Reflecții și atitudini în baza romanului „Străinul” de Albert Camus
Albert Camus a fost un romancier, dramaturg și filozof francez,
reprezentant de vază al existențialismului în literatură. Cu toate că scriitorul declara că „Nu, eu nu sunt existențialist”, totuși Camus, de cele mai multe ori, abordează probleme existențialiste, ca absurdul, înstrăinarea, situațiile- limită, libertatea și comunicarea umană și sentimentul tragic al existenței. Acesta afirma că „Conștiința noastră caută claritatea, dar pentru că lumea este irațională, din această confruntare se naște absurdul”. Albert Camus declară revolta drept o încercare de a depăși absurdul, prin acțiune, prin creație, prin solidaritatea umană și chiar prin simplul fapt de a exista. Revolta, în viziunea camusiană, înseamnă perseverența de a merge înainte, de a exista în pofida absurdului „Mă revolt, deci exist”. „Străinul” lui Camus face parte din literatura absurdului, prezentând criza omului în epoca contemporană. Acesta este plasat în situații-limită, dezorientat, monoton, lipsit de ideal și de perspectivă asupra lumii înconjurătoare, un „străin” într-o societate cu principii și valori fixe. Omul este cuprins de „starea de absurd”, care este rezultatul înstrăinării, dar și al conștientizării situației nefericite proprii. Personajul camusian devine captiv într-o lume absurdă, dar cu toate acestea el se resemnează și suportă fără împotrivire absurdul situațiilor inexplicabile în care nimerește. Asemeni unui „om mărunt”, acesta nu are un impact asupra lumii, doar trăiește o viață simplă, retras și singur, înțelegând că soarta sa depinde de voința colectivă a societății. Cu toate că încearcă să trăiască în tihnă, să nu atragă prea mulți ochi asupra-i, personajul, prin simplul fapt că trăiește, reprezintă o revoltă contra lumii absurde. Personajul camusian, Domnul Meursault, chiar din primele secvențe de text („Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu”), atrage atenția cititorului prin firea neobișnuită a sa. Pe parcursul operei, observăm cum personajul gândește, acesta având o viziune pur logică, care nu dă importanță sentimentelor. Atunci când mama sa era încă în viață, la azil, acesta nu pleca să o viziteze din simplul fapt că „îi lua toată duminica - fără să mai pună la socoteală efortul de a merge pînă la autobuz, de a lua bilet și de a face două ceasuri pe drum”. Tot această atitudine o vedem atunci când i s-a propus să-și vadă mama pentru ultima dată, la care a răspuns „Nu!”, spre surprinderea portarului. Această reacție i s-ar părea inumană și indecentă unui om normal și chiar Meursault a înțeles asta („mă simțeam prost pentru că îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta”). Meursault conștientizează că el este diferit de ceilalți și pentru asta este privit cu un ochi rece și dezaprobator („Am avut o clipă impresia ridicolă că veniseră să mă judece”). Astfel, opera ne prezintă, oarecum, necesitatea unei falsități, minciuni, în cadrul relațiilor umane. Cu toate că societatea, pe bună dreptate, a văzut în Meursault un dușman care poate dezintegra așa numita legătură între oameni, aceasta a ales să-l pedepsească mai mult pentru faptul că nu a plâns la înmormântarea mamei sale, dar nu pentru că a ucis un om. Astfel, la procesul de judecată procurorii atrag atenția că „a doua zi după înmormântarea mamei sale, acest om făcea baie în mare, începea o legătură nelegitimă și se ducea să rîdă la un film comic”, asemeni unui sociopat. Omul simplu este mereu sceptic față de ceea ce este diferit, ce nu corespunde cu standardele societății, astfel societatea este șocată de actele brutale și inumane săvârșite de Meursault, dar și de lipsa sa de regret („M-am gândit și am spus că nu simțeam atît regret veritabil, cît o oarecare plictiseală”). Personajul creat de Camus este considerat un pericol social, un sociopat și un indiferent într-o lume dominată de sentimente. Această diferență principială între Meursault și societatea în care trăiește stârnește ura și indignarea celor care îl judecă, având un rol decisiv în destinul său, fiind, într-un final, condamnat la moarte. Jean-Paul Sartre afirmă că „Camus este în secolul nostru un descendent al acelei vechi tagme de moraliști a cărui creație reprezintă, probabil, cea mai originală linie în literatura franceză. Umanismul său tenace, restrâns, însă curat, dur, însă sensibil, a dus o luptă, cam îndoielnică, prin finalitatea sa împotriva tendințelor diforme, anormale din epoca noastră.” Cu adevărat, personajul camusian ne oferă o perspectivă nouă, oarecum ciudată, o confesiune despre cum să nu simți nimic, să fi gol pe dinăuntru și totuși să exiști.