Sunteți pe pagina 1din 2

Reflecții și atitudini în baza romanului „Străinul” de Albert Camus

Albert Camus a fost un romancier, dramaturg și filozof francez,


reprezentant de vază al existențialismului în literatură. Cu toate că scriitorul
declara că „Nu, eu nu sunt existențialist”, totuși Camus, de cele mai multe
ori, abordează probleme existențialiste, ca absurdul, înstrăinarea, situațiile-
limită, libertatea și comunicarea umană și sentimentul tragic al existenței.
Acesta afirma că „Conștiința noastră caută claritatea, dar pentru că lumea
este irațională, din această confruntare se naște absurdul”. Albert Camus
declară revolta drept o încercare de a depăși absurdul, prin acțiune, prin
creație, prin solidaritatea umană și chiar prin simplul fapt de a exista.
Revolta, în viziunea camusiană, înseamnă perseverența de a merge
înainte, de a exista în pofida absurdului „Mă revolt, deci exist”.
„Străinul” lui Camus face parte din literatura absurdului, prezentând criza
omului în epoca contemporană. Acesta este plasat în situații-limită,
dezorientat, monoton, lipsit de ideal și de perspectivă asupra lumii
înconjurătoare, un „străin” într-o societate cu principii și valori fixe. Omul
este cuprins de „starea de absurd”, care este rezultatul înstrăinării,
dar și al conștientizării situației nefericite proprii. Personajul camusian
devine captiv într-o lume absurdă, dar cu toate acestea el se resemnează
și suportă fără împotrivire absurdul situațiilor inexplicabile în care
nimerește. Asemeni unui „om mărunt”, acesta nu are un impact asupra
lumii, doar trăiește o viață simplă, retras și singur, înțelegând că soarta sa
depinde de voința colectivă a societății. Cu toate că încearcă să trăiască în
tihnă, să nu atragă prea mulți ochi asupra-i, personajul, prin simplul fapt că
trăiește, reprezintă o revoltă contra lumii absurde.
Personajul camusian, Domnul Meursault, chiar din primele secvențe de
text („Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu”), atrage atenția
cititorului prin firea neobișnuită a sa. Pe parcursul operei, observăm cum
personajul gândește, acesta având o viziune pur logică, care nu dă
importanță sentimentelor. Atunci când mama sa era încă în viață, la azil,
acesta nu pleca să o viziteze din simplul fapt că „îi lua toată duminica - fără
să mai pună la socoteală efortul de a merge pînă la autobuz, de a lua bilet
și de a face două ceasuri pe drum”. Tot această atitudine o vedem atunci
când i s-a propus să-și vadă mama pentru ultima dată, la care a răspuns
„Nu!”, spre surprinderea portarului. Această reacție i s-ar părea inumană și
indecentă unui om normal și chiar Meursault a înțeles asta („mă simțeam
prost pentru că îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta”).
Meursault conștientizează că el este diferit de ceilalți și pentru asta este
privit cu un ochi rece și dezaprobator („Am avut o clipă impresia ridicolă că
veniseră să mă judece”). Astfel, opera ne prezintă, oarecum, necesitatea
unei falsități, minciuni, în cadrul relațiilor umane. Cu toate că societatea, pe
bună dreptate, a văzut în Meursault un dușman care poate dezintegra așa
numita legătură între oameni, aceasta a ales să-l pedepsească mai mult
pentru faptul că nu a plâns la înmormântarea mamei sale, dar nu pentru că
a ucis un om. Astfel, la procesul de judecată procurorii atrag atenția că „a
doua zi după înmormântarea mamei sale, acest om făcea baie în mare,
începea o legătură nelegitimă și se ducea să rîdă la un film comic”,
asemeni unui sociopat. Omul simplu este mereu sceptic față de ceea ce
este diferit, ce nu corespunde cu standardele societății, astfel societatea
este șocată de actele brutale și inumane săvârșite de Meursault, dar și de
lipsa sa de regret („M-am gândit și am spus că nu simțeam atît regret
veritabil, cît o oarecare plictiseală”).
Personajul creat de Camus este considerat un pericol social, un sociopat
și un indiferent într-o lume dominată de sentimente. Această diferență
principială între Meursault și societatea în care trăiește stârnește ura și
indignarea celor care îl judecă, având un rol decisiv în destinul său, fiind,
într-un final, condamnat la moarte. Jean-Paul Sartre afirmă că „Camus este
în secolul nostru un descendent al acelei vechi tagme de moraliști a cărui
creație reprezintă, probabil, cea mai originală linie în literatura franceză.
Umanismul său tenace, restrâns, însă curat, dur, însă sensibil, a dus o
luptă, cam îndoielnică, prin finalitatea sa împotriva tendințelor diforme,
anormale din epoca noastră.” Cu adevărat, personajul camusian ne oferă o
perspectivă nouă, oarecum ciudată, o confesiune despre cum să nu simți
nimic, să fi gol pe dinăuntru și totuși să exiști.

S-ar putea să vă placă și