Sensibilitatea şi priza de conştiinţă interculturală

A) Sensibilitatea interculturală

Modelul dezvoltării sensibilităţii interculturale a fost creat de Milton Bennett (1993, 2003) ca o
explicare a modului în care indivizii interpretează diferenţele culturale. Sistemul său explicativ
identifică şase orientări pe care oamenii le parcurg în achiziţia competenţei lor interculturale şi
caută să dea posibilitatea educatorilor ca prin informaţiile oferite să creeze un curriculum care să
faciliteze mobilitatea între aceste orientări ale sensibilităţii interculturale. Obiectivul său este să
ajute indivizii să gestioneze „diferenţele”, cel mai problematic şi ameninţător concept pe care
fiecare l-a întâlnit în relaţionările sale. Ipoteza fundamentală a modelului este că dacă experienţa
diferenţelor culturale devine mai complexă şi sofisticată, competenţa potenţială în relaţii
interculturale creşte.
În acord cu viziunea constructivistă, experienţa nu survine prin simpla prezenţă în
vecinătatea unui eveniment care se întâmplă, ci mai degrabă experienţa este o funcţie a modului
în care o persoană interpretează evenimentul respectiv. Discriminările perceptuale şi conceptuale
stau la baza construcţiei evenimentelor, îmbogăţind experienţă. În cazul relaţiilor interculturale,
„evenimentul” este reprezentat de diferenţele culturale. Măsura în care diferenţele culturale vor fi
experimentate este în funcţie de cât de complex pot fi interpretare.
Setul de distincţii care sunt specifice unei culturi particulare se referă la viziunea
culturală. Indivizii care s-au socializat într-o singură cultură, este normal să aibă acces doar la
această perspectivă culturală şi să nu poată interpreta diferenţele între propriile percepţii şi cele
ale alterităţii. Cheia dezvoltării sensibilităţii interculturale este de a ajunge la abilitatea de a
interpreta (şi astfel, de a experimenta) diferenţele culturale în cele mai complexe moduri.
Modelul dezvoltării sensibilităţii interculturale susţine că interpretarea diferenţelor
culturale poate deveni o parte activă a viziunii culturale a unui individ, sfârşind prin a dezvolta
înţelegerea propriei culturi şi a celorlalţi şi o îmbunătăţire a competenţei în relaţiile interculturale.
Fiecare orientare a acestui sistem explicativ este un indiciu al perspectivei particulare, cu
anumite tipuri de atitudini şi comportamente faţă de diferenţele tipic asociate fiecărei configuraţii.
Prin urmare, modelul dezvoltării sensibilităţii interculturale nu este unul de tip descriptiv la
nivelul schimbărilor atitudinale şi comportamentale, cât mai ales este un model al schimbării în
structura viziunii culturale, acolo unde comportamentul observabil şi atitudinile raportate la sine
specifice fiecărui stadiu sunt indicii ale stării viziunii fundamentale.
Fiecare schimbare în structura perspectivei culturale generează noi şi mai sofisticate
aspecte care trebuie rezolvate în întâlnirile interculturale. Rezolvările problemelor relevante
activează emergenţa următoarelor orientări. Din moment ce problemele pot să nu fie în totalitate
rezolvate, trecerea poate fi incompletă şi experimentarea diferenţelor, din mai multe perspective
culturale, difuză. Oricum, mişcarea de la un stadiu la celălalt este postulată a fi unidirecţională şi
numai întâmplător pot exista anumite întoarceri. În general, indivizii nu regresează de la o
experienţă mai complexă către una mai puţin complexă a diferenţelor culturale.
După cum este ilustrat in Fig. 1, primele trei dimensiuni ale dezvoltării sensibilităţii
interculturale sunt conceptualizate ca fiind etnocentrice, însemnând că propria cultură este
experimentată ca fiind centrul realităţii.

Negarea Apărarea Minimalizarea Acceptarea Adaptarea Integrarea

|_________________________|________________________|
ETNOCENTRISM ETNORELATIVISM

Fig.1 Stadiile modelului dezvoltării sensibilităţii interculturale, Bennett, M. J., Hammer, M. R.,
Wiseman R. (2003)

Negarea diferenţelor culturale este starea în care cultura de origine a unui individ este
considerată ca fiind cea corectă şi reală. Alte culturi fie nu sunt discriminate deloc, fie sunt
interpretate mai degrabă într-o manieră foarte vagă. Ca rezultat, diferenţele culturale nu sunt
experimentate deloc sau sunt experimentate prin asociere cu un fel de nediferenţiate alte
categorii precum „străinii” sau „imigranţii”. Indivizii cu o viziune de negare în general sunt
dezinteresaţi de diferenţele culturale când sunt aduse în atenţia lor, deşi pot acţiona agresiv
pentru a le elimina dacă sunt împinse către ei. În varianta extremă a negării, membrii unei culturi
se pot percepe ca fiind singurele fiinţe umane reale, iar ceilalţi oameni sunt văzuţi ca simple
forme în mediu care pot fi tolerate, exploatate sau eliminate dacă este necesar. Bennett (2003)
sugerează că negarea diferenţelor culturale este condiţia de bază a socializării primare într-o
singura cultură. Această etapă este divizată pe două dimensiuni: izolarea şi separare. Izolarea se
poate referi la izolarea fizică, caz în care indivizii nu experimentează nici o diferenţă culturală.
Ei nu au categorii mintale pentru diferenţele culturale. În societăţile moderne o astfel de stare
este practic imposibil de atins, cu toate că o izolare fizică parţială ar putea fi întâlnită. În acest
ultim caz, indivizii au contacte foarte limitate cu diferenţele, dezvoltă categorii cognitive largi
pentru acestea care inevitabil vor fi înlocuite de stereotipuri. De exemplu, asiaticii formează o
categorie şi dacă în interiorul ei nu ar exista distincţii între chinezi, japonezi şi vietnamezi, care
sunt foarte diferiţi din punct de vedere cultural, o persoană parţial izolată fizic ar confunda
membrii acestor culturi.
Separarea, a doua dimensiunea a negării, implică crearea intenţionată a barierelor fizice şi
sociale. Indivizii în acest stadiu caută să creeze distanţă faţă de alţii care sunt diferiţi faţă de ei şi
să rămână confortabili în negare. Comunităţile închise, cartierele diferenţiate pe criterii etnice,
oraşele segregate rasial sunt imagini vii ale acestor bariere fizice. Cluburile în care accesul se
face pe criterii etnice ilustrează exemple ale barierelor sociale. Naţionalismul intens este frecvent
o rezultantă a căutării separării de alteritate.
Apărarea împotriva diferenţelor culturale este starea în care cultura de apartenenţă a unei
persoane este apreciată ca singura viabilă. În acest stadiu indivizii devin adepţii discriminării
diferenţelor, experimentându-le mult mai real decât în faza negării. Dar viziunea defensivă nu
este suficient de complexă pentru a genera o experienţă de aceeaşi măsură cu a celorlalţi.
Diferenţele culturale resimţite de indivizii care îmbrăţişează o perspectivă defensivă sunt în
continuare stereotipice, chiar dacă ele par reale în comparaţie cu faza negării. Consecutiv,
membrii culturilor aflaţi în stadiul apărării sunt mai deschişi la ameninţările diferenţelor culturale
în comparaţie cu cei din starea de negare. Lumea este organizată în „noi” şi „ei”, iar cultura de
apartenenţă este considerată superioară în timp ce cultură alterităţii este inferioară.
Reprezentanţii culturilor dominante experimentează apărarea ca un atac la valorile lor. Indivizii
din culturile non-dominante cel mai adesea experimentează apărarea ca descoperire şi
consolidare a unei identităţi culturale separate de grupul dominant.
O versiune a apărării este inversiunea culturală, unde cultura adoptată este văzută ca
superioară culturii de origine. Inversiunea seamănă cu starea defensivă prin aceea ca menţine
polarizare viziunii „noi” şi „ei” dar se deosebeşte de aceasta prin faptul că nu consideră cealaltă
cultură ca o formă de ameninţare.
Minimalizarea diferenţelor culturale este starea în care elementele perspectivei culturii de
origine sunt interpretate ca universale. Ameninţarea asociată diferenţelor culturale în faza de
apărare este neutralizată prin includerea acestora în categorii familiare. De pildă, diferenţele
culturale pot fi subordonate similitudinilor copleşitoare legate de natura biologică a fiinţelor
umane (universalismul fizic). Experienţa similitudinilor fizice poate fi generalizată către alte
fenomene naturale precum trebuinţele şi motivaţiile; de asemenea, poate fi experimentată la
nivelul aplicabilităţii interculturale a conceptelor religioase, economice sau filosofice
(universalismul transcendent). Pentru că aceste universalii absolutizează diferenţele culturale
profunde, celelalte culturi pot fi trivializate sau exagerate. Indivizii în stadiul minimalizării se
aşteaptă la similitudini şi pot deveni insistenţi în corectarea comportamentului celorlalţi în
funcţie de expectanţele lor. Pentru membrii culturilor dominante, minimalizarea tinde să
mascheze recunoaşterea propriei lor culturi (etnicităţi) şi privilegiul instituţional oferit acestora.
Următoarele trei orientări sunt definite ca etnorelative, însemnând că indivizii
experimentează cultura de origine în contextul altor culturi.
Acceptarea diferenţelor culturale este starea în care cultura de origine a unui individ este
interpretată ca fiind una din multiplele perspective dezirabile. Prin discriminarea diferenţelor
dintre culturi şi construcţia unui metanivel al conştiinţei, indivizii cu o orientare spre acceptare
sunt capabili să-i perceapă pe alţii ca diferiţi de ei înşişi, dar egali ca şi fiinţe umane. În această
faza membrii culturilor pot dezvolta categorii culturale generale care să le permită să genereze un
şir de contraste culturale relevante printre mai multe culturi. Astfel ei nu sunt experţi în una sau
mai multe culturi, ci mai degrabă sunt adepţii identificării modului în care diferenţele culturale
operează în general în cadrul interacţiunilor umane. Acceptarea nu înseamnă un acord – unele
diferenţe culturale pot fi judecate negativ – dar raţionamentul nu este etnocentric în sensul de a
refuza egalitatea umană.
Putem vorbi de două variante ale acceptării: respectul pentru diferenţele comportamentale
şi respectul pentru diferenţele între valori. Deşi indivizii au identificat diferenţele existente între
limbile vorbite, stilul de comunicare şi comportamentul nonverbal în stadiile anterioare, în etapa
acceptării aceste comportamente diverse sunt apreciate cu un respect corespunzător. Pentru a
doua variantă a acceptării, respectul diferenţelor între valori, indivizii vin cu un set de cunoştinţe
despre faptul că propria perspectivă a constructului cultural este relativă. Respectul diferenţelor
între valori reprezintă o interiorizare profundă a relativismului. De altfel, principala problemă
care trebuie rezolvată în această etapă este relativizarea valorilor. Pentru a accepta relativizarea
valorilor într-un context cultural, oamenii au nevoie să înţeleagă cum să-şi menţină angajamentul
etic în faţa unei asemenea relativizări.
Adaptarea la diferenţele culturale este stadiul în care experienţa altei culturi generează
percepţii şi comportamente specifice acelei culturi. Viziunea specifică unei culturi este extinsă
pentru a include constructe relevante din alte perspective culturale. Indivizii cu această orientare
pot fi angajaţi în empatie – respectiv abilitatea de a se transpune în perspectiva altei culturi sau
de a face schimb de cadre de referinţă culturale. Această schimbare nu este întotdeauna cognitivă,
ea implică transformări la nivelul experienţei de viaţă, ceea ce în mod necesar include stările
afective şi comportamentele. Astfel indivizii pot exprima experienţele lor culturale alternative
prin sentimente şi comportamente dezirabile din punct de vedere cultural. Dacă procesul
schimbării cadrelor de referinţă este profund şi habitual, devine baza biculturalismului sau
multiculturalismului.
Indivizii în stadiul adaptării îşi intensifica abilităţile de a relaţiona şi comunica cu
membrii altor culturi. Adaptarea în optica lui Bennett (2003) este un proces adiţional; noi
abilităţi sau moduri de a fi sunt adăugate repertoriului original. Cultura fiind înţeleasă ca un
proces, un individ nu trebuie să renunţe la cultura de origine pentru a adăuga o altă cultură.
Un individ care reuşeşte schimbarea perspectivelor culturale în întregime trece în stadiul
pluralismului etnorelativ. Condiţia principală este ca această persoană biculturală sau
multiculturală să fi stat cel puţin 2 ani într-un alt context cultural. În urma experienţelor
interculturale indivizii interiorizează una sau mai multe cadre de referinţă în plus faţă de cele de
origine. În stadiul pluralismului etnorelativ, actorii sociali trebuie să fie capabil să generalizeze
nivelul ridicat al sensibilităţii lor interculturale către alte culturi decât cele pe care le-a
interiorizat şi să promoveze sensibilitatea interculturală la nivelul relaţiilor cu ceilalţi.
Deşi pluralismul este văzut ca o etapă ideală a dezvoltării sensibilităţii interculturale,
există o potenţială problemă. Indivizii în faza de adaptare, interiorizând două sau mai multe
perspective culturale pot experimenta un şoc cultural intern ca rezultat al conflictului dintre
multiple orientări diferite. Prin urmare, este necesar un alt stadiu al dezvoltării pentru a asigura
coerenţa identitară, sensul holistic al sinelui şi a integra toate cadrele culturale de referinţa.
 Integrarea diferenţelor culturale este etapa în care experienţa indivizilor este extinsă
pentru a include mişcarea de incluziune şi excluziune a diferitelor perspective culturale. Aici, ei
lucrează cu aspecte relaţionate propriei lor marginalizări culturale şi îşi construiesc identităţile la
marginile a două sau mai multor culturi. Marginalizarea culturală poate avea două forme: prima,
o formă de încapsulare, unde separarea de cultură este trăită ca o alienare; a doua, o formă
constructivă în care mişcarea de incluziune şi excluziune a culturilor este interpretată ca o parte
pozitivă şi necesară a identităţii indivizilor. Indivizii nu au o identitate culturală proprie, aflându-
se la marginea tuturor culturilor şi prin urmare construiesc în permanenţă propria lor realitate.
Acest spaţiu poate fi foarte inconfortabil pentru ei mai ales dacă nu sunt pregătiţi şi capabili de a-
şi asuma responsabilitatea pentru crearea universului lor specific, dar poate fi considerat şi ca o
stare constructivă şi influentă în condiţiile în care ei sunt pregătiţi pentru a realiza medierea
culturală necesară în societăţile contemporane. Aserţiunea este susţinută şi de faptul că indivizii
nefiind investiţi într-o cultură particulară sunt capabili de a dezvolta perspectivele culturale
pertinente unui context dat. Integrarea nu este în mod necesar mai bună decât adaptarea în
situaţiile care solicită competenţa interculturală, dar este descriptivă pentru un mare număr de
oameni, incluzând membrii culturilor non-dominante, expatriaţii şi nomazii.
Sensibilitatea interculturală nu este o calitate natural umană. Mai degrabă oamenii sunt
înclinaţi să experimenteze teama în faţa diferenţelor şi să acţioneze în acord cu starea lor
emoţională negativă. Pretutindeni în istoria umanităţii, când membrii diferitelor culturi au intrat
în contact au existat multiple conflicte, stări de dominaţie, de opresiune. Astăzi în societăţile
moderne, indivizii trebuie să înveţe alte căi de a fi împreună şi a împărţi acelaşi spaţiu. Au
nevoie de contexte în interiorul cărora fiecare să înveţe despre celălalt şi să-şi practice abilităţile
comunicării şi interacţiunii interculturale. Aceasta implică o muncă intensă pentru a învinge
tendinţele etnocentriste şi de a explora noi relaţii dincolo de perceperea diferenţelor.
Conştientizarea diferenţelor provoacă indivizii să înţeleagă mai bine atât reacţiile lor cât şi a
celorlalţi în situaţie de interacţiune, iar sporirea sensibilităţii culturale şi a competenţelor de
comunicare i-ar aduce pe aceştia în situaţia de a-şi schimba reacţiile negative.

B) Priza de conştiinţa interculturală

Globalizarea inevitabil conduce către diversitate culturală sau multiculturalism în toate aspectele
vieţii. Cu alte cuvinte, schimbarea caracteristicilor culturale ale şcolilor, comunităţilor,
organizaţiilor, vieţii sociale şi politice face diversitatea culturală principala normă în majoritatea
ţărilor. Tendinţa indivizilor este de a nutri către multiple identităţi în termeni de cultură, rasă,
etnie, gen, religie, naţionalitate. A fi conştient de relevanţa identităţilor multiple ale altora este
primul pas spre a deveni un cetăţean instruit care tolerează diferenţele culturale în ideea de a
practica coexistenţa multiculturală într-o cultură civică globală. Astfel, priza de conştiinţa
interculturală funcţionează ca o condiţie minimă pentru un individ competent intercultural în
societatea privită în ansamblu.
Importanţa prizei de conştiinţă interculturală în lumea modernă este reflectată prin
creşterea cererilor pentru programele educaţionale de formare interculturală. Specialiştii în acest
domeniu au creat numeroase programe de formare interculturală pentru a dezvolta priza de
conştiinţa interculturală. Obiectivul comun al acestor programe este acela de a conştientiza
diferenţele culturale şi de a îmbunătăţi abilităţile de comunicare, micşorând probabilitatea
apariţiei neînţelegerilor în interacţiunile interculturale. Dintre cele mai întâlnite şase programe de
formare interculturală: afective, cognitive, comportamentale, simulare contextuală,
conştientizarea culturală şi conştientizarea de sine, doar programele de formare cognitive, de
conştientizare culturală şi de sine sunt corelate direct cu priza de conştiinţă interculturală.
Programele de formare cognitive susţin înţelegerea diferenţelor şi similitudinilor culturale
Cele de conştientizare culturală solicită participanţilor să înţeleagă care sunt aspectele universale
şi specifice ale culturii. Conştientizarea de sine ajută participanţii să identifice atitudinile,
opiniile şi biasurile înrădăcinate în cultura de origine şi care influenţează stilul de comunicare.
Astfel, priza de conştiinţa interculturală solicită indivizii să înţeleagă, din perspectiva propriei
culturi, că ei sunt fiinţe culturale şi să folosească această înţelegerea ca un fundament pentru a
descifra caracteristicile distincte ale altor culturi cu scopul de a interpreta eficient
comportamentul alterităţii în interacţiunile interculturale. Acest concept se referă la decelarea
convenţiilor culturale care afectează modul de gândire şi comportament al indivizilor.
Priza de conştiinţa interculturală este, prin urmare, perspectiva cognitivă a comunicării
interculturale. Pune accentul pe schimbările care au loc în gândirea oamenilor despre contextul
social prin înţelegerea specificul culturii de apartenenţă şi a specificului unei alte culturi. Oferă
oportunitatea comprehensiunii dinamismului cultural prin reducerea nivelului ambiguităţii
situaţionale şi a incertitudinii în interacţiunile interculturale. Cu un minimum de disconfort, o
minimă confuzie şi agitaţie în noul mediu, indivizii se pot adapta situaţiei cerute fără consecinţe
semnificative în plan personal, interpersonal sau de grup şi pot face faţă cu rapiditate
schimbărilor ambientale.
Înţelegerea dimensiunilor variabilităţii culturale oferă scheme de identificare a modului în
care comunicarea diferă între culturi. Pentru că fiecare cultură tinde să favorizeze anumite forme
de procesare a informaţiilor care vin din ariile înconjurătoare, pot fi întâlnite o serie de probleme
în comunicare interculturală atunci când nou-veniţii nu înţeleg aceste patternuri de gândire. Prin
urmare, învăţarea preferinţelor unei culturi pentru susţinerea argumentelor sale şi determinarea
cunoştinţelor devin cheia unei interacţiuni interculturale eficiente. Cu alte cuvinte, indivizii
trebuie să înţeleagă variabilitatea interculturală cu scopul de a modifica patternurile
comunicaţionale în sensul de a fi congruente cu replicile partenerilor de interacţiune nefamiliari.
Schimbarea comportamentului pentru a fi congruent cu al celorlalţi ajută în atingerea unei
înţelegeri reciproce şi menţinerea coexistenţei multiculturale.
Priza de conştiinţa interculturală aduce în discuţie şi ideea de „hartă culturală”
(Kluckhohn, 1952), subliniind importanţa cunoştinţelor culturale în dezvoltarea competenţei
culturale. Autorul susţine că priza de conştiinţa culturală necesită înţelegerea „hărţii culturale”.
Dacă harta este precisa şi poate fi citită de un individ el nu se va rătăci; la fel dacă un individ
cunoaşte o cultură, îşi va şti drumul în societatea respectivă. Dacă elementele din realitate
corespund consistent cu cele de pe harta mentală, aceasta poate fi considerată izomorfă în raport
cu realitatea. Astfel, atributul izomorf devine un nivel al conştiinţei cognitive.
Priza de conştiinţa interculturală poate fi considerată un proces de interiorizare a
atitudinilor, a înţelesurilor comune rezultate prin aderarea la un grup şi care dictează valorile,
credinţele individuale. Acest proces poate fi integrat în trei niveluri: (1) conştientizarea
trăsăturilor culturale superficiale, (2) conştientizarea trăsăturile culturale semnificative şi subtile,
(3) conştientizarea modului în care o altă cultură este privită din perspectiva membrilor in-
grupului de apartenenţă.
Primul nivel implică înţelegerea altei culturi în principal pe baza stereotipurilor. Priza de
conştiinţa în această etapă tinde să fie superficială şi adesea parţială. Informaţiile despre cultură
vin din media, cărţile de turism, manuale sau din primele impresii. În acest nivel indivizii tind să
înţeleagă o cultură sau pe membrii acesteia în special prin caracteristicile vizibile pe care le
posedă şi care sunt aplicabile întregului grup.
 Al doilea nivel al prizei de conştiinţă interculturală indică modul în care trăsăturile
semnificative şi subtile ale culturii străine diferă categoric de cele ale culturii de apartenenţă a
unui individ prin experienţa directă sau secundară a acestuia. Se pot decela două faze ale acestui
nivel: prima abordează priza de conştiinţa interculturală prin situaţiile de conflict cultural, iar a
doua printr-o analiză intelectuală. Deşi media, cărţile de turism, manualele, pot oferi informaţii
contrastante, o persoană poate să nu resimtă pe deplin adevăratul sens al diferenţei culturale cu
excepţia experienţei interacţiunilor directe sau indirecte cu reprezentanţii altor culturi. În prima
faza a acestui nivel, conflictul cultural poate conduce către depresie, neajutorare, ostilitate,
anxietate, retragere, sau dezorientare, dar în acelaşi timp, oferă şi şansa unei recunoaşteri şi
înţelegeri viitoare a altei culturi. Trăirea emoţională din această fază seamănă cu şocul cultural
din procesul adaptării culturale.
Mulţi vizitatori şi elevi sau studenţi străini experimentează stresul în timpul primei faze a
prizei de conştiinţă interculturală. Dacă nu reuşesc să depăşească simptomele şocului cultural,
dezvoltarea prizei de conştiinţă interculturală va fi oprită în acest stadiu frustrant şi situaţiile
descrise ca fiind cultural conflictuale vor continua să existe, stare în care ei se vor simţi alienaţi
şi marginalizaţi. În acest sens, situaţiile conflictuale care conduc către şocul cultural, pot
împiedica procesul conştientizării culturii gazdă. Mai mult chiar, din punct de vedere cognitiv şi
perceptual unele diferenţe culturale precise sunt considerate bizare sau idiosincrasice. Actorilor
educaţiei sau vizitatorilor le poate lua un timp îndelungat sau li se poate releva ca imposibilă
sortarea trăirilor lor emoţionale în funcţie de diferenţele culturale. Aceasta îi poate conduce la
judecarea aspectelor nefamiliare mai aspru şi iraţional decât au făcut-o în primul nivel al prizei
de conştiinţă interculturală.
În faza a doua a celui de-al doilea nivel al prizei de conştiinţă interculturală, printr-o
analiza raţională, indivizii înţeleg că diferenţele culturale pot fi explicate şi din perspectiva unei
alte culturi. Cu alte cuvinte, diferenţele în trăsăturile culturale încep să aibă sens; ele devin
credibile şi acceptabile. Credibilitatea, prin înţelegere ajută vizitatorii şi imigranţii să se adapteze
în totalitate culturii gazdă. Este etapa în care nou-veniţii încep să aprecieze şi să respecte cultura
de primire şi să dezvolte o sensibilitate către diferenţele culturale, procesate ca având un efect
pozitiv asupra acestora. Rezultatul consecutiv sensibilităţii culturale constă în apariţia de forţe
motivaţionale care facilitează atingerea unui nivel ridicat al prizei de conştiinţă interculturală. În
plus, înţelegerea interculturală rezultă şi din schiţarea comparaţiilor şi contrastelor, iar această
practică promovează învăţarea altei culturi care nu a fostă experimentată.
Al treilea nivel al prizei de conştiinţă interculturală solicită abilitatea de a vedea cultura
din perspectiva membrilor in-grupului de apartenenţă, proces care implică empatia. Credibilitatea
prin înţelegere explicată în faza anterioară este sporită de analiză mintală şi de familiaritatea
subiectivă. Cu alte cuvinte un individ trebuie să devină mai flexibil cognitiv pentru a putea face
schimbările la nivel psihic. Puterea flexibilităţii îşi găseşte resursele în empatie şi transpunere.
Empatia ajută un individ să estimeze cogniţiile altuia şi să împărtăşească experienţa acestuia din
urmă. Mai mult chiar, altruismul şi procesul afectiv telepatic ajută membrii unei culturi să
estimeze cu precizie comportamentul şi stările interioare ale reprezentanţilor unor culturi diferite.
Capacitatea latentă de a empatiza poate fi activată prin procesul transpunerii care reprezintă
înţelegerea la nivelul practicii.
Toate aceste niveluri de dezvoltare indică faptul că priza de conştiinţă este un proces de
învăţare prin care un individ devine conştient de propria creştere cognitivă şi schimbările
privitoare la un set de situaţii şi principii culturale care îşi au originea în comunicarea
interculturală. Este o parte a funcţiei cognitive care trimite la cunoaşterea modului în care
concepţiile individuale, atitudinile, valorile şi comportamentul sunt bazate pe dispoziţii culturale.
Astfel, priza de conştiinţa interculturală implică schimbări şi mişcări dintr-un cadru de referinţă
cultural spre un altul şi oferă nelimitate posibilităţi de contrast şi comparaţii rezultate din
diferenţele culturale.
Conştientizarea se referă mereu la sine, în relaţie cu ceva sau cu cineva, şi implică
procese de explorare şi experimentare. Este în acelaşi timp un proces reflectiv şi introspectiv
ireversibil – odată ce a dobândit conştiinţa a ceva, individul nu mai poate reveni la starea
dinainte (Fantini, 2000). Conştientizarea reprezintă o puternică resursă a competenţei
interculturale deoarece afectează pozitiv, potenţează dezvoltarea celorlalte resurse – atitudini,
abilităţi, cunoaştere. Conform autorului, priza de conştiinţă joacă rolul de ax central al oricărui
proces de pătrundere într-o altă cultură şi de dobândire a acceptării din partea membrilor acesteia.
Fantini, preluând câteva observaţii ale lui P. Freire, enumeră virtuţile conştientizării – poate
produce transformarea sinelui şi a relaţiilor cu ceilalţi, poate conduce la o abordare critică şi
creativă a realităţii şi, prin urmare, este cea mai importantă sarcină a educaţiei.
 Bazele competenţei interculturale se regăsesc în atitudinile mediatorului sau vorbitorului
intercultural. Atitudinile interculturale implică curiozitatea şi deschiderea către alteritate, dorinţa
de a suspenda neîncrederea în altă cultură şi încrederea absolută în propria referinţa culturală.
Aceasta înseamnă o relativizare a valorilor, credinţelor şi comportamentelor personale,
neconsiderându-le ca fiind singurele posibile şi natural corecte şi posibilitatea schimbării
perceptive din perspectiva out-grupului care are un set diferit de valori, credinţe şi
comportamente.