îmi șoptesc toată noaptea,
păsările îmi ciripesc, când bate pendulul de ora 5 fix
dimineața.
ele cântau mereu dar poate nu le auzeam până acum.
pisicile cu sânii doldora de lapte își fură puii una, alteia, să-i
hrănească noaptea.
tu-mi spui că sunt o leoaică.
bine. doar că, la început, când m-ai găsit, credeam
că-mi vei aplatiza pieptul cu îmbrățișări.
trag din țigară și câteodată amețesc între gânduri, așteptare și
fum.
dar poate că așa trebuie să treacă timpul acesta searbăd și
fără minuni.
leoaica se visă o clipă: femeie! și-ar fi fugit pentru o viață cu
tine,
un turist emfazic, privind-o,
uitând câteva clipe mai încolo de ea,
cea care visează
între gratiile singurătății.

19
REVERS

Ce surpriză!
Tu nu ești făcut din cristalul cel mai fin,
din platină sau măcar bronz, nu!
Nu ești!
Ai sânge sub piele
și barba deasă-ți excedă.

E ca-n legendele din Olimp


în care Zeus
mă seduce pe mine, Ledă.

Înainte!, strig
de partea aceasta a monedei,
în care pajura stăpânește
tot ce-i trece prin cap.

Ce surpriză!
Tu nu erai din carne și oase făcut, ci un zeu
bine de tot ascuns în capătul peșterii
sufletului meu.

20
DE ACCEPTARE

Nu mai e loc pentru tine aici!


Acum, du-te!
Greu mai îmi atârnai în spate, demon al ceasului!
Te-am rupt din carne, cu tot cu pielea mea,
cu tendoane și vorbe multe.
M-am golit de cuvinte pentru o vreme și,
ușurându-mă, acum plutesc.

Se înțeleg suspinele, se acceptă frăția.

Am trecut în ochii multora dincoace de barieră.


Am spart tabuul și am intrat în breasla nepătaților.

Frumoasa mea lună plină mă faci și pe mine senină?

21
DIN TUNEL

De te afli deja în tunelul alb


și cauți ceva de neprețuit,
uită-te pe umărul drept,
s-ar putea să vezi un copil cu aripi
sau să-l întâlnești pe bătrânul negustor
la o tarabă:
˗ Este din belșug pentru toată lumea!
Și totuși se termină când nu ai vrea.
Miroase a viață, spirit, moarte.
Veniți de luați timp!

22
PERSEIDE
Lui Cătălin Oniga

În viața aceasta am învățat un copil să privească la stele.


De Sfântă Mărie, mulți ani la rând am ajuns în satul de pe
dealurile împădurite, pe lângă Someș.
Serile se lungeau la jocul de cărți și de ping-pong,
însă nopțile ne întindeam pe iarbă în grădină, cu mătușa lui
și ne puneam dorințe,
câte stele căzătoare vedeam.
Bunica lui ne aducea plapuma,
căci nopțile sunt răcoroase de la jumătatea lui august și
pline de rouă.
Acea dorință, noi știm că va fi una pe care înaltul cer ne-o
poate aduce dincolo de glas,
așa că nu o vom spune. Împlinirea ei vine dinspre îngeri cu
chip de mamă, din cer.
Ea e rostită în gând, cu o săptămână înainte de ziua mea și
o lună înainte de ziua lui.
Copilul va crește curat și drept,
la miros de iarbă, pere coapte, porumb și ciuperci culese
cu bunicul, din păduri.
Va deveni bărbatul sau fiul, de care ea s-ar fi mândrit o
viață.
Va trece timpul și va cunoaște și el viața.
Va fi fericit în timpul său și trist, când va pierde în jocuri
nemiloase.
Va învăța ce înseamnă puterea ireversibilității și va fi
tentat să plece ori să revină.

23
Îngândurat sau obosit se va întoarce la covorul de iarbă
verde de acasă și va privi perseide.
Cu speranțe în inimă. Știind că în carul mare este doar cer
și gânduri.
Și că în fiecare mijloc de august,
cu sau fără dorințe,
stelele noastre nu pot cădea fără a fi văzute de noi.

24
BALADĂ DADĂ LA FIR DE IARBĂ-N BARBĂ

Cucurigu, vine frigu'


pe la noi, pe la burtoi!
Caca-maca, zice vaca
și se rupe iarăși craca.
˗ Uite pește, uite pește!,
zice iedera ce crește.
˗ Stai cu noi, stai cu noi
și ascunde-te-n butoi!
Am o floare de cicoare
cine-o vrea în casa sa,
să se ducă în speluncă,
să culeagă iarbă bleagă.
Ce frumos cântă-n os
spiridușul din rogoz,
seara către luna mută
lupii urlă și-l ascultă.
Mai trimite câte-o carte,
mai alungă-l pe "departe",
mă zoresc, pâine frământ
la mândruțul meu în gând.
O să cânte ciocârlie
într-o zi cu cer senin,
o să fie bucurie,
ai să-mi vii sau am să-ți vin.

25
Și-or petrece-n apă rece,
și-or petrece cu festin
zile-n nopți vor tot petrece
Spiriduța și Codrin.

26
EVOLUȚIE

Când devii mai bun,


nu faci concurență cu nimeni!
Îți faci ție un bine:
Evoluezi!

Și invers.

Evoluezi:
îți faci ție un bine!
Nu faci concurență cu nimeni,
când devii mai bun!

27
28
UȘA DIN PIEPT
poemele iubirii

29
UȘA DIN PIEPT
treci la galop
cu săptămânile ce se duc în pustie
și-ți umpli căruța de ele
una peste alta
mă știai purtând scuturi în fiecare condei
dar m-ai găsit așteptându-te
în orașul copilăriei tale
ca un totem sau ca o femeie
aproape imposibil de imaculată
mă întâmplam în perfecta prelungire a ta
strecurându-ți în palmă
chei de acces la nemurire
prea ne potrivim cu toate laolaltă
acum ai început să visezi cu mine
ca și cum până la capătul pământului
ai avea de trecut
doar un singur pod
telegarii suspină
trenurile nu mai vor să-și închidă ușile electrice
pietrele de acasă vorbesc despre dor
iar salcâmii înfloresc
doar să ne amintească
cu adevărat
prea ni se potrivesc între noi
karmic și cosmic

30
toate

de-aceea
ca să nu rămânem lipiți într-un singur trup
trebuia să ne rupă în două pământul
trebuia să ne arunce într-un capăt al lui
și-n altul

ce minune, spui, iubirea iradiază


în cele mai neașteptate locuri

observi asta când îmi deschizi


ușa din piept
sau dulapul cu haine negre
puse
una peste alta

31
CEL MAI FERICIT BĂRBAT
stătea cu genunchii apăsând pieptul mamei mele
am trântit-o de pereți,
îmi venea să-i strivesc trupul în picioare
străveziu
trecea moartea pe coridoare,
pe lângă mine
dar nu m-a privit niciodată în ochi
a dus-o apoi pe mama
nu foarte târziu
la întâlnire cu dumnezeu m-am dus în munți
de m-am împărtășit pentru prima oară,
i-am mulțumit pentru că în urmă cu trei ani
m-a ridicat din cearceaful răstignirii
și mi-a făcut în viață un pic de loc
coborându-și iertarea la patul meu
și venind la mine
pe schele de bloc
cu iubirea m-am întâlnit după ce am
văzut moartea cu ochii plecați
lăsându-mi sufetul greu
și după ce mi s-a turnat în vene viață
de la însuși dumnezeu
acum sunt vie și mai liberă ca oricând
omul meu va fi cel mai fericit bărbat
de pe pământ
32
AM FOST ACOLO

am fost acolo în brațele tale


am fost rotindu-mă pe după castani
amestecând într-un pumn cuvintele
și-n altul clipe de nisip
peste ani
am fost acolo de când mă știu
ascunsă, pierdută sau plină de rouă
aprinsă și verde și crudă și mută
și ruptă senină din nori
pe din două
am fost acolo puteau sa ardă
și sori și lune să-nghețe-n vulcani
să-și scuture șapte ceruri zăpada
pe pletele noastre de vulturi
orfani
am fost acolo între brațele tale
am plâns împreună, am râs pe de rost
același suflu și-aceleași cuvinte
un simplu adam și-o evă
ne-am fost

33
COMISIA DE DISCIPLINĂ

ei vor să mă dea la comisia de disciplină


pentru că am întârziat zece minute din spectacol
mă întorceam acasă cu două trenuri
într-unul mi-am lăsat bagajele
în celălalt nu-mi încăpuse tot sufletul

poate vor să mă dea la comisia de disciplină


fiindcă nu ne puteam dezlipi unul de altul
am așteptat atât de mulți ani să ne respirăm cuvintele
și să mă simt femeie doar cuprinsă în trupul tău și în brațe

dați-mă fraților la comisia de disciplină


de foame n-am să mor am un cuptor în trup,
ce luminează jumătate orașul
aduceți-mi hârtie si-am sa va scriu o declarație
cât o carte de mare

despre cum am sosit când inima mi-a rămas


la bărbatul iubit, în brațe

34
APROAPE LEGENDĂ CU TINE

când
venea cu deznădejde
când
venea cu hainele de noapte și ochii ei scânteietori
vicleană sigură de sine
când
îmi dădea târcoale și pielea mea deja se albise
când
mai era puțin până să mă ia
ca un viteaz și un făt-frumos iubitul meu
a venit cavalerește peste mări și țări

atunci
i-a trăsnit morții un buzdugan în cap
atunci
văzând ea atâta fericire s-a dus târându-se de la noi

când
el iubindu-mă mi-a spus că mă iubește
când
a venit ca un izvor cu apă vie
când
uimiți ochii lui dincolo de cuvinte mi-au spus
că sunt frumoasă

35
DOI

mai întâi ți-ai trimis săgețile, așa


cum erai tu viteaz
departe, chiar până la mine
apoi, când ai venit am umplut pământul
cu bucăți imateriale sau palpabile din noi doi
cu trăsnetele din creștetul tău, cu dangătele inimii mele
când ne-am iubit predestinat într-un loc
care putea deveni public peste câteva sute
sau mii de ani, dar ce mai conta
și cum să nu te recunosc, adam
nu era țipenie de om pe pământul ăsta!

36
FATA DIN VIS

dacă m-aș pune să scriu povești fantasmagorice


aș zice una despre cum se miră toți psihologii în fața
lecțiilor
repetate de supraviețuire sau una despre cum se mănâncă
la cantina
săracilor
despre cum e să porți povara mai multor kilograme pentru
care nu ai
fost croit
sau despre cum îți poate ieși esofagul prin stomac, simplu
de tot
dintr-o eroare chirurgicală

în timpul acesta, mai bine îmi amintesc de zilele petrecute


pe tărâmul tinereții fără bătrânețe, cu tine
când ne uimeam de magnetismul îmbrățișării sub apele
ploilor
verticale și de salcâmi
și de clipe atemporale inventate exclusiv pentru noi

în realitate am fost atât de fericiți în singurul trup pe care-l


alcătuiam
împreună
încât fulgerele pământului și ale cerului jucau o polcă
nestăpânită,
singulară
pe creștetele noastre

37
dar nu voi scrie despre acestea toate pentru că eu sunt fata
din vis
care nu-și permite să plângă nici atunci când știe prea bine
că o iubești
chiar dacă i se pare că
nu destul

38
CUIB ASCUNS
aici cădeau poalele serii cu jupoanele fumurii și ciucuri de
ploaie peste dealuri
tu mă știi colaboram cu stolul de păsări vecine poposite pe
umerii mei de-acum
făceam schimb de pene și grăunțe ele umblau cu picioarele
mele asta de când te știu
iar eu fericită cu aripile lor numai și numai către tine
mă aruncam
seara aceea plină cu privirea ta galeșă la fel de adâncă
gravă și căpruie
mă învârtea nebună dansând cu poantele înmuiate în
smoală
cuvinte pe scândura pieptului meu întins peste munți
înspre tine
acolo unde tu iubite cu ochiul tău (știi tu de care) să-i
zicem de sânge
mă așteptai
.........................
când ne-am pierdut ne-a rămas poarta aceasta uriașă care
nu mai voia să se închidă
se smiorcăia din țâțâni ca un pui de pasăre părăsit flămând
și golaș
înălțând sunete rare e semn că Dumnezeu ne uită sau ne
iartă
un cuib curat și-ascuns în care doar
ne adoram

39
ÎN MEDALION

tu ai tot, ai gesturi ce rămân inscripționate pe pământ și pe


ape, ești iubit dumnezeiește,
iar chipul tău întinerește, câte șapte ani o dată, când îți sunt
aproape, fericitul meu
tu ai și primești în fiecare zi simple și adevărate
teiubescuri și chiar dacă nu le
auzi, ele sunt invocate de la capătul pământului, se scriu pe
cer printre stelele
de unde afli că iubirea te face să devii pur și simplu
nemuritor, milenarul meu
în comparație cu tine, eu nu am aproape nimic, decât că
uneori
te înghit și nu e echitabil, de aceea mi-am promis să te
debarc din când în când
din ființa mea mergătoare la pas, să nu mai fi
purtat chiar așa peste tot și prea adorat, împlinitul meu
iar din pecs mă voi întoarce dormind prin pustă,
o să ajung în somn, acasă, tu între timp ai să
mi te strecori înapoi în medalionul din piept,
mă voi arunca drept în vacarmul
singurătății din apartamentul 5,
unde mă așteaptă prin dulapuri
numai hainele cele negre
îmbrățișate cândva de
tine, iubitul meu

40
NEPĂMÂNTEANĂ

nici nu-i trebuie unui om mai multe decât să devină


nemuritor
atunci energia iubirii se refulează în spirit întreagă,
undeva karmic
se face că tot dumnezeul așteptărilor ia un timp de la noi
pentru festinul zilelor nebune și verzi
o mână se întinde de ani, în care
se respiră numai aerul posibilei împliniri
între timp se scrie despre aceasta
se întoarce la rădăcini bărbatul, își caută copilăria pe străzi
de mână cu femeia care e un cuptor fecund de lumină
parcă poartă însăși luna stingheră, la pas
timpul fuge cu vehicule albastre
se face o cocă pe care o consumă iubiții într-o mansardă
cu fereastra stanesciană spre cerul ca un câmp înstelat
bărbatul sărută degetele care-i desenează blând chipul
apoi senzația cum crapă creștetul acestui bărbat
când
karmic va penetra această idee de femeie
din vremuri neatinsă
ofrandă
în lumina dimineții despre care se tot scrie de milenii
bărbatul puțin stingher o privește pe furiș
ea își îmbracă nemurirea, ambidextră
ea are spirit și expresie cosmice
ea zâmbește, nepământeană

41
EU SUNT EA

acum
te plimbi în ritmul pașilor mei
pe o planetă cum n-ai mai găsit
neexplorată ofrandă, neatinsă
o planetă - iubită și mamă și stea

simți că e pe-aproape și dumnezeu


de-aceea te gândești că nu mai vrei să pleci
și nu mai poți evada

într-o zi
te-ai abandonat în trupul și brațele mele
atunci ai aflat cu stupoare
că eu sunt ea

numai eu te pot absorbi în lumile interioare


nimeni
nu te poate iubi atât

nici renaște, n-o să te poată


nimeni
cum nimeni n-o să te poată scrie vreodată
așa

acum
te plimbi în ritmul pașilor mei
pe o planetă
și nu mai poți evada
42
atunci ai aflat cu stupoare
că eu sunt ea
nimeni nu te poate iubi
atât
nimeni
n-o să te poată scrie vreodată
așa

acum
te plimbi
pe o planetă
și nu mai poți evada
eu sunt ea
nimeni
nu te poate iubi
așa

acum
nu mai poți evada
eu sunt ea
așa

acum
eu
sunt
ea

eu
ea

43
CELESTELE DIN FAUSTINE

în zilele când ne-am iubit


un bărbat cu ochelari de soare
și costum venețian
mă urmărea

știam că e moartea
dar nu ți-am spus nimic
tu mi-ai fi turnat o poveste cu mafii italiene
iar eu aș fi făcut o paralelă cu mann
oricum literatură
dar mai ales noi înșine
ne eram suficienți
la cât de mult ne adoram

mă plimbam - la un moment dat - singură


așteptându-te
el se apropia
am intrat în catedrala orașului tău
și m-am rugat cu lacrimi celeste
pentru sufletele plecaților mei
pentru toți binefăcătorii
și să le dea providența zile
celor ce încă le merită

deși cum doream de mult


totuși în deplina fericire cu tine s-a
întâmplat că mi-a lipsit curajul
de a porunci clipei să se oprească
44
de atunci nu l-am mai văzut
de-atunci nici pe tine
deși ne iubim la fel de mult
sau poate acum chiar cu fulgere
cu un fel de bucurie tristă
sau mai degrabă cu tragism

nostra karma mă găsește plângând dimineața


acest gest, dumnezeu l-a răsplătit cu viața

45
CINCIDEC FĂRĂ MOȘNIC

te-am văzut, aveai o geantă


mare petrecută peste umeri
fața nerasă, o șapcă, o haină
de stofă și un chip mai mult
decât plictisit, treceai cu
mersul pe care ți l-am urmărit
până în cel mai îndepărtat
orizont te-am văzut a doua
oară în zilele astea mergând
către pod, trecând la colțul
dinspre sud al străzii, exact
prin fața mea sau printre
rânduri, ocolindu-mă, te-am
văzut, nici măcar nu mai am
curajul să mă bucur, surd, am
învățat că nu toți oamenii au
dreptul să fie fericiți, la mine
de pildă, nu mai are cum să
vină moș nicolae, de anul
acesta încolo, nici măcar, să
mă bată cu o coadă de i de
la cuvintele acelea două
după care cine mai poate ști
acum dacă mai tânjesc

46
SLOVE ALBE

tu nu te saturi niciodată să rupi câte o culoare din mine


să o pipăi să o adulmeci să dai de pământ cu ea
poate sunt un fel de balsam consumabil
un fel de adiere pe creștetul tău
o basma

tu nu te mai saturi niciodată să mă împături în patru


să mă ascunzi între clipe să mă arunci dincolo de tine
mă lansezi într-un hău imprecis sau mă depui
ca pe o floare suspendată
pe șine

în clipa asta m-ai rupt violet-indigo-bleu-marin nu mai știu


câte culori ți-au mai rămas să desprinzi cât să sorb
plesnetul tău blestemat în slove albe
și mersu-ți tărăgănat
de orb

47
ACOLO, ÎN CALEAȘCĂ

în fiecare viață ne-am găsit și asta însemna


punctul culminant al existențelor noastre
și deplina fericire
a mea

uneori am avut mai mult noroc și timp


pentru ne înzidi împlinirile cu atingeri și cuvinte
de aceea, primele vorbe pe care le-am legat aici
au fost de recunoaștere și de mers împreună
înainte

am venit îmbrăcată în rochii negre de noapte


cu o trăsură de telegari, pe care i-am trimis înapoi, acasă
ședeam pe o bombă și-mi venea călduț pe la glezne
eram în orașul cu război
și angoasă

când ne-am găsit, au trebuit să ne despartă tărâmuri de


brumă
să se rupă pământul în două și să explodeze o bombă
care să umple
o lună
dar niciodată nu am fost mai sigură de ceva
decât că tu
ești tu
acum
și ești acela

48
în viața următoare poate vom avea mai mult timp să ne
iubim
și o să avem un destin mai de gașcă
oricum, e rândul tău să mă găsești
poate că a mai rămas ceva din mine
acolo, prin caleașcă

49
ARCA ACESTEI VENIRI

treceau sterpi anii în care rămăsesem neatinsă, de când


încercam să
ajung la tine, iar tu departe meștereai ceva
Dumnezeu se îndură întotdeauna chiar și când aștepți
milenar să te
împlinești, pe undeva știam
dar am plâns și s-a făcut apă în jurul meu, s-a făcut până la
brâu și
până peste cap
a prins culoare de cer într-însa și gust de versuri încă
netrimise
apoi am terminat lacrimile și cineva mi-a venit la poarta
apelor de mi-a
bătut
erai tu cu o arcă meșterită, venit din departe să ne
împlinești
îmbrățișările noastre s-au măsurat într-un timp paralel în
care o viață
durează doar câteva zile
ne-am respirat, ne-am întrupat unul într-altul, ne-am rezidit
și ne-am
înmulțit sentimentele
acum știm
or să ne ajungă, pentru toate viețile următoare

50
CAMERA DE GAZARE

când mi-ai apărut în ușă am crezut că plouă efectiv cu


petale de iasomie, poate și de lavandă
că te visez printre ele, dar nu, tu erai de-a binelea acolo,
stăteai în ușă, tu, în carne și oase
mă priveai ca pe jumătatea de plămân de care ai nevoie ca
să poți avea o respirație completă
senzația că realitatea bate orice realitate
că ne-am întors la rădăcinile rădăcinilor de dinainte de
adam vestire
că au scăpat leii din cuștile subcutanate, bordo, că am ieșit
din alcatraz
și de victorie asupra vieții, asupra destinului, a timpului, a
gravitației
de primăvară și armonie, de câmpuri cu flori, de potrivire a
timpului după ceas
de binecuvântare a lucrurilor posibile, prea rare
și mari

ne-am sărit în gât, în piept, în inimă și în plămâni


un perpetuum mobile imposibil de oprit
mai îmbrățișați decât iederile pe ziduri și sălciile pe
maluri, cu senzația că nu se poate muri
că nu se poate muri că
nu se mai poate muri, de-acum

și au căzut în timp ce ne iubeam fulgerele


norii și iasomia peste creștetul tău
ai fremătat ca un pui de lapte în fața primei hrane solide
51
mi-ai mângâiat tot pământul acesta de trup în care sunt
învelită
l-ai sărutat ca pe lucrurile sfinte, care te așteptau
ca pe emisfera cealaltă, de care ai nevoie ca să gândești
complet
ca pe ochiul care îți completează o imagine panoramică
despre iubire
perechea ta dintotdeauna, despre care au trebuit să treacă
un număr de ani
ca să înțelegi că ea
există

pe paturi comode, scârțâitoare, pe bănci, pe ferestre, în


camere de lut
pe ciment, sub ape, pe dulapuri, pe lampă, pe pământ,
pe oriunde ne-am fi găsit
pe vreme de război, în lăzi, în stradă sau în camera de
gazare
ne-am fi iubit ființele
până la epuizare

trupul meu era un cuptor în primăvara aceea, în inima mea


cântau orchestre
în sângele meu se plimbau semințe de femeie
atât de fericit construită pentru tine
încât amândoi am fi întinerit definitiv
dacă ne-am fi rămas de-atunci, aproape

urcai scările gol și timpul ne privea din afara lui în zilele


acelea
52
eram numai noi în incinta bombardată de război
apa îți mângâia umerii, eu stăteam drept paravan
îți spălam trupul întinerit
renăscut de mine în realitatea unui timp dat, în falia lui
și-mi venea să-ți sărut genunchii

am povestit un pic despre cum ar fi să te absorb în uterul


meu care încă nu a născut
despre cum e să te temi de această fericire aproape ireală
apoi din nou fulgerele cădeau asupra creștetului tău
și nici unul dintre noi nu se mai mira, ele nu te puteau răni
pur și simplu aura mea
te proteja

respiram la fel, pășeam la fel, aveam aceeași luminiță în


ochi
iar trupurile noastre nu se mai oboseau
să ne iubească

atunci când ușile electrice și transparente s-au închis în


cele din urmă
când săgeata albastră m-a luat, am rămas cu palma lipită în
dreptul chipului tău
într-un tren care mima că mă îndepărtează
de tine

dar am înțeles coborând din mansardă


când timpul stătea agățat pe o barieră de război
pe care o vedeam amândoi în plină amiază
că nimic nu mai poate rupe ce-am sădit unul în altul
53
că ne suntem perechi arhetipale
și cam cât de mult ne vom iubi și dincolo de viețile
viitoare ori dincolo de orice
îndepărtare

Dumnezeu se uită
uneori cu îngăduință la falia aceea de timp printr-o
mandală
construită din trupurile noastre, chiar acolo unde
în camera de gazare
eu te ștergeam pe picioare

54
POEM CU ÎNJURĂTURĂ DE PE O CULME

am rămas să locuiesc singură


într-o casă plină cu morți

pot eu să plâng
și să dorm cu ușile și luminile aprinse
că nimeni nu învie
pe o rază de câteva miliarde de kilometri

mă privesc din fotografii


așa frumoși cum erau și încăpățânați
tot unul cu unul

de fapt toată viața care mi-a mai rămas


nu face altceva decât să aștepte pe cineva
care nu mai vine

se zvonește că aș avea un tată


undeva pe lumea asta
numai că a pornit la un drum de ocean
și a rămas dezertor
în străini

mai am pe lângă tată și un iubit


căruia nici măcar nu-i plac poemele mele

uneori mă simt ca în pădurile


crescute sălbatic
55
din urma unui pieptene aruncat
în goană

sunt zile cu precipitații și frig


în care primăvara nu vrea să crape mugurii
pe ramuri

adorm într-un plânset


pe care bine că nu-l mai știe nimeni
zău că m-ar face de râs

nu mai calculez algoritmul morților


nici nu mă mai gândesc la nimic
vântul intrat pe sub tocurile de ferestre
îmi bate gândurile peste frunte
și tu chiar acum ți-ai găsit să-mi tot taci

o să mă culc liniștită
o să mă iau singură în brațe
o să-mi spun o poveste cu frați care nu mor niciodată
cu viață veșnică
și plină de lumină

o să adorm liniștită apoi și cu bine


aia a mă-sii mai știe
când o să vină și după mine

56
POEM ÎMPERECHEAT

azi noapte am adormit cu luminile aprinse


m-am așezat la umbra unui poem care înjura viața
mi l-am pus la căpătâi

nu mai știu cât am plâns și-apoi am adormit


afară ningea,
deși primăvara, cum spuneam în poemul acela
nu are chef să crape mugurii
și cerul e destul de întunecat în ultimele zile

am visat că îmi strigai numele


acum știm că-ți voi fi pereche în toate viețile viitoare
poate va fi mai ușor să ne regăsim, atunci

azi-dimineață a trebuit să-mi ridic poemul de pe față


se răsturnase peste mine
am stins luminile și l-am aruncat cât-colo
i-am dat drumul pe fereastră

m-ai căutat azi-noapte


toți copacii vorbeau despre asta
dar eu dormeam ascunsă după un poem care înjura viața

m-ai căutat azi-noapte


să-mi povestești despre viețile noastre viitoare
ți-am găsit urmele în zăpadă

57
POEM DESPRE PRIMĂVARA DIN AFARA
TIMPULUI

în trei zile se schimbă lumea, dar nu și noi doi și atunci s-a


luminat cerul senin
atunci am plecat, atunci ne-au rămas sentimentele
împletite cu nod
în primăvara din afara timpului

eu cu tine
el cu ea
dumnezeu cu dumnezea

în trei zile se schimbă lumea, dar dintre noi iubirea nu se


poate extirpa
nimic nu are putere să ne destrame
îți sunt coastă la tine în piept, adame

58
ÎN AFARA TIMPULUI

trecea acest elefant supradimensionat cu picioarele lui


butucănoase peste plapuma de pământ sub care ne
împărțeam unul altuia trupurile
eram în vremea regăsirii, unde tu te pliai pe mine iar eu îți
arătam ce fel de planetă stranie și neumblată îți eram
că viața vieții nu simțise asemenea împlinire și nici nu se
inventase un termen de comparație cu tine vreodată aici
că băga-mi-aș picioarele îmi vine să intru cu totul între
oasele tale, să mă lipesc de carnea și de sufletul tău
și cine pe cine leagănă și care pe care se anină și unde e
începutul și sfârșitul și fulgerele și planetele și mușchii mei
și mușchii mei
ca două marmote întinerite definitiv ne-am scos capetele
afară și am țipat la boul acela de timp care trecea bivolește
deasupra
să-și ia catrafusele și picioarele planturoase de pe
acoperirea noastră, la mama mă-sii cu el
alo, aici se iubește și ce ne mai interesează pe noi trecerile
și timpurile sau cum dorm alții, pentru dumnezeu...

59
ÎN CLIPA ASTA

uneori, ca în clipa asta, când am nevoie de alinarea ta


îmi întind mâinile în aer, ca și cum ai fi undeva la o
distanță normală
în realitate par oarbă și poate că și sunt
apoi nu știu dacă ai să le primești sau când te vei gândi să
faci asta
am stat câteva luni în liniște să-mi pot dezmetici mintea și
sufletul
din tulburări cum tu nu-ți imaginezi
acum, aproape că mă sufocă aerul respirat fără tine
un poem este o ființă cu aripi, e o artă să-l știi primi la tine
în inimă
în clipa asta mă ard și mă revărs singură, când se întâmplă
așa nu mi-e bine
nu pot să mă opresc, așa că dau afară lava roșiatică
din vulcanul de cuvinte, care mă erupe și care fumegă
și care veșnic mă umple, într-o zi or să se termine pur și
simplu cuvintele
o dată cu mine și cu mâinile mele întinse
așa ca în clipa asta

60
VASUL PORTOCALIU

câteodată în august vin zile din acelea în care ploaia nu se


mai oprește
nu te gândești la nimic doar privești pe fereastră cum
dumnezeu îți spală orașul gri
într-o zi ca aceasta m-a sunat soarele, mi-a zis că trece la o
oră
fixă prin cluj-napoca
vrea să mă revadă câteva minute, dar plouă, i-am spus,
grăbindu-mă să nu întârzii
trecusem unul pe lângă altul, nu-mi place să port umbrelă,
îi zic
voi veni eu la tine, îmi răspunde ușor rătăcit, doar că nu
mai găseam librăria
acum te văd, îmi zice, ești îmbrăcată în negrul tău de lună
și totuși la fel de luminoasă rămâi
venea soarele cu pași bărbătești pe faleza bișnițarilor, făcea
un U în drumul lui până la mine
traversa pe roșu și lumina toată piața libertății sau toată
ziua cea mare de august spălată
sub aceste ploi care întotdeauna așa vin
ești în galben, îl întreb naiv, de parcă n-aș ști că bărbații
care mă iubesc
se îmbracă întotdeauna în culoarea soarelui
ne priveau florăresele, librăresele, cărțile, mașinile,
asfaltul, borna kilometrului 0, matei corvin, turnul bisericii
și toți trecătorii în gang de librărie, ziua în amiaza mare
fiindcă soarele m-a luat în brațe, m-a sărutat, ne-am spus
câteva vorbe, nu de iubire
61
și cu greu desprins de mine a pornit spre est, în traiectorie
inversă dar precisă
apoi bănuind bine că iubesc culoarea aceasta, mi-a lăsat
soarele în brațe
un vas de bambus presat
portocaliu

despre minutele petrecute cu tine, atât de proaspăt și de


iubitor îmi vine greu să vorbesc
nu știu dacă a fost o eclipsă de lună ori de soare
mă gândesc doar că e un păcat sau o ispită prea mare să
tulburi singurătăți ancestrale
să surprinzi un trup înghețat cum se topește în brațele tale
tot plouă de-atunci, aproape oniric
și vasul portocaliu se umple – nu vreau să spun cu ce – dar
și cu raze de soare
suntem atât de tineri și de îndepărtați în orașele noastre,
zilele mi le tulburi tu, nopțile eu, iar buzele, teribil cum
îmi ard
de atunci

62
TRIPTIC
1.

mi se așază un grup de cuvinte pe frunte


și mă strigă toate
pe numele meu de fată
cu păr inconfundabil
de albastru și verde

același grup mă însoțește


când dau mâna
și mă prezint

am început să reduc
toate cuvintele
la acel grup

printr-un limbaj repetitiv


și monosilabic
în scurt timp
vei înțelege
tot ce mă doare
și ce nu

acuma
trebuie să-ți spun
că mi s-au lăsat urechile de țiuit de parcă
liniștea nu ar coborî noaptea peste oraș iar hăuitul
și-ar face loc dintotdeauna, de atunci
în mulțimi
63
cerșetorul acela olog de la colț
m-a întrebat dacă singurătatea e o boală
e o stare de fapt, i-am spus
i-am umplut palmele de mărunți
și n-a tăcut
doar când mi-a ridicat
părul cel verde de pe frunte
și albastru, de fată și când a văzut
că singurătatea mea e scrisă, ca a lui
doar că a mea
e un grup de cuvinte

2.

dimineața ridică plapuma de pe mine


și mă trimite în lume la drum
fără merinde
nici măcar nu știu dacă ochii princiari
mă focalizează
ori se opresc pretutindeni
unde e rost de principii feminine
și comportament gregar
nici nu știu și de aceea sar câte un pas
legată la ochi, cu spinarea dreaptă
de teamă ca în drumul meu
pe tabla de șah să nu descopăr
64
în trupul negru sau alb, cumva
că nu aș fi o regină

3.

cine bate la ușă cu glas de munte


acela este iubitul meu
îi cunosc literele din nume
mai bine decât pe ale numelui meu
i le sorb, i le înghit ca o femeie-somon
i le nasc, apoi pe hârtie din sângele meu croite
e o taină aici, pentru că oamenii s-ar îndoi mereu
că între noi iubirea e atât de înaltă
ori că bărbatul meu ar trebui să fie
tocmai iubitul cu glas de munte
care îmi bate la ușă
și care ești tu

65
MESAJ CU EFECT SCONTAT

meritai cu siguranță un premiu special pentru regie


ți l-aș fi acordat în seara decernării laurilor când deja
de departe ți-ai regizat în exclusivitate pentru mine
prezența
mesajul tău înadins mi-a răpit ființa și cugetul întregii
seri
miza în scenă le îndrepta unidirecțional către tine
aș fi scris pe el, artistule, că se dedică
marelui absent din seara gândurilor mele
integral și cu un gest uimitor de simplu
răpite

66
COȘMAR

când ne-am împletit karmic


mi-a crescut un ochi de argint
undeva în creștet

cu el am început să-ți văd


gândurile și trupul tău de iubit
în orice loc al pământului
avea să te poarte timpul
dimpotriva noastră

o vreme am tăcut
și ți-am lăsat avans la drum
am închis toți ochii deodată
te vedeam prea de aproape
și nu-mi era îndemână
așa

i-am redeschis
dar te vedeam atât de slab
încât azi noapte am visat chiar
că te pierdusem de tot
într-o zare
bizară

te îndreptai spre o mlaștină


a lucrurilor care se vor a fi simple
și strigam după obiceiul meu
cu vorbe înecate
67
în marea unei inimi
fără glas

erai atât de nămolit


încât nici cu ochiul meu iertător
și de argint
de la un moment dat
nu te-am mai găsit

am sărit să notez coșmarul acesta


care știu că te va supăra
pe care mi-l asum
cu toată grija ochiului nostru
de argint
și de iubită
a ta

nu știu cât de bine


ți-ar putea fi
în locuri atât de îndepărtate
și obscure

sau cum ai putea arăta noroit


cu tina aceea
în care visam
disperarea unei despletiri
și că începi să te pierzi
de mine

68
36

zice că mă știe el prea bine, am același chip tânăr


dintotdeauna
doar că acum fumez, beau vin, fac dragoste, pierd nopți și
nu mai număr zilele
am rămas la fel de singură cu stafiile în casă
dar nu mai dorm cu toate luminile aprinse

încă mă mai plimb neînsoțită pe străzi noaptea


și mai dau câte-un bănuț babei de la colț
el zâmbește, spune că mă maturizez dar eu simt cumva că
îmbătrânesc
deși am același chip tânăr dintotdeauna
probabil că trebuie să îl port ca pe un suvenir
din cer

dacă m-ar cresta din nou, cu stiloul lui ascuțit


ar găsi o altă femeie sub piele
ar iubi-o și pe aceea cu același sadism de bărbat
(preaașteptat)
chiar dacă nu mi se mai spune de o vreme, penelopa

zice că mă știe el prea bine, dar s-au dus anii aceia frumoși
în care gândul la el îmi ținea de foame, aer
și sete, în care îl adoram, cu același chip tânăr
dintotdeauna
între timp l-am pierdut și pe sancho prin piațeta
așteptărilor mele

69
între timp, cum nu mai număr zilele, nici nu mi-am dat
seama când
a plecat și baba, cu toți colacii ei

70
CASA DE PE UMERI
Familiei mele, dragii mei,
care m-au lăsat aici!

71
CASA DE PE UMERI

mi se așază casa pe umeri și mă apasă


până îl strig în ajutor pe dumnezeu
ieri am vrut să te scot din pământ și să te țin în brațe
să te duc în cameră, să stăm pe patul tău în povești
mă spăl în câte o vană de lacrimi la fiecare sfârșit de
săptămână
duminicile acestea mi-au lăsat solitudinile sângerând
sunt unicul urmaș care să aprindă lumânări
pe-un altar cu familia mea de morți și de plecați dinspre
mine
mă legăn și mă cuprind cu amândouă brațele de umerii
casei mele
obosite
în care se deschid uși pentru sărmani, întristați, fericiți sau
flămânzi
în turn îmi iert ultimul dușman, ca pe un om îmbrăcat într-
o ținută
lejeră
dar îmi cade o bucată groasă de lumină pe spate

la capătul pământului s-ar fi putut ajunge cândva cu un om


ca mine
numai de nu mi s-ar prăvăli casa pe spate în drum

72
CUMPĂR PĂRINȚI

oamenii dragi de lângă mine dispar


fără nici un rămas bun
ca și cum ar trebui să pot trăi fără ei
deși, uneori simt că nu pot
acum îmi iau un al treilea loc de muncă
așa că nu voi mai avea probleme financiare
voi putea să-mi adun bani
ca să-mi pot cumpăra niște părinți
niște îmbrățișări mi-aș mai cumpăra
niște sfaturi de oameni maturi
o mamă care să-mi facă de mâncare
și niște oameni
care să mănânce la masă cu mine
le cumpăr eu mâncare
doar să stea cu mine la masă
numai un iubit nu mi-aș cumpăra
fiindcă iubirea mi se pare într-un fel
că nu încape în ecuația asta
deși, poate până la urmă
aș aduna bani să-mi cumpăr și un iubit
ca să fiu sigură că măcar acela
nu va pleca subit
de lângă mine

73
SCURT METRAJ PRINTRE DALE

vine unul și îți taie din viață, hârști, face la pagina 33


nici un mușchi nu se mișcă pe fața lui și citești pe internet
că asta se întâmplă în medie undeva pe la cincizeci și opt
tu rămâi cu refluxul în care ți se pare că verși toată argila
și pietroaiele pe care le-ai înghițit până la o vârstă biblică
cei pe care-i iubești se duc, dar dumnezeu te acoperă
din când în când cu pulbere serafică
să nu uiți să privești în înalt, cum ai ales, zice,
la unica-ți sfoară care se-nalță din creștet sus-departe
altul s-ar fi dus acolo și zanc, l-ar fi băgat pe măcelar după
gratii
tu bâjbâi ca un orb și-un pui rănit când știi că ți s-a luat
un sfert de veac din viață
îți cauți în icoane familia de morți și plecați, îi chemi în
ajutor
când știi că nu vin
pe dale tot trece unul care joacă laptenis cu tine
are o față inexpresivă și te pasează undeva între hârști și
zanc

74
POEM CU NUMAI

mi-a lăsat numai papucii albi de clinică


purtați printre toți copiii pe care i-a reanimat
mai puțin pe al său.

cu părul vâlvoi și semne însprâncenate


se tem numai scrisorile nedeschise și oamenii ascunși în
cuvinte
de arătarea ce sunt.

șed de-mi cad hainele în cap, mă scrijelesc condeie peste


obraz
colile mă pocnesc în creștet cu litere trufașe
numai pompoase.
numai icoanele cu ei nu cad.
să fie de drum aici sau acolo, să fie numai de mers
de dus sau de venit, să fie papucii albi
când ai să-i lași să te umble
de purtare să-ți fie.

doi trepăduși se învârt pe lângă spațiul din care


nici nu vreau să mă ridic
mi-am reconsolidat rădăcinile în prag
nici vecinii cioplitori nu-mi mai pot răni prezența lovind în
trunchi
numai cu topori.

se spune că într-o casă vraiște e și suflarea zăludă și


căutătura
75
însă eu îmi cresc gândurile de lemn prin acoperișul
blocului construit
de bunicul paul
către nefinit.
așa stau pe prag și mă legăn
așa iau păpucii la tălpuit.

76
MAMA

singurul copil pe care l-aș naște acum ar fi mama


aș naște-o din trup neatins
din pântecul meu sfârtecat de cuțit,
mama!
ar ieși printre zdrențele de cord rămase
i-aș da rinichii mei, un lob de ficat
aș plămădi-o cu toate celulele înapoi
din sângele meu fără viruși
din sângele meu de copil
pe care i l-aș da, aproape tot
mai mult decât jumătate
și în care n-aș mai lăsa-o vreodată
să se înece

77
CUMPLIRI

stau pe terasă la croco, îmi privesc ferestrele


și poarta, când mama, la cei cincizeci și un pic de ani
cu trupul ei de amforă, cu părul roșcat, tuns de mine,
drept și întotdeauna cu poșeta neagră la mână, coboară
strada spre colț cu napoca, mă ridic și fug la ea,
cu brațele deschise, dar e doar o doamnă cu un chip
străin și încep să plâng, apoi merg mai departe
și iarăși mă opresc în fața unei doamne de cincizeci
și ceva, cu trupul de amforă, cu părul roșcat și cu poșeta
neagră la mână, care iarăși nu e mama și iarăși plâng
și mă arunc în brațele imaginare ale tuturor femeilor de
cincizeci și ceva de ani cu trup de amforă și cu părul
roșcat, tuns de mine, drept, zbor din unele în altele,
la fel de imaginare, căutând-o la infinit pe mama
în toate femeile din lume, apoi amețesc, apoi urlu
adânc în mine, pentru că am nevoie de o mamă, care să
mă strângă în brațe, acum când mă doare atât de rău și se
clatină a prăbușire toată instalația pe care mi-am clădit
sufletul și cordonul ombilical mă doare cumplit,
rupt atât de târziu, cu așa o violență și cu toată
copilăria pe care mi-a luat-o și pe care a îngropat-o
împreună cu ea

78
NEASEMĂNARE

dacă aș fi semănat cu ea
m-aș fi măritat la 21 de ani, frumoasă și curtată
aș fi făcut doi copii superbi, dar diferiți
pe băiatul cel mic l-aș fi avut mai la inimă
când ar fi murit acesta la câteva luni după majorat
aș fi fost la un prag de nebunie,
dar trupul și mintea mea, puternice ar fi rămas,
cu toate acestea și întregi

aș fi strâns după copii și aș fi urlat la ei,


i-aș fi bătut ca să-i educ
aș fi strigat mai ales la fata aceea a mea,
din care niciodată nu va fi ieșit o gospodină
sau o femeie de casă
aș fi detestat ficțiunea din proza pe care o scrie și din
poezii
sau mai ales sf-urile
și i-aș fi fost cel mai aprig critic în față,
dar în spate, m-aș fi mândrit către toți pământenii
cât de așa și pe dincolo este ea
aș fi fost mai mult decât ordonată și
mi-aș fi îngrijit soacra pe patul bolilor ei,
zile și nopți, luni la șir, urmărindu-i perfuziile
mi-aș fi dat ultimul ban pe medicamente pentru ea
mi-aș fi iubit familia și aș fi apărat-o, ca o leoaică
mi-aș fi dorit ca fata mea să-mi aducă un nepot
în locul fiului meu mort
ca ea să se mărite într-o zi cu omul acela mare
79
despre care un preot din bacău i-a ghicit
că o va cere de la ea,
mi l-aș fi așteptat pe bărbat ca o penelopă,
luptându-mă ca din nimic să asigur existența și traiul fetei
i-aș fi plătit ore și m-aș fi zbătut ca din pensia
de boală și o chirie să las un rost unicei fetei care mi-a mai
rămas
apoi aș fi murit demn, la 54 de ani, dorind-o numai pe fiica
mea lângă
mine
să mă țină de mână, să-mi spele sângele de pe buze
să-i aud vocea care îmi liniștea serile, somnul și viața

dar casa în care trăiesc a rămas într-o dezordine cumplită


ca o sechelă care nu mai vrea să se vindece,
ca un dezechilibru ce îmi apasă umerii cu toate durerile
rănile și toți dragii mei pierduți,
protestând a împrăștieri și mereu așteptând
pe câte cineva dintre ei să se întoarcă
regretând că eu nu seamăn deloc
cu mama mea

80
DEALUL OBSERVATORULUI

nici un vânt ușor nu pare că bate pe dealul clujului spre


sud,
observator
unde zboară veverițe, porumbei și potârnichi prin crengi
în liniște îmi pun cartea despre care se spune că mi-ar
semăna
ca o soră geamănă pe o piatră și oglindă ea începe să mă
spună
nu trece nimeni dar privite dintr-o parte
ar părea că eu vorbesc singură atunci când paginile se
deschid
e mama cu mine sus pe dealul observator al clujului
unde zboară veverițe, porumbei și potârnichi
mama, în cimitirul central, calvarii
răsfoind

81
BEBE

Unu’ și-a prins părul ondulat la spate,


m-a invitat la Croco, la o cafea
și mi-a vârât niște bani în buzunar.
Mi-a venit să plâng dar m-am oprit.
Ăsta era trimis de Bunica Baiu.
În altă zi, m-a mai sunat unu’.
Se prefăcea că-i o prietenă din București,
dar l-am recunoscut.
Mi-a spus câte ceva despre drumuri
și cum să ajung la poștă,
că am niște bănuți pentru Paști.
Bunica Ita îl trimisese pe ăsta.
Astăzi m-am trezit cu un altul la poartă.
Ăsta zicea prin interfon că e o colegă.
Mi-a venit în povești și mi-a lăsat
o pulpă de miel în frigider.
De la Bunicu' Paul, e!
Mâine mai vine unul și-mi dă o ciorbiță.
M-a sunat deja că vine din Mănăștur cu troleul.
Știu că el e din partea mamei.
Și din partea unchiului Ucu, mai vine peste câteva zile
din Italia câte ceva,
pentru medicamente și trai.
Au tot venit de-a lungul anilor.
Arată ca niște oameni, în carne și oase.
Dar pe mine nu mă duc.
Se vede clar cam ce ascund sub straie.
De peste tot vin, îmi bat la ușă, la fereastră,
82
mă sună câteodată și mă fac să plâng.
Numai tu mai lipseai să mai vii,
când sunt atât de obosită!
Și m-am trântit deja în patul tău.
Cine zicea că sunt singură, nu știu!
Acum vii tu, nici măcar nu spui "bună seara",
ci te pui la picioarele mele, de șezi pe pat.
Să nu te uiți ciudat,
ți-am luat hainele la purtat, să știi.
Și tricoul albastru și parfumul și cureaua
și geanta, frate.
Și uite că nu mi-ai adus nimic!
Tot e bine.
Ai venit să-mi veghezi somnul.
Atunci să nu mai strângi capacul
de pe sticla de suc, din frigider!
Să nu-mi mai încalți papucii de casă!
Să-mi lași o banană, că-mi trebuie dimineața,
pe stomacul gol.
Să nu te așezi pe ochelarii mei!
Noapte bună!
Sau... ședere plăcută, frățioare!
Și dă-ți aripile mai încolo!

83
CODUL GALBEN

cumva cred că el mă vede ca pe un fel de fântână


niciodată nu m-am temut să umblu pe străzi, noaptea
ori frică să stau singură în întuneric nu mi-a fost
îl simt pe dumnezeu în oase dar poate nu mă tem pentru că
îl mai simt alături și pe el, rar vine, îmi bate umărul sau
trece ca o licărire în colț de ochi
am o ocarină, i-am cumpărat o ocarină din lut
trebuie să sufli puternic să se audă ceva
copiii din curtea noastră se jucau cu toate instrumentele
de făcut zgomot, nu ne păsa că îi înnebuneam pe vecini
am o tobiță vărgată, cu membrana din piele de bou
el era primul care ajungea la cișmeaua de lângă biserică,
însetat
am o căniță cu floricele, cât un miez de mică
am un sac de cănițe de lut
pe care le umplu cu apă și sare de pe cristale
le curăț în fiecare zi și le pregătesc
am un pahar de argint și îl umplu și pe el
am o groapă în curte, pe care o umplu în amurg, dar nu e o
groapă
e un lac peste care trec furnicile în luntre de petale
cred că el mă vede, nu ca pe un izvor, ci ca pe o fântânară
care umblă cu un colier de căni și găleți, pe umeri
el știe unde să vină când i se face sete, știe
la mine nu seacă nimic, niciodată
astăzi s-a anunțat cod galben în cluj-napoca
de dimineață mi s-au așezat norii pe creștet
mi-am luat pălăria cea grea, plumburie
84
și chip străveziu sub pelerina de ploaie, să pot fulgera
mai e o oră și jumătate până la taifun
vine din amontele orașului, vine cu picuri de apă sărată
vine dinspre lacul tarnița, dinspre barajul bunicului paul
până atunci mă așed pe borna kilometrului zero să aștept
o să sparg membranele de urechi de boi
o să arunc cu cristale în perdele de ploaie
să tun pe tunete, o să suflu în ocarină să trezesc viii și
morții
o să mă prind de căruța lui ilie
o să bat în tobă până ecoul ei va suna în cer și-napoi
o să țin ploaia asta cu incantații, o să-i prind franjurii
fustelor ei
de stâncile de pe cetățuie, o să-i prind vuietul în lasou
să curgă aici toată apa secătuirilor și-o să-l aștept să vină
pentru că vreau mai mult decât o clipă
pentru că așteptările sunt prea lungi și sfâșie
mai mult decât o secundă, mai mult decât un vers
și decât o licărire într-un colț de ochi
atunci când se întoarce însetat din marrakech
să se adape, de ziua lui și-a americii
fratele meu mort

ar trebui să cred că el mă vede mai des decât îl văd eu


îmi sugerează ploaia de astăzi și codul ei galben, de parcă
n-aș ști
încearcă și ei să mă aline, cumva

85
PATERNAL

niciodată nu mi-a fost teamă de fiare, niciodată


să mă fi lăsat în desișul unei sălbăticii, uitată
m-ar fi luat un lup și m-ar fi hrănit
chiar și când alte continente ne-ar fi despărțit
el n-ar fi uitat subit și de-odată
că are undeva un pui biped de-ngrijit,
el nu l-ar fi lăsat bolnav, singur și părăsit,
tată

86
CONSTRUCTOR DE CUVINTE

balcoanele cu stâlpișorii baroci, ale mele erau


mă cățăram cu degetele lăsând amprente în fereastra
pe care bunicul paul o deschidea
și ușa de la coridor ai construit-o și casa scărilor
îl întrebam, și barajul apelor cu nenea care vorbește
despre soason di sontimetră, sigur, adinuș
pentru tine le-am făcut, spunea
întinzându-mi șmecherește liniarul libian
cu evoluția fluturelui din larvă
știa cât mă fascinează și scârbește
așa povesteam noi pe tăcute
și nimeni nu înțelegea nimic
din gesturi complice
și mut, conversate
cu micuța lui nepoată

avea ochi de căprioară bunicul paul


și-i pironea pe trecătorii din piața păcii
dădea oda bucuriei la maxim,
și era ca în povești
dacă sufla peste oraș
creștea pe loc câte un pod, o cale ferată
o uzină sau un bloc
mă ridica pe umerii lui să văd luminile străzilor
cu borduri albastre
mă învăța să mă clădesc pe rădăcini
și cum să mă înalț pe fundațiile unei case
cu greutate
87
fata asta e mută, ziceau vecinii
seamănă cu bunicul ei
poate că o să fie constructor
se spunea
și ce de case o să-și plămădească
dar am rămas singură în apartamentul din păcii
să privesc balconașe
să-mi fac adăposturi în marame de cărți
îl scot pe bunicu' paul din doliul albumelor
îl pun pe un raft
și-i fac promisiunea din care nu uit să pun cuvântul
nostru sau o parolă, cum ar fi cuminte
prea cuminte, chiar
pentru treizeci și trei de ani
înrădăcinată în casa construită pentru mine
de bunicul vorbelor noastre reținute
am învățat să mânuiesc ca pe niște cărămizi, cuvintele
o să-i instaurez orașului nostru
în fiecare an câte ceva, îi spun
privind sute de ilustrate libiene
și literele caligrafiând destinatarul, adinuș
ai să te mândrești cu numele meu
de constructor de cuvinte
cum mă bucuram eu, când îl rosteam pe al tău, bunicule
paul
așa încerc să-ți spun că te ador
un pic de răbdare să mai ai
și până când am să-ți arăt cum mi-ai rămas în suflet
și în ce fel de cuvinte
îngăduie-mi să-ți iau locul de la fereastră
88
să scriu eseuri despre orașul meu
construcțiile tale
și poezii despre familia noastră
veselă și mare
exilată monocrom în fotografii
una lângă alta, una peste alta
mai este puțin și voi termina aceste construcții de cuvinte
tu știi, mă simți prin gesturi și nici nu trebuie să-ți spun
las luminile, ușile, ferestrele și inima, deschise
să-mi țină de urât
privesc cerul de pe fereastra din păcii între timp
și îl dau pe beethoven la maxim

89
ÎN ROLUL LUI DUMNEZEU

au fost oameni pe care nu speram să-i pot ierta ușor


ăla cu bisturiul a primit o avertizare exact în cord
și l-am iertat, pe aia cu trădarea și pe ea
pe cea care a întors spatele urmează să o mai iert acum
căci pe ăla care a plecat l-am iertat
și bine mi-a fost
cel mai greu este să joci rolul lui dumnezeu și să ierți
te ține ceva legat de mâini și de picioare și ți se înnoadă
buzele
ți se lipesc de vrei să rostești iar tu trebuie să o faci firesc
așa cum ai apăsa un buton de tastă, fără resentimente și
nici să nu regreți
rolul acesta nu știu cum îmi iese, dar niciodată nu mi-am
permis
să interpretez ceva, prost,
nespus de greu este să-l joci pe dumnezeu
atunci când nu mai ai nimic și alții îți repetă continuu că
multe ai și
bune
sau că ai tot
unii văd libertatea ca pe cel mai mare dar, alții dacă sunt
liberi
se simt triști și părăsiți,
o să mă duc în nenince, de data aceasta cu totul singură
nu mai iau pe nimeni să stea pitit și clandestin în bordul
sufletului meu
spun cuvântul ăsta, nenince, de parcă aș pleca pe altă lume

90
o să mă duc cu un ghiozdan plin de poeme și-am să dorm
pe el,
altă avere n-am
aș putea chiar să mor pe drum, poate că ar fi o idee și asta
oricum nu mai aparțin de nimeni
și nimic
încă apăs din instinct butoanele și-mi descleștez dinții
încă se mai adună resturi de fapte de mântuit și încă nu am
obosit
pe un alt continent ar mai fi un om la care îi ziceam pe
nume dar și
tată
căruia, dumnezeule din mine când apeși butonul, spune-i
că l-ai iertat
și chiar fără să te mire în vreun fel, că de toate astea lui,
ce-i pasă

91
CURTEA CIOPÂRȚITĂ

de fiecare paști tanti slătineanu mă striga să merg sus, după


vopseaua de
ouă rămasă
greierași în stomac și sfială în pași simțeam urcând încet
scările la etajul trei
de-aici, prin coroana copacului secular se vedeau turnurile
verzi ale bisericii
piariștilor
printre care hălăduiam în nopțile de copil, acelea duioase
și fără de coșmar
până dincolo de orizontul balconului meu cu zidul
medieval
pe care în treacăt îmi odihneam visele
au căzut două ramuri groase, fetițo, s-au prăpădit și nenea
damaschin apoi,
nenea manta
o să mergem și noi, că suntem bătrâni de poveste o s-auzi,
are să cânte
cucuveaua
tu să ai grijă de bebe, să înveți bine și să spui într-o zi,
despre toate acestea
am văzut cum îți place să scrii pe pereți, în nisip
și pe geamuri de sticlă și cum reciți poezii
au tăiat arborele secular, între timp, iasomia, ploaia de aur
și socul
apoi, în zi de parastas au tăiat prunul familiei mele și-un
salcâm

92
s-a pustiit curtea de verde și de flori, de vecini, de bebe, de
bunici și de
mama
cu mașini și cu fiare s-a umplut, cu venin,
între timp o să crească sintetic un copac din mașini, din
schelete de tablă
ce-o să acopere curtea cu gaze și fum,
ce-o să ne respire aerul și viața
în aceste paști, familia slătineanu s-a mutat câteva zeci de
etaje mai sus
tanti damaschin s-a dus în grădini suspendate, domnul
mureșan conduce
căruțe peste nori
ita și paul îmi trimit vise cu dealuri iar mama tratează
suflete deșarte
bebe îmi împletește cunună în cer iar tata
nu mai vrea să se-ntoarcă de departe

se înalță sintetic copacul din fiare și mașini într-o curte


ciopârțită
eu îmi deschid ușile, geamurile, luminile și sufletul, casa,
viața și gândurile
și
îmi aștept familia moartă și plecată să se-ntoarcă
la o poveste cu mine

93
HAJONGARD

din vârf, din dealul observatorului ei mă întâmpină, în


fiecare an.
vin rar, mi-e greu să-i știu plecați.
am timp vreun kilometru să urc și să tac, să ne auzim în
gând
și când sunt aproape, ei pornesc căldura,
e luminație, noiembrie știu dar în luna lor e cât vor ei de
cald.
anul trecut, pe seară, am auzit greierii cântând și-am
coborât descheiată
dă-ți haina jos dacă vrei, te-ai înflăcărat acum și inima îți
bate la unison cu noi, aud în suflet vorbele astea
spun patru rugăciuni pentru fiecare,
mai spun două, pentru cei care sunt în pământul roșu din
marrakech
le aranjez lumina să reflecte cerul
și florile pentru suflete eterne.
e o seară în care orașul a tăcut pentru voi, le spun în gând
bunicilor și mamei mele.
cimitirul s-a luminat ca în fiecare an
și luna plină ne călăuzește spre cine vrem noi.
tăcerea se desprinde dintre luminile primite în cer pentru
voi
și rece bruma serii ni se așterne pe gene.
lângă ai mei mi-e cald în fiecare anotimp.
dacă fumam le înfigeam o țigară în pământ și stăteam până
jarul ajungea la filtru.

94
e o sărbătoare în care încap toate sufletele de pe cealaltă
parte a lumii,
ca și cum, pentru o zi a lor, pământul s-ar face oglindă și i-
am putea privi petrecând la bal.
e liniște în noaptea luminilor de 1 noiembrie.
noi scăpăm câte o lacrimă, când ne umple dorul și
înțelegem că
iubirea vine la pachet cu eternitatea.
acum putem face o fotografie de pe deal.
orașul a amuțit
și
e acoperit de stele.

1 noiembrie 2020

95
NICIODATĂ ROȘU

eu nu pot fi din carne plămădită


întotdeauna am urât roșul
când am șters de pe buzele mamei sângele din care m-am
născut
am început să detest până la disperare culoarea aceasta
înghițind în coloși durerea și cuvintele
știu că nu sunt din carne și sânge
aș putea fi din mușchi și din iarbă
dar sunt din cuvinte și tăceri făcută
unele se înmulțesc în trupul meu
altele se nasc
pe hârtie

96
SOARELE DE BUTAFORIE
prietenilor și celor ce vor rezona

97
VERDELE DIN PĂRUL MEU

așa-mi place mie să-mi port părul verde, nici măcar


nu zâmbesc când spun asta, e ceva ce-mi dă o stare de
liniște
ceva ce mă contopește cu terminațiile ramurilor în
anotimpurile calde
ai fluturi, zicea bunica răsfirându-și degetele a fantezie
încântată că semăn cu ea, am, ziceam și trag la culoarea
asta a mea
o să-ți spun numai ție, ăștia mă ajută să-mi fac trăsură de
cuvinte
să le înham și să plec prin lume cu salate fermecate, să mai
găsesc
oameni
să-i mai tămăduiesc, dar sigur că a trebuit să apari,
domnule, tu
și să-mi spui că Dumnezeu te urcă și te coboară, să-l urci și
să-l cobori
de-a dreptul, să-mi iei capul de pe umeri sau scalpul, să ți-l
întinzi în
cameră
să-l faci mochetă verde, cu fluturi, pe care în fiecare
dimineață
acum te grăbești să îngenunchezi și apoi să te rogi,
predictibil, la mine
numai așa, ca să mă faci să-ți mai zâmbesc o dată

98
FIGURA CU PLACA

de câte ori mă întorc la mine lumea zice că fac o figură


interesantă
cel puțin bună de imortalizat într-un tablou impresionist
cândva de mult fără instructajul de acces mi se trântise o
placă pe
piept
cu înmatricularea ce-mi-pasă-mie-numărul-cât
dar atunci când mi se pare destul o dată la câțiva ani
pocnesc din degete și se schimbă placa
un șoc termic mă redă brațelor mele apoi mi-e bine
ciudat cât de caldă e iarna lui două mii șapte
suflu pe siropul privirii tale care îngheață
e aici un patinoar artificial exact ca în mijlocul clujului
aici nu mi-e frig aici ce-mi pasă mie dacă
oamenii se holbează la o figură interesantă
trecutul cu tine este deja un dinozaur și nu mai seamănă cu
prezentul
aici
eu mă dau cu placa

99
PUZZLE SAU CROITORUL DE ORGANE

aș putea să-ți arăt că nu suntem decât un joc de puzzle pe


tabla neantului
doar că nu fiecare victorie își culege revers în cădere
cum nu fiecărei căderi i se alătură consecutiv un urcuș
unul care se îmbracă în halate albe se crede un mic
dumnezeu
decupează învelișul unui stomac, îl coase într-un sictir
grabnic
așa, de partea cealaltă a piesei ți se scurtează o bucată de
viață
te-ai prins, nu mai trebuie să-ți arăt că acestea nu
întotdeauna se
plătesc undeva
dar pe noi nu ne-ar încălzi nici măcar asta
nu suntem decât o haină croită mai bine sau cu puțin
ghinion, mai
prost
un număr impar, cu identitate anulată
o piesă tâmpită într-un joc de puzzle

100
ȘEDINȚĂ ÎN CURTEA INTERIOARĂ

iarăși s-a umplut curtea interioară de gâște ga-ga ga-ga


și mi s-a mărunțit sufletul printre saci cu cereale
e secetă în primăvara asta dar se anunță precipitații
ca la un semn coboară ele fantastic pentru mine
va trebui să mă apuc de curat și înainte de chef
parcă simt că nu am putere să fac o treabă ca asta
poștărița nu știu ce face cu scrisorile mele
îmi vine să o scalpez și nimic mai mult
uite că deja plouă cu stropi cât găleata de grei
fiindcă nu-mi mai pot ține norii
în streșini căprii pe la ochi
la ultima ședință cu piticii din mansardă
s-a discutat că prioritară ar fi dereticarea
au ei o problemă cu apartenența își țin evidența în secret
să nu se afle cât de mulți ar fi la centimetru pătrat
ziceau că dacă o să consemnez într-o cronică sau în vreo
poezie
despre ședința asta să menționez neapărat
spre a nu se înțelege că ei ar aparține unor popoare barbare
faptul că scalpatul e doar o vorbă, acolo
ga-ga, ga-ga iarăși s-a umplut curtea interioară de gâște
de data asta am obosit, decid în consecință
că orzul rămâne la mine

101
SECVENȚĂ DE TOAMNĂ JUCATĂ PE LIMBA
NOASTRĂ

era de ajuns un singur strănut să înțelegem că afară se


răcește vremea
dar ninge subit și furios cu fulgi de polyester în centrul
luminos al unei scene
iute îmi îmbrac puietul de copac ornamental cu haine
călduroase de toamnă
să nu-ți fie frig, prietene, să nu îngheți, crengile lui se
apleacă ușor
îmi explică în limba noastră să mă uit nițeluș și discret în
spate
unde tu te întrebai stupefiat în limba ta, ce mi-a venit să
pun
atâtea mănuși în copac

102
CURSURI DE PLOAIE PREFABRICATĂ

până nu vei vorbi clar și răspicat o să-ți repet mereu că


plouă
o să privesc undeva într-o încăpere uscată aburii,
cel mai probabil, imaginari și iarba fără rouă, am spus,
trebuie să mă crezi, trebuie că plouă, trebuie că mă fac,
la un moment dat vei vorbi clar și răspicat
atunci o să râdem împreună, o să ne amintim cum ne
tatonam
predând unul altuia noțiuni arhetipale
din vremea primelor cursuri ancestrale
de acceptare prin dresat

103
CE MAI FAC EU, IACA
Liviei Jumară

iaca, se mai răstoarnă din vreme cerul pe umerii mei


de la înălțimea lui, cu eleganță nonșalantă,
mă trezesc consemnată să-mi duc prezentul în spate,
ca cel mai cuminte copil din curte, cum eram
ehe, te pun dracii să cari pietrele de moară-n spinare, râde
tata,
cu dreptatea lui
când, iaca,
deghizată în cel mai aspru părinte,
viața mă plesnește fără milă
de câte ori îmi permit să visez
că există la un capăt de galaxie o umbră
a călărețului care îmi tot pare că vine,
iaca, pe calul alb

104
GEST CU MOȘTENIRE GENETICĂ

când lucrurile rele se fac cu mâinile proprii


primul gest pe care l-ai face ar fi să-ți dai pumni în cap
ca și cum ai rezolva ceva mai mult decât contuzii, cucuie
și ceva
durere
aici e un bulevard prin arterele mele, zic privindu-mi
brațele fircălite cu
albastru
aici trec substanțele cu supraviteză, ca pe autostrăzi
europene
îmi amintesc că nu pot să-mi controlez doza injecției pe
care scrie
indiferență și nici
țâșnetul fântânilor săpate prenatal și asamblate la două
mâini
părintești într-un puzzle exact sub ochi, acesta este
blestemul de a
purta piele
întinsă de femeie, astăzi mi-am introdus direct în sânge un
virus
a fost o greșeală, ca în pădurea adormită, fiindcă voiam să
fiu un pic
mai pedantă
astăzi am făcut un gest moștenit prin gene
o să mă vindec dacă voi primi dintr-o altă dimensiune,
clemență
ar trebui să încep chiar de acum cu o incantație

105
ori să nu mă mai mint nici pe mine
atunci când mă apucă să spun că nu știu cum s-a întâmplat
ori că
nu mai știu cine m-a pus

106
ÎNCERC O MĂSURĂ PENTRU CORD

mă prind de umeri, mă legăn și uite, încerc, asta fac, stau


în întuneric
tușesc și încerc rememorând cum mi-a mers vestea că
mereu
mă redimensionez pentru că trebuie să am un loc
intercostal
suficient de mare, în care să port această inimă, ce se
expandase
la un moment dat fără rost, încerc, în bezna asta sângerie
miroase a prăjeală, mă legăn și-n fumul de-aici aproape că
mă înec, sunt totuși parcă prea multe bucăți din cord, tăiate
și puse la fript, încerc, dar nu garantez că voi mai putea
vreodată să te iert, fiindcă între timp am aflat, era și
normal
și chiar se vede asta cu ochiul liber, adică încerc, însă
ghinionul tău
e că aici unde m-am refugiat, în camera de oase a toracelor
sunt peste tot bucăți, felii și ciopârțeli, sigur, pot încerca,
dar oricine și-ar da seama acum că ăsta e un peisaj grotesc
în care eu mă legăn și că nu mai am o inimă chiar atât de
mare

107
CHIAR BINE
pisicilor chichi, blana, șefa și boțoraș

unii oameni nefericiți arată chiar bine


te uiți la ei și habar nu ai cât îi doare și ce și cum
poate că au firri mai dificile și de aceea
nu vor să se lase discriminați
e bine să nu-i vezi când ajung acasă
unde nu-i mai așteaptă nimeni
când reușesc să rămână singuri cu poveștile lor
e momentul în care nu mai arată chiar bine
se spune că o îmbrățișare și câteva tandrețuri pe zi
te scapă de la moartea prin infarct
eu o să dau sfoară în țară
și-o să brevetez tratamentul cu pisici
chiar bine

108
DOR DE CĂPIȚE

se dedică poeților din tabăra Nenince,


Sk, iulie, 2007

în căpițele din slovacia nu te poți iubi


dacă îți vine așa un dor, sunt rotunde
te-ai putea da de-a berbeleacul, eventual
să te râdă bătrânele flori de soare din lanuri
ori tinerii știuleți de porumb
mai bine te duci la viile din nenince
iei o sticlă
o pui cu tine în pat
o pupi întreagă până se termină
și dormi ca un rege la curtea franceză
numai așa o să-ți mai treacă dorul
de iubit în căpițele din slovacia

109
UN MUNTE SAU UN ELEFANT DE GRANIT

tu ești un elefant de granit, mi-a spus somalatha


în primăvara lui două mii doi, poate că m-aș fi speriat de
sprâncenele
ei
tuciurii, împreunate, dacă n-ar fi trebuit să o privesc cu
ochi de om
matur
figurând în lista grupului de artiști români
era rece în vallencienes și picioarele mi se tumefiaseră de
oboseală
îmi imaginam cum aș deveni peste noapte un elefant
indian
cu diademă și scăriță și cum ai fi și tu, acela, africanul,
cu urechile mari, ridicate în aer
pe tărâmuri străine am simțit prima dată cât îmi lipsești
și că într-adevăr începusem ceva cu tine
să nu râzi niciodată, la noi sunt animale sfinte, acestea,
îmi spunea somalatha, vedea prin ochii mei sau îmi ghicea,
nu pot să-mi dau seama în ce,
ești un munte cu iubirea ta cu tot, ai grijă
că tot ce-ai plămădit se va surpa, chiar și iubirea ta,
o să vină un vulcan și-o să te sculpteze în piatră de granit,
ai timp să renunți, numai șarpele o să te urce,
căci munte prea înalt, nestrăbătut o să-ți rămâi,
fugi de-aici indianco, i-ar fi spus copiii răi, numai că eu
zâmbeam
cu gândul la bunica și poveștile ei cu elene și constantini,

110
împărații
călători
m-am întors acasă și copiii nu m-au mai văzut vreodată,
telefoanele au amuțit, cutremurele s-au întrecut în balcani,
tsunami a răsturnat apa și pământul,
de trei ori m-au tăiat de la mijloc
și dragostea noastră a murit
numai ce-au trecut cinci ani și într-una din zile mă
oglindeam în apa unui pârâu,
m-am văzut la o oră însemnată, când fără să vreau am
pomenit-o pe
somalatha,
dintr-un munte am rămas un simplu elefant de granit
cu spinarea găurită de-un șarpe,
pe care, somalatha avea dreptate, se pare că la piept
l-am încălzit

111
SUBCUTANAT

tu săpai
săpai în grădină
probabil
o groapă-ți săpai
pe tine sau altceva
pe care o țineai ascunsă
exact
sub pielea mea

112
POVESTE NEAMUZANTĂ CU MUZĂ LEZATĂ

și tac-tac răsturnată
nu mai scriu nici o carte
e tac-tac un columb
bate pliscu-n ferești

mă privea mărgelat
tac-tac-tac
o zbughești

adormisem cu o frunte
lovită pe glastră
șiroindu-mi din ochi
râuri lungi
de pământ

eu nu-ți sunt
dacă-mi ești
nu-ți mai sunt
tu cerșești

o mașină de scris
tac-tac-tac
fredonând

113
ARMONICA RĂDĂCINILOR GROASE DE
MĂTASE

întotdeauna mi-am dorit să conduc avioane și


submarine și să fiu copac, fa-sol-fa
o știu toți cei ce mă cunosc mai bine
sau aproape nimeni
așa că nici nu mai țin minte când
mi-am făcut elitre de zbor din hârtie
apoi le-am cusut în cuvinte
și m-am dus la capăt de lume cu ele
re-mi-re
dar întotdeauna m-am întors acasă
ca în visele în care dirijam orchestre de nori de pe terasă
între timp, nici nu mai țin minte când
mi-a crescut în frunte un periscop do-do-do
așa o văd pe lupoaica matură ce-mi stă
neagră, cu dinții la pradă, chiar după un colț
îl văd pe pitic ca într-o oglindă retrovizoare sol-sol-sol
cum îmi imită gesturile
la scara milimetrică în care se află
pe toți ăștia la care le-au crescut între degete perii
îi văd cum își prepară din salivă
prafuri de curățat dejecții do-re-do-re-mi
și cum se înghesuie, pe locul meu fictiv
dând din coadă
do-do-do
întotdeauna m-am întors acasă
la umbra unui copac și o vară frumoasă
n-o să scăpați de mine, le spune zborul meu mut
114
fiindcă, nu mai țin minte când
mi-au crescut vertical, dinspre cap
până spre degetele picioarelor și apoi în jos
uite, asta chiar n-o mai știe nimeni, fa-fa-fa
niște groase și uriașe, do-re-mi-mi-re-do
rădăcini
și întotdeauna m-am întors acasă
'n rădăcini și-n tulpini cu elitră de mătasă

115
FOARFECA PENTRU ARBUȘTI ȘI GÂNDURI

în copilărie, mă deranjau genele care băteau pe lentilele de


ochelari
luam frumușel foarfeca și țac, le tăiam, nu face asta, mă
certau părinții în van
numai povestea bunicii mă oprea, privirea ta este vrednică
să ajungă
departe, spunea, fără gene, ochii tăi nu vor putea zbura în
locurile în care
alții nu ajung să vadă, de-atunci, nu le-am mai tăiat, deși
greu mi-a fost
și ce mai zboară, o întrebam pe bunica, în adolescență,
gândurile tale,
au aripi și dacă vrei să mă crezi, ele se duc în zbor, îl ajung
pe cel pe care îl
iubești, îi intră pe fereastră și te spun
întotdeauna când bunica ita îmi povestea ceva, adormeam
liniștită
astăzi mă trezesc în aceeași casă, dar fără ai mei, las
luminile aprinse
peste tot și ferestrele deschise, le-aș croșeta sute de cămăși
din urzici,
mută, să nu mai plece, să nu-mi mai zboare, când îmi vin,
nu-i nimic,
astăzi mi-am cumpărat o foarfecă mare, de tăiat arbuști și
gard viu,
o să mă lupt cu gândurile în fiecare seară și fără-ndoială eu
am să câștig,

116
adorm pe câmpul de luptă, dar zău că nu mă las,
și uite așa mi se umple
curtea de tot felul, tot o pană mi se face

117
APARTÉ CU BĂRBATUL CU MUTRĂ DE
CRIMINAL

bărbatul cu mutră de criminal


mă privea direct în creieri prin retină de la distanța câtorva
metri
deși se discuta despre mine, deși părea că participam,
în sală ceilalți oameni deveniseră bibelouri,
am auzit că ești o femeie deosebit de...
- și mi-a spus un cuvânt pe care acum chiar nu-mi place
să-l rostesc -
te știu, mi-a spus, acum te las pe tine să mă privești și dacă
vrei
poți să-mi spui verde-n față
ce vezi,
altă dată ne-am întâlnit aproape de librărie
treceau femei decoltate, piciorlungate, dezbrăcate
dar bărbatul cu mutră de criminal mă privea doar pe mine
o să-ți dau gândurile mele împrumut, dacă vrei să le citești,
însă le-am refuzat, de teamă să nu îl mai întâlnesc vreodată
ori să nu mă găsesc printre ele
m-am scuzat cu o minciună frumoasă
și-am plecat

acum am început să visez cum bărbatul cu mutră de


criminal
se apropie și-mi spune ce fel de femeie își dorește el și știe
că eu aș fi,
a patra oară mi-ar fi teamă să nu mă găsească într-un parc,
nici măcar în vis,
118
oamenii să înțepenească precum uriași pioni de șah
iar el să se apropie
și să-mi tot spună despre cum sunt eu
cu tonuri aparte

o lume întreagă ar dori să audă despre sine cuvântul acela


pe care eu
nu-l rostesc
de-aceea, n-a fost un coșmar acesta cu el, dar nici un vis
prea bun,
poate că ar fi fost mai bine să nu știu ce fel de femeie
umblă vorba că
aș fi
sau poate confirmările așa trebuie să vină la unii oameni
un picuț mai greu de digerat
un picuț mai aparte

119
POEZIE ABSURDĂ DESPRE CUM AM AJUNS
ÎN INSULA TÂNGUIELII

în ultimul an șchiopătam
dureri de la gleznă
până la jumătatea fluierului
la 33 de ani
mi-am înlocuit piciorul drept
de sticlă
cu unul de cristal
în general
lucrurile astea se ascund
cui îi place să umble cu etichetă
ori să fie dus în insula tânguielii

așa m-am născut


fără el
dimineața
mă trezeam mai devreme să-l vopsesc
în culoarea pielii
iubitul meu își acorda discret diapazonul
într-un clinchet cristalin pe glezna mea

ca să nu mă supere
se făcea că nu știe
sunt mulți oameni

120
care poartă un picior drept
de sticlă
ei merg foarte înțepat
ori șchiopătează
de regulă îi auzi rostind
discursuri despre fericire
sau tot despre asta or să vorbească la infinit
într-un mod voalat
fără voia mea
într-o zi m-am dat de gol
acum, se știe
fac parte
din categoria celor discriminați
când m-am apucat să vorbesc fără mine
despre acces
am spus că unii au de toate
și își bagă piciorul în ele
pe loc au venit doi oameni
și mi-au pus eticheta pe umăr
iar alții șchiopătează,
am mai spus,
aceia
nici nu mai au dreptul
iar atunci
m-au luat și m-au dus

121
OBSESII CU MINE

tu treci pe lângă tarabă și îmi privești toate trăsăturile


expuse, mărunt-
mărunt
gândul îți stă agățat pe câteva fire de păr cărunt
a fost o explozie aici, afli în grabă, de la comercianți
cândva, ea tăcea și poate iubea
am piele de catifea
am păr de culoarea cenușie, nu prea mult, care la umezeală
se
încârlionțează
am aceste uriașe și grele atribute feminine de femeie și fată
care n-a alăptat niciodată
am ochelari de miopie, purtați peste ochi migdalați
palme mici, coveți pentru furnici
genunchi și abdomen cu cicatrici
am scrisul de toate felurile, înclinat spre stânga, drept, cu
litere pitice și
linii uriașe, cu plesnituri de cravașe
am dinți neregulați
am gură neîntinată
sprâncene cu semne de tată
am tălpi late și gambe cu mușchi formatate
am glasul de cristal
și fața-mi are chip oval
am ten de porțelan
am foc în cuvinte și privire fierbinte
atingere energetică
am idei câte boabe de grâu în saci
122
și putere de vraci
am gene erogene, am ochi de deochi, am plâns de mânz,
sunt femeie
și fată
am din mușchi de oțel, o poartă
am texte cu lipici, am supărări de arici
am chemări care așteaptă
am coloana puțin strâmbă dar mi-e dreaptă
sunt crudă și coaptă
senzuală
în șoaptă
și patimă ce așteaptă
tu treci pe lângă tarabă, amețit
îmi privești toate trăsăturile mărunt- mărunt
chiar a fost o explozie aici, confirmi spre comercianți
și treci mai departe, fără să le dai din talanți
apoi ajungi în brațe iubitoare și îi spui că o iubești
apoi îi și scrii asta poate ca să te convingi că nu greșești
apoi te dezbraci, apoi o iubești în draci
încerci să te dezici de obsesia tarabei arse
dar o pătrunzi cu gândurile și capul către mine
întoarse

123
VERI SĂLĂJENE

ieri coboram de pe șira dealului


- șoseaua ne taie lanul la margine de sat -
povesteam cu cerul deasupra
se-nnora
și parcă nu mai ajungeam la șosea.
e sară de duminică sălăjeană cu pădurea în spate
și drumul pietruit de țară
căruța lui Petrea plină cu porumb
ne scutura, cântam c-așa-mi vine câteodată
și din pietre săreau așchii de ploaie
unde mereți, amu?
în jos, strigam, s-a opri,
că mâini-poimâini culegem hiribe
din păduri, s-avem bani de oraș
și câinii se țineau după noi
ne lătrau flămânzi, lățoși.
dii, murgule, fată, nu l-i călări odată?
ba da, bade, da' mă tem.
din câmpuri spicele se unduiesc galbene
cum știi,
rup o floare de soare și mi-o prind la ureche,
sar din căruța Petrii
cu rochia plouată pe trup,
ce-mi dai fată, că te-am adus?
fugi, moșule, că-ți pieri vremea!
ciao, striga moșul, să pară mai tânăr,
oi veni după pălincă...

124
ciao și mulțam, îi strigam din șosea.
acum luntrea, bună sara, mă treceți?, zic femeii
bună fato, hai, meri la oraș?
vezi că ți-a trece rapidu' că-i sară tare!
treacă, eu tot la gară mă mân.
și bine zicea, că trecu.
mândre-s, Doamne, serile sălăjene
cu pădurile de brazi, cu verdele copt de august
și oamenii gospodari pe câmpuri!
a mea-i grădina, florile și iarba,
casa și drumul de seară,
umbra nucului bătrân și cartea
și bine-i Doamne când mă-ntunec cu cineva
pe fânul proaspăt de sub pruni.
asară era luna subțire
era senin și tu sorbeai ciorbă de vacă
așa ca la noi, numa' că nu-ți cânta ploaia
în ferestre, spicele pe masă
și pălinca-n păhăruț!
mai știi tu verde ca la noi?

Azi stau la oraș


doi pictori mi-au bătut la geam
să-mi vândă un tablou cu peisaj
apus, doresc, apus le-am cerut,
nu-i mare lucru
da' vezi tu, nici unul nu seamănă cu mingea pe care
ți-as arunca-o de-a lungul unei zile
dinspre mine, spre ocean

125
s-o prinzi tu, așa falnică și purpurie
cum numa-n peisajele vii
de vară sălăjeană
ai să mai vezi
de-acasă

126
ZVONUL

m-am dus îmbrăcată în cosmonaut la o întâlnire oarecum


așteptată
să nu aud nimic, să nu văd decât printr-o ferăstruică
realitatea
sau doar dacă doresc să-mi întorc capul expres după ea
a trebuit să-mi resetez memoria, să o canalizez doar pe o
anumită
frecvență
și să mă port așa cum nu sunt eu
dar foarte repede au venit zvonurile,
niște târâtoare prelungi care nu locuiesc în buletin, ci la
adresa cealaltă
a ta
mi-au intrat în urechi, în ochi și au început să mănânce din
mine
la un moment dat am rămas fără costum
și s-au înfruptat cu cea mai mare poftă din cutia cu
sentimente
exact înainte de a se înfiripa

127
ZIUA BĂTĂII

bat cuie,
i le bat de cap, de mâini și țipă mogâldeața!
și îi bat una peste gură până tace,
pur și simplu astăzi, uită-te pe calendar dacă vrei
e ziua în care a venit rândul bătăii în cuie
nici măcar nu mă interesează ce pot crede unii sau alții
sau dacă mă doare sufletul, carnea ori direct pe mine,
până la sânge, nu, nu mă interesează!
așa sunt eu, așa bat eu o decizie când spun nu sau da

128
ÎNTODEAUNA_NICIODATĂ

paradoxal, atunci când te simți liber te trezești dimineața și


faci o invocație
uneori cineva se preface că-și pune dopuri în urechi
și atunci ăia doi care stau pe dulap drept bibelouri
țipă și țopăie, sar în sus de bucurie când văd una ca asta
o, dar nu e ce pare a fi
gândești despre alții că sunt surzi
când colo tu nu ți-ai luat ochelarii de foarte distanță în
dimineața aceasta
ești atât de împrăștiat că nici măcar nu-i mai găsești,
ce să-ți mai spun, că tocmai m-am răstit la zăhăitul
întotdeauna
fiindcă iarăși e dezordine pe birou
așa că scriu cu mâinile ocupate, abia mi le întind spre taste
pe după ăstalalt
fiindcă mi s-a instalat rotofeiul niciodată, chiar acum în
conștiință și brațe!

129
TREI PERECHI DE ARIPI

sigur că mă port ciudat


uite, mi-am reinventat două contururi de hârtie
mă mișc sacadat, cum zici, artificial
așa, așa, ciudat
când într-unul, când cu altul
îi construiesc cocorului origami
trei perechi de aripi
îi dau drumul de la etajul superior
la piept
e un spațiu la fel de mare
unde coboram și urcam mereu
și nu mai știu de care parte a mea sunt eu
mie mi-am pus un nume de pădure
altuia i-am spus bărbat
ăstuia, copil
sigur, așa cum spui, sunt un ciudat
de la un timp am ajuns atât de straniu
încât și pietrele râd de mine
când mă împiedic în gânduri
și anii
își râd în barbă, își dau coate, sărmanul, chicotesc
sunt jalnic, sunt o umbră de hârtie
un puf amar de păpădie
o rafală de vânt expirată
un orb și-un mut casabil
făcând piruete haotice
pe-o scândură, într-un piept de jucărie.
130
da, zic și eu că mă comport ciudat
mai ales pentru că nu iubesc carnea și sângele
chiar tu mi-ai spus să-mi las grijile
că rănile acelea sunt suc de roșii
fleasc
ai grijă, zâmbeam, cu-acei soldăței
să nu-ți devină cumva de plumb
la marginea abruptă a unui lan de porumb
uite, nu mai vorbi cu mine dacă-s ciudat
s-ar putea să se ia și cine mai știe
ce ciorbă s-ar naște de-acolo
mai bine scuipă-n sân și tu
Doamne-ferește!
când cad în genunchi, în unghiul disperării
când nu mai știu cui să mă rog
să fiu și eu normal o dată
să-mi întorc pupilele dinspre mine spre viață
fiindcă stând așa, orb și de hârtie
cu mâna întinsă spre oricine
să nu-mi mai apară cumva vreo sabie nevăzută
care să-mi despice sufletul
cu palmă cu tot

131
INSCRIPȚIONAREA CIFRELOR ÎN CER

mă bat ca de pereți de entitățile 7 neloiale, au făcut deja un


zid în jurul
meu 16 și se tot apropie, pielea mea devine roșie, 24 unele
au gheare
la mâini, altele smoală sau obiecte 33 contondente, mă bat
de ele și
pendulez în acest cerc care se strânge în jurul meu 49 și de
care mă
bat cu pielea deja zdrobită, vânătă, de câte ori 62 vreau să
evadez din
strânsoare văd ochii părinților mei îndepărtându-se, apoi
73 pe cei ai
prietenilor și ei, deja departe, mă învârt în acest loc strâmt
care se
umbrește și mă bate disperarea 94 cu pielea și carnea deja
fărâmițată
sperând că ceva din mine va mai rămâne întreg, mă bat
până la oase
114 gesturi trădătoare, mă împroașcă puroiul lor și mă
rotesc în zbateri
privind la 127 unica_mi sfoară ce se_nalță din creștet
sus_departe, apoi
loviturile mă ard și mă flacără până când devin cenușă,
148 până când
cad pe pământ, în blestemul singularității mele, din care
entități s-au
înfruptat până la nimicire, atunci devin foaie albă cu 173
de cuvinte
132
LEÇON

coborând de pe strada cea înaltă a orașului meu


mâinile probabil nemânuite
începuseră să tragă, ieri, de mine
când am ajuns la poale
ne-am rățoit unii la alții
care dintre noi este mai puternic
sau tare
dar aici e o continuă lecție de învățare
spuneau, întorcându-mă din loc
cele două picioare
astăzi știu, însă, că de-acum
nimic n-o să mă mai doară
nici măcar coatele,
tocmai am învățat despre
cum este să întorci un guler
sau spatele

133
ÎNTRERUPĂTOR

am
rămas
acolo
albă
și
stinsă
în
doliul
cărnii
tatuate
cu
umbră

dacă lumina se stinge cu întunericul

tu
n-ar
trebui
decât


iubești

m-ai reaprinde
așa

134
SOARELE DE BUTAFORIE

imposibil de grea mi-a rămas casa de pe umeri


fără ai mei
dar deschid iubirii tale
ușa din piept

hoț
așadar
și furându-mi zi după zi
se arată printre raze
soarele de butaforie

135
DEPARTE

stingheri și mulți
suflete stinse
mocnesc în jarul propriu

prin fiecare ochi


îmi zbat ei
cu săbii coclite-n sine

se-avântă sunete din lut


să-mi sfâșie derma
să-mi întindă trupul
colac
peste lumea
ce fierbe-n urzeala
bipedă

de-acolo din mocnire


deasupra-mi flutură săbii
să-mi despice avântul
și ce numesc ei sfori

și-ncă mai sunt


unica-mi sfoară
se-nalță din creștet
sus
departe

136
Bio-Bibliografie

Adina Ungur s-a născut și trăiește în Cluj-Napoca


(23 august 1973). Licențiată în Filosofie și Jurnalism
(1998) este artist-păpușar al Teatrului de Păpuși ”Puck”
(1997 - prezent) din același oraș. Are studii de filologie și
regie de teatru. A fost redactor radio (2000-2002) dar și
redactor cultural de presă scrisă la cotidianul Informația de
Cluj (2008-2009). A fost redactor și a publicat poezie,
proză, eseu sau teatru în reviste de cultură, din țară dar și
din Canada (”Argos” – în spațiul online, ”Atheneum” -
Vancouver, ”Arte” - Cluj-Napoca, ”Citadela” - Satu-Mare,
etc.) și a colaborat cu poezie, proză, eseu, teatru, cu
diferite alte reviste de cultură: ”Oglinda literară”, ”Cetatea
Culturală” - Cluj-Napoca, ”Orașul” - Cluj-Napoca,
”Cronica” - Iași, ”Bucovina literară”, ”Feed-Back”, ”Dor-
de-Dor”, ”Bulevardul știrilor”, etc.
A publicat primul volum de poezie, ”Petale de
zăpadă” în urma Concursului Național de Literatură
”Nicolae Labiș”, 2000, Suceava și volumul de poezie
”Calvaria” la Editura Eikon, 2007, Cluj-Napoca. A obținut
numeroase premii la concursuri naționale de poezie, proză
și eseu (”Octavian Goga” - Ciucea, 2000, ”George
Coșbuc” - Bistrița, 2000, ”Ion Minulescu”, Slatina - 2001,
”La porțile dorului” - Reghin, 2001, ”Alexandru
Odobescu” - Călărași, 2002, ”Casa Europei” - Cluj-
Napoca 2005). Apare în numeroase antologii de poezie
românească. Poeme scrise de Adina Ungur au fost traduse
în limbile engleză, coreeană, maghiară, slovacă și

137
publicate în antologii de poezie scrisă de autori români
contemporani.
Semnează numeroase prefețe, postfețe/cuvânt pentru
copertă ale mai multor volume de proză sau poezie scrise
de autori contemporani. A realizat tehnoredactarea și
corectura mai multor volume, precum și grafica la coperte
de carte. Are în proiect manuscrise de poezie, proză și
eseu.
Referințe critice: Marcel Mureșeanu, Valeria Manta
Tăicuțu, Victoria Milescu, Luminița Suse, Florin Țupu,
Dan Brudașcu, Artur Silvestri, Petre Fluerașu, Emilian
Marcu, Liviu Comșia, Florin Dochia, Marina Nicolaev,
Ion Corbu, Aurel Pop, Daniela Gîfu, Maria Prochipiuc.

***

138
Extrase critice

Valeria MANTA TĂICUȚU: „... Adina Ungur se


retrage în textul pe care-l structurează, ajunge să-l
locuiască așa cum se poate locui într-o casă, pe o stradă,
într-un oraș, și, mai departe, într-o lume / univers;
mobilarea imaginară cu elemente de decor domestic,
circumscrierea locuinței în spațiu sacru (templu / biserică)
vin dintr-un impuls de ordine și așezare în jurul „vetrei”.
Numai că gesturi simple, ritual-arhaice, filtrate prin
sensibilitatea omului modern, care și-a pierdut
deprinderea de a le da semnificație mitică, se transformă
în repetabilă povară / pedeapsă prin automatizare și
transfer în alt câmp lexical. „Casa” nu mai este locul
protejat, adăpostul sigur, ferit de intruși din exterior,
garanția intimității și a bunăstării: printr-un procedeu
livresc, și-a pierdut materialitatea și a intrat în sfera
moral-creștină a sufletului „Între timp casa mi se subțiase
de încă un suflet / nu știai, nu-ți păsa, tu râdeai / numai
satârul, secera și coasa-ți zornăiau pe șold, în umblet / eu
plângeam pe-ascuns și tu / mă biciuiai” („Între timp”).
Spațiul / timpul din poemele Adinei Ungur sunt
figurate prin elemente cu încărcătură semantică
schimbată; „coasta gotică” devine reper într-un univers
de hârtie, transmițând sentimentul abrupt al insecurității,
solemnitatea durerii, incertitudinea, lepădarea de sine și
trădarea, prin transfer emoțional…
Lumea pe care-o creează poemele este una a
solitudinii, a conștiinței tragice că totul se repetă și că

139
putem, în cel mai bun caz, să ajungem cu mijloace diferite
la același adevăr… ”:
(Din: Pantofii de stradă ai speranței,
selecții din recenzie la volumul Calvaria)

Victoria MILESCU: „… Și în cazul acestei autoare


scrisul se dovedește a fi terapeutic, drama iubirii pierdute
se convertește în poem; acolo unde iubirea a eșuat,
câștigă poemul. În contextul actual când lirica feminină
merge spre o tot mai accentuată masculinizare brutală,
Adina Ungur aduce în poezia sa o binefăcătoare undă de
feminitate, aceasta neînsemnând că îi slăbește robustețea
și chiar pe alocuri virulența. Atributele feminine
diversifică prin nuanțe și adâncesc autenticitatea
demersului. Dincolo de un ton frust, grav, ultragiat adie o
feminitate fragilă, gata să ierte dar nu să uite, gata să
îngenuncheze dar privind spre cerul înstelat. Efuziunile
gracile se lovesc de zidul indiferenței, speranțele se
risipesc sub vântul rece al trădării. Există fluxuri
adolescentine și refluxuri cu incantații de tragedie antică,
există retrageri în cochilia singurătății. Și totuși câtă
energie vitalizantă pot declanșa loviturile sorții! Autoarea
e o bună ,,încasatoare“, însă de la un anumit nivel
ripostează cu ironie, transformându-și hohotul de plâns în
hohot de râs, un râs amar, continuându-și cu îndârjire
parcursul existențial, ,,prin burta burgului“ îndrăgit,
așteptând noi provocări. Gustul pentru ludic se observă
mai pregnant în ipostaza dedublării, în dirijarea alter ego-
ului spre stări și acțiuni având o încărcătură de
teatralitate ce alimentează latura estetică a
140
experimentului… Extrem de sugestivul ”Calvaria” (titlul
volumului recenzat-nn) poate denumi o țarã, un oraș, o
persoană ori simpla acțiune de a trăi dar nu oricum, ci ca
un sisif, luând în fiecare zi în spinare povara vieții. Adina
Ungur ne dă un semn, un sens despre calvarul vieții, al
iubirii, al scrierii unui poem care trebuie să treacă prin
cele două pentru a ieși la lumină. (Din revista Cetatea
Culturală, decembrie 2007).

Marcel MUREȘEANU: „ ... Adina Ungur se destramă,


cu un curaj aproape suicidar într-un poem oracular rostit
pentru Celălalt, uitând de frică ori de stătuta bunăcuviință
a con-vorbirii. Odată pusă în mișcare, memoria va lucra
singură, până își va termina combustibilul, va risipi, în
tornadele ei, lucruri sau întâmplări, va stăpâni imprecații,
acuze, apoi va lăsa totul să se așeze pe un pământ nou.
Obosită de atâta mișcare, de tonurile înalte și de trecerile
prin nedeslușitele filtre ale stărilor paradoxale, poezia va
coborî în cele din urmă în sine, își va adăuga alte vertebre
și se va așeza în orbita zilei ca un ochi viu. În căutare de
sine, poeta poate întoarce așadar, privirea peste umăr, cât
să-și dea seama că, de fapt, ținta nu-i decât calea întinsă
sub picioarele sale. (Din prefața la volumul Calvaria))

141
Luminița SUSE: „… Vindecarea de erori, loviturile în
creștet cu topor de lumină și conviețuirea cu amintirea
mării trecând disperata printre coaste deszidește și
eliberează Ana lui Manole într-un univers fascinant, acut,
surprinzător, în care stiloul - bisturiu lasă în urmă cuvinte,
incizii, mirarea hemoragică se auto-pansează cu hârtie,
durerea sublimează în versuri. În acest templu_origami,
ridicat redută în calea arșiței ce distruge naratorul pe
dinăuntru, Adina Ungur împăturește discursul în patru, se
îndoaie femeie și dezdoaie poet, refuză condiția de
victimă, nici nu puteam fiu eu, se descoperă în diverse
ipostaze ale unei metamorfoze teribile… se regăsește
supraviețuitoare arhetipic, datoare sieși cu ceea ce i se
refuză sau amputează clinic, iubire și milă… Fiecare poem
este construit după o altă formulă, dar circumscris sistemic
unei tematici comune, cu imagini tulburătoare despre
bogăție afectivă mărturisită frust, penetrant, ce denunță
actul creației ca fiind un calvar sisific, implacabil,
atemporal, necesar, amoral, nesfârșit: cartea se va scrie în
continuare singură. (Coperta IV la volumul Calvaria).

Florin ȚUPU: ”… Avem adeseori convingerea că


poezia este un proces ludic, care se circumscrie unei
lejerități oarecare, unei neseriozități anume. Dimpotrivă,
poezia Adinei Ungur e prea serioasă și responsabilă
pentru fiecare cuvânt folosit, încărcată fiind de un tragism
elegant, asumat, care o face solitară. Există un loc special
în care poeta își plimbă pașii, o viziune personală aparte
dar această evidență a mișcării se petrece ca și cum ar fi
142
undeva pe o creastă de munte, la altitudinea și atitudinea
solitudinii dar și a deschiderii. E un non-conformism care
te provoacă selectiv – ar spune poeta: dacă meriți, poți
veni cu mine în lumea mea și asta pentru că scrisul e
lumea în care mă simt cel mai bine. Pe de altă parte
scenariul extatic pe formula căruia se construiește
corpusul liric al cărții e demn de orice poveste
cinematografică. Și asta pentru că registrul valoric se
etalează visual verbo-iconic. Marcate de geometrii
sensibile, de armonii subtile, de tușe anamnetice, poeziile
Adinei Ungur sunt relevante pentru un spectru al creației
profunde. Poezia sa, deplină, matură, originală îi
confirmă autenticitatea spirituală. (Coperta IV la volumul
Calvaria).

Petre FLUERAȘU: „::: Adina Ungur construiește


un univers al durerii, o lume în care variantele nu există.
Scrisul nu este pentru poetă o salvare, ci o încercare de
deslușire... Adina Ungur ne face să medităm asupra
existenței noastre, oferindu-ne puncte de plecare. Cărțile
sfinte, personajele mitice, toate sunt integrate în universul
durerii, simbolizând diferite etape ale descompunerii
filosofice pe care autoarea o conturează cu naturalețe. Te
simți înconjurat de tristețe, însă nu ai senzația de
artificialitate. Eul liric nu încearcă să epateze, ci se rezumă
la a-și monologa dramele. Nu ești obligat să asculți, nu ești
atras de artificii strălucitoare. (Din Adina Ungur despre o
lume a durerii, Revista Noi, Nu!, 16/09/2007 )

143
Maria PROCHIPIUC: „… Dacă cititorul reușește
să pătrundă adânc în miezul lucrurilor va găsi vigoarea
simțirii, originalitatea gândirii, scrierile Adinei Ungur sunt
captivante de la un capăt la altul. E aici omul care știe din
cuvânt să deseneze imagini, să inspire versuri care
îmbogățesc imaginația cititorului… De cele mai multe ori
imaginea este plăsmuită pe poezie și devine un mod de
comunicare aparte, poemele desenează imagini…
Versurile sale sunt uneori ca un acord de pian, alteori o
mireasmă… un arc străveziu de curcubeu, un fâlfâit de
aripă o mică oază de realitate, care dă impuls imaginației
poetei pentru a evada cu plăcere într-o lume a poeziei dând
frumuseți neînchipuite. (Din Portrete de Decembrie: Adina
Ungur de la mânuirea păpușilor la mânuirea cuvintelor,
pe www.poezie.ro. 23/08/2005)

Marina NICOLAEV: «Calvaria» e un strigăt la răscruce


de drumuri de unde noi proscrișii de rând, luăm pietrele
pentru a ne clădi la rândul nostru singuri propria
răstignire și de a întâlni în noi «dumnezeul pietrelor»…
aici într-un cavou vegetal tern, al încă unei credințe
pierdute. Ea își lasă mărturie durerea înzidită în carnea
celei sacrificate, atâtor pietre emigrate din noi, spre noi,
în noi, neștiuitorii. Ceea ce știm, doar știm fără altă
mărturie însă, este că Adinei Ungur nu i s-a născut încă
biserica lacrimilor să ne înzidim pe rând, din acest oraș
organic, palpabil, al ființării noastre umane, ci numai
absența Lui o ridicăm sfielnic, dintre faptele și gândurile
astfel vândute orbilor. (Din prezentarea volumului
Calvaria în ”Acum TV”, 22/09/2009).
144
SUMAR
Grupajul câștigător al Premiului Special „Radu
Cârneci”
***
SEMPITERN /p.6
REM /p.7
ÎMBLÂNZITOR /p.8
LEGENDA /p.10
ALTE POEZII
CEVA TIMP /p.14
IUBIND /p.16
PORTALUL DIN AVANSCENĂ /p.17
CÂNTEC DE DRUM ÎNTORS /p.18
VISUL LEOAICEI /p.19
REVERS /p.20
DE ACCEPTARE /p.21
DIN TUNEL /p.22
PERSEIDE /p.23
BALADĂ DADĂ LA FIR DE IARBĂ-N BARBĂ /p.25
EVOLUȚIE /p.27
UȘA DIN PIEPT
poemele iubirii

UȘA DIN PIEPT /p.30


CEL MAI FERICIT BĂRBAT /p.32
AM FOST ACOLO /p.33
COMISIA DE DISCIPLINĂ /p.34

145
APROAPE LEGENDĂ CU TINE /p.35
DOI /p.36
FATA DIN VIS /p.37
CUIB ASCUNS /p.39
ÎN MEDALION /p.40
NEPĂMÂNTEANĂ /p.41
EU SUNT EA /p.42
CELESTELE DIN FAUSTINE /p.44
CINCIDEC FĂRĂ MOȘNIC /p.46
SLOVE ALBE /p.47
ACOLO, ÎN CALEAȘCĂ /p.48
ARCA ACESTEI VENIRI /p.50
CAMERA DE GAZARE /p.51
POEM CU ÎNJURĂTURĂ DE PE O CULME /p.55
POEM ÎMPERECHEAT /p.57
POEM DESPRE PRIMĂVARA DIN AFARA
TIMPULUI /p.58
ÎN AFARA TIMPULUI /p.59
ÎN CLIPA ASTA /p.60
VASUL PORTOCALIU /p.61
TRIPTIC /p.63
MESAJ CU EFECT SCONTAT /p.66
COȘMAR /p.67
36 /p. 69
CASA DE PE UMERI
(Familiei mele, dragii mei, care m-au lăsat aici!)

CASA DE PE UMERI /p.72


CUMPĂR PĂRINȚI /p.73

146
SCURT METRAJ PRINTRE DALE /p.74
POEM CU NUMAI /p.75
MAMA /p.77
CUMPLIRI /p.78
NEASEMĂNARE /p.79
DEALUL OBSERVATORULUI /p.81
BEBE /p.82
CODUL GALBEN /p.84
PATERNAL /p.86
CONSTRUCTOR DE CUVINTE /p.87
ÎN ROLUL LUI DUMNEZEU /p.90
CURTEA CIOPÂRȚITĂ /p.92
HAJONGARD /p.94
NICIODATĂ ROȘU /p.96
SOARELE DE BUTAFORIE
prietenilor și celor ce vor rezona

VERDELE DIN PĂRUL MEU /p.98


FIGURA CU PLACA /p.99
PUZZLE SAU CROITORUL DE ORGANE /p.100
ȘEDINȚĂ ÎN CURTEA INTERIOARĂ /p.101
SECVENȚĂ DE TOAMNĂ JUCATĂ PE LIMBA
NOASTRĂ /p.102
CURSURI DE PLOAIE PREFABRICATĂ /p.103
CE MAI FAC EU, IACA /p.104
GEST CU MOȘTENIRE GENETICĂ /p.105
ÎNCERC O MĂSURĂ PENTRU CORD /p.107
CHIAR BINE /p.108
DOR DE CĂPIȚE /p.109

147
UN MUNTE SAU UN ELEFANT DE GRANIT /p.110
SUBCUTANAT /p.112
POVESTE NEAMUZANTĂ CU MUZĂ LEZATĂ
/p.113
ARMONICA RĂDĂCINILOR GROASE DE
MĂTASE /p.114
FOARFECA PENTRU ARBUȘTI ȘI GÂNDURI /p.116
APARTÉ CU BĂRBATUL CU MUTRĂ DE CRIMINAL
p.118
POEZIE ABSURDĂ DESPRE CUM AM AJUNS ÎN
INSULA TÂNGUIELII /p.120
OBSESII CU MINE /p.122
VERI SĂLĂJENE /p.124
ZVONUL /p.127
ZIUA BĂTĂII /p.128
ÎNTODEAUNA NICIODATĂ /p.129
TREI PERECHI DE ARIPI /p.130
INSCRIPȚIONAREA CIFRELOR ÎN CER /p.132
LEÇON /p.133
ÎNTRERUPĂTOR /p.134
SOARELE DE BUTAFORIE /p.135
DEPARTE /p.136

***
Bio-Bibliografie /p.137
Extrase critice /p.139

148

S-ar putea să vă placă și