DCI Buglea 1-8

Unitatea de învățare 1 – Aspecte introductive privind dreptul comerțului
internaţional
CUPRINS
1.1. Definiția dreptului comerțului internațional
1.2. Caracteristicile raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional
1.1.1. Elementul de extraneitate (internaționalitate)
1.1.2. Elementul de comercialitate
1.3. Delimitarea între dreptul comerțului internațional și alte ramuri de drept
1.4. Lucrare de verificare
OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1
După studiul acestei unități de învățare, studenții vor reuși să cunoască:
• definiția dreptului comerțului internațional;
• trăsăturile specifice raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional;
• în ce constă elementul de extraneitate;
• în ce constă elementul de comercialitate;
• asemănările și deosebirile dintre dreptul comerțului internațional și alte ramuri de

drept.
1
1.1. Definiția dreptului comerțului internațional
§1. Istoricul grec Herodot povestește cum comercianții din Cartagina practicau o formă
de comerț silențios și codificat cu popoarele din nordul Africii1. Aceștia coborau mărfurile lor
din vase la țărm și apoi, urcau înapoi la bord, unde aprindeau torțe, cu scopul de a face cât
mai mult fum. Băștinașii, observând fumul, veneau la țărm, studiau mărfurile, lăsau aurul pe
sol pentru a plăti și se îndepărtau. §Dacă aurul era într-o cantitate suficientă, comercianții îl
urcau pe vas și plecau. În cazul în care comercianții considerau aurul insuficient, reaprindeau
focul. Cumpărătorii se întorceau și completau oferta inițială cu mai mult aur, pentru a
corespunde așteptărilor cartaginezilor.
Această istorioară demonstrează, dacă era necesar, că popoare și civilizații diferite
interacționează, încă din cele mai vechi timpuri, pentru a face comerț2.
Mai mult, această poveste ne arată că activitatea de comerț internațional trebuie să se
desfășoare în baza unor reguli 3 . În zilele noastre, aceste reguli sunt consacrate în norme
juridice ce fac obiectul disciplinei intitulate dreptul comerțului internațional.
§2. Așadar, dreptul comerţului internaţional este o ramură de drept privat care are
ca obiect de reglementare ansamblul raporturilor juridice de drept privat care apar în
cadrul comerţului internaţional.
§3. Necesitatea unei reglementări specifice a devenit cu atât mai stringentă în contextul
în care activitatea de comerț internațional s-a amplificat și dezvoltat continuu în ultimele trei
decenii.
România a trecut de la o economie de tip închis, la o economie de piață, în care
posibilitatea de a participa la operațiuni comerciale este ridicată la rang de libertate
fundamentală: „Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.” – art. 45 din Constituția României.
Apoi, în 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, al cărei principal obiectiv este
acela de a crea o piață unică, în care persoanele, bunurile4, capitalurile și serviciile circulă
liber, fără discriminări arbitrare bazate pe cetățenie, sediu, reședință sau domiciliu.
1
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, Droit du commerce international et des investissements étrangers, 2e édition,
LGDJ, Paris, 2016, p. 17.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Spre exemplu, în materia liberei circulații a mărfurilor, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE) prevede următoarele: „Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import, precum și
2
Totodată, dezvoltarea internetului, îmbunățirea transportului aerian și alte inovații
tehnologice au redus costurile comerțului și au schimbat radical modul în care comunicăm,
consumăm, producem și vindem5.
Faptul că anumite țări par a se adapta mai bine decât altele la transformări tehnologice și
globalizare, arată că legiuitorul și norma juridică au un rol esențial în susținerea ajustării
comerțului internațional la o lume aflată în perpetuă schimbare.
Dar până la studiul prevederilor actuale aplicabile comerțului internațional, trebuie să
decelăm trăsăturile esențiale ale raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional.
1.2. Caracteristicile raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional
Relaţia socială care face obiectul de reglementare al dreptului comerț internațional se

caracterizează prin două elemente particulare: (i) elementul de internaţionalitate, respectiv (ii)
elementul de comercialitate.
1.1.1. Elementul de extraneitate (internaționalitate)
§4. Legislația nu definește elementul de extraneitate, deși numeroase articole vorbesc

despre reguli specifice aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate6.
orice măsuri cu efect echivalent.” – art. 34 TFUE; „Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la
export, precum și orice măsuri cu efect echivalent.” – art. 35 TFUE; „Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se
opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică,
de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de
conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale. Cu toate acestea, interdicțiile sau
restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată
în comerțul dintre statele membre.” – art. 36 TFUE; „(1) Statele membre adaptează monopolurile naționale cu
caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea oricărei discriminări între resortisanții statelor
membre cu privire la condițiile de aprovizionare și comercializare. Dispozițiile prezentului articol se aplică
oricărui organism prin intermediul căruia un stat membru, de jure sau de facto, direct sau indirect,
controlează, conduce sau influențează în mod semnificativ importurile sau exporturile dintre statele membre.
Aceste dispoziții se aplică, de asemenea, monopolurilor de stat concesionate.” – art. 37 alin. (1) TFUE.
5
Organizația Mondială a Comerțului (OMC), World Trade Report 2018. Executive summary, p. 6, disponibilă
online la adresa www.wto.org., ultima accesare la 15.01.2019.
6
„În cazul raporturilor procesuale cu element de extraneitate, determinarea legii de procedură aplicabile se
face potrivit normelor cuprinse în cartea a VII-a.” – art. 28. C. proc. civ.; „Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică
proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care
România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.” – art. 1065 C.
proc. civ.; „În sensul prezentului titlu, un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit
internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.” – art. 1111 alin. (1) C.
proc. civ.; „În înţelesul prezentei cărţi, raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile,
comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.” - art. 2557 alin. (2) C. civ.
3
Elementul de extraneitate este acel aspect al raportului juridic care face ca relația socială
să aibă legături cu două ordini de drept distincte. În absența sa, raportul juridic ar fi
considerat unul intern.
Elementul de extraneitate poate apărea în legătură cu orice element al raportului juridic.
Astfel, poate viza subiectele raportului juridic – părțile, atunci când acestea își au sediul sau
domiciliul în state diferite. Spre exemplu, Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internațională de mărfuri, adoptată la Viena în 1980 („Convenția de la Viena”),
prevede în art. 1 că aceasta se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au
sediul în state diferite.Tot astfel, internaționalitatea poate caracteriza obiectul raportului
juridic. Serviciile vor fi prestate ori bunurile vor fi livrate într-un alt stat decât cel în care își
are sediul prestatorul ori furnizorul.
Spre exemplu, reprezintă raport juridic de comerț internațional contractul de prestări
servicii încheiat între un prestator german și un beneficiar francez, ce urmează a fi executat în
România prin intermediului sucursalei române a prestatorului german.
§5. Nu orice element de extraneitate duce la transformarea raportului juridic într-unul de
comerț internațional. Dacă o societate română cu administrator bulgar încheie un contract de
prestări servicii cu un prestator român, ce urmează a se executa integral în România,
elementul de extraneitate reprezentat de cetățenia administratorului, nu are vocația de a
transforma raportul juridic într-unul de comerț internațional.
§6. Pe de altă parte, elementul de internaționalitate poate fi extrinsec raportului juridic.
Raportul juridic, privit în mod izolat, este unul intern, dar alte aspecte fac ca acesta să fie
unul relevant pentru comerțul internațional.
Spre exemplu, această situație poate apărea în legătură cu un contract parte dintr-un grup
de contracte. Chiar dacă, în mod individual, un contract este intern, ar fi poate oportun să fie
supus aceleiași legi precum celelalte contracte (care, prin ipoteză, au un indiscutabil caracter
internațional). Astfel, întreaga operațiune va putea fi guvernată de o singură lege și, în caz de
litigiu, unei singure jurisdicții, acestea putând a fi alese de către părți7.
7
P. Mayer, Réflexions sur la notion de contrat international, în Mélanges en l’honneur du Pierre Tercier,
Schulthess, 2008, p. 880.
4
De altfel, Principiile UNIDROIT8 arată că noțiunea de contracte internaționale ar trebui
să fie interpretată în sensul cel mai larg posibil, pentru a nu exclude decât acele situații în
care nu este implicat niciun element internațional9.
§7. Existența elementului de extraneitate dă naştere unui conflict de legi. Prin urmare,
cititorul acestui curs trebuie să aibă cunoștințe despre mecanismele dreptului internațional
privat. Pe tărâmul comerțului internațional, ca frecvență și ca sferă de cuprindere, cele mai
des întâlnite sunt contractele comerciale internaționale, astfel încât acestea vor reprezenta una
din instituțiile de bază ale dreptului comerțului internațional. Prin urmare, instrumentul de
drept internaţional privat cel mai des utilizat pentru a identifica legea aplicabilă este
Regulamentul 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.
În continuare, vom opera, de principiu, cu premisa că norma conflictuală a trimis la legea
română, astfel încât aceasta va da normele materiale ce soluţionează raportul juridic. Sau,
altfel spus, în cadrul acestei discipline studiem normele materiale ce vor guverna raporturile
juridice de comerţ internaţional atunci când norma conflictuală trimite, pe fond, la legea
română.
1.1.2. Elementul de comercialitate
§8. Un raport juridic este comercial sau nu în funcție de calificarea pe care lex causae o
dă raportului juridic. Aşa cum am văzut anterior, dat fiind elementul de extraneitate, este
necesar să efectuăm un raționament conflictual.
Atunci când lex causae este legea română, comercialitatea se referă la faptul că raportul
juridic se desfășoară fie între profesioniști, fie între un profesionist acționând în derularea
activității sale profesionale și orice alt subiect de drept civil.
Conform art. 3 alin. (2) C. civ., sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o
întreprindere. Iar conform art. 3 alin. (3) C.civ.: „Constituie exploatarea unei întreprinderi
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce
constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
8
Institutul internațional pentru unificarea dreptului privat (UNIDROIT) este o organizație interguvernamentală
ce are ca scop examinarea modurile prin care se poate armoniza și coordona dreptul privat al statelor și
pregătirea unor reguli uniforme de drept privat.
9
Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaționale, Traducere de M. Ene și L. Oprea,
Minerva, 2004, p. 2.
5
Totodată, trebuie avute în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: „Noțiunea „profesionist”
prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator
economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau
profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a
Codului civil”.
§9. Consecința caracterizării unui raport ca fiind comercial, cu element de extraneitate,
constă în aplicarea izvoarelor juridice specifice dreptului comerţului internaţional.
Spre exemplu, un contract de vânzare încheiat între un vânzător - profesionist român și
un cumpărător - profesionist polonez, având ca obiect vânzarea a 100 tone de grâu, va fi
guvernat, pe fond, de Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri.
Să ne imaginăm că același contract ar fi încheiat între doi neprofesioniști provenind din
state diferite. Într-o atare situație, raportul juridic ar avea element de extraneitate, dar i-ar
lipsi elementul de comercialitate, astfel că nu s-ar aplica un izvor de drept specific comerțului
internațional.
1.3. Delimitarea între dreptul comerțului internațional și alte ramuri de drept
§10. În primul rând, dreptul comerțului internațional nu trebuie confundat cu dreptul

internațional privat, în ciuda legăturii strânse dintre cele două discipline.
Dreptul internațional privat este un drept conflictual, în timp ce dreptul comerțului
internațional este un drept material. Dreptul internațional privat arată legea aplicabilă oricărui
raport de drept privat, în timp ce dreptul comerțului internațional reglementează pe fond
raporturile juridice care apar în domeniul comerțului internațional.
Practic, aşa cum am văzut mai sus, instanța efectuează un raționament specific dreptului
internațional privat ori de câte ori este învestită cu un raport juridic cu element de
extraneitate. Ulterior identificării lex causae, instanța va studia conținutul legii aplicabile pe
fond, iar în măsura în care raportul juridic este considerat a fi unul comercial, vor deveni
incidente normele specifice de dreptul comerțului internațional.
Temă de reflecție 1.1.
Arătați, printr-un exemplu practic, cum se corelează dreptul internațional privat și dreptul
comerțului internațional.
6
§11. Dreptul comerțului internațional și dreptul comercial intern se află într-o strânsă
legătură. Aceste ramuri reglementează raporturi patrimoniale ce prezintă un element de
comercialitate.
Dacă raportul juridic comercial nu are element de extraneitate, atunci va fi guvernat
exclusiv de normele din dreptul comercial intern.
Dacă raportul juridic comercial are element de extraneitate, atunci vor fi incidente, cu
prioritate, prevederile de dreptul comerțului internațional. Iar, în subsidiar, ori de câte ori nu
există o normă juridică specifică de comerț internațional, se vor aplica dispozițiile de drept
comercial intern din lex causae.
Cu alte cuvinte, dreptul comerțului internațional apare ca un drept special față de dreptul
comercial intern, care rămâne ius commune în domeniul comerțului internațional10.
§12. Dreptul comerțului internațional nu trebuie confundat nici cu ramura dreptului
internațional public.
Ambele au un element caracteristic comun, cel de internaționalitate 11 . Totuși, ele se
disting prin obiectul de reglementare și prin poziția juridică a statului în cadrul raportului
juridic.
Dreptul internațional public reglementează raporturile dintre state, atunci când acestea
acționează ca puteri suverane (de iure imperii), dintre acestea și organizațiile internaționale
guvernamentale, precum și cele dintre asemenea organizații.
Dreptul comerțului internațional reglementează raporturi dintre persoane fizice sau
juridice aflate pe poziție de egalitate juridică. Chiar și atunci când statul este parte la un
raport de comerț internațional, acesta acționează ca subiect de drept civil, aflat pe picior de
egalitate cu cealaltă parte a raportului juridic contractual. Așadar, este vorba de acte pe care
statul le încheie de iure gestionis12.
I. Răspundeți la următoarele întrebări:

1. Care este definiția dreptului comerțului internațional?
10
D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Universul Juridic, București, 2008, p. 107.
11
D. Mazilu, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Ed. a VI-a, Lumina Lex, București, 2007, p.
82.
12
D. A. Sitaru, op. cit., p. 120.
7
2. Care sunt asemănările și diferențele dintre dreptul internațional privat și dreptul
comerțului internațional? Dar care este legătura dintre acestea?
3. Care sunt particularitățile unui raport juridic de dreptul comerțului internațional?
II. Soluționați următoarele grile:

1. Elementul de extraneitate:
a. Privește numai obiectul raportului juridic, neputându-se referi la alte elemente ale
acestui raport (subiectele, conținutul raportului juridic);
b. Este unul din elementele esențiale pentru a fi în prezența unui raport juridic de
comerț internațional;
c. Poate lipsi dintr-un raport juridic de comerț internațional, atâta timp cât există
elementul de comercialitate.
2. Dacă, în conformitate cu raționamentul conflictual, lex causae este legea română:

a. Raportul juridic nu mai poate fi, în niciun caz, unul de comerț internațional, ci
numai un raport juridic intern;
b. Aceasta nu influențează calificarea noțiunii de profesionist, ea trebuind stabilită
conform unor reguli internaționale general aplicabile contractelor de comerț
internațional;
c. Comercialitatea se poate referi, între altele, la faptul că raportul juridic se
desfășoară între profesioniști.
3. Față de dreptul internațional privat, dreptul comerțului internațional:

a. Este un drept material, reglementând pe fond rapoturile juridice din sfera sa de
aplicare;
b. Apare ca un drept special, dreptul internațional privat fiind ius commune în
materie;
c. Nu presupune în mod imperativ un element de extraneitate.
Răspunsuri test grilă:

1. b); 2. c); 3. a).
8
Unitatea de învățare 2 – Izvoarele dreptului comerțului internaţional
CUPRINS
2.1. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional
2.2. Izvoarele europene ale dreptului comerțului international
2.3. Izvoarele naționale ale dreptului comerțului internațional
2.4. Uzanțele comerciale internaționale
OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 2:
La sfârșitul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște:
 Sursele internaționale, europene și naționale ale dreptului comerțului internațional;
 Elementele definitorii ale uzanțelor comerciale internaționale;
 Definiția, rolul, forța juridică și proba uzanțelor comerciale internaționale.
1
§1. Izvoarele dreptului comerțului internațional sunt forma de materializare a normelor
juridice ce reglementează relaţiile sociale de comerț cu element de extraneitate.
În funcție de originea lor, vom diviza izvoarele dreptului comerțului internațional în
patru categorii, respectiv:
a) izvoare internaționale;
b) izvoare europene;
c) izvoare naționale;
d) reguli emanând de la participanții la comerțul internațional (uzanțele).
2.1. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional
§2. Preocuparea de a găsi un cadru juridic cât mai satisfăcător pentru operațiunile de
comerț internațional a generat necesitatea elaborării de reglementări la nivel suprastatal1.
Convențiile internaționale. Eforturile făcute în acest context au condus la adoptarea
de convenții internaționale, care, în anumite sectoare particulare, au reușit o uniformizare a
dreptului2. Acest rezultat se datorează insituțiilor internaționale ce au elaborat numeroase
convenții cu impact asupra comerțului internațional, cum ar fi UNCITRAL3, UNIDROIT sau
Conferința de la Haga privind dreptul internațional privat4.
Un remarcabil exemplu de uniformizare îl întâlnim în materia vânzării internaționale de
mărfuri unde, cu ajutorul UNCITRAL5, a fost elaborată o convenție care a fost adoptată de un
număr foarte mare de state, astfel încât reprezintă o reglementare materială cu aplicabilitate la
nivel mondial6.
Dintre Convențiile internaționale la care România este parte, menționăm, pe lângă
Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri, ca alte exemple de izvoare
specifice comerțului internațional:
 Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri,
încheiată la New York la 14 iunie 1974 și Protocolul de modificare a convenției,
1
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op.cit., p. 23.
2
Ibidem.
3
Comisia Națiunilor Unite pentru dreptul comerțului internațional (al cărei acronim este UNCITRAL – în limba
engleză sau CNUDCI – în limba franceză) este organul prin care ONU încearcă să coordoneze, reglementeze și
accelereze procesul de armonizare și de unificare a dreptului comerțului internațional. Pentru mai multe detalii,
a se vedea M.E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, Droit des contrats internationaux, Sirey, 2017, p. 20-21.
4
Conferința de la Haga privind dreptul internațional privat este o organizaţie internaţională dedicată codificării
şi unificării relaţiilor juridice internaţionale de drept privat, de la chestiunile privind dreptul aplicabil,
competenţa instanţelor, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi a actelor de stare civilă, până la protecţia
copiilor şi adopţiile internaţionale.
5
M.E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, op.cit., p.21.
6
2
încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.
24/1992;
 Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele
încheiată la Geneva în 1956, ratificată prin Decretul nr. 451/1972;
 Convenția pentru unificarea anumitor reguli relative la transportul aerian
internațional adoptată la Montreal în 1999, ratificată prin OG nr. 107/2000;
 Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și
investitorii altor state încheiată la Washington în 1965, ratificată prin Decretul nr.
62/1975.
Convențiile internaționale care nu atrag un număr semnificativ de state parte, nu
constituie, în concret, vreun progres notabil. Or, din păcate, acesta este cazul pentru multe din
tratatele internaționale. Convențiile care au un veritabil impact internațional sunt doar insule
într-un ocean al nearmonizării normative7.
§3. Legile-model. De aceea, o altă metodă de a reglementa la nivel internațional
activitatea participanților la comerțul transfrontalier, îl constituie legile tip sau legile model.
Acestea sunt reguli elaborate de instituții internaționale în anumite materii, a căror vocație
este de a reprezenta o sursă de inspirație pentru legiuitorul național8. Scopul legilor tip este de
a favoriza apropierea legislațiilor naționale și diseminarea de reguli adaptate la practicile
comerțului internațional9.
UNCITRAL a adoptat mai multe asemenea legi model în varii materii, cum ar fi
arbitrajul comercial internațional (lege tip din 1985, amendată în 2006), insolvența
internațională (1997), comerțul electronic (1996) sau semnătura electronică (2001)10.
Tot în acest context, trebuie să evocăm Principiile UNIDROIT privind Contractele
comerciale internaționale, care au ajuns la a patra ediție11. Acestea au un obiectiv ambițios,
fiind concepute ca un cadru normativ susceptibil a se aplica oricărui tip de contract
internațional12. În practică, ele își găsesc aplicarea atunci când părțile și-au exprimat prin
contract dorința de a le guverna relația contractuală13.
7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 28.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Prima ediție a fost publicată în 1994. Au urmat reeditări în 2004, 2010 și 2016.
12
13
Preambulul Principiilor UNIDROIT promovează ideea aplicării lor atunci când părțile nu au ales o anumită
lege care să guverneze contractul. Totuși, o asemenea soluție nu este posibilă. Atunci când soluționează un
raport juridic cu element de extraneitate, judecătorul național aplică o normă conflictuală, care îl trimite la un
sistem de drept național. Cum Principiile UNIDROIT nu fac parte din ordinea juridică a vreunui stat, rezultă că
norma conflictuală nu va trimite, în niciun caz, la acestea.
3
§4. Ca atare, din cele de mai sus, rezultă că uniformizarea internațională a regulilor
privind comerțul internațional se realizează în două moduri:
 Prin intermediul convențiilor internaționale care sunt ratificate de state;
 Prin intermediul legilor-tip care, chiar dacă nu uniformizează regulile de comerț
internațional, vin să îl armonizeze.
2.2. Izvoarele europene ale dreptului comerțului international
§5. La nivel european, trebuie să menționăm, mai întâi de toate, dreptul primar sau
altfel spus, tratatele Uniunii Europene.
Libertățile de circulație care constituie valori fundamentale la nivelul Uniunii Europene
au o importanță semnificativă pentru raporturile de comerț intraeuropene și pentru rigorile
impuse participanților la comerțul internațional14.
Astfel, art. 49 TFUE consacră principiul libertății de stabilire la nivelul Uniunii
Europene: „În conformitate cu dispozițiile care urmează, sunt interzise restricțiile privind
libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru.
Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale
de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.
Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea
acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților
în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții proprii
de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile.”
Art. 56 TFUE instituie principiul libertății de prestare a serviciilor: „În conformitate
cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în
cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru
decât cel al beneficiarului serviciilor.”
Iar conform art. 63 TFUE: „sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor
între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe”. Acest articol
reglementează, astfel, principiul liberei circulații a capitalurilor.
Coroborând aceste principii, rezultă că un profesionist este liber să aleagă unde să se
stabilească în Uniunea Europeană pentru a desfășura activitate de comerț, iar odată ales
sediul, acesta poate să presteze servicii oriunde în cadrul Uniunii Europene, nu doar în statul
în care s-a stabilit.
14
4
§6. Dreptul european derivat oferă o abundență de reguli aplicabile comerțului
transfrontalier și care realizează astfel, o unificare a regulilor de comerț internațional, la
nivelul celor 28 de state membre.
§7. Regulamentele europene. Regulamentele sunt acte normative cu aplicabilitate
generală, obligatorii în toate elementele sale (art. 288 TFUE). Totodată, acestea se aplică
direct în toate țările Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că:
 se aplică imediat ca normă în toate țările UE, fără a necesita transpunerea în
legislația națională;
 creează drepturi și obligații pentru persoane, acestea putându-l deci invoca direct în
fața instanțelor naționale;
 poate fi utilizat ca referință de către persoane în relația acestora cu alte persoane, cu
țările UE sau cu autoritățile din UE15.
Dintre regulamentele europene care interesează comerțul internațional, indicăm, cu titlu
de exemplu, Regulamentul european nr. 2137/1985 care instituie grupul european de interes
economic (GEIE), Regulamentul nr. 2157/2001 privind societatea europeană (SE) sau
Regulamentul nr. 910/2014 privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru
tranzacțiile electronice pe piața internă.
§8. Directivele europene. Directiva este un act normativ adoptat de instituțiile UE și
obligatorie pentru țările destinatare cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând
autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele16.
Pentru ca o directivă să intre în vigoare la nivel național, țările UE trebuie să adopte o
lege pentru a o transpune. Această măsură națională trebuie să atingă obiectivele stabilite de
directivă. Transpunerea trebuie efectuată în termenul stabilit la momentul adoptării directivei
(în general, în decurs de doi ani)17.
Dintre directivele care interesează comerțul internațional, menționăm:
 Directiva 2000/31/CE privind comerțul electronic în UE;
 Directiva 97/9/CE privind sistemele de compensare pentru investitori;
 Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor.
§9. Jurisprudența CJUE. Un alt izvor al comerțului internațional îl reprezintă
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Art. 267 TFUE permite instanțelor
naționale să adreseze întrebări preliminare cu privire la interpretarea și aplicarea dreptului
european.
15
Regulamentele Uniunii Europene – Sinteză, disponibil la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Al14522.
16
Directivele UE – Sinteză, disponibil la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Al14527.
17
Ibidem.
5
Unele dintre hotărârile CJUE sunt de interes pentru dreptul comerțului internațional. Spre
exemplu, mai multe cauze soluționate de CJUE se concentrează asupra libertății de stabilire a
participanților la comerțul internațional, cum ar fi Centros18 sau Sevic AG19.
Considerați că legislația adoptată la nivelul UE și convențiile internaționale ratificate de

România ar putea fi considerate ca reprezentând drept intern? Argumentați.
2.3. Izvoarele naționale ale dreptului comerțului internațional
§10. Legea lato sensu. Dincolo de izvoarele ce emană de la nivel european și

internațional, reglementarea raporturilor juridice de comerț transfrontalier incumbă
legiuitorului român.
Dintre actele normative adoptate de acesta care interesează comerțul internațional,
menționăm, în primul rând, Constituția României, care, în art. 45, consacră principiul
libertății comerțului: „Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate”.
Totodată, trebuie menționat art. 135 din Constituția României, care consacră obligațiile
statului pentru a asigura o economie bazată pe liberă inițiativă și concurență: „(1) Economia
României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de
autor;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii
Europene.”
18
CJUE, C-212/97, Centros Ltd. C. Erhvervs- og Selskabsstyrelsen, 09.03.1999.
19
CJUE, C-411/03, SEVIC Systems AG, 13.12.2005.
6
Cât privește legile lato sensu care interesează comerțul internațional, menționăm
exemplificativ:
 OUG nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe;
 Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere;
 Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a
reprezentanților societăților comerciale și organizațiilor economice străine.
 OG nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul
României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul
străinilor în România
§11. Jurisprudența obligatorie. Pe lângă legea lato sensu, la nivel național, există mai
multe tipuri de hotărâri judecătorești care au caracter obligatoriu și care pot impacta
activitatea de comerț internațional20.
În primul rând, deciziile Curții Consituționale sunt general obligatorii, potrivit art. 147
alin. (4) din Constituția României: „Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii
de la data publicării lor și au putere numai pentru viitor.”21
Apoi, deciziile ICCJ prin care dezleagă chestiuni de drept sunt obligatorii pentru
instanțele judecătorești. Conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ.: „Dezlegarea dată
chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data
pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul
Oficial al României, Partea I.”
Nu în ultimul rând, deciziile prin care se soluționează recursuri în interesul legii de
către ICCJ au caracter obligatoriu pentru instanțele naționale. Astfel, art. 517 alin. (4) C.
proc. civ. prevede că „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru
instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
2.4. Uzanțele comerciale internaționale
§12. Una din particularitățile comerțului internațional este că participanții la acesta sunt
ei înșiși producători de reguli, ce pot ajunge, în anumite condiții, să reprezinte izvor de drept.
Este vorba despre uzanțele ce apar în activitatea de comerț transfrontalier.
20
Pentru o amplă analiză referitoare la, în ce măsură, practica judiciară constituie izvor de drept civil în sistemul
nostru, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. I – Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, 2017,
p. 285 și urm.
21
Pentru opinia contrară, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 311 și urm. În esență, autorul arată că „această
instanță politico-jurisdicțională nu îndeplinește funcția de legislator pozitiv, ci numai pe aceea a unui legislator
negativ, controlând constituționalitaea legilor și ordonanțelor, fără însă a le putea modifica ori înlocui cu
reglementări pozitive, astfel încât asemenea decizii vor putea fi, în mod excepțional, socotite, cel mult (și
eventual) izvoare “secundare” sau mai degrabă simple izvoare“interpretative” ale dispozițiilor din legea
funadmentală.”
7
§13. Definiție. Uzanţele profesionale reprezintă practici sociale adoptate de către
participanţii la comerţul internaţional, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate
şi stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de participanţi la comerţ, de regulă pe o
anumită zonă geografică sau într-un anumit domeniu de activitate comercială22.
§14. Caracteristicile uzanțelor. Din această definiție pot fi deduse caracteristicile
uzanțelor:
 orice uzanţă conţine în structura sa un element obiectiv, dat fiind că este o practică
socială. Această practică este compusă dintr-un ansamblu de acte şi fapte juridice
care au dobândit acest caracter obiectiv datorită elementelor de vechime,
repetabilitate și stabilitate23.
 uzanța prezintă caracter colectiv – este generală şi impersonală, aplicându-se unui
număr nedefinit de participanţi la comerț. Prin acest element de colectivitate,
uzanţele se aseamănă cu legea în sens larg, numai că, spre deosebire de lege,
uzanţele sunt creaţia profesioniștilor24.
 Uzanțele conțin un element subiectiv – subiectele de drept le respectă cu
sentimentul că acestea li se impun întocmai precum legea.
Existența acestui sentiment general de obligativitate juridică este o condiţie necesară,
dar nu şi suficientă, pentru ca o uzanţă să devină izvor de drept25. O uzanță este normativă
sau convențională în funcție de forța juridică pe care lex causae o recunoaște uzanțelor.
Uzanțele normative au o putere juridică egală cu legea, în timp ce uzanțele convenționale au
forța unor clauze contractuale26.
§15. Rolul uzanțelor. Uzanțele au roluri diferite, după cum vorbim de uzanțe
normative și de uzanțe convenționale.
Uzanțele normative:
 au ca scop în primul rând reglementarea raporturilor juridice pentru care legea nu
oferă norme juridice27. Altfel spus, uzanţele normative vin să acopere lacunele
legislative. Aceste lacune apar uneori deoarece legiuitorul nu vrea în anumite cazuri
22
A se vedea și D.A. Sitaru, op. cit., p. 137; I. Macovei, op. cit., p. 133-135. Acești autori menționează în
cuprinsul definiției uzanțelor că acestea pot sau nu să prezinte caracter de izvor de drept. Rezultă astfel că nu
este de esența uzanței să aibă forța de izvor de drept. Din acest motiv, nu am menționat această caracteristică în
cuprinsul definiției uzanțelor.
23
D.A. Sitaru, op. cit., pp. 137-138.
24
Ibidem, p. 138.
25
Ibidem, p. 141. Pentru mai multe detalii despre uzanțe ca izvoare ale dreptului civil, a se vedea M. Nicolae,
op. cit., p. 214 și urm. Autorul definește uzanțele normative ca „acele izvoare de drept civil constând în
obiceiurile și uzurile profesionale aplicabile în absența dispozițiilor legale sau atunci când acestea din urmă
trimit, în mod expres, la uzanțe” (p. 214).
26
D.A. Sitaru, op. cit., p. 143.
27
Ibidem.
8
să intervină pe tărâmul comerţului internaţional, unde este necesar un grad ridicat de
flexibilitate care să favorizeze raporturile comerciale. Acest rol de completare a
lacunelor legislative este consacrat prin adagiul consuetudo praeter legem.
 În al doilea rând, uzanțele normative au rol de interpretare sau completare a unor
dispoziţii legale – consuetudo secundum legem28.
 În al treilea rând, uzanţele normative se pot aplica împotriva unor dispoziţii legale
care nu sunt de imperative în sistemul de drept la care a trimis norma conflictuală -
consuetudo contra legem.
Uzanțele convenționale au rolul de a interpreta și completa raportul juridic de comerț
internațional.
§16. Forța juridică a uzanțelor în dreptul comerțului internațional român. Forța
juridică a uzanțelor atunci când legea română este lex causae este conturată de dispozițiile
primului articol al Codului Civil. Art. 1 alin. (6) C.civ. stabilește că, în înțelesul legii române,
noțiunea de uzanțe include atât obiceiul (cutuma), cât și uzurile profesionale. Practic, acest
text de lege distinge între uzanțe ce apar în derularea unor activități economice și acele reguli
nescrise respectate la nivelul unei comunități.
Pentru comerțul internațional, prezintă relevanță uzurile profesionale. Acestea se referă
la uzanțe existente într-o anumită ramură profesională, cum ar fi spre exemplu, uzanțele
agenților de bursă sau într-o anumită zonă geografică, precum porturile sau târgurile.
Art. 1 alin. (1) C.civ. acceptă că în sistemul de drept român pot exista uzanțe normative,
recunoscându-le acestora valoarea de izvor de drept: „Sunt izvoare ale dreptului civil legea,
uzanțele și principiile generale ale dreptului”.
Uzanțele nu au însă întotdeauna caracter de izvor de drept, ci trebuie avute în vedere
circumstanțierile din art. 1 alin. (2)-(4) C.civ.
Astfel, conform art. 1 alin. (2) C.civ.: „În cazurile neprevăzute de lege, se aplică
uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când
nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”.
Acest text are în vedere uzanțele consuetudo praeter legem, adică acele uzanțe ce vin să
completeze lacunele legislative.
În ceea ce privește uzanțele care vin să interpreteze legea sau să deroge de la aceasta
(consuetudo secundum legem și uzanțele consuetudo contra legem), există o restricție impusă
de art. 1 alin. (3) C.civ. Astfel, acestea se vor aplica doar atunci când legea permite în mod
expres acest lucru:„În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura
în care legea trimite în mod expres la acestea”.
28
Ibidem.
9
În materie contractuală, Codul civil confirmă valoarea de izvor de drept a uzanțelor
interpretative și a celor contra legem (art. 1272 C.civ.): „Contractul valabil încheiat obligă
nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile
statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”
(s.n.).
Cu alte cuvinte, în materie contractuală, implicit și în raporturile contractuale specifice
comerțului internațional, este recunoscută valoarea de izvor de drept a uzanțelor, indiferent că
acestea vin să interpreteze, să suplinească sau să deroge de la legea română.
Nu în ultimul rând, pentru a putea avea caracter normativ, o uzanță trebuie să fie
conformă ordinii publice și bunelor moravuri: „Numai uzanțele conforme ordinii publice și
bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept” – art. 1 alin. (4) C.civ.
§17. Comparație între uzanțe și obișnuințele stabilite între părți. Nu trebuie să
confundăm uzanţele comerciale internaţionale cu obişnuinţele stabilite între părţi.
Obişnuinţele stabilite între părţi sunt tot practici sociale care se stabilesc între anumiţi
parteneri comerciali cu relaţii de afaceri îndelungate.
Deosebirea faţă de uzanțe constă în aceea că uzanțele se adresează unui număr
nedeterminat de parteneri comerciali, pe când obișnuințele se stabilesc strict între părţile unei
anumite relații de afaceri.
Obişnuinţele stau la baza uzanţelor în sensul că la început avem practici între un număr
determinat de parteneri, dar care, printr-o anumită repetabilitate şi stabilitate, ajung ca la un
anumit moment să se extindă la nivelul unei ramuri de comerţ, zone geografice, dobândind
acel caracter de colectivitate pe care îl posedă o uzanță29.
§18. Proba uzanțelor. Principiul jura novit curia nu se aplică uzanțelor. Prin urmare,
partea care invocă o uzanță, trebuie să facă proba existenței și conținutului acesteia: „Partea
interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor.” – art. 1 alin. (5) C.
civ. Prevederile Codului civil se corelează cu cele ale Codului de procedură civilă: „Uzanţele,
regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii,
de către cel care le invocă.” – art. 255 alin. (3) teza inițială C. proc. civ.
Sarcina probei este răsturnată în cazul uzanțelor standardizate. Conform art. 1 alin. (5)
teza finală C. civ.: „Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau
organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară”. Ca atare,
atunci când o parte invocă o uzanță publicată într-o culegere oficială, revine celeilalte părți să
facă dovada faptului că uzanța în discuție nu se aplică raportului juridic dedus spre
29
10
soluționare30. Pot fi menționate cu titlu de exemplu regulile INCOTERMS care constituie o
codificare a uzanțelor în materia contractului de vânzare internațională de mărfuri.
Pe lângă culegerile elaborate de către entitățile sau organismele autorizate, există și alte
mijloace de fixare și dovedire a uzanțelor. Menționăm în acest context art. 4 lit. e din Legea
nr. 335/2007 a camerelor de comerț din România care prevede că existența și conținutul
uzanței poate fi probată cu ajutorul unui certificat emis de o cameră județeană de comerț31.
O altă categorie de înscrisuri ce pot fi aduse ca probă în favoarea existenței și
conținutului unei uzanțe sunt hotărârile arbitrale și judecătorești ce constată în considerentele
deciziei existența și conținutul respective uzanțe.
Nu în ultimul rând, dovada unei uzanțe poate fi făcută prin administrarea unei expertize
în care expertul desemnat este o persoană cu o înaltă calificare în domeniul respectiv de
activitate comercială32.
1. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o uzanță pentru a fi o uzanță

normativă?
2. Care sunt elementele definitorii ale uzanței?
3. Care sunt diferențele dintre o uzanță și o obișnuință stabilită între părți?
4. Cine are sarcina probei unei uzanțe codificate?
II. Test grilă
1. Legile-model sau legile-tip reprezintă:

a. Izvoare naționale ale dreptului comerțului internațional, asigurând uniformizarea
raporturilor juridice de comerț internațional;
30
Un autor critică opțiunea de a conferi o putere probatorie superioară uzanțelor standardizate, arătând că simpla
lor includere într-o culegere nu le conferă decât vocația de a deveni uzanțe în cazul în care vor fi receptate de
practicieni. Pentru mai multe detalii, a se vedea I.F. Popa, Ierarhia surselor dreptului în noul Cod civil – rolul
uzanțelor, RRDP, nr. 3/2013, Universul Juridic, București, parag. 18.
31
„Camerele județene de comerț au următoarele atribuții principale: e) eliberează, la cerere, cu respectarea
normelor legale în vigoare şi a competenţelor stabilite pentru alte instituţii, certificate de origine a mărfurilor,
certificate privind uzanţele comerciale, firmele înscrise, adnotările şi modificările în situaţia juridică a
firmelor, precum şi certificate ce atestă existenţa unor incidente comerciale.” – art. 4 lit. e) din Legea nr.
335/2007.
32
11
b. Surse de inspirație pentru dreptului comerțului internațional, care favorizează
apropierea diferitelor legislații naționale în acest domeniu;
c. Reguli imperative și specifice, care generează sancțiuni în caz de nerespectare a
conduitei impuse, indiferent dacă părțile le includ sau nu în contract.
2. Dreptul primar al Uniunii Europene și jurisprudența CJUE:

a. Pot reprezenta izvoare ale dreptului comerțului internațional în măsura în care
reglementează raporturi juridice care intră în sfera sa de aplicare;
b. Nu pot reprezenta izvoare ale dreptului comerțului internațional;
c. Sunt singurele izvoare europene ale dreptului comerțului internațional.
3. Actele normative române în domeniul comerțului internațional:

a. Nu pot fi aplicate raporturilor juridice de comerț internațional, deoarece aceste
raporturi nu pot fi guvernate decât de reguli internaționale sau europene de drept;
b. Se completează cu jurisprudența obligatorie și creează izvoarele națioanle ale
comerțului internațional;
c. Se aplică cu prioritate atunci când există reglementări europene în domeniu, însă
părțile raportului juridic sunt române.
4. Uzanțele în dreptul comerțului internațional:

a. Sunt create de către state, atunci când acestea acționează ca subiecte de drept
privat;
b. Conțin un element subiectiv, în sensul că se referă la drepturi subiective ale
părților;
c. Se diferențiază de obișnuințele stabilite între părți, printre altele, deoarece au un
caracter colectiv și se aplică unui număr nedeterminat de participanți la comerț.
Răspunsuri test grilă: 1.b); 2.a); 3.b); 4.c).
12
Unitatea de învățare 3 – Subiectele dreptului comerțului
internaţional
CUPRINS
3.1. Introducere privind subiectele raporturilor juridice de comerț internațional
3.2. Societățile de naționalitate română cu participare străină
3.3. Sucursalele societăților străine
3.4. Reprezentanțele societăților străine
După studiul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște:
 Criteriile de determinare a naționalității persoanelor juridice și soluția aleasă de

legiuitorul român;
 Particularități de reglementare privind societățile cu participație străină;
 Regimul juridic aplicabil filialei cu participație străină, sucursalelor și

reprezentanțelor societăților străine.
1
3.1. Introducere privind subiectele raporturilor juridice de comerț internațional
§1. Sintagma subiect al dreptului comerțului internațional desemnează orice participant

la comerțul internațional, adică orice subiect al unui raport juridic comercial cu element de
extraneitate.
Bineînțeles, participanți la comerțul internațional pot fi atât persoane fizice, cât și
persoane juridice. În cele ce urmează, ne vom concentra asupra societăților. La nivel
european, termenul societate indică acele persoane juridice care au un scop lucrativ, adică
sunt angrenate într-o activitate comercială. Astfel, conform art. 54 alin. (2) TFUE: „Prin
societăți se înțeleg societățile constituite în conformitate cu dispozițiile legislației civile sau
comerciale, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept public sau
privat, cu excepția celor fără scop lucrativ.”
§2. Naționalitatea societăților participante la comerțul internațional. Persoana
juridică este, la fel ca o persoană fizică, dependentă de un stat. Exigența unei naționalități este
chiar mai stringentă pentru o persoană juridică. Dacă o persoană fizică poate fi apatrid, o
persoană juridică nu poate fi1.
În dreptul comparat, există mai multe criterii de atribuire a naționalității persoanei
juridice.
Sediul statutar. Unul din criterii este cel al sediului statutar. Societatea are naționalitatea
statului pe teritoriul căruia și-a stabilit sediul în actul constitutiv. Astfel, o societate cu sediul
în Cipru ce desfășoară integral activitatea în România, este considerată a avea naționalitate
cipriotă. Avantajul acestui criteriu decurge din ușurința identificării sediului statutar.
Sediul real. Un alt criteriu este cel al sediului real, adică al locului unde se află centrul
principal de conducere și gestiune a activității statutare. Dacă societatea are sediul statutar în
Cipru, dar administratorii o conduc din România, societatea va fi considerată a avea
naționalitate română.
Locul exploatării principale. Locul exploatării principale este cel unde societatea îți
desfășoară activitatea și unde aceasta contractează în mod obișnuit.
Acest criteriu se distinge de cel al sediului real prin faptul că pune accentul pe activitatea
efectivă de producție sau de prestare servicii, iar nu pe locul de unde este coordonată
activitatea societății2. Să luăm exemplul unei societăți care desfășoară mare parte din
activitățile de comerț în România, dar administratorii se află în Bulgaria. În baza criteriului
1
O. Cachard, op.cit. p. 109.
2
Ibidem, p. 120.
2
sediului real, societatea are naționalitate bulgară, în timp ce conform criteriului locului
exploatării principale, societatea are naționalitate română.
Locul incorporării. Locul incorporării este cel unde societatea ia naștere prin
înregistrare sau înmatriculare. Un neajuns al acestui criteriu apare în cazul în care societatea
este înmatriculată într-un paradis fiscal, cu care nu are nicio legătură de fapt (nu prestează
activitate acolo, nu își are stabilită administrația acolo etc.).
Criteriul controlului. Criteriul controlului înseamnă că naționalitatea se determină prin
raportare la influența și puterea exercitată de acționari asupra societății. Spre exemplu, o
societate cu capital 100% german, cu sediul statutar în România, va fi considerată a avea
naționalitate germană.
Este un criteriu criticat, dar utilizat în practică. Pe de-o parte, este criticat pentru că se
raportează la asociați, iar nu la societate3. Pe de altă parte, este criticat din cauza instabilității
sale, de multe ori fiind dificil de identificat locul de unde se exercită controlul.
Temă de reflecție 3.1
Explicați care este diferența între criteriul controlului și criteriul sediului real.
Soluția din dreptul român. În dreptul român, ne raportăm, ca regulă, la criteriul

sediului statutar. Naționalitatea profesioniștilor persoane juridice este dată de locul unde
aceștia și-au stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social (art. 2571 C. Civ.).
Criteriul sediului real are un rol subsidiar. Astfel, dacă persoana juridică are sedii în mai
multe state, sediul real este determinant pentru a identifica naţionalitatea sa. Conform art.
2571 alin. (3) C. Civ., prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de
conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt
adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state. Observăm
astfel cum legiuitorul român evidențiază că, în cazul sediului real, trebuie să ne raportăm la
administratorii societății, iar nu la acționarii acesteia.
Atunci când norma conflictuală română trimite la un sistem de drept străin, retrimiterea
de gradul II este posibilă. Astfel, conform art. 2571 alin. (4): „dacă dreptul străin retrimite la
dreptul statului în conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, este aplicabil
dreptul acestui din urmă stat”.
3
Ibidem, p. 121.
3
Textul de lege are în vedere societățile stabilite într-un paradis fiscal, dar care au ales o
formă de organizare specifică unui alt sistem de drept decât cel în care a fost stabilit sediul.
Să luăm exemplul unei societăți constituite în conformitate cu legea britanică (X Limited
Liability Partnership), cu sediul în Insulele Cayman. În acest caz, norma conflictuală română
din art. 2571 alin. (1) C. civ. trimite la legea din Insulele Cayman. Dacă norma conflictuală
din insulele Cayman nu primește trimiterea, ci trimite la dreptul în conformitate cu care a fost
constituită societatea, se va aplica această din urmă lege, adică, în exemplul nostru, legea
britanică.
În dreptul român, este utilizat și criteriul controlului. Spre exemplu, art. 25 din Convenția
de la Washington (1965) pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și
persoanele altor state, prevede că o persoană juridică cu sediul în statul gazdă al investiției
poate fi considerată o persoană juridică străină, în considerarea controlului exercitat asupra
acesteia din străinătate.
§3. Recunoașterea societăților străine. Atunci când persoana juridică are naționalitate
străină, se pune problema recunoașterii sale. Art. 2582 alin. (1) C. Civ. prevede că:
„Persoanele juridice străine cu scop lucrativ, valabil constituite în statul a cărui
naţionalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în România.” Așadar, societățile străine nu
trebuie să îndeplinească vreo formalitate pentru a le fi recunoscute drepturile pe care le
conferă legislația în conformitate cu care au fost constituite.
3.2. Societățile de naționalitate română cu participație străină
3.2.1. Generalități privind societățile române cu participație străină
§4. Societățile cu participație străină nu sunt o categorie distinctă de persoane juridice,

ci reprezintă acele societăți de naționalitate română, care au capital integral străin sau care au
un capital străin, dar în asociere cu un capital românesc.
Regimul juridic al societăților comerciale românești constituite cu participare străină este
supus dispozițiilor dreptului comun intern, prezentând anumite particularități generate de
elementele de extraneitate pe care acestea le conțin4:„constituirea de societăţi comerciale cu
participare străină, în asociere cu persoane juridice sau fizice române, sau cu capital
integral străin se efectuează cu respectarea dispozițiilor prezentei legi și ale legii privind
regimul investițiilor străine” (art. 286 din legea societăților nr. 31/1990).
4
4
§5. Capacitatea societăților române cu participație străină. Capacitatea societăţilor
comerciale române cu participație străină este determinată de legea română, dat fiind că
vorbim de persoane juridice române (criteriul pe care îl aplicăm fiind cel al sediului social,
prezentat anterior).
O societate cu participație străină poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de
acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice (art. 206
C. Civ.).
Obiectul concret de activitate al unei asemenea societăţi se stabileşte în funcţie de
Clasificarea activităților din economia naţională (cod CAEN), acestea putând desfășura, în
temeiul unei licențe, chiar și acele activități care constituie monopol de stat5.
Art. 6 din Legea nr. 31/1996 prevede că doar persoanele juridice înregistrate în România
pot derula activitățile ce reprezintă monopol de stat6. Totuși, în temeiul art. 49 TFUE, Statul
Român are obligația de a permite societăților constituite pe teritoriul Uniunii Europene să
exercite activități de comerț în aceleași condiții precum societăților române. Ca atare,
apreciem că și subiectele dreptului comerțului internațional având naționalitatea unui alt stat
membru UE pot derula activitățile asupra cărora statul român și-a instituit monopolul.
O societate cu participare străină ce are personalitate juridică română, chiar dacă are
capital integral străin, poate dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor fără restricții.
Societatea cu participare străină este persoană juridică română, astfel încât beneficiază de
toate drepturile garantate oricărei persoane juridice române, indiferent de proveniența
capitalului.
§6. Constituirea societăților române cu participație străină. Din punct de vedere al
formelor de constituire, societăţile comerciale cu participare străină se pot constitui în oricare
dintre formele prevăzute de lege: societate pe acțiuni, societate cu răspundere limitată,
societate în nume colectiv etc.
5
Conform art. 2 din Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, constituie monopol de stat:
a) fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor;
b) producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante;
c) extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase;
d) producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
e) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a băuturilor spirtoase
distilate;
f) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a produselor din tutun şi a hârtiei
pentru ţigarete;
g) organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
h) organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
6
Observăm astfel cum locul incorporării prezintă relevanță juridică și în sistemul nostru de drept.
5
În ceea ce privește constituirea lor, pot exista anumite particularităţi date de provenienţa
capitalului social, cum ar fi spre exemplu, depunerea unor documente suplimentare privind
persoana fizică sau juridică ce aportează capitalul străin7.
§7. Operațiunile valutare ale societăților cu participare străină. Conform art. 4.1 din
Anexa nr. 1 a Regulamentului BNR nr. 4/2005, „operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile,
compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute şi care
se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte
modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii
respective.”
Așadar, operațiunea valutară este definită pe baza a două criterii, unul obiectiv și unui
subiectiv:
 operațiunea valutară este acea operațiune efectuată în valută - criteriu material de
definire, în funcție de moneda în care se realizează operațiunea;
 operațiunea valutară este acea operațiune chiar efectuată în monedă națională care are
loc între un străin și un român (rezident și nerezident) – criteriu de definire a
operațiunilor valutare dat de calitatea subiectelor de drept8.
Sunt considerați rezidenți persoanele fizice având domiciliul în România, persoanele
juridice având sediul în România și sucursalele, reprezentanțele, agențiile entităților străine
înregistrate și/sau autorizate să funcționeze în România (art. 4.2 din Anexa nr. 1 a
Regulamentului BNR nr. 4/2005).
Operațiunile valutare între rezidenți și nerezidenți sunt de două feluri:
 curente, care în esență implică o contraprestație automată;
 operațiuni de capital, care nu implică o contraprestație imediată, un contraechivalent
imediat (e.g. investițiile directe, creditele și împrumuturile financiare etc.)9.
Operațiunile valutare se efectuează, în principiu, prin conturi bancare. Astfel, art. 1 alin.
(1) din Legea nr. 70/201510 stabilește regula efectuării de plăți și încasări doar prin
instrumente de plată fără numerar: “operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate de persoane
juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, liber
profesionişti, persoane fizice care desfăşoară activităţi în mod independent, asocieri şi alte
7
D.-A. Sitaru, op. cit., pag. 170-171.
8
Ibidem, pag. 182-183.
9
Pentru mai multe detalii, a se vedea D.A. Sitaru, op. cit., pag. 183-186.
10
Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar şi
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea
sistemelor moderne de plată.
6
entităţi cu sau fără personalitate juridică de la/către oricare dintre aceste categorii de
persoane se vor realiza numai prin instrumente de plată fără numerar.” Legea nr. 70/2015
instituie plafoane de 5000 de lei sau de 10.000 de lei pentru anumite operațiuni ce pot fi totuși
efectuate în numerar.
§8. Personalul societăților cu participație străină. Societățile cu participație străină
sunt libere să își angajeze atât personal român, cât și personal străin.
Atenție însă, în categoria personalului străin nu intră orice persoană ce nu are cetățenie
română, ci doar cetățenii unui stat din afara Uniunii Europenn ori a Spațiului Economic
European. Conform art. 2 lit. a) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România
prin străin înțelegem „persoana care nu are cetăţenia română, cetăţenia unui alt stat
membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European ori cetăţenia
Confederaţiei Elveţiene”.
Personalul străin se încadrează în două categorii:
 Personal angajat cu contract de muncă;
 Personal cu funcții de conducere și administrare.
Persoanele cu funcții de conducere și administrare nu se află în relații de muncă cu
societatea, ci încheie contracte de management (contracte de mandat), astfel încât nu este
necesar vreun permis de muncă.
Aceștia primesc viză de lungă ședere, în condițiile art. 49 lit. c) din OUG nr. 194/2002.
Ei trebuie să arate că îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii:
 au calitatea de administrator;
 la data solicitării nu sunt asociaţi sau acţionari la societatea comercială în cauză sau la
altă persoană juridică română şi nu au avut aceste calităţi în ultimii 2 ani;
 la societatea în cauză nu mai există un alt străin care a obţinut un drept de şedere în
acest scop;
 societatea în cauză a realizat un aport de capital sau transfer de tehnologie de cel puţin
50.000 euro.
Așadar, nu poate dobândi viză de lungă ședere cel desemnat ca administrator al unei
societăți la care activul este mai mic de 50.000 euro. Acest prag a fost stabilit pentru a evita
situația creării de SRL-uri, cu un capital social de 200 de lei, lipsite de o activitate economică
concretă, la care se desemnează un administrator străin cu scopul exclusiv de a le permite
acestora rămânerea pe teritoriul României.
7
Persoanele străine pot desfășura activități salarizate în România în baza unui aviz de
angajare, care se obține în conformitate cu prevederile OG 25/2014 privind încadrarea în
muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României, și a unei vize de lungă ședere.
Într-o primă etapă, angajatul trebuie să obțină avizul de angajare. Apoi, într-o a doua etapă,
i se acordă viza de lungă ședere, la care trebuie să atașeze copia avizului de angajare 11, dar și
dovada mijloacelor de întreținere pentru întreaga perioadă înscrisă în viză, cazier judiciar și
asigurare medicală pe durata valabilității vizei (art. 44 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România)12.
Numărul de lucrători străini pentru care se pot emite avize de angajare se stabilește anual,
prin Hotărâre a Guvernului României.
Care este rațiunea limitării numărului de vize de angajare acordate lucrătorilor străini?
3.2.2. Filialele cu participație străină
§9. Societățile străine pot, pentru a desfășura activitate lucrativă în România, să

constituie o filială în țara noastră. Filiala cu participație străină reprezintă acea societate
11
Prin excepție,viza de lungă şedere pentru angajare în muncă se acordă fără prezentarea copiei avizului de
angajare, străinilor din următoarele categorii:
a) străinilor al căror acces liber pe piaţa muncii din România este stabilit prin tratate încheiate de România cu
alte state;
b) străinilor care urmează să desfăşoare activităţi didactice, ştiinţifice sau alte categorii de activităţi specifice în
instituţii de profil acreditate ori autorizate provizoriu din România, în baza unor acorduri bilaterale, şi personalul
cu calificare specială, în baza ordinului ministrului educaţiei naţionale, precum şi străinii care desfăşoară
activităţi artistice în instituţii de cultură din România, în baza ordinului ministrului culturii;
c) străinilor care urmează să desfăşoare pe teritoriul României activităţi solicitate de ministere ori de alte organe
ale administraţiei publice centrale sau locale ori de autorităţi administrative autonome;
d) străinilor care sunt numiţi la conducerea unei filiale, reprezentanţe sau sucursale de pe teritoriul României a
unei companii care are sediul în străinătate, iar la data solicitării nu sunt asociaţi, acţionari sau administratori la
o persoană juridică română şi, la filiala, reprezentanţa sau sucursala respectivă, nu mai există un alt străin care
beneficiază de un drept de şedere în acest scop (art. 44 alin. (3) din OUG nr. 194/2002).
12
Solicitarea de viză depusă în baza unui aviz de angajare pentru lucrători sezonieri, în cuprinsul căruia nu se
menţionează că angajatorul asigură cazarea solicitantului, trebuie să fie însoţită, suplimentar faţă de
documentele prevăzute la art. 44 alin. (2) din OUG nr. 194/2002, de dovada asigurării condiţiilor de cazare de
natură să îi asigure un nivel de trai adecvat pentru toată durata şederii preconizate, sub forma unei rezervări
ferme la o unitate de cazare, a unui act de proprietate ori de închiriere a unei locuinţe în România pe numele
solicitantului sau a unei declaraţii autentificate privind asigurarea condiţiilor de cazare adecvată pentru
solicitant, dată de titularul unui drept de proprietate sau de folosinţă a unei locuinţe de pe teritoriul României –
art. 44 alin. 21 din OUG nr. 194/2002.
8
comercială cu personalitate juridică distinctă de cea a societății-mamă din străinătate, dar care
se află sub controlul societăţii-mamă13.
Filiala este un subiect de drept de sine stătător, independent de societatea-mamă din
străinătate. Filiala are un patrimoniu propriu și participă la circuitul economic în nume
propriu.
Din punct de vedere juridic, având personalitate juridică proprie şi fiind deschisă pe
teritoriul României, statutul organic ar filialei va fi supus legii române: „Statutul organic al
filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent
de legea aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o.” – art. 2580 alin. (3) C. civ. Prin
urmare, lex societatis a filialei este distinctă de lex societatis a societății-mamă.
Din punct de vedere valutar, Regulamentul BNR nr. 4/2005 consideră filiala ca fiind
rezident.
În ce privește controlul exercitat de societatea-mamă, acesta se exercită prin capitalul
social al filialei, iar controlul efectiv se realizează prin dreptul de vot al societății-mamă în
calitate de asociat/acționar ori prin modul de organizare și stabilire a organelor de
administrare și control14.
Legătura care există între societatea-mamă şi filiala deschisă de aceasta în România
trebuie analizată din dublă perspectivă:
 Din punct de vedere juridic, în afară de faptul că societatea-mamă este
asociat/acționar în cadrul filialei, cele două entități sunt total distincte. În timp ce
filiala are personalitate juridică română, fiind supusă legii române, societatea-mamă
are personalitate juridică străină, fiind supusă legii sediului ei social.
 Din punct de vedere economic, filiala se află sub controlul societății-mamă, fiind
dependentă de capitalul pus la dispoziție de aceasta. Cu toate acestea, odată
constituită, filiala beneficiază de o autonomie economică în relația cu societatea-
mamă, având un patrimoniu distinct15.
3.3. Sucursalele societăților străine
§10.Sucursala reprezintă un sediu secundar al societății-mamă deschis în România16,

lipsit de personalitate juridică proprie, care beneficiază însă de un capital social care îi este
13
14
Ibidem, p. 237.
15
Ibidem.
16
„Sucursala este forma cea mai complexă de sediu secundar, care prezintă cel mai înalt grad de autonomie
funcţională şi o dotare cu resurse materiale, umane şi financiare care îi permit realizarea obiectului de
9
afectat în întregime de societatea-mamă şi care posedă o anumită autonomie juridică şi
economică faţă de societatea-mamă17.
Sucursala nu are personalitate juridică proprie, fiind o prelungire a personalității juridice
a societății-mamă. Sucursala nu are patrimoniu propriu, având un capital propriu afectat în
exclusivitate de societatea-mamă.
Sub aspectul dreptului internațional privat, sucursala nu are o lex societatis proprie,
statutul ei organic fiind guvernat de legea ce guvernează statutul organic al societății-mamă:
„Statutul organic al sucursalei înfiinţate de către persoana juridică într-o altă ţară este
supus legii naţionale a acesteia.” – art. 2580 alin. (2) C. civ.
§11. Sucursala este dependentă de societatea-mamă pentru că aceasta deține 100% din
capitalul sucursalei18.
În relațiile cu terții, sucursala încheie acte în numele și pe seama societății-mamă sau în
nume propriu, dar pe seama societății-mamă, adică în calitate de mandatar al acesteia.
§12. Cât despre capacitatea de folosință a unor sucursale ale unor societăți străine,
sucursala se află într-o poziție juridică aparte, dat fiind că pe „capul” ei se întrunesc două
legi19:
 pe de o parte, legea străină ca lege a societății-mamă, pentru că sucursala este o
prelungire a personalității juridice a societății-mamă;
 pe de altă parte, legea română. Întrucât sucursala își desfășoară activitatea pe teritoriul
României, este supusă unui ansamblu de acte normative ce conturează capacitatea
juridică a unei persoanei juridice străine din România20.
Ca atare, dat fiind că este supusă legii societății-mamă, sucursala nu poate desfășura în
România decât acele acte atribuite de către societatea-mamă și nu va putea face mai mult
decât societatea-mamă în țara de origine21.
Pe de altă parte, sucursala este supusă unui pachet de legi române ce configurează
situația juridică a persoanelor străine în România.
§13. Autonomia sucursalei față de societatea-mamă. În ceea ce privește elementele
de autonomiei ale sucursalei, din punct de vedere juridic:
activitate al societăţii care a înfiinţat-o, cu regularitate şi cu îndeplinirea unor funcţii specifice.” – E. Duca, O
abordare sistemică a sediilor permanente, Monitorul Fiscalității Internaționale nr. 3/2010.
17
18
Ibidem, pp. 240-241.
19
Ibidem, p. 244.
20
21
Ibidem, p. 244.
10
 Sucursala are capacitate procesuală de folosință, putând figura în proces nu doar ca
pârât, ci și ca reclamant22. Sucursala stă în proces în nume propriu, iar nu ca mandatar
al societății-mamă23.
 Sucursala poate fi acționată în justiție la sediul din România pentru actele juridice
încheiate24: „Instanţele române sunt de asemenea competente pentru a judeca orice
cerere privind activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul
principal în România, când acest sediu secundar este situat în România la data
introducerii cererii.” – art. 1065 alin. (3) C. proc. civ.
 având o masă de bunuri afectate derulării activității, sucursala poate fi supusă unor
proceduri de faliment, lichidare, dizolvare, independent de societatea-mamă. Altfel
spus, o sucursală se poate dizolva fără a influența în vreun fel societatea-mamă25.
Dizolvarea societății-mamă atrage însă dizolvarea sucursalei. În cazul în care
societatea-mamă își încetează existența, sucursala din România a acelei societăți își va
înceta existența.
Din punct de vedere economic:

 având capital propriu, sucursala beneficiază de o anumită autonomie de gestiune,
având un bilanț de venituri și cheltuieli proprii; de asemenea, sucursala este supusă
înregistrării fiscale la autoritățile române, asemănându-se din acest punct de vedere cu
o societate română;
 pentru activitatea economică derulată pe teritoriul României, sucursala plătește
impozit în România.
§14. Din punct de vedere valutar, sucursala este considerată rezident în România, așadar
operațiunile pe care sucursala le derulează cu alți rezidenți se vor desfășura în monedă
națională. Odată ce și-a deschis o sucursală pe teritoriul României, însăși societatea-mamă
din străinătate devine rezidentă din punct de vedere valutar, ceea ce face ca operațiunile
22
M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1 –
526, Universul Juridic, București, 2013, p. 174.
23
„Activitatea de reprezentare convențională în fața instanțelor de judecată este o activitate necomercială,
rezervată prin lege avocaților și consilierilor juridici. Or, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie
reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar
putea constitui obiect de activitate al mandatarului. (…)
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în
judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată nu se pot face prin
mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.” – ICCJ, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de derept, Decizia nr. 9/04.09.2016.
24
25
Ibidem.
11
comerciale ale societății-mamă cu alți rezidenți din România să se poată desfășura în monedă
națională26.
§15. Înregistrarea sucursalelor. Societățile-mamă care deschid sucursale în România
trebuie să ceară înregistrarea acestora la oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei
sucursale27. Spre exemplu, dacă societatea franceză A SARL deschide o sucursală cu sediul
în Timișoara, formalitățile de înregistrare vor fi efectuate la Registrul Comerțului Timiș.
Formalităţile de publicitate prevăzute de prezentul articol trebuie efectuate de
reprezentantul sucursalei28.
Cererea de înregistrare trebuie să includă anumite informații obligatorii 29, respectiv:
a) denumirea persoanei juridice din străinătate şi forma juridică, precum şi denumirea
sucursalei, dacă este diferită de cea a persoanei juridice;
b) registrul în care este înmatriculată persoana juridică din străinătate, numărul de
înmatriculare şi, după caz, identificatorul unic la nivel european30 (EUID);
c) sediul social;
d) obiectul de activitate al sucursalei;
e) numele şi calitatea reprezentanţilor persoanei juridice din străinătate şi ale celor care
se ocupă nemijlocit de activitatea sucursalei, cu precizarea dacă puterile ce li s-au conferit
urmează a fi exercitate împreună sau separat;
f) în cazul sucursalelor persoanelor juridice din state care nu sunt state membre ale
Uniunii Europene sau state participante la Spaţiul Economic European, se va menţiona şi
legea naţională aplicabilă persoanei juridice.
Din perspectivă formalistă, la registrul comerţului de la sediul sucursalei se depun,
printre altele31:
a) actul constitutiv şi statutul persoanei juridice din străinătate, dacă sunt conţinute în
documente separate, împreună cu toate modificările acestor documente sau actul constitutiv
actualizat, în traducere certificată;
26
Ibidem, p. 245.
27
Art. 24 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.
28
29
30
Conform art. 121 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului: „Pentru identificare, inclusiv în
comunicarea dintre registrele comerţului din statele membre prin sistemul de interconectare, persoanele fizice
şi juridice înregistrate în registrul comerţului vor avea şi un identificator unic la nivel european (EUID), care
include elementul de identificare al României, elementul de identificare al registrului naţional, numărul
persoanei din registrul respectiv şi, dacă este necesar, alte elemente pentru a evita erorile de identificare.”
31
12
b) documente care să ateste sediul social al persoanei juridice din străinătate, obiectul de
activitate al acesteia şi, cel puţin anual, valoarea capitalului subscris, în cazul sucursalelor
persoanei juridice din state care nu sunt state membre ale Uniunii Europene sau state
participante la Spaţiul Economic European, dacă aceste informaţii nu sunt incluse în
documentele prevăzute la lit. a);
c) un certificat, în traducere certificată, de la registrul în care este înmatriculată persoana
juridică din străinătate, care să ateste existenţa societăţii;
d) situaţiile financiare ale persoanei juridice din străinătate;
e) dovada sediului sucursalei.
Totodată, dacă este cazul, se înregistrează menţiuni referitoare la32:
a) deschiderea şi încetarea unei proceduri judiciara sau extrajudiciare de insolvenţă
asupra persoanei juridice din străinătate;
b) dizolvarea, deschiderea lichidării persoanei juridice din străinătate, numele şi puterile
lichidatorilor, finalizarea lichidării;
c) închiderea sucursalei şi radierea acesteia din registrul comerţului.
În cazul persoanelor juridice din state membre UE, oficiul registrului comerţului
primeşte, prin sistemul de interconectare a registrelor comerţului, informaţiile şi documentele
privind deschiderea şi încetarea oricărei proceduri de dizolvare, lichidare sau de insolvenţă a
persoanei juridice, precum şi privind radierea acesteia din registru, în vederea înregistrării din
oficiu a acestora33.
În cazul în care persoana juridică din statul membru al Uniunii Europene a fost radiată
din registru, oficiul registrului comerţului radiază, din oficiu, cu titlu gratuit, sucursalele
acesteia34.
3.4. Reprezentanțele societăților străine
§16. Reprezentanța reprezintă un sediu social al societății-mamă, lipsit de personalitate

juridică, care nu are capital propriu şi care poate efectua doar operaţiuni de reprezentare a
societății-mamă în relaţiile cu partenerii comerciali din România35.
Reprezentanța nu este un subiect de drept distinct, nu are personalitate juridică proprie,
fiind o prelungire a personalității juridice a societății-mamă, guvernată de lex societatis a
societății-mamă36.
32
33
34
35
13
Reprezentanța poate încheia acte juridice în calitate de reprezentant al societății-mamă,
fiind un mandatar al acesteia pe teritoriul României. Sub acest aspect, reprezentanța se
aseamănă cu sucursalele, care derulează și activitatea în numele și pe seama societății-mamă.
Totuși, sucursalele pot încheia și contracte de mandat fără reprezentare, spre deosebire de
reprezentanțe, care pot încheia doar mandate cu reprezentare37.
Reprezentanța nu are un capital propriu, ci doar o anumită masă de bunuri necesară
exclusiv activităților derulate în România. Drept consecință, reprezentanțele nu pot efectua
decât operațiuni stabilite de societatea-mamă în limita obiectului de activitate al acesteia38.
§17. Constituirea reprezentanței. Procedura de constituire a reprezentanței se
declanșează la cererea societății-mamă. Această cerere trebuie să cuprindă:
 denumirea reprezentanței;
 obiectul de activitate;
 durata de funcţionare;
 sediul reprezentanţei;
 personalul şi funcţiile pe care acesta urmează să le ocupe acesta în cadrul
reprezentanţei39.
La cerere trebuie anexate o serie de documente care să evidenţieze statutul juridic al
societății-mamă din străinătate:
 o atestare, în original, din partea registrului comerţului sau a Camerei de Comerț și
Industrie, din statul de origine al societății-mamă, arătând obiectul de activitate al
societății-mamă și capitalul social al acesteia;
 un certificat de bonitate din partea băncii prin care societatea mamă își desfășoară
operațiunile financiare;
 o împuternicire autentificată pe care societatea-mamă o oferă reprezentanţilor
desemnaţi în România40.
În legătură cu această cerere, competent este Ministerul pentru Mediul de Afaceri 41 care
are un termen de 30 de zile pentru a se pronunța. În situaţia în care există, din diferite motive,
un refuz privind cererea de autorizare acesta trebuie motivat. Dacă nu există un refuz, se va
36
Ibidem.
37
Ibidem.
38
Ibidem.
39
Art. 4 din Decretul-Lege nr. 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a reprezentanțelor
societăților comerciale și organizațiilor economice străine
40
Art. 5 din Decretul-Lege nr. 122/1990.
41
La acest moment, integrat în Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri.
14
emite autorizaţia care va cuprinde denumirea, durata şi sediul reprezentanţei, obiectul de
activitate şi condiţiile de exercitare a activităţilor în ţară.
Odată obţinută autorizaţia, reprezentanța trebuie să se înscrie în 15 zile la autoritatea
fiscală română de la sediul ei social.
§18. Capacitatea de folosinţă a reprezentanţei deschise în România este guvernată de
două legi:
 capacitatea de folosință a reprezentanței este supusă legii societății-mamă, cu aceleași
consecințe ca la sucursală:
o obiectul de activitate nu poate fi mai extins mai mult decât obiectul societății-
mamă;
o nu poate face acte juridice decât pe seama și în numele societății-mamă;
o își încetează activitatea în momentul în care societatea-mamă dispare din țara de
origine.
 reprezentanța este supusă și legislației din România, desfășurându-și activitatea pe
teritoriul țării noastre42.
§19. În ceea ce priveşte obiectul de activitate al reprezentanţei, el este precizat în
autorizaţia de funcţionare. Spre exemplu, o reprezentanță poate:
 să emită sau să primească oferte și comenzi, să participe la negocieri, fără posibilitatea
de a semna contracte în nume propriu43;
 să realizeze operațiuni de marketing și publicitate44;
 poate desfășura operațiuni de asistență tehnică, anumite activități de prestări de
servicii, pentru mașinile, utilajele, pe care societatea-mamă le livrează în România;
 în anumite domenii, poate să presteze în România servicii similare celor prestate de
societatea-mamă în țara de origine (e.g., agenții de transport persoane, agenții de
turism etc.)45.
§20. Din punct de vedere valutar, reprezentanța este considerată rezidentă46. Ca și în
cazul sucursalelor, societățile comerciale străine care au o reprezentanță în țară devin
42
Pentru mai multe detalii, a se vedea D.A. Sitaru, op. cit., pp. 252-253.
43
G. Toader, Forme juridice de organizare a societăților comerciale prevăzute de legislația română și de cea
comunitară, Monitorul fiscalității international nr. 2/2009.
44
Ibidem. De exemplu, o societate din străinătate care intenționează să desfășoare o activitate în România, își
deschide o reprezentanță pentru a își face reclamă și pentru a informa terții în legătură cu activitatea acesteia în
străinătate.
45
46
Pentru regimul fiscal al reprezentanțelor, a se vedea I. Condor, S. Cristea, Impozitarea unor venituri obţinute
din România de nerezidenţi şi impozitul pe reprezentanţe, Monitorul Fiscalității Internaționale nr. 5/2010.
15
rezidente din punct de vedere valutar, deși ele nu au constituit o persoană juridică pe teritoriul
țării47.
§21. Și în legătură cu litigiile în care poate fi implicată o reprezentanță a unei societăţi
străine, se creează o ficţiune de către legea română, în sensul atragerii competenței instanței
de la sediul reprezentanței, atunci când aceasta are calitatea procesuală de pârât 48.
1. În ce constă criteriul locului exploatării principale și cum se diferențiază acest criteriu

față de criteriul sediului real?
2. Ce fel de criteriu (criterii) de stabilire a naționalității unei societăți se aplică în dreptul

român?
II. Rezolvați următoarele grile:
1. În privința naționalității societăților participante la comerțul internațional:

a. Criteriul locului exploatării principale se diferențiază de cel al sediului real, întrucât
acesta din urmă trebuie necesarmente să fie inclus în actul constitutiv al societății;
b. Criteriul sediului statutar coincide cu cel al locului încorporării, referindu-se la sediul
societății stabilit conform statutului.
c. Criteriul controlului se referă acea situație unde prezintă relevanță naționalitatea
asociaților ori acționarilor care influențează și decid activitatea societății.
2. În ceea ce privește recunoașterea societăților străine:

a. Acest tip de societăți trebuie să îndeplinească o serie de proceduri specifice,
reglementate de legea specială;
b. Această instituție se aplică inclusiv societăților române cu capital străin;
c. Societățile străine sunt recunoscute de plin drept în România dacă sunt constituite în
mod valabil în conformitate cu dreptul statului de care aparțin.
3. Societățile române cu participație străină:
47
D.A. Sitaru, op. cit., pp. 254-255.
48
A se vedea art. 1065 alin. (3) C. proc. civ.
16
a. Sunt supuse principiului specialității capacității de folosință, conform Codului Civil;
b. Nu pot angaja personal străin, atâta timp cât își desfășoară întreaga activitate pe
teritoriul român;
c. Pot avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
4. Filialele cu participație străină:

a. Sunt supuse, în privința statutului organic, aceleiași legi precum societatea-mamă sub
controlul căreia se află;
b. Nu au personalitate juridică, ci sunt o prelungire a societății-mamă;
c. Au ca asociat/acționar majoritar societatea-mamă.
Răspunsuri grile: 1. c); 2.c); 3.c); 4.c).
17
Unitatea de învăţare 4 – Investiţiile străine
CUPRINS
4.1. Investitorul străin – subiect al dreptului comerțului internațional
4.2. Investițiile străine directe
4.3. Investițiile de portofoliu
4.4. Drepturi și garanții de care beneficiază investitorii străini
La sfârșitul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște:
• Definiția noțiunii de investitor străin;
• Definiția, formele și clasificările investițiilor străine directe;
• Drepturile și garanțiile de care beneficiază investitorii străini.
1
4.1. Investitorul străin – subiect al dreptului comerțului internațional
§1. Un alt subiect al dreptului comerțului internațional asupra căruia ne îndreptăm atenția
este investitorul străin.
În analiza noastră, trebuie să pornim de la OUG nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor
directe, care definește investitorul ca fiind orice persoană fizică sau juridică, rezidentă sau
nerezidentă, ce realizează în România o investiție într-una din cele două forme prevăzute de lege,
și anume investiție directă sau investiție de portofoliu.
Pentru a defini calitatea de rezident sau nerezident a investitorilor, OUG nr. 92/1997 face
trimitere la reglementările BNR. În concret, concludente pentru a conferi calitatea de nerezident și
pentru a fi pe tărâmul noțiunii de investitor străin, sunt:
• domiciliul, pentru persoana fizică; și
• sediul, pentru persoana juridică.
Per a contrario, cetățenia sau alte elemente de identificare sunt irelevante sub aspectul
calificării unui investitor ca fiind străin, cu excepțiile prevăzute de o lege internă sau de o convenție
internațională la care România este parte1.
Ca atare, un cetățean român cu domiciliul în străinătate va putea fi considerat investitor străin,
pe când un cetățean străin cu domiciliul în România nu va avea această calitate.
Așadar, investitorul străin este persoana nerezidentă în România care realizează în România
investiții directe sau de portofoliu. Vom analiza în continuare ce înseamnă investiție directă și
investiție de portofoliu.
4.2. Investițiile străine directe
§2. Definiția investițiilor străine directe. Art. 2 lit. a) din OUG nr. 92/1997 defineşte
investiţia directă ca fiind participarea investitorului străin la constituirea sau la extinderea unei
întreprinderi în oricare din formele prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau de părţi sociale
ale unei societăți comerciale, cu excepția unei investiții de portofoliu sau înfiinţarea şi extinderea
în România a unei sucursale de către o societate străină, prin:
- aport financiar, în monedă naţională sau în valută convertibilă;
- aport în natură de bunuri imobile sau/şi bunuri mobile, corporale şi necorporale;
1
2
- participarea la creşterea activelor unei întreprinderi, prin orice mod legal de finanţare.
Rapoartele anuale BNR privind investițiile străine detaliază noțiunea de investiție străină
directă2.
Astfel, constituie o investiție străină directă o relație investițională de durată între o
entitate rezidentă şi o entitate nerezidentă. De regulă, implică exercitarea de către investitor a
unei influențe manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit.
Sunt considerate investiții străine directe:
(i) capitalul social vărsat şi rezervele ce revin unui investitor nerezident care deține cel
puțin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi rezidente;
(ii) creditele dintre acest investitor sau grupul din care face parte acesta şi întreprinderea
rezidentă în care a investit, precum şi profitul reinvestit de către acesta3.
(iii) Investițiile de capital sau creditele provenite de la societăți nerezidente care au o
participație sub 10%, dar care fac parte din grupul unui investitor direct în societatea
rezidentă respectivă (societăți surori4).
Spre exemplu, există grupul de societăți A, din care fac parte, printre altele, societatea
A1, cu sediul în Cipru și societatea A2, cu sediul în România. Acționarii A2 sunt
societatea-mamă A, care deține 95% din acțiuni, și A1 cu 5% din capitalul social. Dacă
A1 îi oferă un credit societății A2, aceasta va fi considerată investiție străină directă.
(iv) Societățile rezidente asupra cărora investitorul nerezident exercită o influență
semnificativă pe cale indirectă, şi anume entitățile rezidente ale întreprinderii rezidente
în care investitorul nerezident deține cel puțin 10% din capitalul social subscris 5. Spre
exemplu, societatea-mamă A, cu sediul în Franța, controlează în România societatea B,
la care deține 80% din acțiuni. Societatea B, la rândul său, deschide filiala C pe teritoriul
României. Filiala C este considerată o investiție străină directă a lui A.
2
Rapoartele BNR privind investițiile străine directe pot fi accesate online de pe pagina oficială a instituţiei:
http://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=9403.
3
BNR, Investițiile străine în România în 2017, p. 5.
4
Societăți surori: societăți din cadrul aceluiași grup, rezidente în țări diferite, între care nu există o relație directă de
control sau influență, respectiv niciuna dintre companii nu are cel puțin 10% din voturi sau o participație de cel puțin
10% la capitalul celeilalte.
5
BNR, op. cit., p. 5.
3
§3. Întreprinderea investiție străină directă. Conform acelorași rapoarte BNR,
întreprinderea investiție străină directă de gradul I este o întreprindere rezidentă, cu sau fără
personalitate juridică, în care un investitor nerezident deține cel puțin 10% din voturi sau din
capitalul social subscris, respectiv din capitalul de dotare/de lucru (active corporale) în cazul
întreprinderilor fără personalitate juridică6.
Deținerea a cel puțin 10% din voturi sau din capitalul social subscris, respectiv din activele
corporale, este primordială în stabilirea relației de investiție directă7.
Întreprinderea investiție străină directă de gradul II este o întreprindere rezidentă, cu
personalitate juridică, în care un investitor străin direct controlează, prin intermediul unei
întreprinderi investiție străină directă, cel puțin 10% din capitalul social subscris. Întreprinderile
investiție străină directă de gradul II sunt filiale sau asociate ale întreprinderilor investiție străină
directă8.
În acest context, filialele reprezintă companiile rezidente în care întreprinderile investiție
străină directă dețin peste 50% din voturi sau din capitalul social subscris, iar asociatele sunt
companiile rezidente în care întreprinderile investiție străină directă dețin între 10% şi 50 % din
capitalul social subscris9.
Mai precizăm că referirile la întreprinderi fără personalitate juridică vizează exclusiv
sucursalele întrucât reprezentanțele sau alte puncte de lucru nu reprezintă o investiție.
§4. Clasificări ale investițiilor străine directe. Investițiile străine directe pot fi clasificate
în funcție de mai multe criterii.
Astfel, după operaţiunea prin care investiţia directă are loc, distingem între:
• fuziuni şi achiziții – constau în preluarea integrală sau parțială de întreprinderi de către
investitori străini de la rezidenți;
• dezvoltare de întreprinderi - investitorul străin își majorează deținerea de capital în
întreprinderea investiție străină directă;
• restructurare de întreprinderi - investitorul străin finanțează, prin aport de capital, o
întreprindere investiție străină directă cu pierderi, în vederea rentabilizării acesteia;
6
Ibidem, p. 6.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
4
• investiții de tip Greenfield (investiții pornite de la zero) – constau în înființarea de
întreprinderi de către sau împreună cu investitori străini10.
Un alt criteriu de clasificare are la bază perspectiva ţării care beneficiază de investiţie și distinge
între:
• investiţii străine directe care constituie un substitut pentru importuri, caz în care
întreprinderea beneficiară produce bunuri care au făcut anterior obiectul importului de către
ţara gazdă;
• investiţii străine directe care contribuie la creşterea exporturilor - care sunt motivate de
dorinţa căutării unor noi surse de materii prime de către întreprinderea investitoare şi care
vor duce la creşterea exporturilor către ţările unde desfășoară activitate întreprinderea
investitoare;
• investiţii străine directe iniţiative guvernamentale - caz în care investiţia are loc ca urmare
a stimulentelor acordate de către guvernele naţionale11.
Test de autoevaluare 4.1.
Soluționați următoarele grile:

1. Sunt investitori străini:
a. Persoanele ce nu au naționalitatea română;
b. Persoanele fizice sau juridice, ce au domiciliului sau sediul într-un alt stat;
c. Orice persoană care realizează o investiție în România și angajează forță de muncă din
străinătate.
2. Reprezintă investiție directă:

a. Creditele dintre un investitor străin și întreprinderea rezidentă în care a investit;
b. Profitul împărțit între asociații unei societăți străine ce-și desfășoară activitatea în
România;
c. Societățile rezidente asupra cărora investitorul exercită o influență constând în
deținerea de capital, indiferent de cota acestuia.
10
Ibidem, pp. 6-7.
11
L. Lazăr, S. Lazăr, Considerații privind investițiile străine directe, RRDA nr. 9/2011, Wolters Kluwer, București.
5
3. În cazul întreprinderilor investiție străină directă, sintagma întreprinderi fără personalitate
juridică desemnează:
a. Sucursalele, reprezentanțele și/sau punctele de lucru ale unei societăți;
d. Doar sucursalele unei societăți;
e. Doar filialele unei societăți, întrucât acestea sunt întotdeauna lipsite de personalitate
juridică proprie.
4.3. Investițiile de portofoliu
§5. Conform art. 2 lit. b) din OUG nr. 92/1997 privind investițiile străine directe, investiţia
de portofoliu (sau de capital) constă în dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de capital
organizate şi reglementate şi care nu permit participarea directă la administrarea societăţii
comerciale, ci doar obţinerea de profit.
OUG nr. 92/1997, deși definește investiția de portofoliu, nu se ocupă de analiza investițiilor
de portofoliu, arătând în art. 3 că regimul acestora va fi stabilit printr-o lege specială: „Regimul
investiţiilor de portofoliu, inclusiv avantajele de care acestea beneficiază, se stabileşte prin lege
specială”.
§6. Actualmente, investițiile de portofoliu sunt supuse unor dispoziții dispersate în diverse
acte normative ce reglementează materia valorilor mobiliare, respectiv:
• Legea nr. 297/2004 privind piața de capital;
• Legea 24/2017 privind emitenţii de instrumente financiare şi operaţiuni de piaţă;
• Legea 126/2018 privind piețele de instrumente financiare;
• Un alt act normativ relevant este OG nr. 66/1997 privind regimul investiţiilor străine în
România, realizate prin cumpărarea de titluri de stat. Aceasta întrucât dobândirea de titluri
de stat emise de statul român poate să constituie o investiție de portofoliu.
§7. Conform art. 2 alin. (1) pct. 50 din Legea nr. 24/2017 privind emitenții de instrumente
fnanciare, valorile mobililare sunt definite ca fiind acele „instrumente financiare care pot fi
negociate pe piaţa de capital, ca de exemplu:
a) acţiuni emise de societăţi şi alte titluri de valoare echivalente acţiunilor emise de societăţi;
b) obligaţiuni şi alte titluri de datorie securitizate;
6
c) orice alte titluri de valoare care conferă dreptul de a cumpăra sau de a vinde asemenea
valori mobiliare sau care conduc la o decontare în numerar, stabilită în raport cu valori mobiliare,
monede, rate ale dobânzii sau rentabilităţii, mărfuri sau alţi indici ori unităţi de măsură;”
§8. Investiţiile de portofoliu constau în dobândirea de valori mobiliare și au mai degrabă un
scop speculativ, spre deosebire de investițiile directe, unde se urmărește dobândirea controlului
asupra managementului întreprinderii străine. Investițiile de portofoliu nu permit participarea
efectivă a investitorului la viața economică a entității respective.
Profitul, în cazul investițiilor de portofoliu, se realizează prin fructele pe care le produc
respectivele valori mobiliare (dividende, dobânzi) și prin înstrăinarea ulterioară a valorilor
mobiliare. Activitățile specifice investițiilor de portofoliu au loc prin intermediul operaţiunilor
bursiere și nu au ca scop realizarea unei relaţii investiţionale de durată.
Realizați o comparați între investițiile străine directe și cele de portofoliu.
4.4. Drepturi și garanții de care beneficiază investitorii străini
§9. OUG nr. 92/1997 reglementează anumite drepturi, garanții și facilități pentru investitorii
străini. Bineînțeles, aceste beneficii se completează și chiar suprapun cu cele oferite de alte acte
normative, oricărei persoane ce desfășoară activități cu caracter lucrativ pe teritoriul României.
§10. Conform art. 4 alin. (2) din OUG nr. 92/1997, investitorii străini beneficiază de
următoarele garanţii şi facilităţi:
• posibilitatea efectuării de investiţii în orice domeniu şi în orice forme juridice prevăzute
de lege;
• egalitate de tratament - just, echitabil şi nediscriminatoriu - pentru investitorii români sau
străini, rezidenţi sau nerezidenţi în România;
• garanţii împotriva naţionalizării, exproprierii sau altor măsuri cu efect echivalent;
• facilităţi vamale şi fiscale;
• dreptul la conversia în valuta investiţiei a sumelor în lei ce le revin din investiţie, precum
şi la transferul valutei în ţara de origine, potrivit reglementărilor privind regimul valutar;
7
• dreptul de a alege instanţele judecătoreşti sau arbitrale competente pentru soluţionarea
eventualelor litigii;
• posibilitatea angajării de cetăţeni străini, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Iar conform art. 6 din OUG nr. 92/1997, o societate, persoană juridică nerezidentă, poate
dobândi orice drepturi reale asupra bunurilor imobile, în măsura necesară derulării activităţii sale,
potrivit obiectului social, cu respectarea dispoziţiilor legale privind dobândirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor de către străini.
§11. Dintre toate aceste drepturi și garanții, în continuare vom analiza succint garanția
împotriva indisponibilizării investiției, după care vom vedea în ce condiții pot străinii să
dobândească imobile în România.
§12. Garanția împotriva indisponibilizării investiției. Temeiul juridic general al acestei
garanții îl regăsim în Constituție, în art. 44 alin. (3), (4) și (6) din Constituție:
„(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit
legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică
a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură
discriminatorie a titularilor.
(6) Despăgubirile (…) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență,
prin justiție”.
Pornind de la textele generale din Constituție, art. 8 alin. (1) din OUG nr. 92/1997 prevede
că: „Investiţiile nu pot fi naţionalizate, expropriate sau supuse unor măsuri cu efect echivalent,
exceptând cazurile în care o astfel de măsură întruneşte, cumulativ, următoarele condiţii:
a) sunt necesare pentru cauză de utilitate publică;
b) sunt nediscriminatorii;
c) se efectuează în conformitate cu prevederile exprese ale legii;
d) se fac cu plata unei despăgubiri prealabile, adecvate şi efective”.
Prin urmare, o expropriere pentru o cauză de utilitate publică a unei investiții se va putea
realiza numai cu plata unei despăgubiri, care trebuie să fie:
• prealabilă și efectivă – valoarea sa trebuie să fie nu doar determinată în bani, ci și plătită
înainte ca exproprierea să aibă loc;
8
• adecvată - modalitatea de plată trebuie să corespundă valorii de piață a investiției
indisponibilizate12 la momentul imediat anterior exproprierii sau înainte ca exproprierea
iminentă să devină cunoscută într-un mod care să afecteze valoarea investiţiei (art. 8 alin.
(2) din OUG nr. 92/1997).
Despăgubirile se vor determina prin acordul ambelor părți, investitor și stat. În cazul în care
părțile nu ajung la un acord, investitorul se poate adresa unei autorități judiciare.
§13. Regimul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor din România de
către investitori străini. Atunci când investitorul străin creează o persoană juridică cu sediul în
România, aceasta din urmă poate dobândi proprietatea asupra terenurilor și clădirilor fără nicio
restricție specifică, din moment ce are naționalitate română.
Ce se întâmplă însă când o persoană de altă naționalitate vrea să cumpere terenuri sau clădiri
din România?
În privința clădirilor, din nou nu există nicio limitare prevăzută de lege, străinii putând
dobândi proprietatea asupra acestora întocmai precum un român. În materia terenurilor însă, există
anumite restricții pe care le vom analiza în continuare.
Conform art. 44 alin. (2) din Constituție „(…) Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.
Așadar, un străin poate dobândi proprietatea asupra unui teren:
• prin moștenire legală (ipoteză care, evident, nu interesează domeniul investițiilor străine);
• prin acte între vii (sau mortis causa – însă nici această ipoteză nu are aplicare în comerțul
internațional):
o în condițiile prevăzute de legea organică;
o dacă existe o convenție internațională în acest sens, la care România este parte - o
asemenea convenție o constituie Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană;
o dacă există reciprocitate în ceea ce privește recunoașterea dreptului de proprietate asupra
terenurilor între România și statul de proveniență a investitorului străin.
12
9
Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de
către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine („Legea nr.
312/2005”) este legea organică la care face trimitere Constituția României.
Potrivit acesteia, regimul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este diferit
după cum este vorba de:
• Rezidenți ai unui stat membru al Uniunii Europene (sau ai Spațiului Economic European
ori ai Elveției).
• Rezidenți care aparțin unor state terțe.
Rezidenți UE (ai SEE și ai Elveției) În ceea ce privește prima categorie, în lege există o
prevedere generală cu caracter de principiu și două reglementări specifice.
Astfel, art. 3 din Legea nr. 312/2005 stabilește cu caracter de regulă generală că:
„Cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România,
precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute de lege pentru
cetăţenii români şi pentru persoanele juridice române”.
O primă reglementare specială este cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 312/2005 și se referă la
terenurile având drept scop constituirea de reședințe sau sedii secundare:
„Cetăţeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România cu
domiciliul într-un stat membru, precum şi persoana juridică nerezidentă, constituită în
conformitate cu legislaţia unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor
pentru reşedinţe secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data
aderării României la Uniunea Europeană”.
A doua reglementare specială se referă la terenurile agricole, păduri și terenuri forestiere:
„Cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România,
precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere la împlinirea
unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană” – art. 5 din Legea nr.
312/2005.
Cele două limitări temporale s-au împlinit la 01.01.2012, respectiv 01.01.2014, astfel că la
acest moment rezidenții statelor membre UE pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor
în aceleași condiții ca un rezident român.
10
De altfel, Legea nr. 17/201413 detaliază regimul juridic referitor la achiziționarea de terenuri
agricole de către rezidenți ai unui stat membru UE.
Cât despre persoanele fizice sau juridice aparținând unor state terțe, Legea nr. 312/2005
stabilește că acestea pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condițiile reglementate
prin tratate internaționale pe bază de reciprocitate. Însă România nu a încheiat până acum niciun
tratat internațional în această materie.
În concluzie, la acest moment:
• Rezidenții unui stat membru al Uniunii Europene (și al Spațiului Economic European și ai
Elveției) pot dobândi proprietatea asupra terenurilor din România fără nicio restricție
specifică;
• Rezidenții unui stat terț de Uniunea Europeană nu pot încheia acte juridice de dobândire a
proprietății asupra terenurilor din România.
§14. Soluționarea litigiilor dintre investitorii străini și statul român. Conform art. 11 din
OUG nr. 92/1997, litigiile dintre investitorii nerezidenți și statul român cu privire la
indisponibilizarea investiției pot fi soluționate fie de către instanțele judecătorești naționale, fie pe
calea arbitrajului:
„Litigiile dintre investitorii străini şi statul român (…) vor fi soluţionate, la alegerea
investitorului, potrivit procedurii instituite prin:
a) Legea contenciosului administrativ14;
b) Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane
ale altor state, încheiată la Washington la 18 martie 1965 (…), atunci când investitorul
străin este cetăţean al unui stat-parte la convenţie şi diferendul este rezolvat prin
conciliere şi/sau arbitraj. În astfel de situaţii, o societate română în care investitorii
străini deţin – potrivit legii române – o poziţie de control, aceasta va fi considerată,
13
Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în
extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare
terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.
14
Dispozițiile aplicabile procesului civil internațional din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat au fost abrogate, fiind succedate de prevederile din cartea a VII-a a Codului de procedură
civilă. Tot astfel, trimiterea făcută la legea contenciosului administrativ trebuie considerată a fi făcută la Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004.
11
conform art. 25 alin. (2) lit. b) din convenţie, ca având naţionalitatea investitorilor
străini;
c) Regulamentul de arbitraj UNCITRAL/CNUDCI; în cazul în care arbitrii nu vor fi
desemnaţi în condiţiile acestui regulament, ei vor fi desemnaţi de către secretarul
general al Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor relative la
Investiţii”.
Vom analiza în unitatea următoare Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la
investiţii între state şi persoane ale altor state și Centrul Internațional pentru Reglementarea
Diferendelor relative la Investiţii.
1. De câte tipuri sunt investițiile străine?
2. Care sunt tipurile de investiții străine directe conform criteriului operațiunii prin care
investiția are loc? Explicați succint fiecare din aceste categorii de investiții.
3. Care sunt condițiile pentru ca un cetățean străin să poată dobândi terenuri în România?
4. Care sunt opțiunile de soluționare a litigiilor dintre investitorii străini și statul român,
conform OUG 92/1997?
1. Investițile străine de portofoliu:

a. Permit investitorului participarea efectivă la viața economică a entității în care
investește;
b. Au drept scop principal realizarea unei relații investiționale de durată;
c. Pot fi realizate, spre exemplu, prin cumpărarea de titluri de stat.
2. Garanția împotriva indisponibilizării investiției:

a. Își are temeiul juridic general în OUG 92/1997;
12
b. Presupune că investițiile străine nu pot fi naționalizate sau expropriate, însă pot fi supuse
unor măsuri cu caracter echivalent, cu singura condiție a plății unei despăgubiri
adecvate;
c. Presupune că o expropriere pentru cauză de utilitate publică nu poate fi realizată decât
cu plata unei despăgubiri stabilite exclusiv prin acordul dinte investitor și stat.
3. Litigiile dintre investitorii străini și statul român:

a. Se soluționează în mod obligatoriu de către instanțele române, deoarece
investițiile sunt realizate pe teritoriul României, iar instanțele naționale au competență
exclusivă;
b. Pot fi supuse regulilor UNCITRAL într-o procedură arbitrală;
c. Nu pot fi soluționate de către instanțele române decât atunci când există o clauză de
jurisdicție expresă în acest sens.
Răspunsuri: 1.c); 2.a); 3.b).
13
Unitatea de învăţare 5 – Soluționarea litigiilor relative la investiții dintre
statul gazdă al investiţiei și investitorii străini
CUPRINS
5.1. Convenția de la Washington pentru reglementarea diferendelor relative la investiții

între state și persoane ale altor state
5.2. Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții

(ICSID/CIRDI). Structura CIRDI și atribuțiile organelor sale
5.3. Listele de conciliatori și arbitri
5.4. Jurisdicția CIRDI
După studiul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște:
 Avantajele Convenției de la Washington pentru reglementarea diferendelor relative la

investiții între state și persoane ale altor state;
 Structura Centrului internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții

(ICSID/CIRDI)și atribuțiile organelor sale;
 Regulile de întocmire a listelor de conciliatori și arbitri ţinute de CIRDI;
 Aspecte ce ţin de competenţa personală a CIRDI, forma consimţământului pentru acest

tip de arbitraj, momentul la care trebuie exprimat consimțământul părților.
1
5.1. Convenția de la Washington (1965) pentru reglementarea diferendelor relative la
investiții între state și persoane ale altor state
§1. Convenția de la Washington pentru reglementarea diferendelor relative la investiții

între state și persoane ale altor state (denumită în continuare „Convenţia de la Washington”) a
fost creată pentru a oferi părților o alternativă atractivă în ceea ce privește soluționarea litigiilor
ce izvorăsc din investiții, față de:
 posibilitatea soluționării acestor litigii de către instanțele naționale ale statului gazdă;
 protecția diplomatică acordată de statul de naționalitate a investitorului – aceasta se
realizează prin subrogarea statului de naționalitate a investitorului în drepturile comerciantului,
în vederea soluționării litigiului la nivel interstatal.
Prin intermediul Convenției de la Washington s-a creat un mecanism de conciliere și
arbitraj. La acest mecanism au acces în mod direct atât investitorul străin, cât și statul gazdă al
investiției.
§2. Avantajele Convenției de la Washington. Convenția de la Washington oferă avantaje
atât pentru investitorul străin, cât și pentru statul gazdă.
Pentru investitorul străin, avantajul constă în accesul efectiv și direct la un organism
internațional neutru, cu competențe în soluționarea exclusivă a unui asemenea tip de litigiu.
Această cale de soluționare a litigiului oferă mai multe garanții de imparțialitate și independență
față de alternativa deducerii litigiului cu statul gazdă în fața instanțelor statului gazdă.
Statul gazdă, prin faptul că acceptă jurisdicția ICSID, oferă posibililor investitori un
element de securitate și încredere, ceea ce va reprezenta un punct de atracție pentru investitorul
străin.
În al doilea rând, acceptând jurisdicția ICSID, statul gazdă se protejează pe el însuși de alte
forme de litigii internaționale, mai precis de un posibil litigiu internațional bazat pe protecția
diplomatică exercitată de statul de naționalitate al investitorului.
Explicați printr-un exemplu practic cum se manifestă în concret protecția diplomatică acordată
de statul de naționalitate a investitorului.
2
5.2. Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții
(ICSID/CIRDI). Structura CIRDI și atribuțiile organelor sale
Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții (ICSID sau

CIRDI) a fost creat pentru realizarea scopurilor Convenției de la Washington.
§3. Scopul CIRDI este de a oferi mijloacele de conciliere și arbitraj în vederea soluționării
litigiilor relative la investiții. CIRDI beneficiază de personalitate juridică, având prin urmare
capacitate deplină de a încheia contracte, de a dobândi bunuri mobile și imobile și de a dispune
de ele, precum și de a sta în justiție.
§4. Convenția de la Washington a fost adoptată sub egida Băncii Internaționale pentru
Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), care este unul dintre organismele Băncii Mondiale, alături
de Fondul Monetar Internațional (FMI). Acest aspect este relevant întrucât BIRD are o legătură
concretă cu CIRDI.
Spre exemplu, în ceea ce privește reprezentarea statelor, se păstrează o proporție în ceea ce
privește reprezentarea statelor semnatare în cadrul BIRD și reprezentarea statelor semnatare în
cadrul CIRDI.
§5. CIRDI are ca structură în componența sa două organe speciale:
 Consiliul Administrativ;
 Secretariatul General al CIRDI.
Principalul organism de conducere a CIRDI este Consiliul Administrativ.
§6. Componenţa Consiliului Administrativ. Președinția Consiliului Administrativ este
exercitată de către Președintele BIRD. În ceea ce îi privește pe membrii Consiliului
Administrativ, avem de-a face cu o reprezentare fidelă a principiului reprezentativității întâlnit
în cadrul BIRD. Astfel, Consiliul Administrativ are în componența sa câte un reprezentant din
fiecare stat semnatar al Convenției de la Washington.
Numirea reprezentantului este lăsată la latitudinea fiecărui stat semnatar. Dacă statul
semnatar numește doar un reprezentant în BIRD, omițând să numească un reprezentant distinct
pentru Consiliul Administrativ, persoana numită în board-ul BIRD poate să reprezinte statul în
cadrul Consiliului Administrativ.
§7. Prerogativele Consiliului Administrativ. Președintele Consiliului Administrativ are
atribuții referitoare la listele de conciliatori și arbitri, alături de statele membre, care pot să
3
numească un număr de 4 conciliatori sau arbitri. Astfel, Președintele Consiliului Administrativ
este abilitat de Convenția de la Washington la desemnarea unui număr de 10 persoane, fie pe
lista de conciliatori, fie pe lista de arbitri.
O altă atribuție importantă îi revine Președintelui Consiliului Administrativ în materia
constituirii comisiei de conciliere sau tribunalului de arbitraj.
În acest sens, Convenția de la Washington prevede în art. 38 că:
„Dacă tribunalul nu a fost constituit în cele 90 de zile următoare notificării înregistrării
cererii de către secretarul general conform art. 36 alin. (3) sau în orice alt termen convenit de
către părți, președintele, la sesizarea părții mai diligente și, dacă este posibil, după consultarea
părților, numește arbitrul sau arbitrii care nu au fost încă desemnați. Arbitrii numiți de către
președinte potrivit prevederilor prezentului articol nu trebuie să fie cetățeni ai statului
contractant parte la diferend sau ai statului contractant a cărui persoană este parte în
diferend”.
De asemenea, atunci când avem o comisie de conciliere sau un tribunal de arbitraj în care
se vacantează un loc ca urmare a unei demisii intempestive, Președintelui Consiliului
Administrativ îi revine posibilitatea de a numi o altă persoană de pe lista de conciliatori și arbitri
pentru a completa instanța.
Totodată, atunci când comisia de conciliere sau tribunalul de arbitraj nu reușeşte să
soluționeze o cerere de recuzare ce îl vizează pe un conciliator sau pe un arbitru, din cauză că se
ajunge la egalitate de voturi, sau când cererea de recuzare vizează un conciliator sau un arbitru
unic, soluționarea cererii de recuzare va aparține tot Președintelui Consiliului Administrativ.
Ultima atribuție ce vizează procedura de rezolvare a diferendelor se referă la situația în
care, ulterior pronunțării sentinței de către tribunalul de arbitraj, una dintre părți formulează o
cerere de anulare a sentinței pentru unul din motivele prevăzute de Convenția de la Washington,
aceasta fiind de altfel singura modalitate de atacare a hotărârii arbitrale1. În această situație,
Președintele Consiliului Administrativ este abilitat să numească imediat, la data primirii cererii,
1
Art. 52 din Convenție: „Oricare dintre părți poate sa ceară, în scris, secretarului general anularea sentinței
pentru unul dintre motivele următoare:
a) viciu în constituirea tribunalului;
b) abuz de putere evident al tribunalului;
c) coruperea unui membru al tribunalului;
d) încălcarea gravă a unei reguli fundamentale de procedură;
e) lipsa de motive”.
4
un comitet ad-hoc, format din 3 membri, de pe lista de arbitri, care să soluționeze cererea de
anulare a sentinței arbitrale.
§8. Componenţa Secretariatului General. Secretariatul General al CIRDI este compus
dintr-un Secretar General, din unul sau mai mulți secretari adjuncți și din personal.
Competența de alegere a Secretarului General aparține Consiliului Administrativ, la
propunerea Președintelui Consiliului Administrativ.
Atât secretarul general, cât și secretarii adjuncți au un mandat de maxim 6 ani, dar pot fi
realeși.
Secretarul General este reprezentantul legal al CIRDI în raporturile pe care acesta, în
calitate de persoană juridică, le are cu terții (încheierea de contracte, dobândirea de bunuri
mobile și imobile, reprezentarea CIRDI în justiție etc.).
Secretariatul General al CIRDI ține lista cu toate statele contractante (statele semnatare ale
Convenției de la Washington) și informațiile în legătură cu fiecare stat semnatar.
Secretariatul General are atribuții foarte complexe în legătură cu derularea procedurilor de
conciliere sau arbitraj, pe întreg parcursul acestor proceduri.
Astfel, numirile conciliatorilor/arbitrilor trebuie să îi fie notificate Secretarului General.
În ceea ce privește depunerea cererii de conciliere sau de arbitraj, rolul Secretarului
General este de asemenea semnificativ pentru că acestuia trebuie să îi fie adresate astfel de
cereri. După ce primește cererea din partea reclamantului, Secretarul General are obligația de a îi
comunica pârâtului o copie a acestei cereri.
Odată cu depunerea cererii, urmează să se stabilească și taxele arbitrale și alte îndatoriri
administrative pe care reclamantul le are față de CIRDI. Cu alte cuvinte, secretarul are de fapt
atribuțiile unui grefier, din perspectiva procedurilor judiciare naționale. Diferența față de o
simplă grefă, care doar primește cererile și le comunică, decurge din faptul că Secretarul General
are dreptul de a refuza înregistrarea cererii dacă, analizând datele conținute în cerere, constată că
diferendul depășește în mod evident competența CIRDI. Însă, indiferent dacă va înregistra sau va
refuza înregistrarea cererii, Secretarul General are obligația de a comunica părților soluția
adoptată.
După finalizarea procedurii arbitrale și soluționarea diferendului, Secretarul General are
obligația de a trimite fără întârziere părților la litigiu copiile certificate pentru conformitate ale
5
sentinței. Rolul comunicării pe care o face secretarul general prezintă relevanţă juridică întrucât
sentința se consideră a fi pronunțata în ziua comunicării copiilor respective.
Mai mult, Secretarul General este cel care are abilitatea de a primi cererile părților de
revizuire sau de anulare a sentinței. După ce primește aceste cereri, acesta se comportă doar ca
un grefier, îndreptând cererile spre soluționare Președintelui Consiliului Administrativ.
Test de autoevaluare 5.1.
1. Convenția de Washington a fost creată pentru:

a. a oferi investitorilor străini și statelor gazdă un mecanism de rezolvare a litigiilor prin
arbitraj sau conciliere;
b. a uniformiza regulile de drept internațional privat ce stabilesc competența instanțelor
pentru soluționarea ligiilor dintre investitorii străini și statele gazdă;
c. a oferi statului de naționalitate al investitorului străin posibilitatea unui litigiu
internațional bazat pe protecția diplomatică.
2. Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții (CIRDI/ICSID):

a. A fost instituit prin Convenția de la Viena din 1980;
b. Nu beneficiază de personalitate juridică și nici de capacitate procesuală;
c. Oferă mijloace de conciliere și arbitraj pentru soluționarea litigiilor relative la investiții.
3. În ceea ce privește Consiliul Administrativ al CIRDI/ICSID:

a. Președinția sa aparține președintelui BIRD, întrucât Cinvenția de la Washington a fost
adoptată sub egida BIRD;
b. Nu are atribuții în desemnarea arbitrilor sau conciliatorilor, acestea fiind prerogative
exclusive ale părților arbitrajului sau, după caz, concilierii.
c. Reprezintă un organ al CIRDI/ICSID ce se constituie ad-hoc în cazul în care este
formulată o cerere pentru anularea unei hotărâri arbitrale.
Răspunsuri test de autoevaluare.: 1.a); 2.c); 3.a).
6
5.3. Listele de conciliatori și arbitri ale CIRDI
§9. Pe lista de conciliatori și arbitri urmează să figureze persoane competente care să își fi
manifestat acceptul să figureze pe aceste liste.
În legătură cu competențele acestor persoane, dincolo de buna reputație morală, acestea
trebuie să aibă o competență recunoscută în domeniile: juridice, comerciale, industriale sau
financiare. Se poate observa așadar că nu se stabilește exclusiv o competență juridică pentru cei
care urmează să aibă calitatea de arbitru sau conciliator.
În ceea ce privește întocmirea listei cu arbitri și conciliatori, se acordă fiecărui stat
semnatar al Convenției de la Washington posibilitatea de a desemna 4 persoane care nu trebuie
să fie neapărat cetățeni ai statului care îi desemnează.
Pe lângă persoanele numite de fiecare stat semnatar al Convenției de la Washington,
Președintele Consiliului administrativ are posibilitatea de a numi 10 persoane care să facă parte
din aceste liste.
Numirea membrilor pe aceste liste se face pentru o perioadă de 6 ani, dar nimic nu
împiedică statele ca după expirarea mandatului să desemneze din nou aceeași persoană. Aceeași
regulă se aplică de altfel și în cazul Președintelui Consiliului Administrativ.
5.4. Jurisdicția CIRDI
§10. În legătură cu jurisdicția CIRDI – art. 25 din Convenția de la Washington

reglementează atât aspectele ce țin de competența personală, cât și cele privind competența
materială a CIRDI:
„Competența centrului cuprinde diferendele de ordin juridic între un stat contractant (sau
o anumită colectivitate publică sau un anume organism dependent de acesta și pe care-l
desemnează centrul) și persoana unui alt stat contractant, care sunt în relație directă cu o
investiție, diferende pe care părțile au consimțit în scris să le supună centrului (…)” – art. 25
alin. (1) din Convenția de la Washington.
Ca atare, atunci când părțile și-au dat consimțământul pentru jurisdicția CIRDI, niciuna
dintre ele nu va putea să îl retragă.
§11. Tot art. 25 alin. (1) din Convenția de la Washington ne explică ce se înțelege prin
persoana unui alt stat contractant.
7
Persoana fizică dintr-un alt stat contractant. Poate sesiza CIRDI orice persoană fizică
care posedă naţionalitatea unui stat contractant altul decât statul parte la diferend la data la care
părţile au consimţit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului, precum şi la data la care
cererea a fost înregistrată, cu excepţia oricărei persoane care la una sau la alta dintre aceste date
posedă deopotrivă şi naţionalitatea statului contractant parte la diferend.
Așadar, sunt două momente cumulative, raportat la care se apreciază naționalitatea
persoanei fizice, naționalitate ce nu trebuie să fie la niciunul din aceste momente a statului parte
la diferend.
Persoana juridică dintr-un alt stat contractant. Poate sesiza CIRDI „orice persoană
juridică care posedă naţionalitatea unui stat contractant altul decât statul parte la diferend la
data la care părţile au consimţit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului şi orice
persoană juridică care posedă naţionalitatea statului contractant parte la diferend la aceeaşi
dată şi pe care părţile au convenit, în vederea realizării ţelurilor prezentei convenţii, să o
considere ca aparţinând unui alt stat contractant din cauza controlului exercitat asupra acesteia
de către interese străine”.
Observăm că la persoana juridică avem un singur moment raportat la care se apreciază
naționalitatea sa.
Un alt aspect notabil este acela că se acordă acces la CIRDI și pentru o persoană juridică,
cu sediul în România, în legătură cu care se exercită un control din străinătate, într-un litigiu cu
statul român.
În ceea ce privește consimţământul unei colectivităţi publice sau al unui organism
depinzând de un stat contractant, acesta nu poate fi dat decât după aprobarea respectivului stat,
afară de cazul în care acesta indică CIRDI că aprobarea sa nu este necesară.
Orice stat contractant poate ca în momentul ratificării, acceptării sau aprobării, sau la orice
dată ulterioară, sa facă cunoscută CIRDI categoria sau, după caz, categoriile de diferende pe care
le consideră că pot sau nu pot să fie supuse competenței CIRDI. Se oferă așadar fiecărui stat
posibilitatea de a stabili sfera litigiilor pe care înțelege să le deducă competenței CIRDI.
Secretarul General al CIRDI va transmite imediat o astfel de notificare fiecărui stat parte la
Convenția de la Washington.
8
Argumentați de ce considerați că există diferențierea între persoanele fizice și juridice în

privința momentului la care se apreciează naționalitatea acestora.
§12. Din prezentarea competenței CIRDI, se degajă atât ideea de suplețe, cât și cea de
fermitate. Suplețea rezultă din caracterul consensual al jurisdicției, un tribunal arbitral putându-
se constitui doar dacă există acordul părților. Pe de altă parte însă, în momentul în care s-a
manifestat acordul părților, jurisdicția devine fermă și obligatorie.
Competența CIRDI are la bază o latură pur consensuală. Cu alte cuvinte, consimțământul
ambelor părți reprezintă o condiție indispensabilă pentru atragerea competenței CIRDI. Așadar,
simplul fapt al ratificării Convenției de la Washington de către statul gazdă al investiției,
respectiv de către statul de naționalitate al investitorului, nu este suficient. Acest fapt al ratificării
nu obligă statul sau investitorii să apeleze la procedurile CIRDI, ci doar oferă vocația de a opta
pentru această jurisdicție.

Oferiți un exemplu de litigiu care se circumscrie competenței materiale și personale a
CIRDI/ICSID.
§13. În ceea ce privește consimțământul cu privire la acceptarea jurisdicției CIRDI,

Convenția de la Washington cuprinde două exigențe:
 Una referitoare la forma în care se realizează consimțământul.
 Alta relativă la momentul în care trebuie exprimat consimțământul părților.
§14. Forma consimţământului. Convenția de la Washington impune ca acordul cu privire
la acceptarea jurisdicției CIRDI să îmbrace forma scrisă. Nu există o prezumție bazată pe
principiul consensualismului din dreptul comun.
Consimțământul scris trebuie comunicat între părți, Convenția lăsând acestora o paletă
foarte largă de modalități de exprimare a acordului lor.
§15. Ca principiu, este de dorit să existe un acord al părților materializat într-un singur
instrumentum. Iar această formă de materializare a consimțământului ia întruchiparea unei
9
clauze compromisorii inserate într-un acord privind investițiile, încheiat între statul gazdă și
investitor. Așadar, clauza compromisorie poate fi definită în acest context ca acea prevedere
prin care se stabilește faptul că litigiile viitoare, născute din operațiuni de investiție, vor fi
deduse spre soluționare CIRDI.
Există și o altă variantă, mai puțin uzitată în practică: aceea ca, ulterior apariției litigiului,
părțile să-și manifeste acordul de voință pentru jurisdicția CIRDI, acest acord de voință luând
forma unui compromis de arbitraj.
§16. Convenția de la Washington nu impune însă ca exprimarea consimțământului
ambelor părți prin același act juridic în sens de instrumentum.
Astfel, se poate ajunge la următoarea situație: statul gazdă, printr-o legislație destinată să
promoveze investițiile, decide să supună competenței CIRDI diferendele rezultate din anumite
categorii de investiții, în timp ce investitorul străin ar putea să-și manifeste acordul ulterior,
acceptând oferta în scris.
O astfel de situație este întâlnită, de altfel, în legislația națională. Art. 11 din OUG nr.
92/1997 privind stimularea investițiilor directe oferă investitorului dreptul de a alege instanțele
competente pentru soluționarea litigiilor care s-ar naște între el și statul român, incluzând printre
posibilitățile de alegere și CIRDI.
§17. Momentul manifestării consimţământului. Data acordării consimțământului pentru
jurisdicția CIRDI este cea în care părțile diferendului au consimțit în scris să supună litigiul
CIRDI.
Dacă părțile nu și-au manifestat consimțământul în aceeași zi, momentul acceptării
consimțământului se consideră data la care a fost exprimat cel de-al doilea consimțământ.
§18. Data acceptării prezintă relevanţă mai als atunci când statul gazdă face această ofertă
generală privind competența CIRDI prin intermediul legislației naționale sau prin intermediul
unor tratate bilaterale privind promovarea reciprocă a investițiilor străine.
Așadar, există o ofertă privind competența CIRDI din partea statului gazdă și investitorul
străin urmează să își manifeste acordul în sensul acceptării ofertei. Evident, momentul întâlnirii
consimțămintelor celor două părți va fi cel în care investitorul străin acceptă jurisdicția Centrului.
Această acceptare poate fi realizată în mod direct, expres, printr-o manifestare scrisă de
voință, sau prin simpla introducere a unei cereri de conciliere sau de arbitraj către CIRDI.
10
Dacă investitorul nu își manifestă expres alegerea, statul gazdă nu are acces la CIRDI,
astfel că se va adresa instanțelor naționale, unde poate fi avantajat.
O problemă s-ar putea ivi în următoarea ipoteză: statul gazdă, prin legislație sau prin
tratatul bilateral, își manifestă acordul pentru jurisdicția CIRDI. În această perioadă, investitorul
realizează investiții fără o declarație expresă privind competența CIRDI. Ulterior, la momentul la
care investitorul se adresează CIRDI, statul gazdă are o legislație modificată, care fie exclude
posibilitatea adresării Centrului, fie elimină anumite categorii de diferende care pot fi deduse
CIRDI.
În acest context, statul gazdă va susține că oferta a fost valabilă o perioadă de timp, iar
acceptarea este una tardivă, astfel încât CIRDI nu mai este competent pentru a soluționa litigiul.
Investitorul va putea însă să se apere, susținând că este vorba de o schimbare de regim juridic, iar
investiția rămâne guvernată de normele în vigoare la momentul realizării investiției, în
conformitate cu principiul stabilității regimului juridic aplicabil investiției. Apreciem că apărarea
investitorului ar fi una întemeiată și că CIRDI rămâne competent să soluționeze litigiul în ipoteza
de mai sus.
1. Care sunt avantajele pe care Convenția de la Washington le conferă investitorului străin?
2. Care sunt avantajele pe care Convenția de la Washington le conferă statului gazdă?
3. Care este legătura instituțională dintre Banca Internațională pentru Reconstrucție și

Dezvoltare (BIRD) și Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la
investiții?
4. Care sunt atribuțiile Consiliului Administrativ al CIRDI?
5. Care este rolul Președintelui Consiliului Administrativ în întocmirea listelor de conciliatori

și arbitri ai CIRDI?
6. Ce se înțelege prin persoana unui alt stat contractant?
7. Ce exigențe impune Convenția de la Washington în privința formei consimțământului pentru
11
jurisdicția CIRDI?
1. Secretariatul General al CIRDI/ICSID:

a. Este alcătuit din membri fi aleși pentru un mandat de cel mult 6 ani, fără posibilitatea
realegerii;
b. Este organul competent să primească cererile de conciliere sau arbitraj;
c. Nu poate, în nicio situație, să respinge o cerere ca nefiind de competența CIRDI;
2. Hotărârile arbitrale pronunțate în cadrul procedurilor CIRDI/ICSID:

a. Nu pot fi contestate sau atacate nici în cadrul CIRDI/ICSID, nici la instanțele naționale;
b. Sunt considerate pronunțate la data la care Secretarul General transmite părților copiile
certificate pentru conformitate ale sentințelor;
c. Au caracter de recomandare, părțile putând alege o altă conduită decât cea precizată în
acestea.
3. În privința arbitrilor sau conciliatorilor din cadrul CIRDI/ICSID:

a. Pe lângă persoanele desemnate de către statele părți la Convenție, Președintele
Consiliului Administrativ poate numi alte 10 persoane pentru listele de arbitri sau
conciliatori;
b. Fiecare stat membru al Convenției poate desemna cel mult 4 persoane care trebuie în
mod necesar să aibă cetățenia respectivului stat;
c. Aceștia au un mandat de 6 ani, fără posibilitatea reînnoirii.
4. Dacă o persoană sau un stat și-a dat consimțământul pentru jurisdicția CIRDI/ICSID, iar
tribunalul arbitral a fost constituit:
a. Poate retrage oricând consimțământul, deoarece nimeni nu poate fi obligat să participe
la o procedura arbitrală împotriva voinței sale;
b. Poate retrage consimțământul numai până la pronunțarea hotărârii;
c. Consimțământul nu mai poate fi retras.
5. Persoana care poate fi parte într-un diferend în fața CIRDI/ICSID:

a. Trebuie să aibă naționalitatea statului parte la diferend, întrucât această instituție are
12
scopul de a reprezenta o alternativă pentru procedurile îndelungate și rigide ale
instanțelor naționale;
b. Trebuie să aibă altă naționalitate decât cea a statului parte la diferend în momentul
introducerii cererii, dacă este persoană juridică;
c. Trebuie să aibă altă naționalitate decât cea a statului parte la diferend la data la care
părțile au consimțit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului, indiferent dacă este
persoană fizică sau juridică.
6. Consimțământul Statului pentru jurisdicția CIRDI/ICSID:

a. Se deduce din simplul fapt al ratificării Convenției de la Washington, nefiind necesară o
altă manifestare de voință;
b. Poate fi dat atât în formă scrisă, cât și orală, dată fiind suplețea regulilor arbitrajului;
c. Orice stat poate, în momentul ratificării Convenției sau ulterior, să precizeze ce fel de
litigii dorește să supună jurisdicției CIRDI/ICSID și ce fel de litigii sunt excluse din
această sferă.
Răspunsuri: 1.b); 2.b); 3.a); 4.c); 5.c); 6.c).
13
Unitarea de învățare 6 - Generalități privind contractele de comerț
internațional (partea I)
Obiectivele unității de învățare 6
După studiul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște principalele aspecte privind:
• negocierea contractelor de comerț internațional;
• legea aplicabilă încheierii contractelor comerciale internaționale;
• conținutul contractelor comerciale internaționale.
Capitolul I – Formarea contractelor de comerț internațional
Secțiunea I – Negocierea contractelor de comerț internațional
§1. Negocierea contractului de comerț internațional este un proces complex1, în care

diferențele culturale, domeniul de activitate al profesioniștilor și raportul de putere dintre
întreprinderi2 joacă un rol foarte important.
Negocierile reprezintă perioada exploratorie pe durata căreia viitorii contractanţi schimbă
puncte de vedere, formulează şi discută propunerile pe care şi le fac reciproc pentru a determina
conţinutul contractului, fără a fi siguri că acel contract se va încheia. Este o etapă esenţială de
succesul căreia depinde adesea echilibrul contractului3.
În procesul de negociere, părțile utilizează atât contracte ce dau naștere unor drepturi și
obligații, cât și acorduri neangajante (non-binding agreements)4.
§2. Acordurile neangajante. Acordurile neangajante permit profesioniștilor implicați în
negociere să își facă cunoscute intențiile, fără a se supune unei obligații juridice. Angajamentul
fără forță obligatorie reprezintă, așadar, un instrument de formalizare a negocierilor pe care
părțile înțeleg să îl lase în afara sferei contractuale. Astfel de instrumente sunt importate din
1 Pe această temă, a se vedea și A. Almășan, Negocierea și încheierea contractelor, C.H. Beck, București,
2013.
2 În momentul în care puterea de negociere a uneia dintre părți este mai mică, putem fi în prezența unui contract
de adeziune. Atunci când lex causae este legea română, devine incident art. 1175 C. civ., conform căruia:
„Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre
părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca
atare.”
3 L. Pop, Negocierile precontractuale și contractele preparatorii, RRDP nr. 4/2008, Universul Juridic,
București.
4 O. Cachard, Droit du commerce international, 3e edition, LGDJ, Paris, 2017, p. 212.
1
sistemele de common law și sunt desemnate prin sintagmele Letter of Intent sau Memorandum of
Understanding5. Aceste încrisuri sunt schimbate între negociatori cu scopul de a defini în mod
precis cadrul negocierii6.
Lipsa forței juridice obligatorii reprezintă deopotrivă calitatea și defectul acestor înscrisuri.
Aceasta pentru că, dincolo de intenția enunțată de părți, judecătorul poate să le dea o altă
interpretare, în conformitate cu lex causae7.
§3. Acordul de negociere. Acordul de negociere este o figură juridică preferabilă celor
expuse anterior. Acesta definește în mod precis metoda și modalitățile de negociere, precum și
obligațiile părților în această perioadă. Prin urmare, negociatorii sunt supuși unor obligații
contractuale cu privire la întinderea perioadei de negociere, confidențialitatea informațiilor
schimbate, exclusivitatea negocierilor, transparență cu privire la negocieri purtate în paralel etc8.
Acordul de negociere reprezintă un antecontract care poate fi urmat, pe parcursul avansării
în negocieri, de un acord de principiu9 prin care părțile consfințesc cele agreate și prin care se
obligă să continue negocierile pentru chestiunile unde nu există încă un consens10.
§4. Negocierea transferului de întreprindere – procesul de due diligence. Preluarea
unei întreprinderi se poate realiza în două moduri: (i) prin achiziția acțiunilor societății (share
deal)11; (ii) prin achiziția bunurilor societății (asset deal). În oricare din cazuri, potențialul
cumpărător efectuează o investigație a afacerii respective, desemnată prin sintagma due diligence.
Investigaţia diligentă (due diligence) este acţiunea, procesul prin care un ofertant verifică
situaţia financiară şi/sau juridică a unei societăţi12. Operațiunea permite cumpărătorului să
descopere eventuale probleme care ar afecta valoarea societăţii. În comerțul internațional, nevoia
de informare este cu atât mai mare cu cât cumpărătorul vine, de cele mai multe ori, din afara
jurisdicției în care vrea să investească13. În afara situaţiilor rare în care se descoperă probleme atât
de grave încât să îl facă pe potenţialul cumpărător să se răzgândească (deal killers sau walk away
5
Ibidem.
6
Clauzele „subject to contract” (cu condiția încheierii contractului) reprezintă un alt mod de a purta negocieri
fără a declanșa în sens propriu procesul contractual. În dreptul englez, clauza ”subject to contract” este de
natură a neutraliza precizările privitoare la obiect și la preț, în așa fel încât judecătorul să nu considere
propunerea drept ofertă și, în consecință, contractul încheiat. - Ibidem.
7 Ibidem, p. 213.
8 Ibidem.
9 Pe această temă, a se vedea J. Goicovici, Acordul de principiu, Dreptul nr. 4/2002, Uniunea Juriștilor,
București.
10 Ibidem.
11 Pe această temă, a se vedea L. Tec, Consideraţii asupra transferului părţilor sociale şi al acţiunilor, RRDP
nr. 3/2017, Universul Juridic, București.

12 S. Bodu, Transferul acțiunilor într-o societate comercială, RRDA nr. 3/2016, Wolters Kluwer, București.
13 Ibidem.
2
issues), informaţiile descoperite în procesul de due diligence sunt folosite pentru a negocia în jos
preţul de achiziție14.
§5. Obligația a negocia cu bună-credință. Indiferent de legea aplicabilă, părțile au
obligația de a negocia cu bună-credință. Existența acestei obligații este unanim acceptată printre
profesioniști, indiferent de sistemul de drept care reprezintă lex causae.
De altfel, Principiile UNIDROIT15 au două articole dedicate bunei-credințe, dintre care unul
vizează etapa negocierilor contractuale: „(1) Fiecare parte este liberă să negocieze și nu poate fi
trasă la răspundere pentru eșecul încheierii contractului. (2) Totuși, o parte care negociază sau
care întrerupe negocierile cu rea-credință răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. (3)
Este, în mod special, de rea-credință partea care intră în stadiul negocierilor sau care continuă
negocierile știind că nu intenționează să ajungă la un acord cu cealaltă parte.” – art. 2.1.15 din
Principiile Unidroit.
§6. Obligația de confidențialitate. Confidențialitatea constituie un alt punct critic al
negocierilor. Fiecare parte urmărește să își securizeze informațiile ce o privesc și, totodată, să
acceadă la informațiile profesionale ale celeilalte părți16. Adeseori, părțile semnează un acord de
confidențialitate (non-disclosure agreement) sau includ în acordul de negociere o clauză de
confidențialite. O clauză generală, sintetică, poate genera discuții în privința întinderii sale. De
cealaltă parte, un acord analitic ce descrie detaliat documentele și informațiile ce intră sub
14
Ibidem.
15 Așa cum menționam și în partea inițială a cursului, Institutul internațional pentru unificarea dreptului privat
(UNIDROIT) este o organizație interguvernamentală ce are ca scop examinarea modurile prin care se poate
armoniza și coordona dreptul privat al statelor și pregătirea unor reguli uniforme de drept privat. Principiile
UNIDROIT privind Contractele comerciale internaționae au un obiectiv ambițios, fiind concepute ca un cadru
normativ apt a se aplica oricărui tip de contract internațional.
Conform Preambulului Principiilor UNIDROIT: „Prezentele Principii enunţă reguli generale care pot guverna
contractele comerciale internaţionale.
Acestea se aplică atunci când părțile au convenit în sensul guvernării contractului intervenit între ele de
respectivele Principii.
Acestea pot fi aplicate atunci când părțile au convenit în sensul guvernării contractului intervenit între ele de
principiile generale de drept, de lex mercatoria sau atunci când părţile au utilizat orice altă terminologie
asemănătoare.
Acestea pot fi aplicate atunci când părţile nu au ales nicio lege care să guverneze contractul intervenit între
ele.
Acestea pot fi utilizate pentru a interpreta sau pentru a completa instrumente de drept internațional uniform.
Acestea pot fi utilizate pentru a interpreta sau pentru a completa dreptul naţional.
Acestea pot servi ca model pentru legiuitorii naționali și internaționali.” - R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT
privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă pe site-ul www.unidroit.org.
16 O. Cachard, op.cit., p. 214.
3
incidența sa expune părțile riscului de a avea o listă incompletă de aspecte supuse
confidențialității17.
Articolul 2.1.16 din Principiile UNIDROIT menționează obligația de confidențialitate, care
impune indicarea expresă a informațiilor calificate drept confidențiale: „Dacă, în cursul
negocierilor, o parte furnizează, cu titlu confidențial, o informație celeilalte părți, aceasta din
urmă este obligată, indiferent dacă ulterior se încheie sau nu se încheie contractul, să nu divulge
acea informație și să nu o utilizeze, prin nesocotirea standardelor uzuale, în scopul satisfacerii
propriilor interese. Nerespectarea acestei obligații este susceptibilă de a da naștere la
despăgubiri care pot include, dacă este cazul, contravaloarea beneficiului obținut de cealaltă
parte.”18.
Analizați care este tipul de răspundere (contractuală sau delictuală) pe care îl atrage încălcarea
obligației de confidențialitate în etapa negocierii contractelor comerciale internaționale.
Secțiunea II – Legea aplicabilă încheierii contractelor comerciale internaționale
§7. Legea aplicabilă încheierii contractelor în comerțul internațional. Pentru a stabili

dacă un contract a fost valid încheiat sau nu, trebuie să studiem, cu precădere, legea aplicabilă
contractului.
Conform art. 10 alin. (1) Roma I19: “Existența și validitatea contractului sau a oricărei
clauze contractuale sunt determinate de legea care l-ar reglementa în temeiul prezentului
regulament, dacă contractul sau clauza respectivă ar fi valabile.”
§8. Legea aplicabilă condițiilor de fond ale contractului. Obiectul și cauza sunt condiții
de fond guvernate de legea aleasă de părți. Astfel, lex contractus ne va spune dacă părțile pot
contracta cu privire la un bun viitor sau dacă obiectul este licit.
§9. Și consimțământul este guvernat, ca regulă, tot de lex contractus. Totuși, art. 10 alin.
(2) Roma I reglementează o ipoteză de excepție: “Cu toate acestea, pentru a stabili faptul că nu
și-a dat consimțământul, o parte poate să invoce legea țării în care își are reședința obișnuită,
17
18 R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă
pe site-ul www.unidroit.org.
19 Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).
4
dacă din circumstanțele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul
comportamentului său în conformitate cu legea menționată la alineatul (1).”
Așadar, pentru a arăta că un contract comercial internațional nu a fost încheiat în mod valid,
una din părți poate să se întemeieze pe legea de la propria sa reședință obișnuită. Regula
funcționează unidirecțional: partea poate să argumenteze doar că nu a consimțit la încheierea
contractului, iar nu și că legea reședinței obișnuite validează o convenție care ar fi nulă conform
legii contractului20.
Rațiunea excepției este aceea că în anumite sisteme de drept, contractul este considerat
încheiat în baza unor elemente nu foarte convingătoare, cum ar fi tăcerea părții sau lipsa de
reacție la un anumit tip de ofertă21. Pentru a evita situațiile în care o persoană devine parte la un
contract pe care crede, în mod legitim, că nu l-a încheiat, Regulamentul Roma I permite părții să
invoce legea de la reședința sa obișnuită22. Altfel spus, într-un contract supus dreptului german,
partea cu reședința în România poate invoca legea română pentru a se stabili că tăcerea sa nu a
valorat consimțământ.
§10. Capacitatea persoanei fizice iese din sfera de reglementare a lex contractus și este
supusă legii personale a fiecăruia dintre contractanți. În sistemul de drept român23, legea
personală este legea cetățeniei24. Așadar, legea statului de cetățenie a fiecăruia dintre contractanți
va arăta dacă partea poate încheia contractul respectiv25.
20
M.E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, Droit des contrats internationaux, Sirey, 2017, p. 223.
21
Ibidem.
22 „(1) În înțelesul prezentului regulament, reședința obișnuită a societăților și a altor organisme, constituite
sau nu ca persoane juridice, este situată la sediul administrației lor centrale. Reședința obișnuită a unei
persoane fizice acționând în exercitarea activității sale profesionale este locul unde această persoană își are
sediul principal de activitate.
(2) În cazul în care contractul este încheiat în cadrul activității unei sucursale, a unei agenții sau a oricărei
alte unități, sau în cazul în care, conform contractului, executarea acestuia incumbă unei astfel de sucursale,
agenții sau unități, locul unde se află sucursala, agenția sau oricare altă unitate este considerat reședința
obișnuită.
(3) În scopul determinării locului unde se află reședința obișnuită, momentul relevant îl constituie data
încheierii contractului.” – art. 19 din Regulamentul Roma I.
23 „Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii
speciale nu se prevede altfel.” – art. 2572 alin. (1) C. civ.; „Legea naţională este legea statului a cărui
cetăţenie o are persoana fizică sau, după caz, legea statului a cărui naţionalitate o are persoana juridică.” –
art. 2568 alin. (1) C. civ.
24 Alte sisteme de drept adoptă ca lege personală, legea țării în care persoana și-a stabilit domiciliul, cum este
cazul Angliei sau al Norvegiei. – B.C. Trandafirescu, Cadrul uniform al contractului de comerț internațional,
Universul Juridic, București, 2017, p. 32.
25 Există și o excepție de la această regulă, prevăzută de art. 13 din Regulamentul Roma I: „În cazul unui
contract încheiat între persoane aflate în aceeași țară, persoana fizică care ar avea capacitate juridică,
conform legii acelei țări, poate invoca incapacitatea sa rezultând din legea altei țări numai în cazul în care, la
5
Dacă vorbim de persoane juridice, capacitatea acesteia și puterile reprezentanților legali vor
fi guvernate de lex societatis.
§11. Legea aplicabilă formei contractului. Contractul încheiat între prezenți sau între
absenți care se află în același stat la momentul încheierii contractului este valabil dacă respectă
exigențele de formă (i) din lex contractus sau (ii) din legea de la locul încheierii sale26.
Contractul încheiat între absenți care se află în țări diferite la momentul încheierii
contractului este valabil din punct de vedere formal dacă respectă (i) lex contractus sau (ii) legea
oricăruia din statele în care una din părți sau reprezentanții acesteia se află la momentul încheierii
contractului sau (iii) legea statului în care oricare dintre părți își avea reședința obișnuită27 la
momentul încheierii contractului28.
Explicați regulile de identificare a legii aplicabile condițiilor de fond și de formă ale contractului.
Capitolul II - Conținutul contractelor comerciale internaționale
§12. Preambulul. Contractele internaționale sunt deseori introduse printr-un preambul.

Acesta permite părților să se identifice, să se prezinte, să amintească istoricul relațiilor acestora și
negocierile purtate, înaintea definirii obiectului contractului.
data încheierii contractului, cealaltă parte contractantă avea cunoștință de respectiva incapacitate sau nu o
cunoștea ca urmare a neglijenței sale.”
26 „Contractul încheiat între persoane, sau reprezentanți ai acestora, care se află în aceeași țară în momentul
încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de
formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu prezentul regulament sau de legea
țării în care se încheie contractul.” – art. 11 alin. (1) Roma I.
27 A se vedea supra reglementarea art. 19 din Regulamentul Roma I.
28 „Contractul încheiat între persoanele, sau reprezentanții acestora, care se află în țări diferite în momentul
încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de
formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu prezentul regulament, sau de legea
oricărei țări în care se află oricare dintre părți sau reprezentanții acestora la momentul încheierii contractului,
sau de legea țării în care, la data respectivă, își avea reședința obișnuită oricare dintre părțile contractante.”
– art. 11 alin. (2) Roma I.
Tot în acest context, se impune să menționăm prevederile art. 11 alin. (3) Roma I, conform cărora: „Actul
juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un contract încheiat sau care urmează să
fie încheiat este considerat a fi valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește cerințele de formă
prevăzute de legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în conformitate cu prezentul
regulament, sau de legea țării în care a fost încheiat actul sau de legea țării în care autorul actului își avea
reședința obișnuită la acea dată.”
6
Problema care se pune este de a ști dacă preambulul și considerentele sale (Whereas,
Recitals) au sau nu o valoare contractuală. Preambulul nu este decât o introducere a diferitelor
clauze care formează drepturile și obligațiile cocontractanților. De aceea, de regulă, părțile și
judecătorul iau în considerare preambulul pentru a interpreta contractul sau pentru a determina un
eventual viciu de consimțământ29.
Uneori, preambulul stabilește și obligații, care trebuie interpretate prin raportare la restul
conținutului contractului. În caz de contradicție, clauzele contractuale prevalează față de
preambul30.
§13. Definițiile contractului. O clauză de definire a noțiunilor din contract figurează în
mod uzual la începutul contractelor complexe. Definițiile sunt utile mai ales în două situații. În
primul rând, dacă părțile doresc să confere unor termeni un alt înțeles decât cel din dreptul
comun, definițiile permit impunerea acestui sens judecătorului sau arbitrului. În al doilea rând, în
momentul în care un contract este redactat într-o altă limbă decât cea a sistemului juridic căruia îi
este supus (de exemplu, un contract redactat în engleză ce este supus legii române), definițiile
permit reducerea riscului de incoerență31.
§14. Limba contractului. Limba engleză este uzual aleasă pentru a redacta un contract
internațional. Alegerea legii engleze reprezintă semnul unei standardizări a contractelor între
profesioniști32. Totuși, alegerea limbii lui Shakespeare nu ferește profesioniștii de riscuri juridice
și comerciale. Pe de-o parte, anumiți termeni juridici străini nu pot fi traduși, deoarece se referă la
concepte necunoscute altor sisteme de drept (de exemplu: Memorandum of Understanding, Due
Diligence). Pe de altă parte, limbajul juridic reunește „falși prieteni” („false friends”) care pot
induce în eroare cititorul neavizat33.
Dacă acordul este încheiat în mai multe versiuni lingvistice, este de preferat ca părțile să
aleagă una dintre acestea ca având prioritate. Această alegere nu are loc întotdeauna, părțile
refuzând uneori să ierarhizeze versiunile lingvistice din motive comerciale34.
§15. Interpretarea contractului. Dificultăți de interpretare ale contractului apar în practică,
indiferent de calitatea redactării instrumentumului35. Ca regulă, interpretarea contractului se

30
Ibidem.
31 Ibidem.
32 Ibidem, p. 228.
33 Spre exemplu, termenul determinable se referă la posibilitatea încetării contractului și nu reprezintă
echivalentul noțiunii determinabil. - Ibidem, pp. 228-229.

34 Ibidem, pp. 232-233.
35 Ibidem, p. 226.
7
realizează după dispozițiile din legea aplicabilă pe fond36: „Legea aplicabilă contractului în
temeiul prezentului regulament reglementează în special: (a) interpretarea contractului.”37
Bineînțeles, complexitatea contractelor determină deseori redactorii să prevadă propriile
reguli de interpretare38.
Tot astfel, pentru a preîntâmpina contradicțiile între diverse documente (contract-cadru,
contracte de aplicare, anexe etc.) părțile pot stipula o clauză de ierarhizare a diferitelor înscrisuri
(order of precedence clause)39.
Mai mult, Principiile UNIDROIT oferă standarde de interpretare la care profesioniști din
ordini juridice diferite pot achiesa, pentru a se asigura că acordul va fi interpretat după criterii
comune ambilor contractanți. Altfel spus, părțile pot include în contract o clauză prin care
stipulează că, în caz de dubiu, contractul va fi interpretat conform Principiilor UNIDROIT.
Conform art. 4.4 - 4.6 din Principiile UNIDROIT:
• Art. 4.4 (Coerența contractului): „Clauzele și modalităţile de exprimare se interpretează
în funcţie de ansamblul contractului sau în funcţie de ansamblul enunţului în care acestea
figurează.”40
• Art. 4.5 (Interpretarea utilă): „Clauzele unui contract se interpretează mai degrabă în
sensul în care acestea pot produce efecte şi nu în sensul în care anumite clauze nu ar produce
niciun efect.”41
• Art. 4.6 (Regula contra proferentem): „În caz de neclaritate, clauzele unui contract se
interpretează, de preferinţă, contra celui care le-a propus.”42
Principiile UNIDROIT oferă o soluție și pentru situația în care părțile au încheiat contractul
în două sau mai multe limbi diferite. Astfel, art. 4.7 stabilește că: “În caz de divergență între două
sau mai multe versiuni lingvistice care au forţă juridică egală, are prioritate interpretarea
întemeiată pe versiunea lingvistică în care a fost iniţial redactat contractul.”43
Iar acolo unde părțile au omis să insereze o clauză relevantă pentru desfășurarea relațiilor
contractuale, art. 4.8 alin. (1) din Principiile UNIDROIT permite judecătorului sau arbitrului să
suplinească vidul contractual printr-o clauză adecvată. Pentru a stabili ce constituie o clauză
36 Dreptul comun în materia interpretării contractelor, atunci când lex contractus este legea română, este
reprezentat de art. 1266-1269 C. civ.
37 Art. 12 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Roma I.
39 Ibidem, p. 232.
41 Ibidem.
42 Ibidem.
43 Ibidem.
8
adecvată, se ia în considerare: (a) intenția părților; (b) natura și scopul contractului; (c) buna-
credință; (d) ceea ce este rezonabil44.
§16. Clauze privind prestațiile principale ale contractului. Prin aceste clauze, părțile
stabilesc principalele drepturi și obligații care le revin. Este imposibil să imaginăm în concret
conținutul acestor clauze, posibilitățile participanților la comerțul internațional fiind infinite.
În linii generale, părțile prevăd serviciile care vor fi prestate sau mărfurile care vor fi livrate
ori stipulează metode de determinare a acestora.
Totodată, părțile agreează calitatea mărfurilor ori a serviciilor sau modalitatea de determinare
a calității45. Tot astfel, părțile pot stabili mecanismul de notificare a lipsurilor cantitative și/sau
calitative.
După cum părțile pot reglementa contractual condițiile de ambalare, transport, livrare, de
încărcare-descărcare a mărfurilor ori de recepție a lucrărilor.
§17. Cât privește prestația pecuniară, părțile agreează prețul serviciilor ori mărfurilor sau
indică o modalitate de determinare a acestuia46. Consecințele absenței unor clauze de identificare
a prețului vor fi prevăzute de legea contractului. Aceasta poate prevedea nulitatea contractului sau
poate oferi mecanisme subsidiare de determinare a prețului.
§18. Clauza de salvgardare. Părțile includ uneori clauze de salvgardare a convenției
(Severability clause), pentru a împiedica desființarea întregului contract din cauza unei clauze
nule. Așadar, obiectul acestei clauze îl reprezintă menținerea validității contractului în ipoteza în
care una din clauzele sale este lovită de nulitate47.
44 Art. 4.8 alin. (2) din Principiile UNIDROIT.

45
Art. 5.1.6 din Principiile Unidroit: „Atunci când calitatea prestaţiei nu este stabilită prin contract sau nu este
determinabilă în temeiul contractului, o parte este ţinută să furnizeze o prestaţie de calitate rezonabilă şi, în
funcţie de circumstanţe, cel puţin egală cu o calitate medie.” – Ibidem.
46 Art. 5.1.7 din Principiile Unidroit oferă criterii de stabilire a prețului în lipsa unor clauze contractuale: „(1)
Atunci când un contract nu stabilește prețul sau nu conține o prevedere pentru stabilirea prețului, se consideră
că părțile, în absența oricărei mențiuni contrare, s-au referit, fie la prețul curent practicat în momentul
încheierii contractului pentru o asemenea prestaţie efectuată în circumstanţe comparabile în sectorul de
activitate comercială în discuție, fie, dacă un asemenea preţ nu este disponibil, la un preț rezonabil. (2) Atunci
când preţul urmează a fi stabilit de una din părţi, iar acea stabilire este, în mod manifest, nerezonabilă, un preț
rezonabil de înlocuire va fi stabilit în pofida oricărei prevederi contractuale contrare. (3) Atunci când preţul
urmează a fi stabilit de una din părţi sau de un terţ, iar acea parte sau acel terţ nu procedează în acest sens, va
fi stabilit un preţ rezonabil. (4) Atunci când preţul urmează a fi stabilit prin efectuarea unei menţiuni cu privire
la elemente care nu există sau care au încetat, fie să existe, fie să fie accesibile, cel mai apropiat element
echivalent va fi considerat drept un element substituitor.” – Ibidem.
47 Spre exemplu, o clauză de salvgardare poate avea următoarul conținut:„Dacă oricare dintre prevederile
acestui contract va fi lipsită de efect în concordanță cu dreptul aplicabil, restul dispozițiilor din contract vor
rămâne valabile și vor continua să producă efecte conform termenilor în care au fost stipulate.” - O. Cachard,
op.cit., p. 232.
9
§19. Clauza de alegere a legii aplicabile. O clauză pe care o întâlnim frecvent în secțiunile
finale ale contractelor de comerț internațional este clauza de alegere a legii aplicabile48.
§20. Regimul juridic al clauzei de alegere a legii aplicabile, denumită și clauză de electio
iuris, este stabilit de Regulamentul Roma I.
Clauza de alegere a legii aplicabile poate privi întregul contract sau doar a parte a acestuia
(splitting-up)49.
Dacă prin clauza lor, părțile se rezumă la a face trimitere la o convenție internațională, la
reglementări nestatale sau la uzanțe50, alegerea va trebui completată de lex causae, prin
determinarea legii aplicabile contractului după criterii obiective51.
48„Libertatea
părților de a alege legea aplicabilă ar trebui să fie unul dintre elementele esențiale ale sistemului
de norme care reglementează conflictul de legi în materia obligațiilor contractuale.” – Considerentul nr. 11 din
Preambulul Regulamentului Roma I. A se vedea și I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, 2017,
Universul Juridic, București, 2017, p. 251.
49 „Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din
acesta.” – art. 3 alin. (1) Roma I. Pentru problemele pe care le generează o alegere parțială de lege aplicabilă, a
se vedea M.E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, op.cit., pp.185-187.
50 Considerentul nr. 13 din Preambulul Regulamentului Roma I precizează expres că: „Prezentul regulament nu
înlătură posibilitatea părților de a include printr-o mențiune de trimitere în contractul lor un corp de norme
nestatale sau o convenție internațională.”
51 „În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă (...), legea aplicabilă contractului se
determină după cum urmează:

(a) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința
obișnuită vânzătorul;
(b) contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul
de servicii;
(c) contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil este
reglementat de legea țării în care este situat imobilul;
(d) fără a aduce atingere literei (c), contractul de locațiune având drept obiect folosința privată și temporară a
unui imobil pe o perioadă de maximum șase luni consecutive este reglementat de legea țării în care își are
reședința obișnuită proprietarul, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și să își aibă reședința
obișnuită în aceeași țară;
(e) contractul de franciză este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită beneficiarul
francizei;
(f) contractul de distribuție este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită distribuitorul;
(g) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație este reglementat de legea țării în care are loc
licitația, dacă se poate stabili care este acest loc;
(h) orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează reunirea de interese
multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terților, astfel cum sunt definite la articolul 4
alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreționare, și care este
reglementat de o lege unică, este reglementat de legea respectivă.
(2) În cazul în care contractului nu i se aplică alineatul (1) sau în care elementelor contractului li s-ar aplica
mai multe dintre literele (a)-(h) de la alineatul (1), contractul este reglementat de legea țării în care își are
reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.
(3) În cazul în care din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc că respectivul contract are în
mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatele (1) sau (2), se aplică legea
din acea altă țară.
10
Spre exemplu, într-un contract de vânzare încheiat între o societate suedeză (cumpărător) și o
societate română (vânzător), părțile stipulează că „Prezentul contract este guvernat de Convenția
de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri.”
O astfel de clauză, deși valabilă, nu indică un sistem de drept în ansamblul său. Iar Convenția
de la Viena nu reglementează exhaustiv contractul de vânzare internațională de mărfuri. Anumite
aspecte, cum ar fi transferul proprietății, nu intră în sfera de reglementare a acestui tratat
internațional. Prin urmare, voința părților trebuie completată cu normele juridice care vor fi
identificate printr-o localizare obiectivă a legii aplicabile contractului.
Conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Roma I, contractul de vânzare de bunuri este
reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul.
Ca atare, legea română va veni în completarea Convenției de la Viena la care părțile au făcut
trimitere în contract.
§21. Părțile pot conveni, în orice moment, să modifice clauza de electio iuris și să supună
contractul altei legi. Orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea aplicabilă nu
poate afecta în mod negativ drepturile terților52.
§22. Clauza atributivă de competență. Părțile pot alege ca instanțele naționale dintr-un
anumit stat să soluționeze litigiile53 sau pot conveni ca litigiul să fie tranșat pe calea arbitrajului.
În acest din urmă caz, vorbim de convenții arbitrale, pe care le vom analiza mai târziu în cadrul
cursului.
§23. Când părțile optează pentru soluționarea litigiilor de către instanțele judecătorești din
România sau dintr-un alt stat membru, validitatea clauzei de jurisdicție este determinată prin
raportare la prevederile art. 25 din Regulamentul Bruxelles I Bis54.
Astfel, Considerentul nr. 20 din Preambulul Regulamentului Bruxelles I Bis precizează că
problema validității clauzei „ar trebui să fie tranșată în conformitate cu legislația statului
membru în care se află instanța desemnată în convenție, inclusiv cu normele privind conflictul de
legi din statul membru respectiv.”
(4) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul alineatelor (1) sau (2), contractul este
reglementat de legea țării cu care are cele mai strânse legături.” – art. 4 din Regulamentul Roma I.
52 Art. 3 alin. (2) din Regulamentul Roma I.
53 Pe această temă, a se vedea A. Oprea, Eficacitatea convenţiilor atributive de jurisdicţie cuprinse în condiţiile
generale de afaceri - repere jurisprudenţiale, RRDP nr. 6/2016, Universul Juridic, București.
54 „Dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care
a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr-
un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care
convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv.
Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților.” – art. 25 din Regulamentul
Bruxelles I bis, teza inițială.
11
Ca atare, validitatea clauzei de jurisdicție va fi decisă de instanța aleasă de părți, după
aplicarea normelor conflictuale din lex fori.
Apreciem că în cazul în care instanța aleasă este cea română și există o clauză de alegere a
legii aplicabile, validitatea clauzei atributive de competență ar trebui să fie guvernată de lex
contractus55.
Cât privește condițiile de formă, acestea sunt prevăzute direct de Regulamentul Bruxelles I
Bis. Astfel, convenția atributivă de competență se încheie:
(a) în scris sau verbal cu confirmare scrisă;
(b) într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți; sau
(c) într-o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care,
în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile
la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv56.
§24. Convenția atributivă de jurisdicție are ca efect instituirea competenței exclusive a
instanței alese de părți57. Aceasta înseamnă că, în absența unui nou acord, părțile nu mai au
opțiunea între instanța convenită și instanțe din alte state, fiind obligate să sesizeze instanța pe
care au indicat-o în clauza lor58.
Lucrare de verificare
I. Răspundeți următoarelor întrebări:
1. Care sunt regulile de interpretare a contractelor conform Principiilor Unidroit?

2. Care este regimul juridic al clauzelor de alegere a legii aplicabile contractului de comerț
internațional?
3. Care este regimul juridic al clauzelor atributive de competență pentru litigii apărute în legătură
cu contracte de comerț internațional?
1. În ceea ce privește contractele de comerț internațional:
a. Acordurile neangajante pot avea forță obligatorie, în conformitate cu prevederile lex causae,
55 Prin raportare la prevederile art. 2638 și art. 2640 C. civ.

56
Art. 25 din Regulamentul Bruxelles I Bis, teza finală.
57 Gh.-L. Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I Bis (nr. 1215/2012),
Hamangiu, 2017, p. 428.

58 Ibidem.
12
chiar dacă părțile au agreat altfel.
b. Toate condițiile de fond ale contractului vor fi analizate exclusiv din perspectiva lex
contractus (legea aplicabilă contractului).
c. Clauzele de salvgardare mențin validitatea contractului chiar și în acele ipoteze în care

sancțiunea aplicabilă, conform lex causae, este nulitatea absolută totală.
2. Convenția atributivă de competență:
a) Se poate încheia verbal, fără să fie nevoie de o confirmare scrisă;
b) Se poate încheia într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți;
c) Nu instituie o competență exclusivă în favoarea instanței indicate de părți.
3. Confidențialitatea:
a. Se asigură în cadrul negocierilor contractuale numai prin includerea în acordul de negociere a

unei clauze de confidențialitate;
b. Poate fi asigurată doar prin semnarea unui acord de confidențialitate separat, nu și printr-o
clauză de confidențialitate inserată în acordul de negociere.
c. Poate fi protejată prin referința pe care părților o fac cu privire la aplicarea Principiilor
UNIDROIT.
Răspunsuri grile: 1.a); 2.b); 3.c).
13
Unitarea de învățare 7 - Generalități privind contractele de comerț
internațional (partea a II-a)
După studiul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște principalele aspecte privind:
• legea aplicabilă executării obligațiilor contractuale;
• clauzele de menținere a valorii a contractelor comerciale internaționale;
• clauzele de adaptare a contractelor comerciale internaționale;
• neexecutarea contractelor comerciale internaționale.
Capitolul III - Executarea contractelor comerciale internaționale
Secțiunea I – Legea aplicabilă executării obligațiilor contractuale
§25. În cronologia relaţiilor contractuale, faza executării succede celor de negociere şi

încheiere59. Obligaţia executării contractului decurge din principiul forţei obligatorii a
contractului, consacrat prin adagiul pacta sunt servanda.
Conform art. 10 alin (1) din Regulamentul Roma I: „(1) Legea aplicabilă contractului în
temeiul prezentului regulament reglementează în special: (...) (b) executarea obligațiilor născute
din contract.”
Așadar, ordinea de executare a obligațiilor60, momentul61 și locul executării62 sunt aspecte
care, în absența unui acord al părților, vor fi reglementate de legea contractului.
59
În practică, nu este exclus să avem o suprapunere a acestor etape, spre exemplu, atunci când încheierea
contractului este concomitentă executării acestuia. - O. Cachard, op. cit., p. 235.
60 Conform art. 6.1.4 din Principiile UNIDROIT: „(1) În măsura în care prestațiile părților pot fi executate
simultan, părţile sunt ţinute să le execute astfel, cu excepţia ipotezei în care circumstanţele indică altfel. (2) În
măsura în care prestaţia unei singure părţi reclamă un termen de executare, această parte este ţinută să
execute prima, cu excepţia ipotezei în care circumstanţele indică altfel.” - R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT
privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă pe site-ul www.unidroit.org.
61 Art. 6.1.1 din Principiile UNIDROIT: „Debitorul este ţinut să-și execute obligațiile: (a) dacă momentul
executării este stabilit prin contract sau este determinabil în temeiul contractului, la acel moment; (b) dacă o
perioadă de timp este fixată prin contract sau este determinabilă în temeiul acestuia, în oricare moment din
această perioadă de timp, cu excepţia situaţiei în care circumstanţele indică în sensul că cealaltă parte
urmează a stabili un alt moment al executării; (c) în orice altă situație, într-un termen rezonabil care curge din
momentul încheierii contractului.” – Ibidem.
Cu privire la momentul executării obligațiilor, art. 6.15 din Principiile UNIDROIT conține dispoziții legate de
executarea anticipată a acestora: „(1) Creditorul poate refuza executarea anterior scadenţei, cu excepţia
14
În cazul în care obligațiile contractuale sunt afectate de modalități – condiții, termene,
validitatea acestora se evaluează prin raportare la dispozițiile din lex contractus.
Totodată, legea contractului dispune asupra modurilor de stingere a obligațiilor. Prin
excepție, compensația, ca modalitate de stingere a obligațiilor este guvernată, în lipsa unui acord
între părți, de legea aplicabilă obligației căreia i se opune compensația63.
Solidaritatea și indivizibilitatea contractuală sunt, de asemenea, guverante de legea
contractuală64.
Prescripția extinctivă este deopotrivă supusă lex contractus65. Aceasta înseamnă calificarea
prescripției drept o instituție aparținând dreptului material (al obligațiilor) și nu dreptului
procedural întrucât, altfel, legea aplicabilă prescripției ar fi cea aplicabilă și procedurii 66.
§26. Consecințele neexecutării contractuale intră și ele, ca regulă, în sfera de aplicare a lex
contractus: „Legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament reglementează în
special: (...) c) în limitele competenței conferite instanței sesizate de legea sa procedurală,
consecințele neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor, inclusiv evaluarea prejudiciului în
măsura în care aceasta este reglementată de norme de drept;”
§27. Totuși, în materia executării contractelor comerciale internaționale, legea contractului
se completează cu legea locului unde are loc executarea: (2) În ceea ce privește modalitatea de
executare și măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va avea în vedere
legea țării în care are loc executarea.”
Formularea textului („se va avea în vedere”67) indică, în mod clar, că nu se dorește
substituirea competenței lex contractus cu cea a lex loci executionis. Cea dintâi rămâne în
ipotezei în care nu are un interes legitim în a proceda astfel. (2) Acceptarea de către o parte a unei executări
anterior scadenţei nu are niciun efect asupra datei la care acea parte trebuie să-şi execute propriile obligaţii,
din moment ce această dată a fost stabilită fără a se ţine cont de executarea obligaţiilor celeilalte părţi. (3)
Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului prin faptul executării anterior scadenţei sunt în sarcina
debitorului, fără a se aduce atingere oricărui alt remediu.” – Ibidem.
62 Art. 6.1.6 din Principiile UNIDROIT: (1) Atunci când locul de executare al obligaţiei nu este stabilit prin
contract sau nu este determinabil în temeiul acestuia, executarea se efectuează: (a) în ceea ce priveşte o
obligaţie pecuniară, la locul de sediu social al creditorului; (b) în ceea ce priveşte orice altă obligaţie, la locul
de sediu social al debitorului.(2) Partea care îşi schimbă sediul social ulterior încheierii contractului suportă
creşterea cheltuielilor legate de executare pe care o asemenea schimbare a putut să o genereze.” - Ibidem.
63 „În lipsa unui acord între părți cu privire la compensație, aceasta este reglementată de legea aplicabilă
obligației căreia i se opune compensația.” – art. 17 din Regulamentul Roma I.

64 I. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Universul Juridic, București, 2008, p. 358.
65 „Legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament reglementează în special (...) d) diferitele
moduri de stingere a obligațiilor, precum și prescripția și decăderea din drepturi”. Pentru mai multe detalii
privind prescripția în dreptul internațional privat, a se vedea B. Fauvarque-Cosson, La prescription en droit
international privé, Travaux du Comité français de droit international privé 2002-2004, pp. 235-272.
15
principiu aplicabilă, iar sensul art. 12 alin (2) este fără îndoială acela de a autoriza o parte să se
prevaleze de legea locului executării, dacă acel sistem de drept impune anumite constrângeri în
executarea obligațiilor.
Aceste constrângeri pot privi, spre pildă, îndeplinirea unor formalități, modalități tehnice de
punere în întârziere sau existența unor zile de sărbătoare legală care, în anumite circumstanțe, pot
scuze întârzierile în executarea obligațiilor68.
În contextul actual, epidemia de Covid-19 constituie un element care ar trebuit să fie avut în
vedere în contractele guvernate de o lege străină care urmează să fie executate pe teritoriul
României.
Secțiunea II – Menținerea valorii și adaptarea contractelor comerciale internaționale

prin mecanisme convenționale
§28. Etapa executării contractului ridică probleme mai ales în cazul contractelor cu
executare succesivă. Cu cât contractul este încheiat pentru o durată de timp mai îndelungată, cu
atât cresc şansele apariţiei unor riscuri care să perturbe relaţia contractuală.
Riscul este factorul extern raportului juridic, aleatoriu, incert, care dezechilibrează ordinea
contractuală, producând prejudicii unei persoane69. Pe tărâm contractual, noţiunea de risc se
raportează la noțiunea de obligație. Riscul nu poate fi analizat decât prin prisma obligaţiilor pe
care le afectează70.
Doctrina împarte riscurile în două categorii71:
• comerciale/economice, care sunt la rândul lor:
o valutare – se referă variația cursului de schimb al monedei în care se exprimă prețul
contractual față de o monedă de referință sau de calcul ori față de un alt element de
referință;
o nevalutare – se referă la evenimente economice cum ar fi schimbări semnificative ale
prețurilor materiilor prime, salariilor, materialelor, tarifelor de transport, primelor de
asigurare, comisioanelor, dobânzilor bancare;
67 Nu vorbim de o traducere defectuoasă, cum se întâmplă uneori în cazul regulamentelor sau directivelor
europene. Versiunea în limba engleză și franceză sintagme similare: „regard shall be had”, respectiv „on aura
égard”.
68 M. Audit, S. Bollée, P. Callé, Droit du commerce international et des investissements étrangers, 2e édition,
LGDJ, Paris, 2016, pp. 174-175.

69 A.M. Toader, Observații privind noțiunea de risc în dreptul contractelor, SUBB nr. 2/2015, p. 159. Pe tema
riscurilor în contracte, a se vedea și G.Al. Ilie, Riscurile în contracte. De la vechiul la noul Cod civil, Universul
Juridic, București, 2012.
70 Ibidem.
71 D.A. Sitaru, op. cit., pp. 450-451.
16
• necomerciale, care se împart în:
o politice – embargo, măsuri vamale restrictive, expropriere etc.;
o calamități naturale – inundații, cutremure etc.
În considerarea acestor evenimente viitoare, părţile stabilesc clauze asigurătorii împotriva
riscurilor, care oferă flexibilitate relaţiei contractuale, de natură a facilita continuarea relațiilor
contractuale72.
Aceste clauze au ca obiect (i) fie menținerea valorii contractului, (ii) fie adaptarea sa. Le vom
analiza succint în continuare.
Subsecțiunea I - Clauze de menținere a valorii a contractelor comerciale

internaționale
Clauzele de menținere a valorii contractului privesc prestația în bani și urmăresc menținerea

acesteia împotriva riscurilor valutare și nevalutare73. Vom prezenta în continuare clauza de
indexare și clauzele valutare.
§29. Clauza de indexare (denumită și de revizuire) a prețului instituie un procedeu de
reevaluare automată a prestaţiilor, în raport cu variaţia unui indice de referinţă (spre ex., preţul în
ziua plăţii a unor bunuri sau servicii de primă necesitate) stabilit prin această clauză pentru
acoperirea deprecierii monedei în care se face plata74.
În funcție de etalonul utilizat, clauzele de indexare (revizuire) se subclasifică în:
• Clauze cu indexare unică – în acest caz, prețul contractual va fi raportat la o unitate de
măsură uzuală a unui produs determinat (spre exemplu, prețul țițeiului, al energiei electrice, al
cărbunelui, al grâului);
• Clauze cu indexare cumulativă – prețul contractual este raportat la mai multe elemente
de referință (spre exemplu, la valoarea energiei electrice și la forța de muncă);
• Clauze cu indexare generală – prețul contractual se va raporta la valoarea întregului
ansamblu de bunuri și servicii ce pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este exprimat
prețul într-o anumită zonă geografică determinată. În acest caz, elementele de referință constituie
de fapt un indice sintetic privind evoluția prețului la nivelul unei țări, unui oraș, unei anumite
zone geografice (ex. – rata inflației)75.
§30. Clauzele valutare. Prin aceste stipulații, părțile stabilesc două monede:
• una de plată sau de facturare – moneda de plată;
72
O. Cachard, op. cit., p. 236.
73 D.A. Sitaru, op. cit., p. 454.
74 I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 350.
75 D.A. Sitaru, op. cit., pp. 476-478.
17
• una de referință / de calcul / de cont, fiind considerată de părți mai stabilă, mai puternică –
moneda de cont.
Scopul clauzei valutare este acela de evitare a riscului variației cursului de schimb al
monedei de plată față de moneda de cont, între momentul încheierii contractului și momentul
efectiv al plății76.
§31. Clauzele valutare se subdivid în trei categorii.
• Clauze monovalutare – prin aceste clauze, părțile prevăd că prețul mărfii/serviciilor
exprimat în monedă de cont se va plăti în moneda de plată la cursul de la data plății77.
Prin urmare, dacă la momentul efectuării plății, moneda de plată a suferit o devalorizare prin
raportare la moneda de cont, prețul efectiv plătit pentru marfa/serviciul respectiv va crește
corespunzător devalorizării. Tot astfel, dacă moneda de plată va cunoaște o creștere prin raportare
la moneda de cont, prețul efectiv va fi mic decât cel stabilit în momentul încheierii contractului78.
De exemplu, într-un contract de vânzare de portocale, se stabilește prețul global al fructelor
la 4.850 lei (moneda de plată), însă se stipulează și echivalentul în euro (moneda de cont), astfel
încât la momentul încheierii contractului, prețul este de 1.000 euro (1 euro = 4,85 RON). Daca
are loc o valorizare a leului, se va plăti mai puțin la momentul plății efective, iar dacă leul se va
deprecia, cumpărătorul va plăti mai mult.
• Clauze plurivalutare bazate pe un coș valutar stabilit de părți – acestea prevăd ca
moneda de plată să se raporteze la mai multe monede de cont, care împreună formează un coș
valutar79. Aceste monede de cont sunt alese de părți în considerarea stabilității pe care o prezintă.
De exemplu, părțile stabilesc leul ca monedă de plata, dar îl raportează la un coș valutar
format din paritatea a patru valute forte: dolar, liră sterlină, yen japonez și euro. Prin urmare, în
concret, se stabilește ca prețul exprimat în moneda de plată să fie facturat în funcție de media
cursurilor, monedelor, din coșul valutar. Dacă media cursurilor, monedelor din coșul valutar până
la momentul plății crește față de moneda de plată, prețul efectiv plătit pentru marfa sau serviciul
respectiv va crește în mod corespunzător. Implicit, scăderea monedelor din coșul valutar duce la
scăderea prețului efectiv plătit80.
76 Ibidem, p. 465.
77
Ibidem, p. 466.
78 Ibidem.
79 Ibidem, p. 469.
80 Ibidem, p. 470.
18
Clauza multivalutară, prin comparație cu cea monovalutară, prezintă avantajul de a asigura o
mai mare stabilitate a valorii contractului, datorită raportării monedei de plată, nu la o singură
monedă de referință, ci la media mai multor monede81.
• Clauzele plurivalutare bazate pe un coș valutar instituționalizat - în cazul acestor
clauze, coșul valutar stabilit de părți ca element de referință în relația cu moneda de plată va fi
unul instituționalizat, adică monedele din coșul valutar și modalitățile de calcul nu mai sunt
stabilite de părți, ci de un organ specializat82. Acesta este, spre exemplu, cazul drepturilor
speciale de tragere (DST), unitatea de cont a FMI.
Oferiți un exemplu de clauză plurivalutară.
Subsecțiunea II - Clauze de adaptare a contractelor comerciale internaționale
Clauzele de adaptare au un obiect mai larg decât cele de menținere a valorii contractului,
vizând întreaga economie contractuală. Vom prezenta, în cele ce urmează clauza ofertei
concurente, clauza clientului celui mai favorizat, clauza de renegociere și clauza de hardship.
§32. Clauza ofertei concurente. Această clauză permite beneficiarului să solicite o
modificare a contractului în considerarea ofertei mai favorabile primite de la un alt profesionist.
De regulă, clauza produce efecte în favoarea cumpărătorului sau a beneficiarului serviciului,
dar nu sunt excluse nici ipotezele în care ambele părți ale contractului sunt beneficiare ale clauzei
ofertei concurente83.
Aprecierea caracterului mai favorabil presupune realizarea unei comparații între oferta
terțului și elementele corespunzătoare din contract.
Deși poate avea efect automat, clauza este condiționată, de regulă, de acordul promitentului.
Așadar, promitentul clauzei poate să accepte modificarea contractului în sensul celor prevăzute în
oferta mai favorabilă84. Alternativ, contractul este considerat reziliat sau suspendat.
Desigur, nimic nu împiedică părțile ca, pornind de la oferta terțului, să renegocieze
contractul, într-un sens diferit celor prevăzute în oferta concurentă85.
81
Ibidem.
82 Ibidem, p. 471.
83 Ibidem, pp. 480-481.
84 O. Cachard, op. cit., p. 237.
85 Referitor la clauza ofertei concurente, CJUE a hotărât că reprezintă un abuz de poziţie dominantă, în sensul
prevederilor art. 102 din TFUE (ex-art. 86 din TCEE), includerea într-o asemenea clauză a cerinţei ca ofertele
19
§33. Clauza clientului celui mai favorizat. Clauza clientului celui mai favorizat, denumită
şi clauza antidiscriminare sau clauza naţiunii celei mai favorizate („most favoured nation”)
reprezintă o promisiune a unei părţi prin care aceasta se obligă la a îi furniza partenerului său
contractual condiţiile mai favorabile, pe care le va consimţi ulterior faţă de un alt client86.
Trebuie ca prestaţiile sau bunurile să fie comparabile, evaluate după o metodologie precisă.
Mai mult, este nevoie ca promitentul să aducă la cunoştinţa beneficiarului condiţiile pe care le-a
agreat cu alţi clienţi87. Prin urmare, această clauză trebuie completată de o obligaţie de informare
în sarcina promitentului88.
Efectele clauzei clientului celui mai favorizat se vor produce fie automat, fie prin
renegociere, în funcție de voința părților.
De regulă, efectele sunt automate, caz în care promitentul are obligația de a oferi condițiile
mai favorabile consimțite în favoarea terțului, imediat după încheierea unui contract cu acesta din
urmă. Spre exemplu, un furnizor de legume își asumă că va trata un cumpărător la fel cum îşi
tratează cel mai bun client. Dacă urmare a schimbării circumstanțelor pieței, furnizorul
micşorează preţurile produselor oferite unuia dintre clienţii săi, atunci preţurile tuturor clienţilor
care beneficiază de clauză vor fi micşorate similar.
Un asemenea efect automat nu permite promitentului să refuze adaptarea contractului,
singura alternativă posibilă fiind rezilierea acestuia89.
Comparați clauza ofertei concurente și clauza clientului celui mai favorizat.
§34. Clauza de renegociere. O altă clauză de adaptare este cea de renegociere a

contractului. În baza acesteia, părţile se obligă să renegocieze periodic contractul sau atunci când
concurente să provină de la furnizori serioşi, care au o importanţă comparabilă cu a întreprinderii ce deţine o

poziţie dominantă pe piaţă, şi ca beneficiarul clauzei să divulge întreprinderii respective denumirea ofertanţilor
şi conţinutul ofertelor concurente. - S. Deleanu, Influenţa dreptului Uniunii Europene în arbitrajul
internațional, RRDP nr. 6/2016, Universul Juridic, București, 2016. Autorul face referire la Cauza Hoffman-La
Roche, CJUE, 85/76, 13.02.1979, parag. 103-105, 107, ECLI:EU:C:1979:36.
87 Ibidem.
88 Ibidem.
89 În comerțul alimentar, Consiliul Concurenței a recomandat eliminarea clauzelor de acest tip, stipulate în
favoarea marilor retaileri (hipermarketuri, supermarketuri), în relația dintre aceștia și furnizori, întrucât pot avea
un impact negativ asupra concurenței. - Consiliul Concurenței, Raport asupra investigației declanșate pentru
analizarea sectorului comercializării produselor alimentare, disponibil la adresa:
http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/bucket2/id2968/raport.pdf, p. 6., ultima accesare la
20.02.2022.
20
anumite condiţii sunt îndeplinite90. Inconvenientul acestor clauze este că impun doar o obligaţie
de a negocia cu bună-credinţă, fără a determina suspendarea executării contractului91.
§35. Clauza de hardship92. Clauza de hardship prevede obligația părților de a proceda la
negociere în vederea readaptării contractului sau după caz, de a apela la un terț, eventual arbitru,
în același scop, dacă pe parcursul derulării contractului anumite evenimente afectează
semnificativ echilibrul contractual, independent de culpa oricăreia dintre părți, producând astfel o
îngreunare substanțială a executării contractului pentru cel puțin una din părți, care ar fi
inechitabil să fie suportată exclusiv de partea afectată93.
Clauza de hardship este guvernată de lex contractus. Legea contractului determină
validitatea sa ori poate oferi un mecanism legal de adaptare a contractului94.
§36. Clauza de impreviziune este produsul practicii, conținutul ei fiind uniformizat prin
intermediul Principiilor UNIDROIT. Astfel, conform art. 6.2.2 din Principiile UNIDROIT:
“Există hardship atunci când survin evenimente care alterează fundamental echilibrul
prestaţiilor, fie în sensul că a crescut costul obligaţiilor, fie în sensul că s-a diminuat valoarea
contraprestaţiei, iar (a) aceste evenimente au survenit sau au fost cunoscute de partea lezată
ulterior încheierii contractului; (b) partea lezată nu a putut, în momentul încheierii contractului,
în mod rezonabil să ia în considerare asemenea evenimente; (c) aceste evenimente scapă
controlului părţii lezate; și (d) riscul acestor evenimente nu a fost asumat de partea lezată.”
§37. Din această reglementare, deducem condițiile generale ale clauzelor de hardship,
respectiv:

91
Ibidem.
92 Pe această temă, a se vedea J.L. Delvolvé, L’imprévision dans les contrats internationaux, TCDIP, 1991, pp.
147-170.
94 Dacă lex contractus este legea română, este incident art. 1271 alin. (2)-(3) C. civ.: „ (2) (...) dacă executarea
contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face
vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din
schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de
către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că
şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi
echitabile a contractului.”
21
• Împrejurarea de hardship – este un eveniment de orice natură care ar putea apărea pe
parcursul executării contractului. Altfel spus, această clauză acoperă orice fel de riscuri, atât
valutare, cât și nevalutare95.
Împrejurarea de hardship ar trebui definită de o manieră flexibilă. O enumerare detaliată a
evenimentelor care ar putea declanșa clauza nu este recomandată, dată fiind probabilitatea de a
omite anumite situații96.
• Evenimentul a survenit independent de culpa vreuneia dintre părți, fiind dincolo de puterea
de control a acestora.
Criteriul de apreciere a părții care invocă clauza este de regulă un criteriu obiectiv, adică
criteriul comportamentului unui profesionist rezonabil și prudent, aflat în aceeași situație97.
• Evenimentul să altereze în mod fundamental echilibrul contractual, adică să producă o
îngreunare substanțială a executării contractului pentru cel puțin o parte.
• Să fie inechitabil ca respectivele efecte să fie suportate exclusiv de partea care le suferă.
§38. Mecanismul de adaptare a contractului. Conform art. 6.2.3 din Principiile
UNIDROIT: „(1) În caz de hardship, partea lezată poate solicita începerea renegocierilor.
Solicitarea trebuie să fie efectuată fără întârziere şi trebuie să fie motivată. (2) Solicitarea nu
conferă prin ea însăşi părţii lezate dreptul de a suspenda executarea propriilor obligaţii. (3)
Dacă părţile nu ajung la un acord într-un termen rezonabil, oricare dintre acestea poate sesiza
instanţa de judecată sau tribunalul arbitral. (4) Dacă instanţa de judecată sau tribunalul arbitral
ajunge la concluzia că există un caz de hardship, poate, dacă estimează ca fiind rezonabil: (a) să
pună capăt contractului la o dată şi în condiţiile pe care le stabileşte; sau (b) să adapteze
contractul în scopul de a restabili echilibrul prestaţiilor.”98
Ca atare, mecanismul de adaptare a contractului în temeiul clauzei de impreviziune
presupune:
• Notificarea formulată de către partea afectată a intenției de a renegocia. Notificare trebuie
cu trimisă cu promptitudine după apariția dezechilibrului contractual și trebuie să fie motivată,
adică să explice cocontractantului (i) în ce constă schimbarea împrejurărilor; (ii) consecințele pe
care evenimentul le are asupra relației contractuale.
• Renegocierea efectivă a contractului.
95
D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Ed. a II-a, Universul Juridic, București, 2017, p. 509.
96 C.T. Ungureanu, Impreviziunea în contractele de comerț internațional, Revista de Studii Juridice nr. 1/2015,
p. 51.
22
§39. Efectele clauzei de impreviziune nu operează automat, ci numai prin renegociere.
Părțile pot să prevadă în contract reguli aplicabile procedurii de renegociere sau durata maxima
pe care se poate întinde aceasta. De asemenea, partenerii pot să prevadă suspendarea executării
contractului pe durata negocierilor99.
§40. Ca urmare a renegocierii, părțile fie convin readaptarea contractului. caz în care,
contractul se execută conform noilor prevederi agreate, fie cocontractantul refuză readaptarea
contractului100.
Pentru această din urmă situație, în funcție de cele agreate de părți, avem două variante101:
(i) încetarea contractului – ca urmare a eșuării negocierilor, una din părți denunță contractul;
(ii) părțile se pot adresa unui terț – mediator/arbitru/judecător, căruia îi încredințează decizia
cu privire la soarta contractului.
Terțul poate să constate că nu există situație de hardship, caz în care contractul va trebui
executat conform celor agreate inițial.
Dacă însă va considera că există o împrejurare excepțională care perturbă relația
contractuală, în funcție de prevederile clauzei de hardship, va putea dispune:
• adaptarea contractului la noile împrejurări, prin reechilibrarea prestațiilor părților;
• încetarea contractului;
• orice altă soluție care să fie considerată acceptabilă pentru situația în cauză (spre exemplu,
suspendarea efectelor contractului în cazul în care evenimentul de hardship are un
caracter temporar, iar după expirarea acelui eveniment, contractul ar putea fi executat fără
să existe pierderi pentru părți)102.
Secțiunea III – Neexecutarea contractelor comerciale internaționale
§41. Consecințele neexecutării. Punerea în întârziere103, regimul legal al daunelor-interese

și excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) sunt guvernate de legea
contractului.
Rezoluțiunea și rezilierea sunt de asemenea supuse lex contractus. În cazul
rezoluțiunii/rezilierii extra-judiciare, declarația de rezoluțiune/reziliere este un act unilateral de
99
V. Sandăr, Configurația impreviziunii în noul Cod civil.Considerații cu privire la clauzele de hardship,
RRDA nr. 10/2013, Wolters Kluwer, București; C.T. Ungureanu, op. cit., p. 53.
101 Ibidem.
102 Ibidem.
103 Pentru opinia contrară, a se vedea I. Macovei, op. cit., p. 267.
23
sine stătător. Pentru o abordare coerentă, acesta ar trebui să fie guvernat tot de lex contractus, ca
lege cu care actul unilateral prezintă cele mai strânse legături104.
§42. Măsurile conservatorii și asigurătorii. Măsurile conservatorii și asigurătorii – cum
ar fi asigurarea de dovezi, sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie sunt reglementate de lex
fori105. Ca atare, indiferent de legea aplicabilă contractului, instanța va putea impune doar acele
măsuri prevăzute de propria legislație procesuală.
§43. Clauzele penale. Clauza penală reprezintă o stipulație prin care părțile evaluează
anticipat daunele-interese contractuale106. Validitatea și limitele clauzei penale sunt stabilite de
lex contractus107.
De exemplu, legea contractului ne va arăta dacă nivelul despăgubirilor poate depăși
cuantumul obligației principale108 ori dacă o asemenea clauză poate fi utilizată pentru încălcarea
oricărei obligații contractuale109.
Tot lex contractus ne indică în ce condiții instanța poate interveni pentru a limita cuantumul
clauzei penale.
§44. Clauzele de exonerare sau de limitare a răspunderii. Clauzele de exonerare sau de
limitare a răspunderii sunt frecvente în contractele comerciale internaționale. Efectele limitării
răspunderii sunt guvernate de lex contractus.
Atunci când legea română este lex causae, clauzele de exonerare a răspunderii sunt valabile
pentru prejudiciile aduse bunurilor victimei prin neglijență110. Nu se poate exclude sau limita,
104
Art. 2637 alin. (1) C. civ.: „Condițiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau,
după caz, de autorul său.”; Art. 2638 alin. (1) C. civ.: „În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul
juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea
locului unde actul juridic a fost încheiat.”
105 „În procesul civil internațional instanța aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziții
exprese contrare.” – art. 1088 C. proc. civ.

106 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, București, 2012,
pp. 316-318. Pentru alte studii privind această instituție, a se vedea e.g., F. Ludușan, Clauza penală în noul Cod
civil, Universul Juridic, București, 2014; L. Pop, Reglementarea clauzei penale în textele noului Cod civil,
Dreptul nr. 8/2011, Uniunea Juriștilor, București; V. Pătulea, Revizuirea judiciară a sumelor stabilite prin
clauzele penale, RRDA nr. 3/2012, Wolters Kluwer, București; R.B. Bobei, Ireductibilitatea/reductibilitatea
clauzei penale în jurisprudența arbitrală recentă, Revista Română de Arbitraj nr. 3/2011, Wolters Kluwer,
București.
107 Pentru o abordare practică a clauzelor penale, a se vedea E. Grecu, O. Albu, Ghidul contractelor pentru
antreprenori, Universul Juridic, 2013, pp. 83-93.

108 Legea română permite o asemenea posibilitate: „(1) Instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când:
(…) b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea
contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână
superioară obligației principale.” – art. 1541 alin. (1)-(2) C. civ.
109 Conform legii române, o clauză penală poate privi doar obligația principală: „Clauza penală este aceea prin
care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale.”
– art. 1538 C. civ.
24
prin convenţii, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu
intenţie sau din culpă gravă111. Tot astfel, răspunderea pentru prejudiciile corporale nu poate fi
înlăturată sau diminuată decât acolo unde legea o permite expres112.
Asemenea clauze constituie o derogare de la principiul reparării integrale a prejudiciului,
care stă la baza sistemului de răspundere civilă din dreptul român.
Chiar dacă legea română permite, în anumite condiții, asemenea stipulații, nu este exclusă
intervenția ordinii publice de drept internațional privat în contra unei legi străine care permite o
limitare excesivă a răspunderii contractuale113.
§45. Clauza de forță majoră. Legea contractului determină conținutul forței majore,
cazului fortuit114 sau altor cauze exoneratoare de răspundere.
Desigur, părțile pot reglementa convențional regimul forței majore, atâta timp cât lex
contractus o permite115. În mod uzual, părțile includ în partea finală a instrumentumului o clauză
de forță majoră.
§46. Atunci când forța majoră este conturată la nivel contractual, identificăm trei tipuri de
definiţii116:
• O definiție sintetică – în contracte sunt prevăzute trăsăturile esenţiale ale evenimentelor de
forţelor majoră117.
110
Art. 1355 alin. (2) C. civ.
111 Art. 1355 alin. (1) C. civ.
112 Art. 1355 alin. (3) C. civ.
113 Spre exemplu, în 1950, într-un caz de transport maritim de bunuri, în care locul livrării mărfii se afla în
Franța, instanța supremă franceză a înlăturat de la aplicare o clauză ce exonera transportatorul de răspundere, pe
motiv că este contrară ordinii publice de drept internațional privat. Pentru mai multe detalii, a se vedea D.
Petrache, Ordinea publică de drept international privat, Universul Juridic, București, 2019, pp. 181-182, și
doctrina acolo citată.
114 Atunci când legea română este lex causae, este incident art. 1351 C. civ., conform căruia: „(1) Dacă legea
nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este
cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit. (2) Forţa majoră este orice even
iment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi
prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de
asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.”
115 Conform art. 7.1.7 din Principiile UNIDROIT: „(1) Este exonerat de răspundere pentru neexecutarea
propriei prestaţii debitorul care demonstrează că această neexecutare se datorează unui eveniment pe care nu
îl poate controla şi pe care nu putea, în mod rezonabil, să-l ia în considerare în momentul încheierii sau să-l
evite sau să-l depăşească sau să evite sau să depăşească consecinţele acestuia. (2) Atunci când impedimentul
este numai temporar, exonerarea produce efect pentru o durată rezonabilă de timp, ţinând cont de consecinţele
impedimentului asupra executării contractului.” - R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele
comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă pe site-ul www.unidroit.org.
117 Acest tip de definiție este specific sistemelor continentale.
25
• O definiție analitică – are loc o enumerare a evenimentelor pe care părţile înţeleg să le
considere exoneratoare118 (calamităţi naturale, conflicte armate, conflicte grave de muncă,
dificultăţi de transport, epidemii etc.).
Această definiție prezintă neajunsul că un eveniment imprevizibil și insurmontabil care nu a
fost menționat în mod expres în contract nu va fi considerat ca reprezentând o situație de forță
majoră.
• O definiție mixtă – o definiţie sintetică, însoţită de enumerarea celor mai importante
evenimente care ar putea constitui caz de forţă majoră.
§47. În mod uzual, forţa majoră are un efect suspensiv în contractele comerciale
internaţionale, determinat de clauzele contractuale și de lex contractus. Forța majoră are un efect
extinctiv – de încetare a contractului, în acele cazuri în care situația excepțională se întinde pe o
perioadă îndelungată de timp.
Profesioniștii agreează de regulă un mecanism de notificare a situației de forță majoră. Dacă
partea afectată nu notifică evenimentul, nu va pierde dreptul de a se prevala de clauza de forță
majoră, însă va răspunde pentru pierderile pe care cealaltă parte le-ar fi putut evita dacă ar fi fost
notificată.
Conform art. 7.1.7 alin. (3) din Principiile UNIDROIT: „Debitorul trebuie să-i notifice
creditorului existenţa impedimentului, precum şi consecinţele asupra aptitudinii de a executa
contractul. Dacă notificarea nu ajunge la destinaţie într-un termen rezonabil, care începe să
curgă din momentul în care debitorul avea cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de
impediment, debitorul este obligat la despăgubiri care rezultă din faptul neajungerii notificării la
destinaţie.”119
§48. Conform art. 4 lit. j) și art. 28 alin. (2) lit. (i) din Legea nr. 335/2007, camerele de
comerț din România avizează existenţa cazurilor de forţă majoră şi influenţa acestora asupra
executării obligaţiilor comercianţilor.
Camerele de comerț nu sunt abilitate să declare la nivel național o situație ca fiind un caz
de forță majoră120. Atribuțiile camerelor de comerț se rezumă la a constata, în baza unei
documentaţii depuse exclusiv de solicitant, existenţa unei situaţii de forţă majoră ca fapt
118 Acest tip de definiție este specific sistemelor de drept anglo-saxon.

119
R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere
disponibilă pe site-ul www.unidroit.org.
120https://ccir.ro/2020/03/25/precizari-privind-avizarea-existentei-cazurilor-de-forta-majora-si-influenta-
acestora-asupra-executarii-obligatiilor-comerciantilor-atributie-legala-ccir-si-camerelor-judetene/#_ftn1.
26
exonerator de răspundere, din perspectiva efectelor acesteia invocate de către solicitant, în ceea
ce privește neexecutarea obligațiilor contractuale121.
Comparați clauza de forță majoră și clauza de hardship.
Lucrare de verificare:
I. Răspundeți următoarelor întrebări:
1. Care sunt subclasificările clauzei de revizuire a prețului?
2. Care sunt principalele trăsături ale clauzei ofertei concurente?
3. Care sunt principalele trăsături ale clauzei clientului celui mai favorizat?
4. Care sunt condițiile clauzei de hardship?
5. Care este mecanismul de adaptare a contractului, în cazul clauzei de hardship?
6. Care este legea aplicabilă clauzei penale, respectiv rezoluțiunii judiciare?
7. Care sunt tipurile de definiție ale forței majore?
1. Clauzele plurivalutare:
a) spre deosebire de clauzele de revizuire a prețului, au ca scop menținerea valorii reale a
contractului;
b) sunt de două feluri, în funcție de metoda de stabilire a monedei de plată;
c) ar putea fi introduse în contracte de credit în care împrumutul urmează a fi restituit în termen
de 5 ani de la încheierea contractului.
2. Clauza clientului celui mai favorizat:

a) Se aseamănă cu clauza de hardship prin aceea că ambele sunt clauze de asigurare împotriva
riscurilor nevalutare;
b) Poate avea o acțiune automată doar atunci când lex causae stabilește expres acest aspect;
121
Ibidem.
27
c) Se aseamănă cu clauza ofertei concurente în ceea ce privește elementul de referință care pune
în mișcare mecanismul clauzei.
3. În ceea ce privește clauzele asigurătorii împotriva riscurilor:

a) Prețul contractului poate fi modificat în temeiul unei clauze a clientului celui mai favorizat.
b) Clauza ofertei concurente obligă promitentul să informeze beneficiarul clauzei cu privire la
orice ofertă primită.
c) În cazul clauzei ofertei concurente, adaptarea clauzei este condiționată, de regulă, de acordul
promitentului.
Răspunsuri:
1.c) ; 2.a) ; 3.a).
28
Unitatea de învățare 8 - Contractul de vânzare internațională de mărfuri (partea I)
După studiul acestei unități de învățare, studenții vor reuși să cunoască:
• domeniul de aplicare al Convenției de la Viena privind contractele de vânzare

internațională de mărfuri (CVIM);
• dispozițiile generale ale CVIM;
• regulile de formare a contractului conform CVIM.
Capitolul I – Considerații generale referitoare la Convenția de la Viena privind

contractele de vânzare internațională de mărfuri
§1. Contractul de vânzare comercială internaţională constituie o specie a contractului

de vânzare care se distinge prin elementele de comercialitate și extraneitate.
Pentru această categorie de contracte există o reglementare specială, respectiv Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţionala de mărfuri, adoptata la Viena la
11 aprilie 1980 („Convenţia de la Viena” sau „CVIM”), ratificată de România prin Legea nr.
24/1991.
CVIM reprezintă unul din demersurile încununate de succes în materia unificării
dreptului privat. Convenția de la Viena constituie un remarcabil compromis între
reglementările principalelor sisteme de drept ale lumii, respectiv între sistemul anglo-saxon şi
cel romanist. Concepțiile sistemului de drept anglo-saxon se regăsesc, mai ales, în ceea ce
priveşte conţinutul şi executarea contractului, iar cel romanist, în ceea ce priveşte formarea
contractului1.
Secțiunea I – Domeniul de aplicare al CVIM
Subsecțiunea I -Domeniul de aplicare temporal al CVIM (ratione temporis)
1
D.A. Sitaru, C.P. Buglea, Ș.Al. Stănescu, Dreptul comerțului internațional. Partea Specială, Universul Juridic,
București, 2007, p.7.
§2. Convenţia a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988, numărând, actualmente, peste 90
de state membre2.
Din punct de vedere temporal, dispozițiile privind formarea contractului se aplică numai
propunerilor de a contracta intervenite după intrarea în vigoare faţă de statele contractante3.
În ceea ce priveşte efectele contractului de vânzare internațională, CVIM reglementează
contractele încheiate după intrarea în vigoare a Convenției de la Viena faţă de statele
contractante4. Se respectă, astfel, principiul neretroactivităţii aplicării CVIM5.
Subsecțiunea II - Domeniul de aplicare personal (ratione personae)
§3. Conform art. 1 alin. (1) CVIM: „Prezenta convenție se aplică contractelor de
vânzare de mărfuri între părți care își au sediul în state diferite:
a) când aceste state sunt state contractante; sau
b) când normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat
contractant.”
Așadar, Convenţia de la Viena „se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi
care își au sediul în state diferite”, condiţie comună celor două criterii de aplicare personală a
CVIM6.
§4. În primul rând, Convenţia de la Viena se aplică între părţi care îşi au sediul în state
diferite când aceste state sunt „state contractante”.
„State contractante” sunt toate acelea care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la
Convenţie, conform art. 91 CVIM7.
2
O absență notabilă este reprezentată de Marea Britanie. Pe această temă, a se vedea, S. Moss, Why the United
Kingdom has not ratified the CISG, The Journal of Law and Commerce, Vol. 25, no. 1, 2005-2006. p. 483 și
urm.
3
Art. 100 alin. (1) CVIM.
4
art. 100 alin. (2) CVIM
5
D.A. Sitaru, C.P. Buglea, Ș.Al. Stănescu, op. cit., p. 8.
6
Așa cum art. 1 alin. (2) CVIM prevede expres, pentru a funcţiona criteriul sediului părţilor în state contractante
diferite este necesar ca împrejurarea să fie cunoscută de către părţi, cel mai târziu la momentul încheierii
contractului. Această stare poate să rezulte din contract, din tranzacţii anterioare între părţi, din informaţii
furnizate de ele în orice moment anterior încheierii sau cu ocazia încheierii contractului. Această restricție
vizează în special contractele încheiate de un mandatar în privința căruia cocontractantul nu are niciun motiv să
creadă că acționează pe seama unei persoane stabilite în străinătate - M. Audit, S. Bollée, P. Callé, Droit du
commerce international et des investissements étrangers, 2e édition, LGDJ, Paris, 2016, p. 311.
Conform art. 1 alin. (3) CVIM: „Nici naționalitatea părților, nici caracterul civil sau comercial al părților
contractului nu sunt luate în considerare pentru aplicarea prezentei convenții.”
7
În acest context, trebuie să avem în vedere rezervele din art. 93 și art. 94 CVIM.
Conform art. 94 alin. (1) CVIM: „Două sau mai multe state contractante care, în materiile cârmuite de prezenta
convenție, aplică norme de drept identice sau apropiate pot să declare, în orice moment, că nu se va aplica
Art. 1 (1) lit. a) CVIM se va aplica numai dacă instanța sesizată aparține unui stat
contractant. Acest aspect nu este expres menționat, dar o instanță a unui stat care nu este parte
la CVIM nu se va raporta la această prevedere, întrucât nu face parte din normele de drept pe
care este obligată să le utilizeze8.
§5. În al doilea rând, Convenţia de la Viena este incidentă în cazul contractelor de
vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state diferite, atunci „când normele de drept
internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant”9.
Art. 1 alin. (1) lit. b) CVIM va interveni indiferent dacă instanța sesizată este sau nu cea
a unui stat contractant. Altfel spus, prevederea va produce efecte și în cazul în care
judecătorul provine dintr-un stat care nu a ratificat CVIM. Respectiva instanță va aplica
propriile norme conflictuale pentru a desemna legea aplicabilă vânzării. Dacă această din
urmă lege va fi cea unui stat parte la CVIM, contractul va fi guvernat de CVIM10.
Ca atare, CVIM va guverna vânzarea internațională în situația în care norma de drept
internaţional privat a ţării forului care nu este parte la CVIM (spre exemplu, Marea Britanie)
trimite, prin punctul său de legătură, la sistemul de drept al unui stat contractant (spre
exemplu, România), chiar și atunci când niciuna dintre părţi nu îşi are sediul pe teritoriul unui
stat contractant11.
Atât timp cât Convenţia nu distinge, rezultă că este admisibilă orice legătură a normei
conflictuale, atât una subiectivă, constând în voinţa părţilor, cât şi un punct de legătură
obiectiv12.
§6. Pe lângă aceste ipoteze, CVIM va reglementa contractul de vânzare și atunci când
părțile fac o alegere expresă în acest sens, chiar dacă normele de drept internațional privat
trimit la un sistem de drept al unui stat necontractant. Într-o astfel de ipoteză, dispozițiile
CVIM vor avea forța unor clauze contractuale, iar judecătorul va trebui să verifice în ce
convenția contractelor de vânzare sau formării lor, dacă părțile își au sediul în aceste state. Astfel de declarații
pot fi făcute împreună sau pot fi unilaterale și reciproce.” Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda și Islanda au
declarat că CVIM nu se va aplica vânzărilor în care părțile își au sediul în unul din aceste state. - M. Audit, S.
Bollée, P. Callé, op.cit., p. 312.
8
P. Huber, A. Mullis, The CISG. A new textbook for students and practitioners, Sellier European Law
Publishers, 2007, p. 51.
9
Art. 95 CVIM permite statelor să declare că nu doresc să fie ținute de către dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. b)
CVIM: „Orice stat poate declara, în momentul depunerii instrumentelor sale de ratificare, acceptare, aprobare
sau de aderare că nu va fi legat de alin. b) al paragrafului 1 al art. 1 al prezentei convenții.” SUA, China,
Cehia, Slovacia sau Singapore au formulat asemenea declarații - M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op.cit., p. 312.
10
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 53.
11
D.A. Sitaru, C.P. Buglea, Ș.Al. Stănescu, op. cit., p.8.
12
Ibidem.
măsură normele imperative din legea aplicabilă pe fond permit utilizarea regulilor din
Convenția de la Viena13.
§7. Caracterul dispozitiv al CVIM. Conform art. 6 CVIM: „Părțile pot să excludă
aplicarea prezentei convenții sau, sub rezerva dispozițiilor art. 12, să deroge de la oricare
din dispozițiile sale sau să le modifice efectele.”
Acordul părților prin care exclud aplicarea CVIM poate fi expres sau implicit. Atunci
când părţile îşi au sediul în state care sunt parte la CVIM, dar prevăd expres că lex contractus
este legea unui stat care nu este parte la CVIM, Convenţia este înlăturată de la aplicare de o
manieră implicită.
Dacă părțile au desemnat legea unui stat parte la CVIM, o asemenea alegere poate avea
două semnificații. Pe de-o parte, aceasta ar putea înseamna că părțile au dorit aplicarea
dreptului comun al statului desemnat (adică nu a CVIM). Pe de altă parte, alegerea ar putea
viza toate normele din statul respectiv aplicabile vânzării internaționale de mărfuri (inclusiv
CVIM). Opinia majoritară consideră această a doua variantă drept soluția corectă în
interpretarea voinței părților14.
Acordul părților pentru excluderea CVIM nu presupune și desemnarea unei legi
aplicabile în locul acesteia. Părțile se pot limita la o declarație negativă în privința neaplicării
CVIM15. În acest caz, normele conflictuale ale forului vor indica lex contractus.
§8. Lipsa unui sediu sau deținerea mai multor sedii. Am observat mai sus că sediul
este esențial pentru a stabili dacă un contract intră sau nu în sfera de incidență a CVIM.
Convenția de la Viena prevede și ce se întâmplă atunci când partea nu are sediu sau
deține mai multe sedii.
Astfel, în lipsa sediului, punctul de legătură relevant este reprezentat de reședința
obișnuită16. Trebuie avut în vedere că această noțiune trebuie interpretată autonom, iar nu prin
referire la interpretările date de dreptul intern al vreunuia din statele contractante.
Dacă o parte are mai multe sedii, se ia în considerare sediul care are cea mai strânsă
legătură cu contractul și executarea sa, ținând seama de circumstanțele cunoscute sau avute în
vedere de către părți în orice moment înainte de încheiere sau cu ocazia încheierii
contractului.
13
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op. cit., p. 313.
14
P. Huber, A. Mullis, op. cit., pp. 63-64.
15
Ibidem, p. 62.
16
Art. 10 lit. b) CVIM.
Subsecțiunea III - Domeniul de aplicare material (ratione materiae)
§9. Din punct de vedere material, Convenţia se aplică contractului de vânzare

internaţională de mărfuri: „Sunt considerate vânzări, contractele de furnizare de mărfuri ce
urmează a fi fabricate sau produse”.
Convenţia de la Viena nu defineşte noţiunea de „marfă”. Totuși, este unanim acceptat că
CVIM se aplică pentru vânzarea de bunuri mobile corporale17.
§10. CVIM prevede expres că nu se aplică anumitor tipuri de vânzări. Astfel, conform
art. 2 CVIM, reglementarea nu cârmuiește vânzările:
a) de mărfuri cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică în afară de
cazul în care vânzătorul, în orice moment înainte sau cu ocazia încheierii contractului, nu a
știut sau nu s-a considerat că ştie că aceste mărfuri erau cumpărate pentru o astfel de folosinţă;
altfel spus, CVIM se aplică numai în cazurile în care cumpărătorul a achiziționat bunurile în
scop profesional;
b) la licitație18;
c) de bunuri aflate sub sechestru sau efectuate de o autoritate judiciară;
d) de valori mobiliare (acţiuni19, obligaţiuni), de efecte de comerţ (cambie, bilet la ordin,
cec, conosamentul) şi monede (operaţiunile de schimb valutar);
e) de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave;
f) de electricitate – vânzarea de electricitate se realizează pe piețe speciale, aflate sub
controlul Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE);
§11. Conform art. 3 alin. (1) CVIM, sunt considerate vânzări contractele de furnizare de
mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse, în afară de cazul în care partea care le comandă
furnizează o parte esențială din elementele materiale necesare acestei fabricări sau produceri.
În legătură cu acest text, două clarificări se impun.
În primul rând, trebuie definit conceptul de „materiale necesare pentru fabricare sau
producție”. Materiile prime necesare pentru producție vor intra în această categorie, în timp ce
17
A se vedea, e.g., P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 41; M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op. cit., p 309. Un autor
arată că în practică, prevederile CVIM s-au aplicat și unor contracte care nu sunt de vânzare internațională, cum
ar fi contractul de lohn – D.M. Șandru, Interpretarea şi aplicarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri în România, Revista Română de Arbitraj nr. 4/2017.
18
Acestea sunt supuse, de principiu, unor reguli speciale, de cele mai multe ori cu caracter imperativ. CVIM nu
se aplică unei astfel de vânzări întrucât cumpărătorul, neputând fi identificat decât în momentul adjudecării, nu
se poate cunoaşte până în acel moment dacă operaţiunea are sau nu caracter internaţional - D.A. Sitaru, C.P.
Buglea, Ș.Al. Stănescu, op. cit., p. 13.
19
De aici rezultă că vânzarea unei întreprinderi printr-o operațiune de tip share deal iese din sfera de aplicare a
CVIM.
când elementele accesorii, precum materialele utilizate pentru ambalarea produselor, nu se vor
încadra20.
În al doilea rând, noțiunea de „parte esențială” trebuie apreciată in concreto, în funcție de
particularitățile fiecărei spețe. Mai multe criterii au fost sugerate pentru a fi utilizate alternativ
sau cumulativ: valoarea economică a contribuției „cumpărătorului”, volumul acesteia,
importanța contribuției pentru obținerea produsului final21.
§12. Conform art. 3 alin. (2) CVIM, Convenția de la Viena nu reglementează convențiile
în care partea preponderentă a obligației părții care furnizează mărfurile constă în furnizarea
manoperei sau a altor servicii22. Ca atare, contractele în care „vânzătorul” doar realizează
anumite prestații asupra bunurilor „cumpărătorului”, cum ar fi, spre exemplu, repararea unei
mașinării sau rafinarea petrolului, nu vor intra în sfera de aplicare a CVIM23.
Această prevedere va fi incidentă atunci când avem un contract (negotium) în care se
îmbină obligația de a furniza bunuri cu cea de a presta un anumit serviciu. Dacă, pe de altă
parte, există două contracte separate, unul privitor la bunuri, iar altul pentru servicii,
contractul de vânzare va fi guvernat de către CVIM, iar contractul de prestare de servicii va
intra sub normele specifice din lex causae24.
Pentru a identifica prestația preponderentă, se impune o comparație a valorii economice a
bunurilor cu valoarea economică a serviciului prestat25. Testul valorii economice impune o
apreciere in concreto a fiecărui raport juridic în parte și ar trebui întotdeauna conjugat cu
intenția părților, ceea ar putea conduce la rezultate diferite de cele bazate pe o abordare pur
matematică26.
§13. Aspecte nereglementate de CVIM. CVIM nu cârmuieşte toate aspectele privind
contractul de vânzare internaţională de mărfuri.
Astfel, Convenția de la Viena nu reglementează, conform art. 4 CVIM:
a) Validitatea contractului, a vreuneia din clauzele sale și, cu atât mai puțin, cea a
uzanţelor27.
20
21
Ibidem, pp. 44-45.
22
23
24
Ibidem, p. 46.
25
Ibidem, p 46.
26
Ibidem, p. 47.
27
În cazul în care cumpărătorul este determinat să încheie contractul prin manopere frauduloase, opinia
majoritară este că remediile de drept comun vor fi incidente (chiar și atunci când frauda privește caracteristicile
bunurilor în cauză) întrucât vânzătorul care acționează prin fraudă nu merită să beneficieze de protecția oferită
de CVIM - Ibidem, p. 23.
b) Efectele pe care contractul poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute.
Problema transferului proprietății asupra bunurilor către cumpărător nu va fi guvernată de
prevederile convenției, ci de lex causae28.
Totodată, CVIM nu se aplică în cazul răspunderii vânzătorului pentru decese sau leziuni
corporale cauzate oricui de către mărfuri29. Scopul acestei prevederi este de a evita conflictele
ce ar fi putut apărea între CVIM și dispozițiile din diferitele sisteme de drept în privința
răspunderii pentru produse defectuoase30.
CVIM nu conține dispoziții privitoare la prescripție. Există o reglementare internațională
distinctă, anume Convenția asupra prescripției în materia vânzării internaționale de mărfuri
din 1974, pe care o vom analiza puțin mai târziu.
Totodată, compensația nu este guvernată de dispozițiile CVIM. Aceasta este o cauză de
stingere a obligațiilor al cărei regim juridic trebuie determinat pornind de la normele de drept
internațional privat ale forului31.
Cum identificăm normele juridice aplicabile aspectelor care nu sunt reglementate de CVIM?
Secțiunea II – Dispoziții generale ale CVIM
§14. Interpretarea CVIM. CVIM conține o serie de reguli de interpretare a contractelor

de vânzare internaţională de mărfuri.
Conform art. 7 alin. (1) CVIM, interpretarea Convenţiei se va face ţinând cont de
caracterul său internaţional şi de necesitatea de a promova aplicarea sa uniformă, precum și de
a asigura respectul bunei-credinţe în comerţul internaţional.
§15. Observăm trei repere oferite de acest text de lege.
Primul vizează caracterul internațional al reglementării. CVIM trebuie interpretată în mod
autonom. Aceasta înseamnă că termenii și conceptele din convenție nu trebuie privite ca
având același înțeles precum cei din dreptul comun32. Bineînțeles, rezultatul interpretării
28
Ibidem, p. 25.
29
Art. 5 CVIM.
30
31
Ibidem, p. 30.
32
Ibidem, p. 7.
autonome a conceptelor din convenție poate conduce la același sens al noțiunii precum cel din
dreptul comun33.
Al doilea reper vizează nevoia de uniformitate în aplicarea CVIM. De aceea, în mod
ideal, instanțele ar trebui să aibă în vedere jurisprudența și doctrina străină34.
Al treilea reper este cel al respectării bunei-credințe în comerțul internațional. Buna-
credință poate influența interpretarea concretă a unei prevederi în momentul în care celelalte
metode de interpretare oferă concluzii contradictorii35. Cu toate acestea, impactul practic pe
care îl poate avea buna-credință pe planul interpretării contractului va fi mai degrabă unul
redus36.
Desigur, și alte alte aspecte pot prezenta utilitate pentru interpretarea dispozițiilor CVIM,
cum ar fi istoria negocierilor și dezbaterilor care au precedat adoptarea CVIM, scopul
prevederii, încadrarea normei în ansamblul textului convenției (interpretarea sistematică)37.
Art. 7 alin. (2) CVIM prevede că problemele privind materiile cârmuite de Convenţia de
la Viena care nu sunt rezolvate în mod expres de către aceasta vor fi reglementate potrivit cu
principiile generale din care ea se inspiră sau, în lipsa acestor principii, în conformitate cu
legea aplicabilă în temeiul normelor de drept internaţional privat. Ca atare, ori de câte ori nu
avem altă opțiune, vom recurge la lex causae38.
§16. Art. 8 alin. (1) CVIM stabilește că indicaţiile şi celelalte manifestări de voinţă ale
unei părţi trebuie interpretate după intenţia acesteia, când cealaltă parte cunoştea sau nu putea
să ignore această intenţie.
Teza finală a prevederii stabilește că intenția părții prezintă relevanță în doar două
situații. În primul rând, în momentul în care cealalată parte a cunoscut-o. Ca atare, atunci când
părțile dau același sens unui termen, deși în mod obiectiv, au folosit noțiunea greșită, intenția
lor va prevala39. În al doilea rând, vom aplica art. 8 alin. (1) CVIM atunci când partea nu
putea să ignore intenția partenerului contractual. Avem de-a face în acest caz cu un standard
obiectiv40.
33
Ibidem.
34
Ibidem, p. 8.
35
Ibidem.
36
Ibidem.
37
Limbile oficiale ale Convenției sunt araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola, cu o preferință pentru
limba engleză, întrucât este cea în care s-au purtat dezbaterile legate de adoptarea CVIM. - Ibidem, p. 9.
38
Această ultimă soluție aduce în mod inevitabil atingere dezideratului de unificare a soluțiilor în materia
vânzării internaționale de mărfuri. - M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op.cit., p. 316.
39
40
Ibidem.
§17. În măsura în care niciunul din criteriile de mai sus nu se dovedește util, art. 8 alin.
(2) CVIM recomandă să ne raportăm la semnificaţia pe care o persoană rezonabilă, cu aceeaşi
pregătire, aflată în aceeaşi situaţie, ar fi acordat-o manifestării de voință41.
Pentru determinarea intenţiei unei părţi sau a ceea ce ar fi înţeles o persoană rezonabilă,
trebuie să se ţină seama de circumstanţele pertinente, îndeosebi de negocierile care au avut loc
între părţi, de obişnuinţele care s-au stabilit între ele, de uzanţe şi de întregul comportament
ulterior al părţilor42.
§18. Uzanțele în Convenția de la Viena. Părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au
consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele43.
Mai mult, exceptând situația în care au prevăzut contrariul, părţile sunt considerate că s-
au referit în mod tacit în contract şi pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau
sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod
regulat respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip, în ramura comercială avută în
vedere44.
Existența uzanței, ca practică socială, va reprezenta o chestiune de fapt. Sarcina probei va
reveni, ca regulă, celui care o invocă45.
§19. Forma contractului de vânzare. În privinţa formei contractului de vânzare,
Convenţia de la Viena aplică principiul consensualismului: „Contractul de vânzare nu trebuie
să fie încheiat, nici constatat în scris și nu este supus nici unei alte condiții de formă. El poate
fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori.”46
Tot astfel, Convenţia precizează faptul că un contract poate fi modificat sau reziliat prin
acordul amiabil al părţilor47.
§20. Regula consensualismului nu este absolută, putând comporta derogări. Conform art.
96 CVIM, orice stat contractant poate în orice moment să declare, în conformitate cu art. 12
CVIM48, că orice dispoziție care autorizează altă formă decât forma scrisă pentru încheierea
41
Întrucât va fi greu de probat intenția reală a părții (în absența unei voințe comune a acestora), art. 8 alin. (2)
CVIM va fi mai relevant în practică decât art. 8 alin. (1) CVIM - Ibidem, p. 13.
42
43
44
45
46
Art. 11 CVIM.
47
Art. 29 CVIM.
48
Art. 12 CVIM: „Orice dispoziție a art. 11, a art. 29 sau a părții a II-a a prezentei convenții, care autorizează
altă formă decât forma scrisă, fie pentru încheierea sau pentru modificarea ori rezilierea pe cale amiabilă a
unui contract de vânzare, fie pentru orice ofertă, acceptare sau altă manifestare de intenție, nu se aplică decât
unui contract de vânzare, sau pentru orice ofertă, acceptare sau o altă manifestare de intenție,
nu se aplică atunci când una din părți își are sediul în respectivul stat.
§21. Conform art. 13 CVIM, termenul înscris cuprinde, de asemenea, comunicările
adresate prin telegramă sau prin telex.
Având în vedere momentul la care Convenția de la Viena a fost adoptată, nu trebuie să
surprindă absența unei referiri la metodele actuale de comunicare, precum faxul sau e-mail.
Apreciem că se impune o interpretare flexibilă a acestei prevederi care să permită ca faxul sau
e-mailul să îndeplinească cerința existenței unui înscris49.
§22. Proba contractului. În ceea ce priveşte proba contractului, CVIM consacră
principiul libertăţii probei, în sensul că acesta poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin
martori. Administrarea probelor se va face în conformitate cu regulile lex fori50.
§23. Modificarea contractului. Principul consensualismului guvernează și eventualele
modificări ale contractului de vânzare internațională de mărfuri51.
Atunci când contractul, în sensul de instrumentum, conține o dispoziție care stipulează că
orice modificare trebuie făcută în scris (clauza „fără modificări verbale”), convenția nu poate
fi încheiată într-o altă formă52.
Totuși, comportamentul unei părți poate împiedica invocarea unei astfel de dispoziții,
conform tezei finale a art. 29 alin. (2) CVIM. Spre exemplu, A îi sugerează pe cale verbală lui
B modificarea contractului (care include clauza „fără modificări verbale”), iar acesta din
urmă o acceptă, executând contractul în sensul modificării sugerate. În acest caz, A nu se va
putea prevala de clauza din contract care interzicea modificările pe cale verbală pentru a cere
executarea prestației astfel cum fusese agreată inițial53.
dacă una din părți are sediul într-un stat contractant care a făcut o declarație în conformitate cu art. 96 din
prezenta convenție. Părțile nu pot deroga de la prezentul articol, nici să-i modifice efectele.”
49
50
„Administrarea probelor în procesul civil internațional este guvernată de legea română.” – art. 1090 alin. (5)
C. proc. civ.
51
Art. 29 alin. (1) CVIM. Prin modul în care este sistematizată reglementarea, art. 11 CVIM este limitat la
încheierea efectivă a contractului, iar art. 29 CVIM este limitat la dispozițiile privind efectele vânzării. Totuși,
luate împreună, cele două prevederi conturează un principiu general conform căruia nicio declarație făcută în
condițiile CVIM nu va fi, de principiu, supusă vreunei cerințe de formă. - P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 37.
52
Teza inițială a art. 29 alin. (2) CVIM.
53
Capitolul II - Formarea contractului conform CVIM
Formarea contractului este reglementată în Partea a II-a a CVIM și se referă la acordul de

voințe al părților, privit din perspectiva mecanismului tradițional al ofertei și acceptării
ofertei. Primele patru articole reglementează oferta, în timp ce următoarele cinci se referă la
acceptare. Ultimele două articole stabilesc momentul încheierii contractului, respectiv
momentul la care o comunicare este considerată a fi ajuns la destinatar.
Secțiunea I - Oferta de a contracta
§24. Conform art. 14 alin. (1) CVIM, teza inițială: „O propunere de încheiere a unui
contract adresată uneia sau mai multor persoane determinate constituie ofertă, dacă este
suficient de precisă și denotă voința autorului ei de a se angaja în caz de acceptare.”
Așadar, două condiții trebuie să fie îndeplinite pentru a fi în prezența unei oferte:
• Autorul să intenționeze să se oblige în caz de acceptare;
• Propunerea să fie suficient de precisă;
§25. Intenția ofertantului de a se obliga. De cele mai multe ori, fermitatea propunerii
reiese din textul acesteia. Utilizarea unor termeni precum „solicităm livrarea imediată” sau
„oferim spre vânzare” ar trebui considerată ca indicând intenția ofertantului de a se angaja în
ipoteza acceptării propunerii de către persoanele vizate54.
Pe de altă parte, când oferta este făcută „fără obligație” (non-binding proposal), aceasta
va semnifica lipsa intenției de a se obliga55.
În absența unor sintagme atât de tranșante, va trebui să utilizăm criteriile de interpretare
din art. 8 CVIM.
§26. CVIM distinge între ofertă și invitația de a oferta („invitatio ad offerendum”), prin
care destinatarul comunicării este invitat să formuleze el însuși o ofertă56.
Conform art. 14 alin. (2) CVIM: „O propunere adresată unor persoane nedeterminate
este considerată numai ca o invitație de a oferta, în afară de cazul în care persoana care a
făcut propunerea nu a indicat în mod clar contrariul”.
§27. Propunerea să fie suficient de precisă. Această condiție impune ca elementele
esențiale al unui viitor contract („esentialia negotii”) să existe în conținutul comunicării, astfel
încât, dacă propunerea este acceptată, să poată fi încheiat contractul57.
54
55
Ibidem.
56
Ibdidem.
Conform art. 14 alin. (1) CVIM, teza finală, „O propunere este suficient de precisă în
cazul în care denumește mărfurile și, expres sau implicit, stabilește cantitatea și prețul sau dă
indicații care permit să le determine”.
Pentru a fi în prezența unei oferte, trebuie ca propunerea să indice mărfurile și cantitatea.
Dacă vânzătorul doar fixează prețul, fără a preciza și cantitatea, propunerea nu constituie o
ofertă în sensul dat noțiunii de CVIM58.
Spre exemplu, în practică, o ofertă de cumpărare pentru trei camioane cu ouă a fost
considerată ca suficient de precisă. Deși cantitatea concretă de marfă nu era menționată,
interpretarea rezonabilă era că oferta avea în vedere camioane încărcate în integralitate. Ca
atare, instanța a considerat că a fost implicit determinată cantitatea avută în vedere: numărul
de ouă necesar pentru a umple trei camioane59.
Chiar dacă art. 14 alin. (1) CVIM nu face referire la calitatea mărfii, este posibil ca oferta
să nu fie considerată precisă în cazul bunurilor care sunt disponibile în standarde diferite de
calitate sau pe mai multe mărimi60.
Totodată, pot exista situații în care îndeplinirea cerințelor din art. 14 alin. (1) CVIM să nu
conducă la o propunere suficient de precisă. Un acord expres al părților, trimiterea la uzanțe
sau la înțelegeri anterioare poate impune ca oferta să conțină mențiuni suplimentare asupra
cărora părțile să se pună de accord, cum ar fi, spre exemplu, momentul și locul livrării61.
§28. Corelarea cu art. 55 CVIM. Art. 14 impune ca prețul să fie determinat sau
determinabil. Dar, pe de altă parte, conform art. 55 CVIM: „Dacă vânzarea este valabil
încheiată fără ca prețul mărfurilor vândute să fi fost determinat în contract, în mod expres
sau implicit, sau printr-o dispoziție care permite să fie determinat, părțile sunt reputate, în
lipsa unor indicații contrare, că s-au referit în mod tacit la prețul practicat în mod obișnuit în
momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă, pentru aceleași mărfuri
vândute în împrejurări comparabile.”
Cum se corelează cele două dispoziții62? Există două interpretări care au fost propuse.
57
Ibidem, p. 72.
58
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op. cit.,p. 318.
59
60
Ibidem, p. 72.
61
Ibidem.
62
Cele două texte ilustrează divergențele care au precedat adoptarea CVIM. Pe de-o parte, mai multe țări
dezvoltate erau favorabile contractelor fără preț (open price). Pe de altă parte, statele în curs de dezvoltare,
statele socialiste, Franța sau Japonia susțineau reglementarea unui preț determinat sau determinabil. În loc să
ajungă la un compromis, rezultatul negocierilor a fost cel al adoptării unor norme contradictorii. - M. Audit, S.
Bollée, P. Callé, op. cit., p. 318.
§29. În prima variantă, art. 55 CVIM prevalează asupra art. 14 CVIM. Dacă intenția
părților a fost de a încheia un contract fără să determine prețul, art. 55 ar trebui să se aplice, în
ciuda formulării din art. 14 CVIM63.
§30. În a doua opinie, cea majoritară, art. 14 CVIM se aplică prioritar. Art. 55 CVIM
poate fi incident numai dacă părțile au încheiat în mod valabil un contract, în ciuda lipsei
determinării prețului. De altfel, art. 55 CVIM prevede în mod expres necesitatea încheierii
valabile a contractului. De aceea, trebuie determinate cazurile în care un contract poate fi
încheiat în mod valabil fără a fi determinat prețul64.
În primul rând, este vorba de contractele în care părțile au cunoscut și au convenit expres
să încheie contractul fără a determina prețul. Prin aceasta, părțile derogă de la prevederile art.
14 alin. (1) CVIM, ceea ce este permis conform art. 6 CVIM. Astfel, contractul este valabil
încheiat, iar art. 55 CVIM poate fi utilizat pentru determinarea prețului65.
În al doilea rând, este posibil să întâlnim contracte de vânzare guvernate de CVIM, cu
excepția articolelor 14-24 CVIM66. De exemplu, uzanțele într-o anumită ramură de comerț
stabilesc mecanisme alternative de încheiere a contractelor. În aceste cazuri, trebuie să
analizăm normele din lex causae, pentru a determina validitatea unui contract de vânzare fără
preț. Dacă lex causae permite încheierea unei asemenea convenții, art. 55 CVIM va interveni
pentru a suplini absența unui acord al părților67.
§31. Ca o remarcă generală, indiferent de opinia îmbrățișată, este foarte puțin probabil ca
o instanță să desființeze un contract de vânzare internațională de mărfuri pe motiv că părțile
nu au agreat un preț determinat sau determinabil.
§32. Oferta trebuie să ajungă la destinatar. Iar art. 15 alin. (1) CVIM prevede că „O
ofertă produce efecte când ajunge la destinatar.”
Conform art. 24 CVIM: „În scopurile prezentei părți a convenției, o ofertă, o declarație
de acceptare sau orice altă manifestare de intenție ajunge la destinatar când este făcută
verbal sau este predată destinatarului însuși prin orice mijloace, la sediul său, la adresa sa
poștală sau, dacă nu are sediu sau adresă poștală, la reședința sa obișnuită.”
Prevederea realizează o distincție între comunicările orale și cele realizate prin alte
mijloace68. Față de formularea textului, o comunicare prin e-mail sau fax ar trebui considerată
63
64
Ibidem.
65
Ibidem.
66
Ibidem, p. 77.
67
Ibidem.
68
Ibidem, p. 78.
ca încadrându-se la „alte mijloace”. De asemenea, comunicările electronice în timp real
trebuie incluse în această categorie, chiar dacă o astfel de metodă este relativ similară unei
conversații verbale69.
Analizând textul, mai observăm că este suficient ca o comunicare să intre în „sfera de
control” a destinatarului și nu este necesar ca acesta să ia efectiv cunoștință de ea. Astfel, va fi
suficient ca oferta să ajungă în cutia poștală a destinatarului, să fie înregistrată electronic în
inboxul acestuia sau să fie primită de către faxul său70.
§33. Retractarea ofertei. Conform art. 15 alin. (2) CVIM: „O ofertă, chiar dacă este
irevocabilă, poate fi retractată dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau în același
timp cu oferta”. Nu este necesar ca notificarea de retractare să îmbrace o anumită formă71.
După cum putem observa, instituția retractării este incidentă în măsura în care oferta nu a
ajuns încă la destinatar. După ce oferta a ajuns la destinatar, putem vorbi de o revocare a
ofertei.
§34. Revocarea ofertei. O ofertă poate fi revocată până la încheierea contractului dacă
revocarea sosește la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea72.
Prin excepție, oferta nu poate fi revocată:
a) dacă prevede, prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare sau în alt fel, că
este irevocabilă; sau
b) dacă era rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă și dacă a acționat
în consecință73.
§35. Respingerea ofertei. Conform art. 17 CVIM, o ofertă încetează când neacceptarea
sa ajunge la ofertant. Prin efectul acestui articol, persoana ofertată nu poate să revină asupra
deciziei sale și să accepte ulterior oferta. O presupusă acceptare a unor termeni contractuali,
neincluși în oferta inițială, reprezintă o respingere implicită a ofertei inițiale, însoțită de o
contraofertă74.
69
Ibidem.
70
Ibidem, p. 79.
71
Ibidem, p. 80.
72
73
74
Secțiunea II – Acceptarea ofertei
§36. Conform art. 18 alin. (1) CVIM, o declarație sau o altă manifestare a destinatarului
care exprimă acordul său la o ofertă constituie acceptare75.
Printre exemplele de manifestare a destinatarului care constituie acceptare putem
enumera furnizarea sau livrarea bunurilor ca răspuns la oferta primită, plata prețului cerut,
ambalarea bunurilor pentru expediere sau încheierea unui contract de transport cu privire la
bunurile în cauză pentru livrarea lor la cumpărător76.
CVIM prevede expres că tăcerea sau inacțiunea prin ele însele nu pot constitui acceptare.
Desigur, părțile sunt libere să agreeze altfel. Spre exemplu, printr-un contract cadru, părțile
pot conveni că dacă destinatarul ofertei nu obiectează cu privire la conținutul acesteia în două
săptămâni de la primire, acest comportament trebuie interpretat drept acceptarea ofertei77.
§37. Acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care ajunge la ofertant78.
CVIM nu prevede un mijloc anume prin care trebuie comunicată acceptarea. Așadar, nu există
cerința ca acceptarea să îmbrace aceeași formă precum oferta. Desigur, ofertantul poate
prevedea în conținutul ofertei că aceasta trebuie acceptată într-un anumit mod79.
§38. Art. 18 alin. (2) CVIM stabilește că oferta între absenți80 este afectată de un termen.
Termenul pentru acceptare este fie cel stipulat de ofertant, fie unul rezonabil, raportat la două
elemente: (i) împrejurările tranzacției, respectiv (ii) rapiditatea mijloacelor de comunicare
folosite de ofertant.
§39. Termenul rezonabil pentru acceptare. Sintagma „împrejurările tranzacției”
înglobează toate detaliile legate de contractul care se urmărește a fi încheiat. Spre exemplu, o
ofertă cu privire la vânzarea unor bunuri perisabile, pentru care prețul este predispus la
fluctuații bruște, va deveni caducă după o scurtă perioadă de timp. Prin opoziție, în cazul în
care o societate oferă spre vânzare o piesă pentru o mașinărie complexă care are nevoie de
întreținere din partea unor terțe persoane specializate, este nevoie de o perioadă mai lungă de
75
Art. 23 CVIM: „Contractul este încheiat în momentul în care acceptarea unei oferte produce efecte în
conformitate cu dispozițiile prezentei convenții.”
76
77
Ibidem, p. 86.
78
79
80
Pentru ofertele între prezenți, teza finală a art. 18 alin. (2) CVIM stabilește că: „O ofertă verbală trebuie să fie
acceptată imediat, în afară de cazul în care împrejurările implică contrariul”.
considerare a ofertei, astfel încât destinatarul ofertei să aibă posibilitatea de a negocia cu
terțele persoane care ar putea furniza servicii de mententanță81.
Mijlocul de comunicare folosit de ofertant determină rapiditatea cu care destinatarul
ofertei trebuie să reacționeze. Astfel, dacă oferta este trimisă prin poștă clasică, termenul
rezonabil pentru acceptare trebuie să fie mai îndelungat decât ar fi fost în cazul unei oferte
expediate prin e-mail sau fax.
§40. Termenul stipulat de ofertant. Atunci când termenul de acceptare este stabilit de
ofertant printr-o telegramă sau scrisoare, acesta să curgă din momentul în care telegrama este
predată pentru expediere sau de la data care apare pe scrisoare ori, în lipsă, de la data
menționată pe plic82.
Termenul de acceptare pe care ofertantul îl stabilește prin telefon sau prin alte mijloace
de comunicare instantanee, începe să curgă din momentul în care oferta parvine
destinatarului83.
§41. Calculul termenului pentru acceptare. Zilele de sărbătoare sau nelucrătoare care
cad în perioada în care curge termenul de acceptare sunt cuprinse în calculul acestui termen.
Totuși, dacă notificarea nu poate fi remisă la adresa ofertantului în ultima zi a termenului,
pentru că aceasta cade într-o zi de sărbătoare sau nelucrătoare de la sediul ofertantului,
termenul este prelungit până la prima zi lucrătoare care urmează.
§42. Acceptarea ofertei prin îndeplinirea unui act de executare. Dacă în temeiul
ofertei84, al obișnuințelor care s-au stabilit între părți sau al uzanțelor, destinatarul ofertei
poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unui act care se referă, de exemplu, la expedierea
mărfurilor sau la plata prețului, fără a îl comunica ofertantului, acceptarea produce efecte în
momentul în care acest act este îndeplinit85.
Și în acest caz, manifestarea de voință trebuie să aibă loc înăuntrul termenului la care face
referire art. 18 alin. (2) CVIM.
§43. Acceptarea tardivă. Art. 21 CVIM reglementează ipoteza acceptării tardive a
ofertei, distingând după cum aceasta este sau nu imputabilă destinatarului ofertei.
Dacă acceptarea este imputabilă destinatarului ofertei, atunci aceasta va produce efecte
doar dacă ofertantul îl informează de îndată pe destinatar că primește acceptarea tardivă86.
81
82
Art. 20 alin. (1) CVIM, teza inițială.
83
Art. 20 alin. (1) CVIM, teza finală.
84
Spre exemplu, prin utilizarea unor termeni precum „livrare imediată” sau „expediere urgentă”.
85
86
Așadar, încheierea contractului este condiționată de o nouă manifestare de voință din partea
ofertantului. Transmiterea acestei notificări de către ofertant are efectul validării retroactive a
acceptării tardive. Astfel, contractul va fi considerat încheiat la momentul la care acceptarea
tardivă a ajuns la ofertant87.
Pentru ipoteza cealaltă, art. 21 alin. (2) CVIM prevede că „dacă scrisoarea sau alt înscris
conținând o acceptare tardivă denotă că a fost expediată în astfel de condiții încât, dacă
transmiterea88 ar fi fost regulată, ar fi parvenit la timp ofertantului, acceptarea tardivă
produce efecte ca o acceptare”. Ca atare, de principiu, tardivitatea acceptării neimputabilă
destinatarului nu împiedică formarea contractului.
Pentru a bloca încheierea convenției, ofertantul trebuie să adopte o atitudine proactivă și
să transmită cu promptitudine acceptantului că oferta a devenit caducă89. Dacă nu procedează
astfel, contractul va fi considerat încheiat în momentul în care acceptarea tardivă ajunge la
ofertant90.
§44. Retractarea acceptării. Acceptarea poate fi retractată dacă retractarea ajunge la
ofertant înainte de momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment91.
§45. Contraoferta. Conform art. 19 alin. (1) CVIM, un răspuns care tinde să fie
acceptarea unei oferte, dar care conține completări, limitări sau alte modificări, este o
respingere a ofertei și constituie o contraofertă.
Într-o cauză din Germania, instanța a considerat livrarea de către vânzător a 2700 de
perechi de pantofi ca o respingere a ofertei cumpărătorului de a achiziționa 3240 de perechi.
Totuși, livrarea celor 2700 de perechi a constituit o contraofertă care a fost acceptată în
momentul în care cumpărătorul a primit livrarea92. A fost, așadar, încheiat un contract pentru
cele 2700 de perechi de pantofi. Dacă însă cumpărătorul ar fi refuzat oferta vânzătorului, nu ar
fi fost posibil pentru vânzător să accepte ulterior oferta „inițială” de a livra 3240 de perechi de
pantofi, întrucât un răspuns caracterizat drept contraofertă echivalează cu o respingere a
ofertei, făcând imposibilă o acceptare ulterioară93.
87
88
Termenul „transmitere” se referă numai la comunicarea realizată printr-un terț curier – Ibidem.
89
„acceptarea tardivă produce efecte (...) în afară de cazul în care, fără întârziere, ofertantul îl informează
verbal pe destinatarul ofertei că el consideră că oferta sa a devenit caducă sau dacă îi adresează un aviz în
acest scop.” – art. 21 alin. (2) CVIM, teza finală.
90
91
Art. 22 CVIM.
92
93
Ibidem.
§46. Conform art. 19 alin. (2) CVIM, un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte,
dar care conține elemente complementare sau diferite care nu alterează în mod substanțial
termenii ofertei, constituie o acceptare94.
§47. Art. 19 alin. (3) CVIM stabilește că elementele complementare sau diferite privind
prețul, plata, calitatea și cantitatea mărfurilor, locul și momentul predării, întinderea
răspunderii unei părți față de cealaltă sau soluționarea litigiilor, sunt considerate ca alterând în
mod substanțial termenii ofertei.
Este vorba de o prezumție relativă, fiind posibil ca, în funcție de circumstanțele speței,
diferențele cu privire la unul din elementele enumerate de art. 19 alin. (3) CVIM să nu
reprezinte o modificare substanțială. Spre exemplu, o instanță a considerat că modificarea
unei oferte în privința cantității de bunuri, modificare ce era exclusiv în favoarea ofertantului,
reprezintă o alterare complementară a termenilor ofertei95.

Comparați regimul juridic al formării contractului din CVIM cu regulile de drept comun din
art. 1182 și urm. C. civ.
§48. Contractele standardizate. Contractele standard sunt răspândite la nivelul

comerțului internațional și în mod cert asigură eficiența și celeritatea proceselor de
contractare. Doar că, uneori, ele dau naștere unui conflict al formularelor, fiecare dintre părți
dorind să se bazeze pe propriul set de reguli standard96.
Spre exemplu, cumpărătorul trimite formularul de comandă printat ca răspuns la
catalogul vânzătorului. Vânzătorul răspunde prin trimiterea acceptării sale în formă printată.
Pe spatele fiecăruia dintre formularele comunicate se regăsesc clauze favorabile pentru cel
care le propune și care au un conținut contradictoriu97.
Există două potențiale soluții în asemenea situații.
94
Există și o excepție la excepție, atunci când ofertantul reacționează față de modificările aparent
nesemnificative: „Totuși, un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conține elemente
complementare sau diferite care nu alterează în mod substanțial termenii ofertei, constituie o acceptare, în afară
de cazul în care ofertantul, fără întîrziere nejustificată, a relevat verbal diferențele sau a adresat un aviz în acest
scop. Dacă nu a făcut-o, termenii contractului sînt cei ai ofertei, cu modificările cuprinse în acceptare.” – art. 19
alin. (2) CVIM.
95
96
Pentru o amplă analiză de drept comparat, a se vedea V. Forti, La bataille des conditions générales
contradictoires: étude comparative, Revue internationale de droit comparé, nr. 3/2008, pp. 729 -760.
97
Ibidem, p. 92.
§49. Prima abordare implică o aplicare tranșantă a art. 19 alin. (1) CVIM98, în care
considerăm fiecare formular subsecvent ca fiind o contraofertă. Astfel, contractul care rezultă
va fi supus clauzelor ultimului formular utilizat, la care cealaltă parte nu a ridicat obiecții99.
Spre exemplu, C îi trimite lui V o comandă de cumpărare (care include clauzele standard
utilizate de C și care prevăd o clauză de alegere a jurisdicției în favoarea instanțelor române)
pentru 1000 de dispozitive electronice. V răspunde prin acceptarea ofertei pe baza propriilor
termeni standard de vânzare, care includ o clauză arbitrală.
V livrează apoi bunurile, pe care C le acceptă. Mai târziu, C susține că produsele nu
funcționează corespunzător, dar refuză să introducă acțiunea la instanța arbitrală.
În această interpretare, comanda inițială de cumpărare a lui C a fost oferta inițială.
Acceptarea lui V a reprezentat un refuz al ofertei întrucât a adus o alterare materială (conform
art. 19 CVIM) și o contraofertă, incluzând clauza arbitrală.
În momentul în care C a acceptat produsele livrate, prin comportamentul său a acceptat
implicit contraoferta, fiind astfel ținut de clauza arbitrală100.
Această abordare este contraproductivă din punct de vedere comercial, se bazează pe
hazard101 și, cel mai important, se grefează pe ideea că tăcerea celeilalte părți cu privire la
ultimul formular reprezintă o acceptare102.
De aceea, credem că a doua soluție este mai potrivită103.
§50. Dacă părțile s-au pus de acord asupra elementelor esențiale ale contractului și vor
să salvgardeze contractul, în ciuda disputei cu privire la clauzele standard, putem considera că
acestea au agreat să înlăture de la aplicare termenii standard care generează conflictul.
Contractul va conține, astfel, doar clauzele standard care nu vin în conflict cu stipulațiile
celeilalte părți. Dacă termenii standard ai părților generează o dispută, aceștia nu se vor aplica.
Lacunele astfel rezultate vor fi completate cu ajutorul prevederilor CVIM104.
98
Cunoscută în doctrina europeană ca „the last shot rule”.
99
100
Ibidem, p. 93.
101
Profită celui care are șansa de a fi comunicat ultimul formular.
102
103
Cunoscută în doctrina europeană ca „the knock out rule”.
104
Lucrare de verificare:
1. Care este domeniul de aplicare material al CVIM?
2. Care este soluția pe care o aplicăm atunci când una din părți nu are un sediu ori are
mai multe sedii?
3. Care sunt condițiile în care poate fi revocată o ofertă?
4. Care este soluția prevăzută de CVIM în cazul acceptării tardive a ofertei?
1. Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri se aplică:

a. Numai dacă instanța sesizată aparține unui Stat contractant.
b. Exclusiv contractelor de vânzare de mărfuri încheiate între părți care își au sediul în State
diferite.
c. În anumite cazuri, chiar dacă lex causae nu este legea unui stat parte la Convenția de la
Viena.
2. Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri se aplică:

a. În anumite cazuri, chiar dacă instanța sesizată nu aparține unui Stat contractant.
b. Vânzării de acțiuni la o societate listată la Bursa de Valori București.
c. Numai dacă executarea contractului are loc pe teritoriul unui Stat contractant.
3. Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri:

a. Se aplică doar atunci când atât vânzătorul, cât și cumpărătorul, au sediul în state ce au
ratificat Convenția;
b. Stabilește că transferul proprietății operează la momentul remiterii mărfurilor către
cumpărător, cu excepția unei convenții contrare a părților;
c. Nu conține dispoziții imperative în ceea ce privește locul executării obligației de predare
a mărfurilor.
Răspunsuri: 1. c); 2. a); 3 c).

DCI Buglea 1-8

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DCI Buglea 1-8

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea de învățare 1 – Aspecte introductive privind dreptul comerțului

1.1. Definiția dreptului comerțului internațional

1.2. Caracteristicile raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional

1.1.1. Elementul de extraneitate (internaționalitate)

1.1.2. Elementul de comercialitate

1.3. Delimitarea între dreptul comerțului internațional și alte ramuri de drept

1.4. Lucrare de verificare

OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1

După studiul acestei unități de învățare, studenții vor reuși să cunoască:

• definiția dreptului comerțului internațional;

• trăsăturile specifice raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional;

• în ce constă elementul de extraneitate;

• în ce constă elementul de comercialitate;

• asemănările și deosebirile dintre dreptul comerțului internațional și alte ramuri de

1.2. Caracteristicile raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional

Relaţia socială care face obiectul de reglementare al dreptului comerț internațional se

1.1.1. Elementul de extraneitate (internaționalitate)

§4. Legislația nu definește elementul de extraneitate, deși numeroase articole vorbesc

1.1.2. Elementul de comercialitate

1.3. Delimitarea între dreptul comerțului internațional și alte ramuri de drept

§10. În primul rând, dreptul comerțului internațional nu trebuie confundat cu dreptul

Temă de reflecție 1.1.

1.4. Lucrare de verificare

I. Răspundeți la următoarele întrebări:

II. Soluționați următoarele grile:

2. Dacă, în conformitate cu raționamentul conflictual, lex causae este legea română:

3. Față de dreptul internațional privat, dreptul comerțului internațional:

Răspunsuri test grilă:

2.1. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional

2.2. Izvoarele europene ale dreptului comerțului international

2.3. Izvoarele naționale ale dreptului comerțului internațional

2.4. Uzanțele comerciale internaționale

2.5. Lucrare de verificare

OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 2:

La sfârșitul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște:

 Sursele internaționale, europene și naționale ale dreptului comerțului internațional;

 Elementele definitorii ale uzanțelor comerciale internaționale;

 Definiția, rolul, forța juridică și proba uzanțelor comerciale internaționale.

2.1. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional

2.2. Izvoarele europene ale dreptului comerțului international

Temă de reflecție 2.1.

Considerați că legislația adoptată la nivelul UE și convențiile internaționale ratificate de

2.3. Izvoarele naționale ale dreptului comerțului internațional

§10. Legea lato sensu. Dincolo de izvoarele ce emană de la nivel european și

2.4. Uzanțele comerciale internaționale

2.5. Lucrare de verificare

I. Răspundeți la următoarele întrebări:

1. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o uzanță pentru a fi o uzanță

2. Care sunt elementele definitorii ale uzanței?

3. Care sunt diferențele dintre o uzanță și o obișnuință stabilită între părți?

4. Cine are sarcina probei unei uzanțe codificate?

II. Test grilă

1. Legile-model sau legile-tip reprezintă:

2. Dreptul primar al Uniunii Europene și jurisprudența CJUE:

3. Actele normative române în domeniul comerțului internațional:

4. Uzanțele în dreptul comerțului internațional:

Răspunsuri test grilă: 1.b); 2.a); 3.b); 4.c).

3.1. Introducere privind subiectele raporturilor juridice de comerț internațional

3.2. Societățile de naționalitate română cu participare străină

3.3. Sucursalele societăților străine

3.4. Reprezentanțele societăților străine

3.5. Lucrare de verificare

OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 3

După studiul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște: