Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
LUCRARE DE SEMINAR
DOGMATICĂ
TÂRGOVIȘTE,2022
1
Cuprinsul
Introducere...........................................................................................................
Concluzii.............................................................................................................
Bibliografia.........................................................................................................
2
Introducere
3
existente, ci întemeierea unei concepții cu totul noi despre țelul și
mijloacele guvernării. În sfera religiosului, nihilismul nu urmărește o
simplă reformă a Bisericii și nici chiar înființarea unei „biserici” sau
„religii” noi, ci o remodelare completă a ideii de religie și de trăire
spirituală. În artă și în literatură,nihilistul nu este preocupat nici de
schimbarea vechilor canoane estetice privitoare la subiectul operei sau la
stil, nici de crearea unor noi genuri sau tradiții, ci de o abordare cu totul
nouă a problemei „creației” artistice și de o nouă definiție a „artei”.3
Nihilismul atacă înseși principiile prime ale acestor discipline, iar
nu simplele aplicări îndepărtate sau imperfecte ale principiilor. Lipsa de
ordine atât de evidentă din politica, religia, arta contemporane, precum și
din alte domenii este rezultatul nimicirii intenționate și sistematice a
temeliilor autorității din ele. Politica și morala lipsite de principii,
exprimarea artistică lipsită de disciplină, „experiența religioasă” lipsită
de discernământ – toate sunt urmarea directă a aplicării atitudinii de
răzvrătire la științe și discipline care odinioară erau stabile.
Termenul de nihilism apare pentru prima dată în spaţiul culturii
ruseşti, la începutul secolului al XIX-lea, unde a desemnat trăsăturile
specifice noii mentalităţi a grupurilor de scriitori cu vederi radicale, care
manifestau o respingere categorică a ordinii social-politice existente. 4
3
J. J Altizer,.William Hamilton, Teologia radicală și moartea lui Dumnezeu, Ed.
Stephanus, București, 1995, p. 43.
4
Christos, Yannaras, Heidegger şi Aeopagitul, Editura Fundaţia Anastasia,
Bucureşti, 2009, p. 14
4
I.Nihilismul – ideologie a relativității adevărului
5
mai divers: filosofic, cultural, socio-politic. Astfel, literatura a integrat şi
a reflectat fenomenul nihilist din realitatea imediată.
Termenul de nihilism este folosit într-un mod precis, pentru prima
dată, în romanul lui I. S. Turgheniev, Părinţi şi copii, publicat în anul
1862, datorită căruia dobândeşte o răspândire pe scară largă. În anul
1870, romanul prozatorului rus Nikolai Leskov, intitulat Pe cuţite,
reflectă fenomenul nihilist, care este supus criticii şi ridiculizării. 5
Alţi scriitori precum, Aleksei Pisemski, Vasili Avenarius, Vasili
Avseienko sau Vsevolod Krestovski sunt preocupaţi, de asemenea, de
evoluţia nihilismului rusesc. Fenomenul nihilist este ilustrat într-un mod
plenar şi în paginile romanelor lui Feodor Mihailovici Dostoievski, care
a reuşit să redea, în sens general, o imagine precisă a nihilistului rus şi a
nihilismului ca atare.
Se poate susţine că bazele interpretării nihilismului, ca fenomen
socio-politic, ţin de opera dostoievskiană.6
Acest aspect a permis interpretarea filosofică şi social-politică a
acestui fenomen. O asemenea perspectivă asupra operei dostoievskiene a
fost statornicită de către intelighenţia rusă a începutului de secol XX şi
popularizată prin intermediul colecţiei de eseuri Vehi (1909) sau a altor
publicaţii idependente, ceea ce a trasat direcţiile de cercetare şi
interpretare a operei lui Dostoievski de mai târziu.
Astfel, în interiorul culturii ruseşti, a luat fiinţă o întreagă literatură
filosofică dedicată studierii nihilismului, ca trăsătură specifică a
5
André, Scrima, Experienţa spirituală şi limbajele ei, Bucureşti, Editura Humanitas,
2008, p. 26.
6
Gilles Deleuze, Nietzsche şi filosofia, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană,
Bucureşti, 2005, p.34.
6
ideologiei şi filosofiei radicale ruseşti a intelighenţiei din secolul al XIX-
lea.
Acest tip de analiză a fenomenului nihilst rusesc, a avut drept
fundament opera dostoievskiană, care a reprezentat baza cercetărilor
ulterioare asupra nihilismului. Dostoievski a dobândit astfel renumele
unui istoric, psiholog sau a celui mai profund critic al nihilismului rus.
Primul cercetător şi critic al nihilismului rus este considerat
Feodor Dostoievski. Imaginea pe care o oferă în romanele sale
nihilismului elitei culturale ruseşti a servit drept bază pentru întemeierea
liniei tradţionale de interpretare a acestui fenomen social, în filosofia
rusă a secolelor XIX-XX.
Critica întreprinsă de Dostoievski a reprezentat baza tradiţiei de
interpretare a ideologiei, filosofiei ori practicii sociale ruseşti a
intelighenţiei ruse.7
Analiza imaginii nihilismului rus din romanele dostoievskiene, a
permis filosofilor ruşi – K. Leontiev, D. Merejkovski, L. Şestov, V.
Rozanov, S. Frank, N. Berdiaev, S.Bulgakov – să releve la rândul lor,
caracterisiticile specifice elitei culturale, să dea o imagine cuprinzătoare
nihilismului ca fenomen socio-politic, iar cele mai multe dintre
concluziile cercetării lor au fost incluse în colecţia de eseuri Vehi.
Tema nihilismului este prezentă şi în cadrul filosofiei europene a
secolului XX, mai ales datorită interpretării realizate de Friedrich
Nietzsche. Însă contextul deosebit, dar şi aspectele proprii de dezvoltare
ale acestei teme în filosofia europeană, ne permit să ocolim studiul
7
Mădălina Diaconu, Pe marginea abisului: Sören Kierkegaard şi nihilismul
secolului al XIX-lea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p.14
7
comparativ – răsăritean versus apusean - al dezvoltării temei
nihilismului.
Întrucât însă, unii filosofi au analizat tema nihilismului
raportându-se la romanele dostoievskiene, iar concluziile la care au ajuns
sunt apropriate celor ruseşti, acest aspect ne-a permis să facem uz de
ideile lui Albert Camus.
Conceptul de nihilism este unul foarte complex. Cu toate acestea,
el vizează în primul rând anumite ideologii ale secolului al XIX-lea,
având ca obiect valori sociale particulare sau, în cazul lui Nietzsche,
toate valorile civilizaţiei occidentale.8
În viziunea filosofului german, valorile civilizaţiei occidentale,
reprezentate de tradiţia platonician-creştină, nu trebuie doar criticate, ci
şi substituite, întrucât ar fi expresia unui nihilism profund.
O trăsătură specifică tuturor nihilismelor particulare o reprezintă
nu numai reducerea până la anihilare a unui sistem cultural dat, ci a tot
ceea ce, în cadrul oricărui sistem, asigură supravieţuirea lumii în care
trăim.
O formă cu totul specială de nihilism o reprezintă dualismul
religios, dar mai ales dualismul care socoteşte trupul sau lumea în
întregul ei ca pe ceva esenţialmente decăzut, corupt, rău. În fapt, este
vorba de o formă de „nihilism religios“ care pendulează undeva între
„aproape nimic“ şi un „nimic absolut“; un nihilism prezent în dualismul
din gnosticism, maniheism, bogomilism, catharism sau în anumite
curente ale Cabalei.
8
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale: experienţa creştinismului
răsăritean al primelor veacuri, Editura Sophia Bucureşti, 2008, p.23.
8
II. Nihilism , cultură, teologie
9
Jean, Préposiet, Istoria anarhismului, Editura Sirius, Bucureşti, 2006, p. 27.
9
o mai mare măsură istoria civilizaţiei occidentale decât pe aceea a altor
civilizaţii.
Desigur, atunci când vorbim despre cultura occidentală, ne referim
la acel ansamblu de norme a căror istorie s-a plămădit din fuziunea între
învăţătura creştină, cultura romană şi legea mozaică. Acestea sunt cele
trei componente principale care au configurat Occidentul de-a lungul
istoriei sale.10
Apariţia creştinismului coincide, nu întâmplător, cu proliferarea
nihilismului în toate formele şi practicile. La acea vreme, aşa cum am
spus, nihilismul era reprezentat de religia gnostică. La rândul său,
gnosticismul apare şi se dezvoltă în acest climat de luptă a evreilor
împotriva dominaţiei romane. 11
Simon Magul, contemporan al apostolilor, este considerat, în
general, primul gnostic. După căderea Templului (70 d.Hr.) apare o
bogată literatură gnostică „populară“ sau vulgară, mai cu seamă în Egipt
şi, probabil, în Siria. Abia când Biserica creştină se consolidează, când
creştinismul devine o religie de stat, curentul nihilist este viguros stăvilit.
În acelaşi timp, gnosticismul, care contaminase creştini precum Marcion,
a fost tot mai puternic respins până în momentul în care a ajuns să
dispară aproape complet din viaţa publică.
Cu mult mai târziu, în secolul al XVI-lea, Reforma, nu va fi
altceva decât o „reluare a nihilismului“. Aşa îşi explică acesta de ce
10
Christos Yannaras, Heidegger și Areopagitul, Ed. Anastasia, București, 1996, p.
36.
11
Gianni Vattimo, op.cit., p. 29
10
Nietzsche, în ultimele sale opere, a lansat violente invective împotriva
lui Luther. 12
În viziunea sa, Reforma n-a făcut altceva decât să apară într-un
moment în care un proces îndelungat luase deja sfârşit; practic, ea a
obstrucţionat ideologia Renaşterii şi a anulat rezultatele unei lungi
perioade din istoria civilizaţiei occidentale.
Pentru filosoful german, reforma Bisericii a fost provocată de
apariţia protestantismului care este, spune el, de două ori vinovat,
întrucât a condus la o reorganizare a Bisericii din care aceasta a ieşit
fărâmiţată, dar mai puternică decât înainte; şi, în acelaşi timp, pentru că a
recufundat Occidentul în climatul nihilist al începuturilor Evului Mediu,
care abia fusese depăşit de Renaştere.
Nihilismul pus în mişcare pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea de
romantici a ajuns să proclame „moartea lui Dumnezeu“, culminând în
mesajul pe cât de sumbru, pe atât de blasfemiator al lui Nietzsche:
„Dumnezeu a murit! Dumnezeu a murit! Bisericile vor deveni criptele
lui Dumnezeu“.
Aşa cum a subliniat Heidegger, Nietzsche a transformat nihilismul
în destin al istoriei Occidentului, întrucât efectul nihilismului nietzschean
a reprezentat o consolidare şi mai puternică a spiritului secularizat al
capitalismului lumii occidentale. În mod paradoxal, la aceasta a
contribuit şi lunga tradiţie occidentală a utopismului. Se pare că, în fond,
utopia reprezenta alternativa nihilismului, ca opoziţie a ceea ce trebuie
construit la ceea ce trebuie distrus. 13
12
Christos Yannaras, op.cit., p. 39
13
Ibidem.
11
Utopismul este masca cea mai perversă a nihilismului,
comparabilă cu cea a demonului perfid care se travesteşte în înger bun.
Este adevărat, Nietzsche nu a avut urmaşi ideologi de talia sa, dar
ideile sale acţionează în cultura occidentală pe căi imprevizibile până
astăzi. Un exemplu concludent îl reprezintă „Şcoala de la Frankfurt“
care, într-un context cu totul diferit, a sesizat faptul că lumea occidentală
tinde tot mai mult să transforme totul în marfă, să reducă totul la
dimensiunea economică absolut secularizată, în care valorile umane nu-
şi mai găsesc nici un loc. 14
Deşi pe căi diferite, unul dintre cei mai populari filosofi din
Frankfurt, Marcuse, ajunge la concluzii similare celor ale lui Nietzsche.
El este convins de faptul că trăim într-o „societate bolnavă“ şi că
singurul mod de a rămâne cât de cât sănătoşi este să fim „în dezacord“
cu ea.
Din păcate, astăzi mai mult ca oricând, tradiţia religioasă nu mai
reuşeşte să-şi exercite forţa integratoare şi compensatorie într-un
Occident atât de secularizat. Nihilismul, acest „oaspete neliniştitor“, cum
îl numeşte el, „a invadat din nou casa omului“. Dezbrăcat de tot ceea ce
îl transcende, omul apare, poate pentru prima dată în istorie, singur şi
lipsit de apărare în faţa forţelor oarbe ale instinctului şi agresivităţii.
Şi totuşi, regretatul istoric al religiilor păstrează un anume
optimism, sperând că, la timpul cuvenit, „religia viitorului“, aceea fără
de care umanitatea ar putea chiar să se autodistrugă, va şti să găsească
„tonurile şi mijloacele pentru a lansa mesajul de care va fi nevoie“.15
14
André, Scrima, op.cit., p. 28
15
Ibidem.
12
Concluzii
13
şi acolo nu l-a întâlnit pe acest dumnezeu, ci s-a întâlnit doar cu propriile
lui spaime, cu umbra sa.
„…nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa
fiecăruia este lipită de spatele celuilalt …”17
Aceasta este icoana neantului infernal al neputinţei de a comunica
unul cu altul, este abisul despărţirii şi focul cel nestins al spaimelor
singurătăţii. …Înstrăinarea de ceilalţi, de Dumnezeu şi de lumea creată
ne aruncă în neant, pentru că fiinţa capătă realitate numai în această
dinamică a revelării de sine.
Învierea este astfel o ieşire din neantul non-iubirii şi al non-
comuniunii la adevărul persoanei care se revelează în Hristos, strâns
legată de această mână a Lui care se întinde peste mormântul nostru.
Hristos în lumină, Care Se apleacă peste mormintele „personalizate” şi
ne scoate din tăcerea însingurării la lumina iubirii fără sfârşit şi fără
fisură în care ne putem vedea unii pe alţii în Adevăr. Iar acest Adevăr nu
este decât iubirea dumnezeiască, singura care poate întinde punţi între
fiinţe şi între Fiinţă şi fiinţe; acest Adevăr Care ne cuprinde pe toţi,
pentru că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 28).18
17
Serafim Rose, op.cit., p. 18.
18
Ibidem.
14
Bibliografia
15
Yannaras, Christos Heidegger și Areopagitul, Ed. Anastasia,
București, 1996,
16