Universitatea Valahia din Târgovişte

Facultatea de Teologie şi Ştiinţele Educaţiei

PREDICA ȘI CATEHEZA -MIJLOACE ALE PASTORAȚIEI

Susţinător,
ILEANA MIHAI CRISTIAN
TEOLOGIE PASTORALA , AN 3

Târgovişte, 2022

1
 CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................3

I.PREDICA ȘI CATEHEZA- MIJLOC EDUCAȚIONAL DE MISIUNE PASTORALĂ

AL BISERICII..........................................................................................................................5

II. ASPECTE PRACTICE ALE PREDICII ȘI CATEHEZEI...........................................12

CONCLUZII...........................................................................................................................16

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................18

2
 INTRODUCERE

Catehizarea în viața Bisericii este foarte importantă deoarece se referă la împărtășirea

elementelor importante ale învățăturii de credință credincioșilor pentru ca aceștia să poată
aprofunda în mod autentic și rodnic viața spirituală.
Misiunea catehetică a Bisericii s-a manifestat încă de la începuturile ei, Mântuitorul
Iisus Hristos fiind modelul desăvârșit de catehet, iar, apoi Sfinții Apostoli fiind cei care au
continuat opera de promovare a Evangheliei lui Hristos, mergând la toate neamurile și
învățând, după porunca Domnului.1
În secolele următoare polemiștii și apologeții au continuat această operă aprofundând
fondul credinței și oferindu-ne opere catehetice nouă și contemporanilor lor foarte necesare
propovăduirii credinței.2
Școlile catehetice au reprezentat un capitol important al dezvoltării catehetice a
credinței și al împărtășirii catehetice al fondului credinței, rămânând paradigmatice pentru
istoria catehezei creștine până astăzi.
Dintre acestea cele mai importante sunt școlile catehetice din Alexandria și Antiohia
cu reprezentanți importanți precum Pante, Origen, Sf. Ioan Gură de Aur, sau Teodor de
Mopsuestia.
La noi în țară, este o realitate istorică de netăgăduit că primele școli și biblioteci au
apărut în tinda bisericilor și a mânăstirilor noastre, iar preoții și monahii au fost primii
învățători și profesori ai noștri, de aceea Biserica noastră a oferit lumina milostivă a
Evangheliei lui Hristos odată cu lumina științei și a culturii, rămânând în istoria noastră
națională până astăzi ca promotoare și protectoare a culturii și educației.
Catehizarea copiilor și a tinerilor, a clasei adulte și chiar a bătrânilor reprezintă o
prioritate a misiunii pastoral a Bisericii noastre, fapt pentru care s-au dezvoltat numeroase
proiecte și programe catehetice și educaționale în Biserica noastră.3
Parohia, școala și familia reprezintă principalii piloni ai educației catehetice a tinetilor
noștri de aceea colaborarea dintre aceste trei importante instituții ale societății noastre este
esențială pentru succesul misiunii catehetice și educaționale a Bisericii noastre.4

1
G., BUNESCU, Şcoala şi valorile morale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A. , Bucureşti,
1998, p.45;
2
I.CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistă. Reconstrucția unei identități publice (=
Theologia Socialis 8), vol. I-II, Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p. 68.
3
G., BUNESCU, op.cit,, p.45
4
Ibidem.
3
 Ora de religie reprezintă principalul mijloc catehetic bine organizat de promovare a
credinței în rândul tinerilor noștri, realitate existentă dintotdeauna în cadrul societății noastre
cu un hiatus de jumătate de secol în timpul nefastului regim comunist ateu.
Catehizarea credincioșilor reprezintă o necesitate organizațională și misionară a
Bisericii pentru că numai așa se pot fideliza aceștia cel mai bine și pot să-și aprofundeze
credința și să o trăiască la standarde corecte.

4
I.PREDICA ȘI CATEHEZA- MIJLOC EDUCAȚIONAL DE MISIUNE PASTORALĂ AL
BISERICII

Predica și cateheza reprezintă mijlocul tradițional de promovare a credinței creștine așa

cum din întreaga istorie creștină, deoarece pentru Creștinism transmiterea învățăturii de
credință și cunoașterea lui Dumnezeu reprezintă două chestiuni esențiale. Așa cum spunea Sf.
Ap. și Evanghelist Ioan, viața veșnică aceasta este să Te cunoască pe Tine Singurul și
Adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (3,17).
Prin cateheză înțelegem toate eforturile educaționale depuse de Biserică pentru a-i ajuta pe
oameni să creadă, să aprofundeze învățătura creștină și astfel să crească în comuniunea cu
Dumnezeu și cu aproapele.5
Cateheza reprezintă prezentarea învățăturii de credință în mod organizat și logic cu
intenția de a împărtăși cunoștințele necesare pentru avansarea pe drumul mântuirii din partea
credincioșilor.
Cateheza se adresează exclusiv celor care cred, iar acțiunea către necredincioși se numește
misiune. Putem vorbi și despre o misiune catehetică a Bisericii care urmărește să
răspândească adevărul învățăturii creștine celor care cred, să-i determine să aibă o viață
spirituală calitativă și să devină misionari ai Evangheliei lui Hristos.6
Cateheza înseamnă transmiterea principalelor învățături de credință copiilor, adulților sau
tinerilor pentru a deveni membri fideli și angajați ai Bisericii lui Hristos.7
Predica și cateheza fac parte din opera pastoral-misionară a Bisericii și vizează vestirea
Evangheliei pentru a aprofunda credința și a se angaja în viața spirituală ca următori ai lui
Hristos.
Predica și cateheza sunt legate în mod intim de misiunea Bisericii, mai bine zis de partea
ei pastorală care vizează împărtășirea învățăturilor necesare pentru a trăi o viață creștină
autentică.8

5
I. STANCU, „Exigenţele misiunii Bisericii în lumea secularizată", în: Glasul Bisericii, nr. 5-
8/1996, p. 32.
6
C.COMAN, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995, p.26.
7
C.CUCOŞ,Educaţia religioasă – repere teoretice şi metodice, Ed, Polirom, Iaşi, 1999, p. 45.
8
R. PREDA, Religia şi şcoala, Studia Universitatis Babeș-Bolyai – Theologia Orthodoxa 1
(2014), p. 98.
5
 Modelul desăvârșit al catehetului este Domnul Hristos Însuși care este așa cum știm pe
lângă Arhiereul și Profetul desăvârșit și Învățătorul desăvârșit. Ca exemplu, avem felul în care
El a împărtășit contemporanilor învățăturile Sale9.
Apoi, trebuie să ținem seama că vorbim la Mântuitorul Hristos de slujirea sa arhierească,
în mod obișnuit El fiind numit Învățătorul: “Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi
bine ziceţi, că sunt” (Mt. 23, 8-10). Mulțimile Îl căutau pentru că le ofera și adevărata
învățătură despre Dumnezeu, “mulţimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu”
(Lc. 5, 1).
Și nici nu se putea altfel, deoarece El este Învățătorul prin excelență, Cel ce învață din ale
Sale, Cel ce descoperă adevărata învățătură a lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Întrupat fiind,
de aceea El este cu adevărat Adevărul care dintru ale Sale împărtășește oamenilor adevărul,
“...căci îi învăţa ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (In. 7, 29).
Un strălucit exemplu catehetic ne oferă discursurile Mântuitorului așa cum reies ele din
relatările evanghelice, chiar dacă acestea au reținut într-un mod concentrate învățăturile Sale.
Iar aici un loc de frunte îl constituie cee ace numit îndeobște Predica de pe Munte, esența
învățăturilor Sale, ce cuprind principalele reguli ale viețuirii creștine.10
După modelul catehetic al Mântuitorului și Sfinții Apostoli au utilizat discursurile
catehetice pentru a face misiune și a învăța poporul lui Dumnezeu, iar numeroase exemple le
găsim în Faptele Apostolilor.11
Cateheza este de fapt un mod natural de învățare, în care cel ce împărășește învățătura
creștină învață pec el ce dorește să o aprofundeze elementele ei esențiale pentru ca acesta să
poată aprofunda spiritualitatea și esența învățăturii creștine și să se bucure de comuniunea
deplină cu Dumnezeu și cu aproapele.
Predica și cateheza reprezintă un mod de împărtășire al învățăturii creștine care se
derulează după anumite reguli și care are în vedere scopuri precise și se desfășoară după
anumite reguli.12
Încă din perioada veche a Bisericii, cei ce doreau să devină creștini, să se boteze, erau
instruiți în învățătura creștină de oameni anume aleși pentru aceasta, catehiști, care cunoașteau
bine credința creștină, erau întăriți în ea și aveau o viață spiritual fructuoasă.

9
M.HIMCINSCHI, Biserica în societate, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 96.
10
C.BEREA Hristos în centrul misiunii Bisericii, în Dialog Teologic nr.4/1999, Ed. Presa
Bună, Iaşi, p 67.
11
I.ICĂ jr., G.MARANI,, Gândirea Socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p.116.
12
Ibidem
6
 Aceștia îi instruiau deci pe cei ce aveau să se boteze și îi pregăteau pentru acest mare
eveniment aprofundând elementele principale ale credinței creștine. Astfel, cateheza era o
necessitate de viață spiritual, căci nu știau în ce cred, nu puteau crede correct și nu aveau ce
aprofunda spiritual dacă nu cunoșteau credința creștină.
Ca să progresezi spiritual trebuie să cunoști, de aceea, Sf. Ap. Și ev. Ioan spune că
aceasta este viața veșnică să Te cunoască pe Tine Singurul și Adevpratul Dumnezeu, deci
viața autentică constă în cunoașterea lui Dumnezeu, cunoaștere care niciând, nicicum nu se
reduce numai la aspectul său formal, theoretic.
A-L cunoaște pe Dumnezeu nu înseamnă nicidecum a cunoaște câteva învățături de
credință, pentru că în Ortodoxie, cunoașterea lui Dumnezeu cunoaște mai multe trepte și are o
specificitate aparte. Pe Dumnezeu Îl cunoști în mod authentic numai în relație, numai având
un dialog, numai în comuniune, altfel, cunoașterea face din El un obiect, iar ceea ce credem
despre Dumnezeu, partial, devine un idol care nu ne mai lasă apoi să avem o relație autentică
cu El.13
Problema cunoașterii este esențială pentru lumea religiei în general și pentru cea creștină
în special, fără cunoaștere religioasă nu poate exista viață spiritual, nu poate exista o cultură
spiritual autentică, iar omul nu poate avea pace și liniște, ori bucurie.14
Izvorul adevăratei fericiri constă în cunoașterea lui Dumnezeu care este relațională, este
experiere, prin intermediul energiilor Sale necreate, astfel încât această cunoaștere se
constituie în principiu al vieții spiritual.
Din acest motiv, cunoașterea, cateheza are un rol essential pentru viața Bisericii. De fapt,
după epoca primară, când au început să se convertească în masă la creștinism, opera
catehetică nu s-a mai putut realiza și din acest motiv și calitatea vieții spiritual creștine a
scăzut.
Sunt teologi care afirmă faptul că primirea în masa a oamenilor la creștinism în diferite
secole a făcut ca religia creștină să nu mai fie apanajul unei elite cu adevărat spiritual ci a
transformat creștinismul în mod reductionist conform capacității de înțeleger a celor ce au
devenit creștini fără să-l înțeleagă. Această realitate a dus la apariția multor erezii de-a lungul
secolelor dar ceea ce e mai periculos a deviat trăirea creștină trăgând-o spre superficial, spre
pietism și ducând-o dincolo de înțelesul ei real.
De aceea, avem mulți creștini, un creștinism de mase, dar foarte puțini autentici trăitori ai
creștinismului, deoarece oamenii, în mare majoritate nu sunt catehizați. Principalul neajuns al

13
I.BRIA., Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti , 1992, p.34.
14
Ibidem
7
creștinismului de astăzi este lipsa unei serioase catehizări, lipsa unor creștini pregătiți cu
adevărat să trăiască cee ace propune credința. 15
Aici, desigur, nu facem eroare de a împărți creștinii între culți și inculți, între culturalizați
și neculturalizați, ori altele asemenea, ci ne referim strict la faptul că fără o înțelegere
autentică a credinței și trăirea creștinismului este denaturată și fără profunzime, prin urmare,
indiferent de secol, catehizarea credincioșilor este o necessitate și vorbim despre cateheză
inițială, pentru a oferi un minim de informare asupraxcredinței creștine. Iar, apoi, ne referim
la cateheza circumstanțială și la cea de susținere permanent a vieții creștine, tip de cateheză
absolut necesar pentru sprijinirea trăiri duhovnicești.
Avem nenumărate exemple, este adevărat de autodidacți sau de oameni fără multe
cunoștințe, dar buni trăitori, dar, aceasta nu are cum să fie regula, căci astfel de cazuri sunt
rare. De aceea, opera misionară catehetică, căci este o opera misionară este întreprinderea
extrem de necesară Bisericii astăzi și în toate timpurile.16
Aici, mai trebuie explicat și faptul că din auzire vine credința, iar generatoare de impuls
sau de avânt duhovnicesc este exemplul personal, pentru aceasta scopul catehezei este să
determine voința omului credincios să se angajeze spre profunzimea credinței, să aibă o
relație profundă, vie și dinamică cu Dumnezeu, nu doar una formală, dominate de
superficialitate.
Prin intermediul catehezei, Biserica menține pe de o parte atât cât se poate puritatea
credinței, face pași către acest deziderat, iar, pe de altă parte își sigură resursa viitoare de viață
spiritual de calitate.
Cateheza oferă un minim de asigurare spre aceste deziderate care poate relansa misiunii
Bisericii și înnoi viața duhovnicească. De fapt, epocile de înnoire duhovnicească au presupus
și o aprofundare a credinței creștine în mod catehetic.
De exemplu, atunci când un creștin are un duhovnic bun de exemplu acesta realizează în
convorbirile cu ucenicul său, fie în scaunul Spovedaniei sau nu, treptat, pas cu pas, o
adevărată opera de cateheză, cee ace duce la creștini responsabili față de credința, tradiția și
Biserica lor, dar și față de viitor și de misiunea-pastorală eclezială de mai târziu.17

15
V.COMAN, Religie şi caracter (Contribuţii la cunoaşterea şi predarea religiei în perioada
adolescenţei), Oradea, 1992, p. 27.
16
C. GALERIU, Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru suprem, Ortodoxia, nr.
1/1983, p. 34.
17
Ibidem.
8
 Cateheza este intim legată de viața pastoral-misionară a Bisericii, dar și de viața
duhovnicească a credinsioșilor, pentru că ea influențează ambele realități și este la rândul ei
influențabilă de acestea.
A trăi authentic credința este o necessitate și o dorință intima a oricărui sinceră credincios,
dar pentru aceasta trebuie să cunoști, să ști cee ace crezi, ca să poți aprofunda, ca să poți să nu
deraiezi de la dreaptaslăvire a lui Dumnezeu și să devi la rândul tău un misionar authentic, o
lumină pentru alții, care oferi din propri a lumină. 18
Lumina cunoștinei credinței trebuie să strălucească în noi pentru a lumina și pe alții și
pentru a fi cu adevărat de folos altora și nouă și astfel a putea propăși pe calea credinței, pe
drumul care duce în mod real la aprofundarea relației de comuniune cu Dumnezeu.
Fără o relație autentică cu Dumnezeu nu putem avea pace, bucurie și liniște, nu ne putem
împlini scopul vieții și nu putem fi luminători și pentru cei de lângă noi, căci am trăi un
surogat de credință, o credință nedeplină sau chiar denaturată, căci atât cât înțelegem din
credință, așa o și trăim.
O înțelegere denaturată sau nedplină a credinței duce nu doar la superficialitate
duhovnicească dar și la grave deraieri de la autenticitatea duhovnicească. Așa au părut
ereziile, schismele sau mișcări și grupări pietiste care au devenit obstacole în calea credinței
adevărate. Pentru aceasta corectitudinea credinței sau dreapta credință este esențială pentru o
dreaptă trăire și dreaptă slujire a aproapelui și a lui Dumnezeu. Nu degeaba Biserica insist pe
necesitatea drptei credințe, căci această este cea care fundamantează o dreaptă trăie, adică o
reflectare adevărată a credinței în viața persoală și comunitară.19
În acest sens, învățăturile de credință sau dogmele nu sunt regelementări artificiale sau
suerficiale ale credințeici țin de esența acesteia de aceea și lupta părinților Bisericii pentru
corectitudinea credinței, o credință greșită nu are cum să te ducă la Dumnezeu ci numai la un
idol al Lui, la o deformare a Lui, pe când dreapta credință este și dreaptă trăire și dreaptă
slăvire și duce la o autentică raportare la El și la propria viață.
Cateheza urmărește deci să promoveze în rândurile credincioșilor dreapta credință, aceasta
nu înseamnă și că sectile de exemplu nu fac propria lor instrucție religioasă sau cateheză dar
le lipsește elemental essential al catehezei și anume dreapta credință despre care am vorbit
mai devreme.20

18
V.GORDON, Religia în şcoală. Câteva repere bibliografice, „S.T.” nr. 1-2/1997, p. 155.
19
C. GALERIU, op.cit., p. 34.
20
V. GORDON, Învăţământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Scurt excurs
istorico-pedagogic, „Ortodoxia”, 3-4/2000, p. 50.
9
 Cateheza are ca obiectiv pe de o parte calitatea credinței, care trebuie să fie dreaptă,
conformă cu cee ace Biserica totdeauna a crezut, dar are în vedere și toată învățătura de
credință pentru că nu există învățătura esențială și învățătură auxiliară, de aceea, ea se
concentrează pe împărtășirea totalității credinței celui ce urmează a fi instruit întru credință.
Iar, această instruire nu urmărește numai împărtășirea de informație religioasă ci mai ales
formarea de caractere religioase autentice și formarea unui simțământ religios profund care să
fie capabil să anime viața religioasă a celui ce crede și, mai mult decât atât, să-l transforme pe
acesta întrun mărturisitor și întrun misionar adevărat al credinței care să promoveze autentica
și dreapta credință prin faptele, viața și cuvintele sale.
Pentru Ortodoxie, cateheza nu se reduce la o simplă activitate educațională religioasă ci
are în vedere și latura duhovnicească adică dezvoltarea trăirii religioase, aprofundarea relației
cu Dumnezeu și cu aproapele în comuniune cu cee ace Biserica de la început și dintotdeauna a
crezut și crede, fără schimbare sau adăugire.21
Pentru misiunea eclezială, cateheza are o prioritate absolută este o necessitate absolute
desi constatăm cu regret că astăzi pentru noi, creștinii ortodocși români principal problemă
misionară și pastoral este lipsa unei catehizări puternice, generalizate și autentice.
Biserica își manifestă misiunea sa misionară, pe de o parte prin intermediul orei de religie,
cu ajutorul profesorului de religie în școală, apoi prin intermediul catehezei parohiale realizate
de către preot și prin intermediul diferitelor programe parohiale, eparhiale sau naționale de
cateheză cum este de exemplu Hristos împărtășit copiilor. 22
Desigur o anumită cateheză se realizează de către părinți și bunici întrun cadru mai puțin
oficial eclezial sau chiar prin simpla mărturie și interacționare cu oameni cu profunzime
duhovnicească.
Colaborarea dintre preot și profesorul de religie la parohie este esențială pentru o bună
coordonare catehetică, pentru că ambele misiuni educaționale, ale preotului și ale profesorului
de religie trebuie conjugate pentru succesul misiunii bisericești, misiune care trebuie susținută
de toți membri ei.
Cateheza în special a tinerilor este necesară pentru viața bisericească, pentru că este de
fapt o investiție în viitorul Bisericii și al societății noastre, pentru aceasta sunt necesare ample
programe catehetice și o responsabilizare a preoților la parohii pentru a aprofunda această
latură a misiunii lor pastorale.

21
V. BĂNCILĂ, Iniţierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.p. 65.
22
Ibidem.
10
 Lumea în care trăim bombardează mediatic și emotional credincioșii noștri care dacă nu
au o minima instucție catehetică nu pot interpreta correct realitatea lumii în care trăiesc, nu se
pot raporta correct la realitățile spirituale, nu-și pot apăra propria credință și nu pot aprofunda
propria spiritualitate.
Credința are nevoie să fie întreținută de cateheză, să fie dezvoltată și aprofundată pentru a
face din cei care cred misionari, mărturisitori și trăitori în profunzime ai spiritualității noastre
ortodoxe.23
Pentru viața spiritual eclezială ortodoxă cateheza înseamnă și pregătirea generațiilor
viitoare pentru a putea face față provocărilor contextului social și a putea zidi în ei capacitatea
discernământului spiritual care să le poată oferi o viață echilibrată, normal din punct de vedere
religios și ferită de pericolele superficialității spiritual.24

23
Gh. BODNARIU, , Misiunea Bisericii în şcoală, Bucureşti, 1994, p. 25.
24
Ibidem.
11
 II. ASPECTE PRACTICE ALE PREDICII ȘI CATEHEZEI

Predicarea cuvântului lui Dumnezeu e una din datoriile cele mai importante ale
păstorului de suflete. Cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu este factorul şi temelia vieţii
creştineşti. Nu este îndeajuns numai să cunoască adevărurile de credinţă. Scopul principal al
predicii este acela de a deschide inimile oamenilor pentru primirea cuvântului evanghelic.
Chemarea oratoriei bisericeşti, după Fericitul Augustin, este ca: "mintea să cunoască şi să
înţeleagă adevărurile de credinţă, inima să le iubească, iar voinţa să le traducă în fapte".25
Valoarea unei predici trebuie căutată mai întâi în obiectul ei care este cuvântul lui
Dumnezeu, în acţiunea lui; dar fără munca predicatorului, revelaţia dumnezeiască riscă să
rămână mărgăritarul de mare preţ, ascuns în ţărână, sau ca o sămânţă buna, închisă în
hambarele textelor dumnezeieşti. Deci, practic, predica nu poate fi separată de persoana
predicatorului.
Fiecare dintre cei care vor să ajungă propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu
trebuie să fie înzestraţi cu calităţi fără de care nu vor putea face misiune.
În primul rând, trebuie să fie înzestraţi cu calităţi fizice, cum ar fi sănătatea,
integritatea corporală, prestanţa fizică şi ţinuta exterioară. Prestanţa fizică este o
cinste adusă Mântuitorului şi nu un adaos la frumuseţea slujirii preoţeşti.
Pe lângă aceste calităţi fizice, fiecare predicator trebuie să dobândească unele
calităţi profesionale, adică vocaţia şi pregătirea pentru misiunea predicatorială. Săvârşirea
Tainei preoţeşti este o încununare a vocaţiei; ea reprezintă punctul culminant al evoluţiei
puterilor sufleteşti ale candidatului la preoţie. 26
O altă calitate a preotului propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu este
înţelepciunea, O preocupare zilnică trebuie să fie sludiul şi meditaţia Sfintei Scripturi.
O altă calitate a predicatorului trebuie să fie spiritul de observaţie. Predicatorul trebuie
să observe problemele de natură religioasă ale credincioşilor şi să pună accent pe ele în
predică.

25
Pr. Prof. Dumitru Belu, Predicatorul în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, B.O.R., nr. 3-4,
1959, p.352,
26
L. Brătan, Fond şi formă în predică, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1966.
12
 Adevăratul predicator însă trebuie să fie înzestrat în special cu calităţi morale, care-l ridică
pe trepte înalte, asemănându-se în acest sens cu Marele Predicator, care este Hristos.
Prima şi cea mai importantă dintre aceste calităţi trebuie să fie convingerea creştină; el
trebuie să fie înzestrat cu o profunda evlavie, el trebuie să fie convins de sublimitatea
învăţăturii pe care o predică; să fie un om al rugăciunii, să fie religios, un om de înaltă ţinută
spirituală, tinzând necontenit spre desăvârşire.27
Activitatea de predicator este o activitate de mare răspundere, în cadrul creştinismului,
predicatorul a fost întotdeauna preţuit şi considerat ca cel mai înalt factor de instruire a
păstoriţilor.
Mântuitorul Iisus Hristos a spus: "De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre
împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi
vechi." (Matei XIII, 52). Păstorul de suflete deţine un tezaur din care are posibilitatea să
scoată vechi şi nou pentru exercitarea demnităţii sale predicatoriale prin următoarele activităţi:
a) Studierea disciplinelor teologice dintre care amintim Dogmatica, Morala, Liturgica,
Istoria bisericească si altele. Toate acestea oferă material necesar pentru predicator: "Fii
puternic a învăţa cu învăţătura cea sănătoasă''' (Tit. 1,9).
a) Meditarea la învăţătura creştină ajuta pe preot să-şi însuşească şi să treacă prin filtrul
sufletului său conoştinţele dobândite.
b) Citirea perseverentă a Sfintei Scripturi, a învăţăturii revelate atât din Vechiul cât şi din
Noul Testament: "Cuvântul lui Hristos să locuiască bogat în noi" - la nimeni altul nu se referă
mai potrivit ca la preot.
c) Citirea Vieţilor Sfinţilor care sunt pline de pilde şi îndemnuri pentru practicarea virtuţilor
creştineşti. Ele sunt recomandabile pentru a îmbogăţi predica şi au un rol important în
catehizarea credincioşilor.
Alte izvoare preţioase din tezaurul duhovnicesc al Ortodoxiei sunt cărţile
duhovniceşti; Patericul, Filocalia, Mântuirea păcătoşilor, Războiul nevăzut şi multe altele.
De folos pentru pregătirea predicatorului sunt cărţile de predici din trecut şi de azi.
1)Alegerea corectă a temei.
Preotul va alege tema pe care se simte că o poate dezvolta mai bine. Unii preoţi preferă
omilia; alţii predica tematică, întotdeauna este bine ca preotul să se refere la Evanghelia zilei
sau la Apostolul zilei, pentru că nu toţi credincioşii se află în biserică în momentul citirii lor.
Din lectura pericopelor citite, preotul va putea anunţa tema cuvântării sale. Cineva spunea:

27
G. Drăgulin, Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă, Studii Teologice, nr. 3-
4, 1975.
13
"Dacă după primele cuvinte roşiile de preot, ascultătorii nu-şi pot da seama despre ce li se va
vorbi, predica nu-şi va ajunge scopul. Tema, ideea centrală, trebuie să străbată conţinutul
predicii ca un fir roşu, astfel ca la încheierea ei, actualizarea să poată fi reţinută cu uşurinţă de
ascultători.
2)Prelucrarea temei
După ce s-a stabilit tema, urmează prelucrarea ei, care constă în sintetizarea perfectă a
ideilor ce vor fi prezentate. Timp de câteva zile, preotul meditează asupra acestor idei, iar în
momente de bună dispoziţie va alcătui o schiţă a predicii şi va face fixarea ei în scris, care îl
ajută la o expunere bună.
Predica nepregătită cu siguranţă nu îşi atinge scopul. Un vechi dicton spune astfel: "Cine
se urcă la amvon să predice nepregătit, se va coborî de pe dânsul dezonorat". Predica
alcătuită la întâmplare nu zideşte. Cu cât vanitatea preotului este mai mare, mărginindu-se
numai la puterile proprii, urmărind numai efecte oratorice, cu atât rezultatul va fi fără efect,
întrebat un credincios, după întoarcerea de la biserică, despre ce a vorbit părintele,
răspunsurile: a vorbit frumos, dar nu ştiu despre ce a vorbit, e ca un foc de paie care arde cu
flăcări mari, dar se împrăştie odată cu cenuşa lui.28
3) Rostirea predicii
După ce în zilele din timpul săptămânii, preotul şi-a învăţat predica, prin rugăciune şi
meditaţie, duminica se poate urca la amvon în mod corect, plin de dorinţa de a zidi prin
cuvântul său.
Se impune o atenţie deosebită deoarece uneori, predicatorul vorbeşte prea tare, alteori
prea încet, alteori vorbeşte prea repede, iar atunci predica îşi pierde din valoare.29
Rostirea predicii trebuie să rămână întotdeauna între hotarele ei naturale, sa nu fie
teatrală, spectaculoasă, căci acestea nu cadrează cu demnitatea cuvântului lui Dumnezeu.
În cadrul rostirii predicii, intervine în chip firesc gesticulaţia. E absolut sigur că o
gesticulaţie corectă şi bine plasată, îi dă cuvântării accent si putere de a deştepta interesul.
Predicatorul trebuie să întrebuinţeze gesticulaţia conform regulilor de Omiletică şi în privinţa
aceasta. Prin faptul acesta, predica devine mai înţeleasă. Gestul trebuie să corespundă ideii pe
care o însoţeşte.
La rostirea predicii se ţine cont şi de numărul credincioşilor prezenţi; dacă sunt mulţi, el
foloseşte o intonare mai accentuată, fapt care e în favoarea predicii. Dacă numărul

28
Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la textul predicii, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 11-
12, 1964, p. 877.
29
Ibidem.
14
ascultătorilor e mic, preotul nu se va lăsa nicidecum abătut de la zelul său predicatorial, ci
dimpotrivă va imita pe Sfinţii Părinţi care predicau şi în faţa celor puţini, ca şi în faţa celor
mulţi. Pâinea vieţii se împarte cu aceeaşi căldură şi celor mulţi şi celor puţini.
Păstorul de suflete nu va face deosebire între ascultătorii săi, din pricina rangurilor, a
poziţiilor sociale şi a altor împrejurări.30
Astfel, acolo unde cinstea se caută şi se află în faptul de a predica numai oamenilor de
vază, acolo se dă dovadă de o cugetare sărăcăcioasă şi absentă. Oamenii mai simpli, adeseori,
oferă nădejdi însutite, în comparaţie cu cei bogaţi şi cu vază. Sunt totdeauna actuale cuvintele
Mântuitorului: "Mărturisescu-mă Ţie Părinte ... că ai ascuns de la cei înţelepţi şi pricepuţi şi
le-ai descoperit pruncilor" (Matei XI, 25).
în final, să reţinem că predica şi cateheza trebuie să facă parte din slujirea Sfintei
Liturghii, a Sfintelor Taine şi a Ierurgiilor. Cu cât acestea vor fi pregătite mai temeinic şi rostite
mai convingător, cu atât preotul, întors de la biserică, va putea să aibă mulţumirea că "slujba sa
a făcut-o pe deplin" (II Timotei IV,5).

30
V. Miele, Aspecte actuale ale predicii creştine, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6,
1974, p.117.

15
 CONCLUZII

Cateheza și predica reprezintă importante mijloace de aprofundare duhovnicească a

vieții credincioșilor, așa cum afirmam mai înainte cu cât cunoaște mai mult propria credință,
cu atât credicniosul avansează în clădirea unei culturi religioase autentice.31
Viața spirituală presupune trăirea credinței, aprofundarea a ceea ce omul crede, iar
dacă omul nu știe în ceea ce să creadă, nici calitatea spiritualității sale nu este una mare.
Aprofundarea credinței se poate face în mod unic numai prin însușirea și dezvoltarea
elementelor de credință, ale învățăturii de credință.Învățăturile de credință nu reprezintă o
ideologie, nu o teorie, nu o creație umană , ci ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopre și
ne-a oferit pe baza revelației dumnezeiești supranaturale, iar pentru noi reprezintă repere
spirituale necesare și fundamentale.
Spiritualitatea creștină cuprinde întreaga trăire a creștinilor, ceea ce ei au creat și au
crezu. De la marile catedrale apusene până la frumoasele noastre mânăstiri, primele tipărituri
și manuscrise,opere de artă, picturi, icoane și piese muzicale, opere literare și sculpturi, toate
reprezintă proiecția credinței în viața noastră socială, edificiul nostru spiritual, care se
regăsește în orice creație creștină.
Amprenta civilizației creștine este rodul spiritualității credincioșilor, iar când vorbim
despre spiritualitate ne referim la tot ceea sub inspirația și cu ajutorul Duhului Sfânt omul a
creat, și-a manifestat credința și și-a mărturisit credința.
Spiritualitatea este viața credinciosului în Duhul Sfânt, tot ceea ce ține de credință și
de colaborarea cu harul dumnezeiesc spre desăvârșirea omului. Elementele materiale ale
spiritualității creștine reprezintă urma trecerii pe acest pământ al omului dar și mărturii de
credință ale omului pentru semenii săi.
Un credincios catehizat este unul care are posibilitatea unui progres spiritual profund
și amplu dar care are și posibilitatea de a nu derapa de la ortodoxia credinței.32
Dimpotrivă cu cât cunoaște mai puțin din propria credință cu atât trăiește mai puțin
corect și profund această credință și devine foarte ușor ținta manipulărilor și a deformărilor

31
V. RĂDUCĂ, , Actul catehetic: cateheza şi acţiunile sale, „S.T.”, nr. 3-4/ 1997, p. 153.
32
Ibidem.
16
cel mai grav pericol fiind acela de a deforma propria credință sau de a o adapta la nivelul său
redus de înțelegere.
Cu cât cunoaștem mai mult cu atât trăim mai amplu, mai profund și suntem mai
aproape de scopul pentru care am fost creați, căci, totuși ar trebui să nu uităm că este extrem
de importantă pentru credință cunoașterea.
Fără cunoaștere ne zbatem în superficialitate și în formalism și putem fi o pradă ușoară
fanatismului sau indiferentismului religios, ambele teribile capcane ale spiritualității și ale
vieții de credință.33
Credincioșii noștri au nevoie de predică și de cateheză, au nevoie să li se explice
sensul învățăturilor de credință și al culturii pentru a trăi așa cum trebuie credința, pentru a se
manifesta corect în comunitatea de credință, pentru a avea o relație plenară cu Dumnezeu și
pentru a deveni misionari și mărturisitori adevărați ai credinței lor. 34 Așa cum am văzut
preocuparea misionară și catehetică a existat dintotdeauna în cadrul Bisericii noastre, mai ales
în perioada de început a Bisericii noastre, când a existat importanta instituție a
catehumenatului, în care cei care se convertiseră și doreau să se boteze erau instruiți în ceea ce
privește credința creștină, pentru a nu o deforma din lipsă de cunoștințe adecvate.
Fanatismul, indiferentismul, schismele, ereziile și pietismul sunt degenerări ale lipse
de cateheză autentică și serioasă, de aceea, este o datorie morală, religioasă și socială a avea
credincioși bine catehizați.35 De asemenea, trebuie să nu uităm că a cunoaște este esențial
vieții religioase, așa cum am afirmat și în introducerea lucrării, de aceea Mântuitorul spune că
viața veșnică constă în cunoașterea lui Dumnezeu.
Am certitudinea că această lucrare de licență va constitui în mod real o contribuție la
cercetarea științifică universitară.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

33
M. HIMCHINSKI, op.cit., p. 26
34
I. STANCU, „Exigenţele misiunii Bisericii în lumea secularizată", în: Glasul Bisericii, nr.
5-8/1996, p. 39.
35
Ibidem.
17
 Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită de
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 2001;
 ***, Religia în şcoală (Minifilocalie pentru viaţă), Ep. Dunării de Jos, Galaţi, 1996,
 BĂNCILĂ V., Iniţierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996
 BARDY, J. G. Un prédicateur populaire au III-e siècle, în “Revue pratique
d’apologetique”, Toulouse, 1927
 BÂRSĂNESCU Şt., Istoria Pedagogiei, Bucureşti, 1969,
 BEREA C. Hristos în centrul misiunii Bisericii, în Dialog Teologic nr.4/1999, Ed.
Presa Bună, Iaşi
 BODNARIU Gh., , Misiunea Bisericii în şcoală, Bucureşti, 1994,
 BRIA I.., Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti , 1992,
 BUNESCU, G., Şcoala şi valorile morale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A. ,
Bucureşti, 1998,
 CĂLUGĂR D,., Caracterul religios-moral creştin, Sibiu, 1955,
 IDEM, Catehetica, EIBMBOR, Bucureşti, 1976
 COMAN V., Religie şi caracter (Contribuţii la cunoaşterea şi predarea religiei în
perioada adolescenţei), Oradea, 1992,
 COMAN,C. Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995,
 CONOVICI I., Ortodoxia în România postcomunistă. Reconstrucția unei identități
publice (= Theologia Socialis 8), vol. I-II, Eikon, Cluj-Napoca, 2009,
 CUCOŞ C, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Edit. “Polirom”, Iaşi,
1999,
 GALERIU C., Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru suprem, Ortodoxia, nr.
1/1983,
 IDEM, Ora de religie în trecut şi astăzi, în „Îndrumări metodologice şi didactice
pentru predarea religiei în şcoală”, EIMBOR, Bucureşti, 1990,
 IDEM,, Revelaţia şi educaţia, în „Ortodoxia”, nr. 3-4/1993,
 GORDON V., Introducere în catehetica ortodoxă, București, 1994,
 IDEM, Religia în şcoală. Câteva repere bibliografice, „S.T.” nr. 1-2/1997
 IDEM, Factorii esenţiali ai educaţiei religioase, „Glasul Bisericii”, nr. 5-8/2001,

18
 IDEM, Învăţământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Scurt excurs
istorico-pedagogic, „Ortodoxia”, 3-4/2000
 HIMCINSCHI M., Biserica în societate, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006
 IDEM, Misiunea Bisericii în contemporaneitate, Alba Iulia, 2015,
 ICĂ jr., I.G.MARANI,, Gândirea Socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002,
 IVAN, I. Îndrumător catehetic, Editura Conphis, Rm. Vâlcea, 2001
 JURCĂ, E. Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti. Contribuţii de
metodologie şi pedagogie creştină, Editura Marineasa, Timişoara, 2001,
 MAGDALENA Maica; Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Editura
Deisis, Sibiu, 2000,
 MARIAN R., Profesorul de religie în şcoală, Editura Pelerinul român, Oradea, 1997,
 PETRESCU N., Catehetica, EIBMBOR; Bucureşti, 1978,
 POPESCU A., Cum să-i învăţăm pe copii religia, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996,
 PREDA, R. Religia şi şcoala, Studia Universitatis Babeș-Bolyai – Theologia
Orthodoxa 1 (2014),
 RĂDUCĂ V. Rolul formativ al religiei, în „S.T.” nr. 1-3/1994,
 IDEM, Actul catehetic: cateheza şi acţiunile sale, „S.T.”, nr. 3-4/ 1997,
 STANCU, I. „Exigenţele misiunii Bisericii în lumea secularizată", în: Glasul Bisericii,
nr. 5-8/1996,

19