Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
ÎN LAN
CETINI NEGRE
De prea mult aur crapă boabele de grâu.
Ici-colo roşii stropi de mac Cetini negre sună-n urmă,
şi-n lan drum mă poartă, chin mă scurmă.
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz. Cetini negre sună-n faţă,
Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului ceasul sângeră prin ceaţă.
şi cântă.
Cetini negre îmi descântă,
Eu zac în umbra unor maci, geana inimii n-o zvântă.
fără dorinţe, fără mustrări, fără căinţi,
şi fără-ndemnuri, numai trup Cetini negre-n lume zică
şi numai lut. zvonul brumelor ce pică.
Ea cântă
şi eu ascult. Cetini negre-n lume spună
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul. ostenita mea furtună.
CÂNTECUL VÂRSTELOR
Dragostele mele rele,
Dragostele mele bune câte au căzut şi ele!
cum le-a măcinat pământul! Dragostele bune, rele,
Cum pieriră pe subt iarbă ce-a rămas sub glii din ele?
frumuseţea şi cuvântul. Ţărnă numai şi inele.
* (Lucian Blaga)
TRANŞEE
COPIL FIIND…
Angoasa
Copil fiind vedeam adesea pe-o coamă de munte colindă.
că munţii dispar- şi îmi spuneam Oameni pământii la culoare se scufundă în
că vor fi duşi călătorind departe, ultima groapă.
sau în pustiu întemeind oraşe. Fatalismul uneşte sufletele celor
Acuma ştiu- călătoreau departe ce-şi scăldară speranţele derizorii în bazinele
şi în pustiu întemeiau oraşe- nopţii.
ştiu şi de ce: muriseră. Dar asta Baionetele răsună de încleştări nupţiale.
copiilor nu li se spune. Lumea s-a rătăcit şi ochii morţilor o caută.
Tăcerea cântă prin orizonturile incendiate.
(Emily Dickinson)
(Jorge Luis Borges)
*
2
MORILE
SEARĂ ÎNĂUNTRUL ŢINUTULUI
Morile, multe, merg lucrând din greu,
Apa învârte roţile mereu, Tăcut se reflectă enigma. Ea toarce seara
Gem spiţe verzi în muşchi înveşmântate. în calmele trestii.
E-o transparenţă neobservată de nimenea
Morarii ziua-ntreagă stau în moară în ţesutul de iarbă.
Ca viermii albi în pulberea uşoară,
Şi prin acoperiş privirea lor răzbate Tăcute privesc vitele cu ochii lor vezi.
Coboară spre linele ape-ale serii.
Spre plopi - dar plopii-nalţi stau fără vânt, Şi lacul poartă pe rând de la gură la gură
În faţa unui soare de toamnă, orb, înfrânt, gigantica-i lingură.
Ca siluete-n ceruri decupate.
(Harry Martinson)
(Georg Heym)
*
CLIPA FERESTREI
*
DORM FLORILE
(Sonet)
Dorm florile uşor în pluşul moale Un crin suspină-n somn; apoi se-nclină
Al nopţii ce se mistuie şi moare, Extatic, în cascade de lumină
Iar licurii de rouă-n cupe clare Ce se scoboară blândă dinspre astre.
Au scânteieri fugare de opale.
Şi dintr-atâtea cupe-nlăcrimate,
Şi risipit în straturi şi în oale Aromele se-nalţă val, furate
Norodu-ntreg de flori mirositoare Dintr-un buchet suav de flori albastre.
Îşi profilează-n noaptea visătoare
Conturul zvelt al trupurilor goale. (B. Fundoianu)
3
POEMA CHIUVETEI
(Mircea Cărtărescu)
*
5
INSTANTANEU MIERCURI
Îmi plac fotografiile - la ceasul Ce-i astăzi, marţi? Aşteaptă. Că mâine-n zori,
când se preschimbă-n tigri: fiecare poetul
îşi ţine-n gură halca ei de timp. pătrunde iar sub coaja bătrânului stejar,
descuie şapte cercuri de lemn cu ţigaretul
Noi înotăm - în ochii lor: zâmbind, şi-ajunge-ntr-un imperiu de dans şi de poiar
mai facem gesturi mari şi luminoase în care molecule-n elipsoid cutreier
sub cerul înflorit... scot sunete de sfere cereşti, şi fluvii curg,
şi-o stea, ce pare Venus, prin gura unui greier
Dar dedesubt, aşază zimţi pe iarba ce tremură-n amurg.
Însângerată, apă fără umbră
ne-a şi vărsat într-o bulboană sumbră. Iar joi poetul iese şi cautând spre soare
se-ntreabă-ncet: Acuma, în ce copac sunt oare?
(Şt. Aug. Doinaş)
(Şt. Aug. Doinaş)
*
ACTORII
BOALA
Cei mai dezinvolţi – actorii!
Cu mânecile suflecate Doctore, simt ceva mortal
Cum ştiu ei să ne trăiască! Aici în regiunea fiinţei mele,
Mă dor toate organele,
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect Ziua mă doare soarele,
Ca al actorilor în actul trei, Iar noaptea luna şi stelele.
Când încep sentimentele
Să se clarifice. Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
[...] Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.
Moartea lor pe scenă e atât de naturală,
Încât pe lângă perfecţiunea ei, Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Cei de prin cimitire, Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Morţii adevăraţi, Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Grimaţi tragic, o dată pentru totdeauna, Am fost bun şi am fost frumos…
Parcă mişcă!
Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă! Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Nici măcar pe asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir, Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Penibil şi inestetic Într-o zi
Şi nu ştim unde dracu să ţinem mâinile. Când m-am născut.
CLAR DE LUNĂ
Ori duhul rău e care, cu şuiere zglobii,
Era senină luna şi se juca pe valuri Crenelele cetăţii în mare le scufundă?
Fereastra-i larg deschisă la briza nopţii-adânci,
Privea sultana marea cum se izbea de stânci Dar cine-agită valul aproape de harem ?
Cu fir de-argint tivindu-şi cernitele ei maluri. Nu-i cormoranul negru, de ape alintat,
Nici pietrele din ziduri, nici zvonul cadenţat
Vibrând, deodată-i scapă din mâini a sa ghitară. Al vasului ce trece cu vâslele-i ce gem.
Ascultă ... Vagi ecouri de zgomot somnoros.
Despică, grea, o navă turcească dinspre Cos Sunt saci greoi din care suspine vin spre maluri
Arhipelagu-elenic cu vâsla ei tătară? Şi ai vedea, cătându-i, în marea călătoare,
Că-nchid în ei o formă umană, mişcătoare ...
Sunt cormoranii sprinteni, ce rând pe rând se- Era senină luna şi se juca pe valuri.
afundă
Şi se stropesc pe aripi cu perle străvezii? (Victor Hugo)
*
ARMONIE ÎN AMURG
E vremea când pe lujer, în seara ce se stinge, Vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge;
Vibreaz-asemeni unei cădelniți orice floare; Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare!
Acum parfum și sunet de-a valma-ncep să Frumos și grav e cerul ca bolta din altare;
zboare, Și soarele în zare s-a înecat în sânge...
Vals trist și moleșeală ce farmecă și-nfrânge!
Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare
Vibreaz-asemeni unei cădelniți orice floare; Vestigii luminoase din vremi trecute strânge!
Vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge; Și soarele în zare s-a înecat în sânge...
Vals trist și moleșeală ce farmecă și-nfrânge! În mine amintirea-ți e-o lacră de odoare!
Frumos și grav e cerul ca bolta din altare.
(Charles Baudelaire)
*
DE CE ZBOARĂ ZIUA
În timpul vieţii sale, poetul se reazimă de vreun
copac, sau mare, sau taluz, sau nor de o culoare oarecare,
o clipă, daca îi permit împrejurările. El nu-i sudat de
rătăcirea altuia. Dragostea lui, şi înţelegerea, şi
fericirea, îşi au echivalentul în toate locurile unde el
n-a fost, unde nu se duce niciodată, la străini pe care nu-i
va cunoaşte. Când se ridica tonul în faţa lui, când e împins
către considerente făcute să reţină, dacă sunt invocate
astrele în ceea ce-l priveşte, el răspunde ca e din ţara
de alături, din cerul care tocmai a fost înghiţit.
Poetul însufleţeşte apoi aleargă la deznodământ.
Seara, deşi păstrează pe obraji multe gropiţe de
ucenic, e-un trecător politicos cel ce grăbeşte des-
părţirile pentru a fi de faţă când se scoate pâinea
din cuptor.
(René Char, În româneşte de Gellu Naum)
8
Colo prin mărăcinişul dintre râpi si ulmul ciung, Cel ce inima-şi smulge din piept, trandafirul
Toamna, iapa roaibă, paşte, scărpinându-şi coama, atinge,
lung. a lui sunt petala şi spinul,
lui îi aşterne lumina pe talger,
Lângă malurile apei, pe tăpşanul gol si ud, lui îi umple paharul cu adieri,
Azi potcoavele-i albastre zângănind încet s-aud. lui îi susură umbrele dragostei.
Vântul-schivnic, furişându-şi recea vraişte de fum, Cel ce inima-şi smulge din piept şi-o zvârle înalt,
Macină frunzişul galben de pe coşcovitul drum nimereşte la ţintă,
piatra cu pietre ucide,
Si săruta blând pe creanga măceşului spinos lui orologiul sângele-şi sună,
Rănile roşcate ale nevăzutului Hristos. lui vremea, din palmă, ceasul îi bate,
cu mingi mai frumoase se poate juca,
(Serghei Esenin) şi poate de tine vorbi şi de mine.
Unora – ÎNTOARCERI
asta înseamnă că nu tuturor.
Nici măcar celor mai mulţi, doar câtorva.
Nu punem la socoteală şcolile, unde-i impusă, S-a întors acasă. N-a scos nici un cuvînt.
nu-i socotim nici pe poeţi, Era limpede – ceva n-a mers aşa cum trebuia.
ne dă cam două fiinţe dintr-o mie. S-a lungit în pat în hainele ce le purta.
Şi-a tras pătura peste cap.
Le place – Şi-a strâns genunchii la piept.
dar le place şi supa cu găluşte, Are aproape patruzeci de ani, dar nu şi în acest
şi complimentele, chiar şi culoarea albastră, moment.
haina cu care s-au obişnuit, Acum e ca în pântecul mamei sale,
nu mai vorbesc de propria lor părere înveşmântat în suficiente straturi de piele,
sau mângâiatul unui câine. adăpostit în întuneric.
Mâine o să ţină un discurs
Poezia – despre homeostazia în cosmonautica
dar ce e poezia? megagalactică.
S-au dat atâtea răspunsuri evazive Acum însă, e ghemuit şi adormit.
la această întrebare.
Nici eu nu ştiu ce-i poezia,
şi mă agăţ de-acest nu ştiu ca de-un colac de
salvare.
*
9
FRUNZE MIOPIE
aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului, seara ea îmi spune – astăzi mi-a ghicit în cafea
să aştept să se facă noapte la capătul străzii – însăşi suzana, şi-mi povestea cum fuge un bărbat
singurătatea cu ochii rotunzi, bulbucaţi, după mine – să
mea de acuma mai are însemne
ceva la fel cu cea din copilărie, asta că e un bărbat cu ochelari? (eu îmi scot
când nu ştiam că trece pentru totdeauna repede lentilele de pe nas şi suflu în ele
vremea? nu se poate răscumpăra s-alung ispitele) dar mai pe urmă –
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne spunea suzana (povesteşte ea mai departe),
adevărat nici un gest, chiar aşezat se face o cotitură şi scapi – de asta mi-e frică şi
pe stradă cu capul în mâini? mie,
şi lumina, care se spulberă pe obiecte, adaugă ea gânditoare. văzută fără ochelari
şi obiectele se fac frunze, faţa ei este ca o părere – mă gândesc că am scris de
şi se fac frunze. demult
că legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă
(Mircea Ivănescu, din volumul Versuri, 1968) a unui nebun care vrea să se prindă
pe el însuşi – şi e întotdeauna câte o cotitură.
pe urmă îmi pun ochelarii şi totul reintră în normal.
*
10
Moartea va veni și va avea ochii tăi, Lumea pe care o vezi e doar un film în mintea
această moarte care ne întovărășește ta.
de dimineața până seară, fără somn, Pietrele nu o văd.
surdă ca o veche părere de rău Binecuvântează şi stai jos.
sau o povară absurdă.Și ochii tăi Uită şi iartă.
vor fi un cuvânt gol, Fii întreaga zi blând cu toată lumea
un țipăt tăcut, o liniște. şi vei realiza că eşti deja
Așa o vezi în fiecare dimineață în rai chiar în acest moment.
când te apleci peste tine,singur Asta e toată povestea.
în oglindă. O,scumpă speranță, Acesta este mesajul.
în acea zi vom ști și noi Nimeni nu-l înţelege,
că ești viața și nimicul. nimeni nu ascultă, toţi aleargă
în jur ca nişte găini cu gâtul tăiat.
Pentru toți are moarte o privire. Eu voi încerca să te învăţ, dar va fi
Moartea va veni și va avea ochii tăi. în zadar; de-aceea
Cum te-ai lăsa de un viciu, voi sfârşi într-o căsuţă
cum ai vedea în oglindă rugându-mă şi trăind
ivindu-se din nou un chip mort, împăcat, cântând
cum ai asculta o buză închisă. lângă soba mea cu lemne
Fără grai vom coborî în vâltoare în timp ce fac clătite.
UN SUPERMARKET ÎN CALIFORNIA
*
12
Ai răbdare cu noi:
vom fi lumea
de care Te vei putea
reîndrăgosti.
(Radu Vancu)