Sunteți pe pagina 1din 5

Idealul democratic și drepturile omului

Idealul democratic

Din punct de vedere etimologic termenul de democrație provine din limba greacă din demos =
popor și kratos = putere, având semnificația de putere a poporului.

În discursul de la Gettysburg, Abraham Lincoln definea democrația ca „guvernarea poporului,


prin popor, pentru popor”.

Democrația este un tip de organizare politică în care poporul, respectiv cetățenii, indiferent de
origine, avere, rasă, profesie etc., dețin sau controlează puterea politică, participând la guvernare
în mod direct(democrație directă) sau indirect, prin reprezentanți sau aleși(democrație
reprezentativă).

La modul general democrația se opune sistemelor monarhice, pe de o parte, în care puterea este
deținută de unul singur, și sistemelor oligarhice, în care puterea este deținută de un grup restrâns
de indivizi.

Democrația are atât semnificația unui regim politic, cât și semnificația unui ideal, ca principiu
sau finalitate politică.

Într-o democrație oamenii participă la viața politică ca egali, dorindu-și să trăiască în pace și să-
și construiască o viață mai bună.

Se consideră că există o serie de elemente ce caracterizează o democrație veritabilă:

a. existența unei societăți civile puternice;


b. existența unei justiții independente, în afara intereselor politice;
c. existența unei culturi democratice puternice, ce presupune cunoașterea din partea
cetățenilor a mecanismelor și instituțiilor statului democratic.

Chiar dacă democrația nu este un regim politic perfect, ea este cea mai bună deoarece:

a. Asigură drepturile și libertățile individuale;


b. Asigură soluționarea pe cale pașnică a conflictelor.
c. Există competiție politică.
d. Legitimarea puterii politice se realizează prin alegeri libere.
e. Permite critica puterii, spre deosebire de autoritarism și totalitarism care impun un
puternic aparat de cenzură.
Tipuri de democrație

1. Democrație directă – specifică sec V î.Hr, Atena; o formă de democrație directă ce s-a
păstrat până în democrațiile contemporane este referendumul.
2. Democrație indirectă sau reprezentativă - specifică societăților moderne, în care din
cauza dimensiunii și a complexității societății devine imposibilă guvernarea directă, astfel
că cetățenii deleagă puterea poporului unor reprezentanți aleși din rândurile lor, pentru a
se ocupa de treburile publice. Reprezentarea este legitimată prin alegeri, decizie care
acționează până la următoarele alegeri. Primele state democratice moderne care au
adoptat modelul democrației reprezentative sunt Anglia, în 1689, și SUA, care adoptă, în
1787, prima constituție modernă.
3. Democrația participativă – specifică societăților contemporane occidentale,
caracterizată prin întărirea participării cetățenilor la luarea deciziei politice; asociațiile
joacă un rol central în postura de interlocutori ai autorităților publice; imperativul
participativ este cel al „democratizării democrației”.

Drepturile omului

Drepturile omului reprezintă un ansamblu de prerogative și de puteri de care dispun indivizii,


separat sau în grup, față în față cu statul.

Noțiunea de drept implică cîteva semnificații cum ar fi:

1. Ceva ce poate fi revendicat de titularul său.


2. Obligația statului de a asigura respectarea și menținerea drepturilor omului.
3. Existența unei relații între drepturi și valorile politice fundamentale.

S-a accentuat înțelegerea despre drepturi ca libertăți sau privilegii(în sensul că, de exemplu, o
persoană atacată are dreptul de a se apăra) sau pretenții(în sensul că, de exemplu, o persoană are
dreptul de a nu fi atacată).

Recunoașterea drepturilor implică asumarea unor obligații. Asigurarea drepturilor este posibilă în
societățile în care există statul de drept care are ca scop principal protejarea libertății și
limitarea arbitrariului puterii. Statul de drept se conduce după o serie de principii cum ar fi:
principiul ierarhizării normelor (susține că toate legile se subordonează Constituție, ca lege
fundamentală), principiul supremației legii, principiul separării puterilor(care arată că
puterea nu este absolută, necondiționată și indivizibilă; Montesquieu propune sistemul separației
puterilor în legislativă, executivă și judecătorească).

Ideea drepturilor omului este una modernă, în opoziție cu societățile tradiționale bazate pe
ierarhie. Chiar în democrația ateniană remarcăm restricții cu privire la drepturile politice de care
erau lipsiți sclavii, străinii și femeile.
Ideea drepturilor omului este în legătură cu schimbarea atitudinii față de om. Omul este
perceput ca o individualitate capabilă de cunoaștere și de acțiune socială și politică și nu un
element subordonat unui sistem ce nu-l poate schimba sau părăsi.

Originea modernă a drepturilor omului, în plan filosofic, o identificăm în teoriile


contractualiste și în teoria drepturilor naturale, conform căreia omul, în virtutea simplului
fapt de a fi om, deține o serie de drepturi inalienabile cum ar fi: dreptul la viață, libertate,
proprietate, fericire. În teroriile contractului social, respectarea drepturilor naturale reprezenta
criteriul legitimității politice. În plan politic, ideea drepturilor omului o identificăm în programe
și mișcări revoluționare cu impact istoric care se vor concretiza în documente cum ar fi:
Declarația de Independență, SUA, 1776; Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului,
Franța, 1789.

Existența drepturilor omului a fost justificată prin existența contractului social (Hobbes, Locke,
Rousseau), pe ideea de utilitate (J. St. Mill) sau s-a considerat că nu are nevoie de justificări.

Un istoric al drepturilor omului ar arăta prezența lor încă din sec 18 î.Hr., în Codul lui
Hammurabi ce stipula că oamenii nu pot fi torturați, nu li se poate confisca averea fără o judecată
dreaptă. În 451 î. Hr. Legea romană a celor 12 table garanta dreptul la libertate, proprietate,
fericire, judecată dreaptă. În 1215 apare Magna Charta Libertatum, în Anglia. Tot în Anglia,
apare în 1689 Declarația Drepturilor. În 1787 apare constituția americană, un document de
referință pentru istoria drepturilor omului. Revoluția franceză, din 1789, aduce Declarația
Drepturilor omului și Cetățeanului care prevedea că toți oamenii sunt egali. Cel mai complex
document apare după cel de-al doilea război mondial, la 10 decembrie 1948 : Declarația
Universală a Drepturilor Omului. Documentul are un caracter normativ, arătând cum ar trebui
să fie tratați oamenii. El nu este descriptiv, în sensul că nu arată cum putem beneficia efectiv de
aceste drepturi. Forța lui juridică este limitată, deși era destinat să fie juridic obligatoriu.
Statele occidentale au pus accentul pe drepturile negative, iar statele socialiste au pus accentul pe
drepturile pozitive(economice, sociale). În 1953 este aprobată Convenția europeană a Drepturilor
omului, ratificată de România abia în 1994.

Tipuri de drepturi

1.În lucrarea The Morality of Freedom, Joseph Raz susține teza conform căreia drepturile sunt
temeiul datoriilor. Originea dreptului este intereseul individual, iar forța lui constă în faptul că
fac din oameni subiecții unei datorii.

El distinge între drepturi nederivate, esențiale, și drepturi derivate, întemeiate pe alte drepturi.

2. Declarația Universală a Drepturilor Omului conține două tipuri de drepturi:


a. drepturi negative, considerate drepturile fundamentale ale individului, ce presupun ca
intervenția statului să fie cât mai mică; intervenția staului se rezumă doar la crearea cadrului
legal adecvat existenței colective.

Exemple: dreptul la viață, la libertate, securitatea persoanei, de a nu fi arestat și reținut în mod


arbitrar; dreptul la întemeierea unei familii; dreptul la liberă circulație; dreptul la proprietate;
dreptul la muncă; dreptul la libertatea opiniilor, conștiinței, religiei etc.

b. drepturi pozitive ce se realizează prin măsuri sau inițiative ale guvernământului.

Exemple: dreptul la ocrotirea împotriva șomajului; dreptul la asigurarea de concedii periodice


plătite; dreptul la învățământ gratuit; dreptul la asistență medicală; dreptul la ocrotirea familiei.

3.a. drepturi active = a face anumite lucruri

b. drepturi pasive = a face anumite lucruri să ți se întâmple sau să se întâmple cuiva.

Aspecte critice ale drepturilor omului

1.În regimurile totalitare accentul pus pe drepturile pozitive au reprezentat un motiv suficient
pentru a încălca drepturile negative.

2. Societățile sărace, lipsite de resurse, nu au capacitatea de a susține drepturile pozitive.

3. În societățile în care domnește intoleranța, discriminarea, fanatismul, drepturile negative sunt


amenințate.

4. Impunerea modelului democratic european și nord-american poate fi percepută ca


imperialism cultural.

5. Se generează apariția fenomenului discriminării pozitive care îi avantajează doar pe unii


membri ai comunității.

6. Jean-Francois Revel, în lucrarea Revirimentul democrației, constată paradoxul importanței tot


mai mari acordate politicii drepturilor omului și ineficiența crasă a acestora. Acest fapt este
explicabil întrucât s-a făcut o confuzie între drepturi și obiective. Drepturile pozitive sunt de fapt
obiective pe care statul le va realiza în funcție de posibilități. Adevăratele drepturi sunt cele
negative, ele putând fi aplicate imediat și oriunde, fiind drepturi strict individuale, aceleași pentru
toată lumea.

7. Brenda Almond susține că drepturile omului ar trebui să fie un element universal al unei
morale universale. Ea distinge între drepturi ca revendicări(ex. dreptul de a primi înapoi un
împrumut), ca puteri (ex. dreptul de a împărți o proprietate), ca libertăți și ca imunități. Sensul
dominant pare să fie cel de revendicare corelativ cu cel de datorie.

S-ar putea să vă placă și