1

ÎN LAN
CETINI NEGRE
De prea mult aur crapă boabele de grâu.
Ici-colo roşii stropi de mac Cetini negre sună-n urmă,
şi-n lan drum mă poartă, chin mă scurmă.
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz. Cetini negre sună-n faţă,
Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului ceasul sângeră prin ceaţă.
şi cântă.
Cetini negre îmi descântă,
Eu zac în umbra unor maci, geana inimii n-o zvântă.
fără dorinţe, fără mustrări, fără căinţi,
şi fără-ndemnuri, numai trup Cetini negre-n lume zică
şi numai lut. zvonul brumelor ce pică.
Ea cântă
şi eu ascult. Cetini negre-n lume spună
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul. ostenita mea furtună.

(Lucian Blaga) (Lucian Blaga)

CÂNTECUL VÂRSTELOR
Dragostele mele rele,
Dragostele mele bune câte au căzut şi ele!
cum le-a măcinat pământul! Dragostele bune, rele,
Cum pieriră pe subt iarbă ce-a rămas sub glii din ele?
frumuseţea şi cuvântul. Ţărnă numai şi inele.

* (Lucian Blaga)

TRANŞEE
COPIL FIIND…
Angoasa
Copil fiind vedeam adesea pe-o coamă de munte colindă.
că munţii dispar- şi îmi spuneam Oameni pământii la culoare se scufundă în
că vor fi duşi călătorind departe, ultima groapă.
sau în pustiu întemeind oraşe. Fatalismul uneşte sufletele celor
Acuma ştiu- călătoreau departe ce-şi scăldară speranţele derizorii în bazinele
şi în pustiu întemeiau oraşe- nopţii.
ştiu şi de ce: muriseră. Dar asta Baionetele răsună de încleştări nupţiale.
copiilor nu li se spune. Lumea s-a rătăcit şi ochii morţilor o caută.
Tăcerea cântă prin orizonturile incendiate.
(Emily Dickinson)
(Jorge Luis Borges)

*
 2

MORILE
SEARĂ ÎNĂUNTRUL ŢINUTULUI
Morile, multe, merg lucrând din greu,
Apa învârte roţile mereu, Tăcut se reflectă enigma. Ea toarce seara
Gem spiţe verzi în muşchi înveşmântate. în calmele trestii.
E-o transparenţă neobservată de nimenea
Morarii ziua-ntreagă stau în moară în ţesutul de iarbă.
Ca viermii albi în pulberea uşoară,
Şi prin acoperiş privirea lor răzbate Tăcute privesc vitele cu ochii lor vezi.
Coboară spre linele ape-ale serii.
Spre plopi - dar plopii-nalţi stau fără vânt, Şi lacul poartă pe rând de la gură la gură
În faţa unui soare de toamnă, orb, înfrânt, gigantica-i lingură.
Ca siluete-n ceruri decupate.
(Harry Martinson)
(Georg Heym)
*

CLIPA FERESTREI

Cineva aruncă lumină Şi bărbaţii blajini

De la fereastră. De această lumină.
Trandafirii aerului Dar înainte ca alţii să le-o spună,
Înfloresc, Fereastra cineva
Şi pe stradă a închis-o din nou.
Copiii din joacă
Ochii-şi ridică. (Karl Krolow)
Porumbeii ciugulesc
Din dulceaţa ei.
Fetele se fac frumoase

*
DORM FLORILE
(Sonet)

Dorm florile uşor în pluşul moale
Al nopţii ce se mistuie şi moare,
Iar licurii de rouă-n cupe clare
Au scânteieri fugare de opale.
Şi risipit în straturi şi în oale
Norodu-ntreg de flori mirositoare
Îşi profilează-n noaptea visătoare
Conturul zvelt al trupurilor goale.
Un crin suspină-n somn; apoi se-nclină
Extatic, în cascade de lumină
Ce se scoboară blândă dinspre astre.
Şi dintr-atâtea cupe-nlăcrimate,
Aromele se-nalţă val, furate
Dintr-un buchet suav de flori albastre.
(B. Fundoianu)
 3

POEMA CHIUVETEI

într-o zi chiuveta căzu în dragoste

iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări

căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.

(Mircea Cărtărescu)

SONETUL CLXXXVIII Cum dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură,

Mă uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,
Şi lumea-şi cată duhul în lămpile aprinse;
Reintră în vis viaţa, pătrunde de departe,
Ca o mireasmă, somnul, în cărnurile stinse.
Eu stau mereu în beznă: lumina mea-i la tine
Şi ochii mei o alta nu vor sa mai primească.
Cum iroseşti aiurea plăcerile divine ?
Nu şi-a rămas o umbra de cuget să-ţi şoptească
Ţi-a zămislit adâncul din nou, în zeci de feţe?
M-am despoiat în taină, de-nalta-nvestitură,
Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe;
Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor în slavă,
Să pier ca scorpionul de propria-mi otravă.
(Vasile Voiculescu)
 4

SCRISOARE CĂTRE DOMNUL MIHAIL

BULGAKOV
Istoria face levitație. Oraș avortat.
Lucrurilor la primărie li s-a dat un alt nume.
Pușkin cu pantalonii săi albi va fi deportat
În Siberia literei, în postume.
Biserici învelite în ziare ca sticlele cu vin
sînt coborîte-n pivnițe degrabă.
Îngerul se va refugia-n chioșcul de vizavi-n
strugurii verzi pe tarabă.
Exiști și tu ca buzunarele sfinților
(fiindcă sfinții nu au buzunare)
stai retras în tristețea părinților
alăptat de-o tristețe mai mare.
Cui să te plîngi, când toată cavaleria
e strînsă-n curtea fabricii de zahăr?!
Salută și tu maiestuos mizeria
și rîgîitul cult de mare mahăr.
Tine-ți și tu celulele-n dîrlogi
fă-te și tu ca hoitul nu miroase,
nu te-ntreba ce-i cu acești milogi
ce-i cu aceste ziduri fără case.
Trage cortina, Ezechiel. Sfîrșit.
Război pierdut. Înger lăsat la vatră.
Experiența nu a reușit.
Omul e-un câine. Chiar dacă nu latră.
(Mircea Dinescu, Moartea citeşte ziarul, 1989)

NAŞTEREA UNEI DEFINIŢII

Să vinzi piei de cloşcă la gura Labirintului

întocmai lui Borges
numit în derâdere inspector al pieţii de păsări din Buenos Aires
si să te iei în serios
de parcă-ai fi dereticat coteţe cu vulturi
de parcă-ai fi făcut ordine în colonia de pelicani.
Trebuie întreţinută o anumită confuzie
ca legătura dintre hoţul de buzunare şi canguri,
altfel bietului reporter i se apleacă de-atâta realitate
iar criticul literar acuză în sfârşit marea
ca-i prea manieristă...
Astfel îndrăznesc eu să numesc viaţă:
acea caznă fertilă a obiectelor
de-a deveni altceva decât sunt.

(Mircea Dinescu, Moartea citeşte ziarul, 1989)

*

INSTANTANEU
Îmi plac fotografiile - la ceasul
când se preschimbă-n tigri: fiecare
îşi ţine-n gură halca ei de timp.
Noi înotăm - în ochii lor: zâmbind,
mai facem gesturi mari şi luminoase
sub cerul înflorit...
Dar dedesubt,
Însângerată, apă fără umbră
ne-a şi vărsat într-o bulboană sumbră.
(Şt. Aug. Doinaş)
*
ACTORII
Cei mai dezinvolţi – actorii!
Cu mânecile suflecate
Cum ştiu ei să ne trăiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Când încep sentimentele
Să se clarifice.
[...]
Moartea lor pe scenă e atât de naturală,
Încât pe lângă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Grimaţi tragic, o dată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!
Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu să ţinem mâinile.
(M. Sorescu)
5
MIERCURI
Ce-i astăzi, marţi? Aşteaptă. Că mâine-n zori,
poetul
pătrunde iar sub coaja bătrânului stejar,
descuie şapte cercuri de lemn cu ţigaretul
şi-ajunge-ntr-un imperiu de dans şi de poiar
în care molecule-n elipsoid cutreier
scot sunete de sfere cereşti, şi fluvii curg,
şi-o stea, ce pare Venus, prin gura unui greier
aşază zimţi pe iarba ce tremură-n amurg.
Iar joi poetul iese şi cautând spre soare
se-ntreabă-ncet: Acuma, în ce copac sunt oare?
(Şt. Aug. Doinaş)
BOALA
Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele,
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.
Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi am fost frumos…
Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.
(M. Sorescu)
 6

ACEA PRIVIGHETOARE, CE-N NOAPTEA LINIŞTITĂ

Acea privighetoare, ce-n noaptea liniştită

Îşi plînge puii, poate, sau de dragul de ei tovarăş,
Văzduhul şi cîmpia le umple iar şi iarăş
Cu melodia-i tristă şi-atît de iscusită.

Şi parcă noaptea-ntreagă cu mine-odată plînge:

De soarta mea amară mereu mi-aduce-aminte.
Şi doar de mine însumi mă plîng. Căci slaba-mi minte
Crezu că Ea e zînă şi Moartea n-o înfrînge.

Ah, uşor se-nşeală un om încrezător!

Puteam gîndi că, iată, limina ochilor
În ţărnă se preface, deşi dumnezeiască?

Azi ştiu: această soartă sălbatecă mă-nvaţă

Că nu-i pe lume- pradă jelaniei în viaţă-
Vreo desfătare dragă pe veci să dăruiască.

(Francesco Petrarca, Sonete, Traducere de Lascăr Sebastian, Editura Tineretului, 1959)

PE CALEA LUI AMOR, VOI, CEI UMBLAŢI

Pe calea lui Amor, voi, cei umblaţi,

priviţi-mă rămaşi pe loc, Azi am pierdut îndrăzneala întreagă
durere ca a mea nu mai aflaţi; ce se urca din iubinda comoară;
primiţi-mă-n auz, vă rog, sunt fără ea în sărăcie-amară
apoi închipuiţi-vă aceea, atât, dacă vi-o spun, teama mă leagă.
oricărui chin sunt cămara si cheia.
Deci vrând să fac precum acei
Amor, nu prin puţina-mi bunătate, care-si ascund lipsa din ruşine,
ci prin a sa nobleţe, afară mă arăt bucuros bine,
mă puse-n viaţă de-aşa suavitate, iar înăuntru, topiţi plâng ochii mei.
încât în urma-mi se spunea în toate:
"Doamne, prin care demnitate (Dante Alighieri)
inima lui atât e-n frumuseţe?"
*
 7

CLAR DE LUNĂ
Era senină luna şi se juca pe valuri
Fereastra-i larg deschisă la briza nopţii-adânci,
Privea sultana marea cum se izbea de stânci
Cu fir de-argint tivindu-şi cernitele ei maluri.
Vibrând, deodată-i scapă din mâini a sa ghitară.
Ascultă ... Vagi ecouri de zgomot somnoros.
Despică, grea, o navă turcească dinspre Cos
Arhipelagu-elenic cu vâsla ei tătară?
Sunt cormoranii sprinteni, ce rând pe rând se-
afundă
Şi se stropesc pe aripi cu perle străvezii?
*
Ori duhul rău e care, cu şuiere zglobii,
Crenelele cetăţii în mare le scufundă?
Dar cine-agită valul aproape de harem ?
Nu-i cormoranul negru, de ape alintat,
Nici pietrele din ziduri, nici zvonul cadenţat
Al vasului ce trece cu vâslele-i ce gem.
Sunt saci greoi din care suspine vin spre maluri
Şi ai vedea, cătându-i, în marea călătoare,
Că-nchid în ei o formă umană, mişcătoare ...
Era senină luna şi se juca pe valuri.
(Victor Hugo)

ARMONIE ÎN AMURG

E vremea când pe lujer, în seara ce se stinge, Vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge;
Vibreaz-asemeni unei cădelniți orice floare; Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare!
Acum parfum și sunet de-a valma-ncep să Frumos și grav e cerul ca bolta din altare;
zboare, Și soarele în zare s-a înecat în sânge...
Vals trist și moleșeală ce farmecă și-nfrânge!
Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare
Vibreaz-asemeni unei cădelniți orice floare; Vestigii luminoase din vremi trecute strânge!
Vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge; Și soarele în zare s-a înecat în sânge...
Vals trist și moleșeală ce farmecă și-nfrânge! În mine amintirea-ți e-o lacră de odoare!
Frumos și grav e cerul ca bolta din altare.
(Charles Baudelaire)
*
DE CE ZBOARĂ ZIUA
În timpul vieţii sale, poetul se reazimă de vreun
copac, sau mare, sau taluz, sau nor de o culoare oarecare,
o clipă, daca îi permit împrejurările. El nu-i sudat de
rătăcirea altuia. Dragostea lui, şi înţelegerea, şi
fericirea, îşi au echivalentul în toate locurile unde el
n-a fost, unde nu se duce niciodată, la străini pe care nu-i
va cunoaşte. Când se ridica tonul în faţa lui, când e împins
către considerente făcute să reţină, dacă sunt invocate
astrele în ceea ce-l priveşte, el răspunde ca e din ţara
de alături, din cerul care tocmai a fost înghiţit.
Poetul însufleţeşte apoi aleargă la deznodământ.
Seara, deşi păstrează pe obraji multe gropiţe de
ucenic, e-un trecător politicos cel ce grăbeşte des-
părţirile pentru a fi de faţă când se scoate pâinea
din cuptor.
(René Char, În româneşte de Gellu Naum)
 8

TOAMNA CEL CE INIMA-ŞI SMULGE DIN PIEPT

Colo prin mărăcinişul dintre râpi si ulmul ciung,
Toamna, iapa roaibă, paşte, scărpinându-şi coama,
lung.
Lângă malurile apei, pe tăpşanul gol si ud,
Azi potcoavele-i albastre zângănind încet s-aud.
Cel ce inima-şi smulge din piept, trandafirul
atinge,
a lui sunt petala şi spinul,
lui îi aşterne lumina pe talger,
lui îi umple paharul cu adieri,
lui îi susură umbrele dragostei.

Vântul-schivnic, furişându-şi recea vraişte de fum,
Macină frunzişul galben de pe coşcovitul drum
Si săruta blând pe creanga măceşului spinos
Rănile roşcate ale nevăzutului Hristos.
(Serghei Esenin)
Cel ce inima-şi smulge din piept şi-o zvârle înalt,
nimereşte la ţintă,
piatra cu pietre ucide,
lui orologiul sângele-şi sună,
lui vremea, din palmă, ceasul îi bate,
cu mingi mai frumoase se poate juca,
şi poate de tine vorbi şi de mine.

(Paul Celan, În româneşte de Maria Banuş)

UNORA LE PLACE POEZIA

Unora – ÎNTOARCERI
asta înseamnă că nu tuturor.
Nici măcar celor mai mulţi, doar câtorva.
Nu punem la socoteală şcolile, unde-i impusă, S-a întors acasă. N-a scos nici un cuvînt.
nu-i socotim nici pe poeţi, Era limpede – ceva n-a mers aşa cum trebuia.
ne dă cam două fiinţe dintr-o mie. S-a lungit în pat în hainele ce le purta.
Şi-a tras pătura peste cap.
Le place – Şi-a strâns genunchii la piept.
dar le place şi supa cu găluşte, Are aproape patruzeci de ani, dar nu şi în acest
şi complimentele, chiar şi culoarea albastră, moment.
haina cu care s-au obişnuit, Acum e ca în pântecul mamei sale,
nu mai vorbesc de propria lor părere înveşmântat în suficiente straturi de piele,
sau mângâiatul unui câine. adăpostit în întuneric.
Mâine o să ţină un discurs
Poezia – despre homeostazia în cosmonautica
dar ce e poezia? megagalactică.
S-au dat atâtea răspunsuri evazive Acum însă, e ghemuit şi adormit.
la această întrebare.
Nici eu nu ştiu ce-i poezia,
şi mă agăţ de-acest nu ştiu ca de-un colac de
salvare.

(Wislawa Szymborska) (Wislawa Szymborska)

(Traduceri de Doru Cosmin Radu)

*

FRUNZE
aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii –
singurătatea
mea de acuma mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu ştiam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar aşezat
pe stradă cu capul în mâini?
şi lumina, care se spulberă pe obiecte,
şi obiectele se fac frunze,
şi se fac frunze.
(Mircea Ivănescu, din volumul Versuri, 1968)
O TOAMNĂ PLÂNSĂ CA O VĂDUVĂ
SUBŢIRE...
O toamnă plânsă ca o văduvă subţire
În haine negre, 'nvăluind în ceaţă inimi...
Să plângă ea nicicând nu va-nceta
Cuvintele bărbatului, de viaţă pline.
Aşa va fi până zăpada moale
Se va-ndura de obositu-i chin...
Pentru durere şi pentru uitare
Să-ţi dai viaţa nu e deloc puţin.
(Anna Ahmatova, traducere de Aura Christi)
*
9
MIOPIE
seara ea îmi spune – astăzi mi-a ghicit în cafea
însăşi suzana, şi-mi povestea cum fuge un bărbat
cu ochii rotunzi, bulbucaţi, după mine – să
însemne
asta că e un bărbat cu ochelari? (eu îmi scot
repede lentilele de pe nas şi suflu în ele
s-alung ispitele) dar mai pe urmă –
spunea suzana (povesteşte ea mai departe),
se face o cotitură şi scapi – de asta mi-e frică şi
mie,
adaugă ea gânditoare. văzută fără ochelari
faţa ei este ca o părere – mă gândesc că am scris de
demult
că legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă
a unui nebun care vrea să se prindă
pe el însuşi – şi e întotdeauna câte o cotitură.
pe urmă îmi pun ochelarii şi totul reintră în normal.
(Mircea Ivănescu, din volumul Versuri, 1968)
RECVIEM 1935-1940
[...]
Eu am văzut cum feţe se diformă,
Cum de sub gene spaima cată mut,
Cum aspre pagini scrise-n cuneiformă
Lipeşte chinul pe-un obraz bătut.
Cum plete negre, castanii sau blonde
Trec în argint, şi într-o clipă trec,
Cum pier surâsuri vii de Gioconde
Şi tremură ca varga râsul sec.
Şi nu mă rog doar pentru mine, una,
Ci pentru toate cele, câte-am stat
Şi-n arşiţă, şi-n ger, când crapă luna,
Sub zidul roşu, orb şi încruntat.
[...]
(Anna Ahmatova, traducere de Aureliu Busuioc)
 10

MOARTEA VA VENI LUMEA PE CARE O VEZI

Moartea va veni și va avea ochii tăi, Lumea pe care o vezi e doar un film în mintea
această moarte care ne întovărășește ta.
de dimineața până seară, fără somn, Pietrele nu o văd.
surdă ca o veche părere de rău Binecuvântează şi stai jos.
sau o povară absurdă.Și ochii tăi Uită şi iartă.
vor fi un cuvânt gol, Fii întreaga zi blând cu toată lumea
un țipăt tăcut, o liniște. şi vei realiza că eşti deja
Așa o vezi în fiecare dimineață în rai chiar în acest moment.
când te apleci peste tine,singur Asta e toată povestea.
în oglindă. O,scumpă speranță, Acesta este mesajul.
în acea zi vom ști și noi Nimeni nu-l înţelege,
că ești viața și nimicul. nimeni nu ascultă, toţi aleargă
în jur ca nişte găini cu gâtul tăiat.
Pentru toți are moarte o privire. Eu voi încerca să te învăţ, dar va fi
Moartea va veni și va avea ochii tăi. în zadar; de-aceea
Cum te-ai lăsa de un viciu, voi sfârşi într-o căsuţă
cum ai vedea în oglindă rugându-mă şi trăind
ivindu-se din nou un chip mort, împăcat, cântând
cum ai asculta o buză închisă. lângă soba mea cu lemne
Fără grai vom coborî în vâltoare în timp ce fac clătite.

(Cesare Pavese) (Jack Kerouac, traducere de Petru Dimofte)

*
INSTINCTUAL
Scrie cel care ar scrie și dacă ar fi ultimul om
din lume asediat de toți mutanții radioactivi ai lui Bukowski
ros de anxietăți şi-ndoieli
scrie cel care oricum se simte așa prefăcându-se
că nu dă doi bani pe asta și totuși
bâiguie instinctual cu sentimentul precar al unicității
scrie pentru că bănuțul băgat în tonomat i-a adus
după multă vreme un moment de bucurie intensă
terminat după 2´34´´
și apoi a revenit tristețea
cercul de lumină tot mai strâmt de pe fundul paharului
și chelnerița cu sâni mici i-a spus cu acreală
să termine odată băutura că tre’ să-nchidă
scrie cel căruia nu îi pasă că scrisul proliferează
ca boala dar nu va umple niciodată vreun gol
şi explodează în flori contagioase și insolente
scrie cel care se bălăcește în nesiguranță în
scrumiere pline de resturi şi de scursori
așa cum rechinii prosperă în ape sălcii
scrie cel care va muri într-o zi fără semnificații precise
10 noiembrie 1891 pe un pat infect de spital
lângă care alt idiot hârâie în limba celor pe ducă
(Claudiu Komartin, din Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017, Cartier, Chișinău, 2017)
 11

UN SUPERMARKET ÎN CALIFORNIA

Mă gândesc la tine în seara asta, Walt Whitman, pentru că

m-am plimbat pe trotuare, pe sub copaci, cu o teribilă durere
de cap, stingher, contemplând luna plină
În oboseala mea flămândă, și târguind mereu imagini, am
intrat în supermarketul de fructe, luminat cu neon
amintindu-mi enumerările tale
Ce piersici și ce penumbre! Familii întregi cumpărând
noaptea! Pasaje pline de soți! soți în avocados, copilași în
tomate - și tu, Garcia Lorca, ce căutai acolo printre pepenii verzi?

Te-am văzut, Walt Whitman, fără copii, singuratic mâncău

bătrân, căutând printre alimentele din frigider și uitându-te
la băieții de la coloniale
Te-am auzit punând fiecăruia întrebări (Cine a tăiat cotletele
de porc? Ce preț au bananele? Ești înger al meu?).
Am hoinărit printre și-n afara stocului de bidoane urmărindu-te
și mergând în imaginația mea spre detectivul depozitului.
Am mers împreună, cu pași mari pe coridoarele
lungi, în solitara noastră închipuire, gustând din anghinare
dijmuind delicatesele glasate, fără a trece vreodată pe la casă
Încotro mergem, Walt Whitman? Ușile se închid peste
un ceas. Ce cale indică barba ta în seara asta?
(Îți pipăi cartea și mă gândesc la Odiseea noastră din
supermarket și îmi dau seama că bat câmpii.)
Ne vom plimba toată noaptea pe străzile pustii? Copacii
adaugă umbră lângă umbră, luminile se sting în case, iar
noi doi vom fi singuri
Colinda-vom visând la pierduta Americă, dragostea stinsă
automobile albastre pe șosele asfaltate, în drum spre căsuța
noastră tăcută?

Oh, scumpe tată, barbă sură, bătrân singuratic, profet

al curajului, cum era America atunci când Caron a părăsit
luntrea lopătând cu prăjina iar tu ai ieșit pe malul fumegând
privind cum barca dispare în apele negre ale Letei?

(Allen Ginsberg, Traducere de Virgil Teodorescu și Petronela Negoșanu)

*
 12

Meștere al fulgului de nea & al zloatei ardelenești,

când ai inventat zloata ardelenească & frigul de munte
nu-s sigur că ai fost în deplinătatea omnipotențelor
Tale. Încearcă să stai 20 de minute nemișcat în ele
& o să vezi: omnipotența Ta nu poate rezista
într-o zloată căreia numai omnipotența Ta
îi poate rezista.

Poate Dumnezeu crea un bolovan atât de greu, încât Dumnezeu

să nu poată să-L ridice? Poate Dumnezeu crea o zloată atât de
înghețată, încât Dumnezeu să nu-i poată rezista? Firește
că nu poți. Firește că noi am putut. Fiindcă Tu nu aveai
de rezistat decât pentru Tine. Pe când noi trebuia
să rezistăm în zloata Ta omnipotentă
pentru copiii noștri.
Ca să facem o țară
de care copiii noștri
să se poată îndrăgosti.

(Chestia asta e la fel de greu de făcut

ca bolovanul Tău sau zloata Ta.
Și o vom face.)

Zloata suna pe gecile noastre Quechua

ca boabele de porumb căzând
pe fundul unei tingiri. După ce am plecat
din fața sediului PSD, a sunat Sebastian. Când
am scos telefonul & i-am văzut numele pe display,
a început să ningă. Ca și cum tot porumbul ăla înghețat
văzându-i numele
ar fi înflorit dintr-odată.

#Vă vedem din Sibiu, scrie pe bannerul nostru

(singur și el acum în ninsoarea înflorită).
#Te vedem și pe Tine, să nu Te îndoiești
de asta. Vom striga până când lumea
va vibra ca un telefon & atunci
vom face aerul dintre noi
să înflorească.

Ai răbdare cu noi:
vom fi lumea
de care Te vei putea
reîndrăgosti.

(Radu Vancu)