Sunteți pe pagina 1din 16

FACULTATEA DE TEOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

A UNIVERSITĂȚII VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE

LUCRARE DE SEMINAR
DOGMATICĂ

NIHILISNUL – IDEOLOGIE A RELATIVIZĂRII


ADEVĂRULUI

ILEANA MIHAI CRISTIAN


Teologie Pastorala , An 3

TÂRGOVIȘTE,2022

1
Cuprinsul

Introducere...........................................................................................................

I.Nihilismul – ideologie a relativității adevărului.............................................

II. Nihilism , cultură, teologie.............................................................................

Concluzii.............................................................................................................

Bibliografia.........................................................................................................

2
Introducere

Răzvrătirea nihilistă este un război împotriva lui Dumnezeu și


împotriva Adevărului; dar prea puțini nihiliști sunt conștienți de acest
lucru. Nihilismul teologic și filosofic explicit este rezervat numai câtorva
suflete singulare; pentru majoritatea celorlalți, răzvrătirea nihilistă ia for-
ma imediată a unui război împotriva autorității. Multe persoane a căror
atitudine față de Dumnezeu și față de Adevăr poate părea ambiguă își
dezvăluie foarte clar nihilismul prin atitudinea lor față de „principiul
blestemat și fatal al autorității”, ca să folosim cuvintele lui Bakunin.1
Astfel, „revelația” nihilistă declară, în mod imediat, anihilarea
autorității. Unora dintre apologeții ei le place să vorbească despre
„corupția”, „abuzurile” și „nedreptățile” din Vechea Ordine, ca
justificare pentru răzvrătirea împotriva ei; însă aceste lucruri – a căror
existență nu o va nega nimeni – au constituit adesea un pretext, dar
niciodată o cauză, pentru dezlănțuirile nihiliste. Atacul nihilistului este
îndreptat împotriva autorității înseși.2
În sfera politicului și în cea socială, nihilismul se manifestă în
forma unei Revoluții, al cărei scop nu este o simplă schimbare a
stăpânirii sau o reformă mai mult sau mai puțin răspândită a ordinii
1
Serafim Rose, Nihilismul. Radacina Revolutiei in epoca moderna -, Ed.
Sophia, București, 2013, p. 18.
2
Gianni Vattimo, Sfârșitul modernității. Nihilism si hermeneutica în cultura
postmodernă, Ed. Pontica, Constanța, 1992, p. 21

3
existente, ci întemeierea unei concepții cu totul noi despre țelul și
mijloacele guvernării. În sfera religiosului, nihilismul nu urmărește o
simplă reformă a Bisericii și nici chiar înființarea unei „biserici” sau
„religii” noi, ci o remodelare completă a ideii de religie și de trăire
spirituală. În artă și în literatură,nihilistul nu este preocupat nici de
schimbarea vechilor canoane estetice privitoare la subiectul operei sau la
stil, nici de crearea unor noi genuri sau tradiții, ci de o abordare cu totul
nouă a problemei „creației” artistice și de o nouă definiție a „artei”.3
Nihilismul atacă înseși principiile prime ale acestor discipline, iar
nu simplele aplicări îndepărtate sau imperfecte ale principiilor. Lipsa de
ordine atât de evidentă din politica, religia, arta contemporane, precum și
din alte domenii este rezultatul nimicirii intenționate și sistematice a
temeliilor autorității din ele. Politica și morala lipsite de principii,
exprimarea artistică lipsită de disciplină, „experiența religioasă” lipsită
de discernământ – toate sunt urmarea directă a aplicării atitudinii de
răzvrătire la științe și discipline care odinioară erau stabile.
Termenul de nihilism apare pentru prima dată în spaţiul culturii
ruseşti, la începutul secolului al XIX-lea, unde a desemnat trăsăturile
specifice noii mentalităţi a grupurilor de scriitori cu vederi radicale, care
manifestau o respingere categorică a ordinii social-politice existente. 4

3
J. J Altizer,.William Hamilton, Teologia radicală și moartea lui Dumnezeu, Ed.
Stephanus, București, 1995, p. 43.
4
Christos, Yannaras, Heidegger şi Aeopagitul, Editura Fundaţia Anastasia,
Bucureşti, 2009, p. 14

4
I.Nihilismul – ideologie a relativității adevărului

După 1860, în interiorul gândirii sociale (obşestvennoi mîsli)


ruseşti a direcţiei conservatoare, s-a format conceptul de nihilism.
Prin termenul de nihilism a fost desemnată ideologia, practica
socială, filosofia intelighenţiei radicale ruseşti. Anume cu acest sens,
termenul de nihilism se răspândeşte şi este folosit, după anii ’60 (şi până
la începutul secolului al XX-lea) în cercurile tradiţionaliste,
conservatoare ori liberale.
Nihilismul a fost înţeles astfel, ca o caracteristică specifică şi
deosebită a intelighenţiei, iar această percepţie a elitei culturale a vremii
era datorată dezrădăcinării (bezpocivennicestvo) acestui grup social de
glia rusească (adică de caracterul autohton, semnificând îndepărtarea de
propriaobârşie). Una dintre temele însemnate ale literaturii şi filosofiei
sfârşitului de veac a constat în identificarea intelighenţiei cu propria ei
filosofie radical-nihilistă.
Mediul care a reacţionat într-un mod viu la noul fenomen cultural
şi social-politic a fost litareatura. În condiţiile autorităţii ţariste, a
impunerii cenzurii, singurul spaţiu parţial liber a fost cel al ideii sau al
gândirii sociale ruseşti.
În interiorul spaţiului literar au fost supuse dezbaterii şi
problematizate întrebările şi preocupările opiniei publice din mediul cel

5
mai divers: filosofic, cultural, socio-politic. Astfel, literatura a integrat şi
a reflectat fenomenul nihilist din realitatea imediată.
Termenul de nihilism este folosit într-un mod precis, pentru prima
dată, în romanul lui I. S. Turgheniev, Părinţi şi copii, publicat în anul
1862, datorită căruia dobândeşte o răspândire pe scară largă. În anul
1870, romanul prozatorului rus Nikolai Leskov, intitulat Pe cuţite,
reflectă fenomenul nihilist, care este supus criticii şi ridiculizării. 5
Alţi scriitori precum, Aleksei Pisemski, Vasili Avenarius, Vasili
Avseienko sau Vsevolod Krestovski sunt preocupaţi, de asemenea, de
evoluţia nihilismului rusesc. Fenomenul nihilist este ilustrat într-un mod
plenar şi în paginile romanelor lui Feodor Mihailovici Dostoievski, care
a reuşit să redea, în sens general, o imagine precisă a nihilistului rus şi a
nihilismului ca atare.
Se poate susţine că bazele interpretării nihilismului, ca fenomen
socio-politic, ţin de opera dostoievskiană.6
Acest aspect a permis interpretarea filosofică şi social-politică a
acestui fenomen. O asemenea perspectivă asupra operei dostoievskiene a
fost statornicită de către intelighenţia rusă a începutului de secol XX şi
popularizată prin intermediul colecţiei de eseuri Vehi (1909) sau a altor
publicaţii idependente, ceea ce a trasat direcţiile de cercetare şi
interpretare a operei lui Dostoievski de mai târziu.
Astfel, în interiorul culturii ruseşti, a luat fiinţă o întreagă literatură
filosofică dedicată studierii nihilismului, ca trăsătură specifică a

5
André, Scrima, Experienţa spirituală şi limbajele ei, Bucureşti, Editura Humanitas,
2008, p. 26.
6
Gilles Deleuze, Nietzsche şi filosofia, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană,
Bucureşti, 2005, p.34.

6
ideologiei şi filosofiei radicale ruseşti a intelighenţiei din secolul al XIX-
lea.
Acest tip de analiză a fenomenului nihilst rusesc, a avut drept
fundament opera dostoievskiană, care a reprezentat baza cercetărilor
ulterioare asupra nihilismului. Dostoievski a dobândit astfel renumele
unui istoric, psiholog sau a celui mai profund critic al nihilismului rus.
Primul cercetător şi critic al nihilismului rus este considerat
Feodor Dostoievski. Imaginea pe care o oferă în romanele sale
nihilismului elitei culturale ruseşti a servit drept bază pentru întemeierea
liniei tradţionale de interpretare a acestui fenomen social, în filosofia
rusă a secolelor XIX-XX.
Critica întreprinsă de Dostoievski a reprezentat baza tradiţiei de
interpretare a ideologiei, filosofiei ori practicii sociale ruseşti a
intelighenţiei ruse.7
Analiza imaginii nihilismului rus din romanele dostoievskiene, a
permis filosofilor ruşi – K. Leontiev, D. Merejkovski, L. Şestov, V.
Rozanov, S. Frank, N. Berdiaev, S.Bulgakov – să releve la rândul lor,
caracterisiticile specifice elitei culturale, să dea o imagine cuprinzătoare
nihilismului ca fenomen socio-politic, iar cele mai multe dintre
concluziile cercetării lor au fost incluse în colecţia de eseuri Vehi.
Tema nihilismului este prezentă şi în cadrul filosofiei europene a
secolului XX, mai ales datorită interpretării realizate de Friedrich
Nietzsche. Însă contextul deosebit, dar şi aspectele proprii de dezvoltare
ale acestei teme în filosofia europeană, ne permit să ocolim studiul

7
Mădălina Diaconu, Pe marginea abisului: Sören Kierkegaard şi nihilismul
secolului al XIX-lea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p.14

7
comparativ – răsăritean versus apusean - al dezvoltării temei
nihilismului.
Întrucât însă, unii filosofi au analizat tema nihilismului
raportându-se la romanele dostoievskiene, iar concluziile la care au ajuns
sunt apropriate celor ruseşti, acest aspect ne-a permis să facem uz de
ideile lui Albert Camus.
Conceptul de nihilism este unul foarte complex. Cu toate acestea,
el vizează în primul rând anumite ideologii ale secolului al XIX-lea,
având ca obiect valori sociale particulare sau, în cazul lui Nietzsche,
toate valorile civilizaţiei occidentale.8
În viziunea filosofului german, valorile civilizaţiei occidentale,
reprezentate de tradiţia platonician-creştină, nu trebuie doar criticate, ci
şi substituite, întrucât ar fi expresia unui nihilism profund.
O trăsătură specifică tuturor nihilismelor particulare o reprezintă
nu numai reducerea până la anihilare a unui sistem cultural dat, ci a tot
ceea ce, în cadrul oricărui sistem, asigură supravieţuirea lumii în care
trăim.
O formă cu totul specială de nihilism o reprezintă dualismul
religios, dar mai ales dualismul care socoteşte trupul sau lumea în
întregul ei ca pe ceva esenţialmente decăzut, corupt, rău. În fapt, este
vorba de o formă de „nihilism religios“ care pendulează undeva între
„aproape nimic“ şi un „nimic absolut“; un nihilism prezent în dualismul
din gnosticism, maniheism, bogomilism, catharism sau în anumite
curente ale Cabalei.

8
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale: experienţa creştinismului
răsăritean al primelor veacuri, Editura Sophia Bucureşti, 2008, p.23.

8
II. Nihilism , cultură, teologie

Reflectând profund asupra sentinţei lansate de Nietzsche, conform


căreia „Dumnezeu a murit“ pentru civilizaţia occidentală, ceea ce
sugerează că „destinul“ culturii occidentale are o trăsătură care îl
deosebeşte de toate celelalte culturi, în sensul că destinul Occidentului s-
ar identifica întru totul cu nihilismul însuşi. Totodată, destinul culturii
occidentale ar exercita o influenţă foarte mare asupra tuturor culturilor,
în sensul că le atrage spre universul său inconfundabil.9
Este şi motivul pentru care multă lume s-a întrebat şi se întreabă
dacă, într-adevăr, nihilismul reprezintă o expresie exclusiv a culturii
occidentale sau chiar destinul acesteia.
Nihilismul nu este altceva decât o „rezervă“ permanentă a culturii,
probabil a fiecărei culturi, utilizabilă doar atunci când în viaţa umanităţii
şi percepţiei religioase se produc mutaţii profunde.
De altfel, acesta este un argument folosit şi de psihosociologi, care
arată că instrumentul puternic al nihilismului intervine în viaţa societăţii
ca şi în cea a individului în momentul în care acesta se află în situaţia
unei schimbări radicale, în faţa unei „schimbări de statut“.
Departe de a reprezenta o caracteristică exclusiv occidentală,
nihilismul este un instrument aparţinând Occidentului, ca şi culturilor din
afara acestuia. Rămâne încă de lămurit în ce sens nihilismul a grevat într-

9
Jean, Préposiet, Istoria anarhismului, Editura Sirius, Bucureşti, 2006, p. 27.

9
o mai mare măsură istoria civilizaţiei occidentale decât pe aceea a altor
civilizaţii.
Desigur, atunci când vorbim despre cultura occidentală, ne referim
la acel ansamblu de norme a căror istorie s-a plămădit din fuziunea între
învăţătura creştină, cultura romană şi legea mozaică. Acestea sunt cele
trei componente principale care au configurat Occidentul de-a lungul
istoriei sale.10
Apariţia creştinismului coincide, nu întâmplător, cu proliferarea
nihilismului în toate formele şi practicile. La acea vreme, aşa cum am
spus, nihilismul era reprezentat de religia gnostică. La rândul său,
gnosticismul apare şi se dezvoltă în acest climat de luptă a evreilor
împotriva dominaţiei romane. 11
Simon Magul, contemporan al apostolilor, este considerat, în
general, primul gnostic. După căderea Templului (70 d.Hr.) apare o
bogată literatură gnostică „populară“ sau vulgară, mai cu seamă în Egipt
şi, probabil, în Siria. Abia când Biserica creştină se consolidează, când
creştinismul devine o religie de stat, curentul nihilist este viguros stăvilit.
În acelaşi timp, gnosticismul, care contaminase creştini precum Marcion,
a fost tot mai puternic respins până în momentul în care a ajuns să
dispară aproape complet din viaţa publică.
Cu mult mai târziu, în secolul al XVI-lea, Reforma, nu va fi
altceva decât o „reluare a nihilismului“. Aşa îşi explică acesta de ce

10
Christos Yannaras, Heidegger și Areopagitul, Ed. Anastasia, București, 1996, p.
36.
11
Gianni Vattimo, op.cit., p. 29

10
Nietzsche, în ultimele sale opere, a lansat violente invective împotriva
lui Luther. 12
În viziunea sa, Reforma n-a făcut altceva decât să apară într-un
moment în care un proces îndelungat luase deja sfârşit; practic, ea a
obstrucţionat ideologia Renaşterii şi a anulat rezultatele unei lungi
perioade din istoria civilizaţiei occidentale.
Pentru filosoful german, reforma Bisericii a fost provocată de
apariţia protestantismului care este, spune el, de două ori vinovat,
întrucât a condus la o reorganizare a Bisericii din care aceasta a ieşit
fărâmiţată, dar mai puternică decât înainte; şi, în acelaşi timp, pentru că a
recufundat Occidentul în climatul nihilist al începuturilor Evului Mediu,
care abia fusese depăşit de Renaştere.
Nihilismul pus în mişcare pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea de
romantici a ajuns să proclame „moartea lui Dumnezeu“, culminând în
mesajul pe cât de sumbru, pe atât de blasfemiator al lui Nietzsche:
„Dumnezeu a murit! Dumnezeu a murit! Bisericile vor deveni criptele
lui Dumnezeu“.
Aşa cum a subliniat Heidegger, Nietzsche a transformat nihilismul
în destin al istoriei Occidentului, întrucât efectul nihilismului nietzschean
a reprezentat o consolidare şi mai puternică a spiritului secularizat al
capitalismului lumii occidentale. În mod paradoxal, la aceasta a
contribuit şi lunga tradiţie occidentală a utopismului. Se pare că, în fond,
utopia reprezenta alternativa nihilismului, ca opoziţie a ceea ce trebuie
construit la ceea ce trebuie distrus. 13

12
Christos Yannaras, op.cit., p. 39
13
Ibidem.

11
Utopismul este masca cea mai perversă a nihilismului,
comparabilă cu cea a demonului perfid care se travesteşte în înger bun.
Este adevărat, Nietzsche nu a avut urmaşi ideologi de talia sa, dar
ideile sale acţionează în cultura occidentală pe căi imprevizibile până
astăzi. Un exemplu concludent îl reprezintă „Şcoala de la Frankfurt“
care, într-un context cu totul diferit, a sesizat faptul că lumea occidentală
tinde tot mai mult să transforme totul în marfă, să reducă totul la
dimensiunea economică absolut secularizată, în care valorile umane nu-
şi mai găsesc nici un loc. 14
Deşi pe căi diferite, unul dintre cei mai populari filosofi din
Frankfurt, Marcuse, ajunge la concluzii similare celor ale lui Nietzsche.
El este convins de faptul că trăim într-o „societate bolnavă“ şi că
singurul mod de a rămâne cât de cât sănătoşi este să fim „în dezacord“
cu ea.
Din păcate, astăzi mai mult ca oricând, tradiţia religioasă nu mai
reuşeşte să-şi exercite forţa integratoare şi compensatorie într-un
Occident atât de secularizat. Nihilismul, acest „oaspete neliniştitor“, cum
îl numeşte el, „a invadat din nou casa omului“. Dezbrăcat de tot ceea ce
îl transcende, omul apare, poate pentru prima dată în istorie, singur şi
lipsit de apărare în faţa forţelor oarbe ale instinctului şi agresivităţii.
Şi totuşi, regretatul istoric al religiilor păstrează un anume
optimism, sperând că, la timpul cuvenit, „religia viitorului“, aceea fără
de care umanitatea ar putea chiar să se autodistrugă, va şti să găsească
„tonurile şi mijloacele pentru a lansa mesajul de care va fi nevoie“.15

14
André, Scrima, op.cit., p. 28
15
Ibidem.

12
Concluzii

Friedrich Nietzsche decretează că nu există Adevăr absolut şi că


Dumnezeu a murit şi introduce în cultura europeană adevărul relativ şi
perspectival. Conştientizarea acestei situaţii produce abisul, neantul,
vidul şi angoasa existenţială pe care sufletul uman nu le poate suporta şi
se revoltă, după care distruge Vechea Ordine a realităţii într-un ciclu de
revoluţii: Revoluţia Franceză, Revoluţia paşoptistă, revoluţii culturale,
ştiinţifice, Revoluţia bolşevică, revoluţia bioetică.16
În înţelegerea părintelui Serafim, Adevărul este Dumnezeul
personal care S-a întrupat în istorie, iar Nimicul este refuzul iubirii lui
Dumnezeu, vidul non-relaţiei, şi „nu nimicul absenţei şi al
nonexistenţei”, câtă vreme în accepţiunea curentă Adevărul absolut este
un fel de idol mental al transcendenţei, iar nimicul apare în momentul
constatării că acest Adevăr absolut este doar o proiecţie, o reprezentare
mentală pe care s-a întemeiat cultura şi civilizaţia Occidentului.
Printre ruinele cetăţii se preumblă bâjbâind un nebun care poartă
în spinare un cadavru. Este un nebun cu un dumnezeu ucis, dar el nu ştie
că acesta este un fals dumnezeu, un dumnezeu construit după chipul şi
asemănarea minţii sale bolnave.
Nici nu mai putea aştepta întâlnirea cu această idee /cauză
primă /motor prim/ principiu universal/ subiect spiritual absolut, pentru
că Godot oricum nu va veni niciodată. Până la urmă s-a prăbuşit în abis
16
Jean-Claude Larchet, op.cit., p.43.

13
şi acolo nu l-a întâlnit pe acest dumnezeu, ci s-a întâlnit doar cu propriile
lui spaime, cu umbra sa.
„…nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa
fiecăruia este lipită de spatele celuilalt …”17
Aceasta este icoana neantului infernal al neputinţei de a comunica
unul cu altul, este abisul despărţirii şi focul cel nestins al spaimelor
singurătăţii. …Înstrăinarea de ceilalţi, de Dumnezeu şi de lumea creată
ne aruncă în neant, pentru că fiinţa capătă realitate numai în această
dinamică a revelării de sine.
Învierea este astfel o ieşire din neantul non-iubirii şi al non-
comuniunii la adevărul persoanei care se revelează în Hristos, strâns
legată de această mână a Lui care se întinde peste mormântul nostru.
Hristos în lumină, Care Se apleacă peste mormintele „personalizate” şi
ne scoate din tăcerea însingurării la lumina iubirii fără sfârşit şi fără
fisură în care ne putem vedea unii pe alţii în Adevăr. Iar acest Adevăr nu
este decât iubirea dumnezeiască, singura care poate întinde punţi între
fiinţe şi între Fiinţă şi fiinţe; acest Adevăr Care ne cuprinde pe toţi,
pentru că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 28).18

17
Serafim Rose, op.cit., p. 18.
18
Ibidem.

14
Bibliografia

 Altizer, J. J William Hamilton, Teologia radicală și moartea lui


Dumnezeu, Ed. Stephanus, București, 1995,
 Deleuze, Gilles Nietzsche şi filosofia, Editura Fundaţiei Culturale
Ideea Europeană, Bucureşti, 2005,
 Diaconu, Mădălina Pe marginea abisului: Sören Kierkegaard şi
nihilismul secolului al XIX-lea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1996,
 Larchet, Jean-Claude Terapeutica bolilor mintale: experienţa
creştinismului răsăritean al primelor veacuri, Editura Sophia
Bucureşti, 2008,
 Préposiet, Jean, Istoria anarhismului, Editura Sirius, Bucureşti,
2006,
 Rose, Serafim Nihilismul. Radacina Revolutiei in epoca
moderna -, Ed. Sophia, București, 2013,
 Scrima, André, Experienţa spirituală şi limbajele ei, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2008,
 Vattimo, Gianni Sfârșitul modernității. Nihilism si hermeneutica
în cultura postmodernă, Ed. Pontica, Constanța, 1992,

15
 Yannaras, Christos Heidegger și Areopagitul, Ed. Anastasia,
București, 1996,

16

S-ar putea să vă placă și