Sunteți pe pagina 1din 3

Ion – LiviuRebreanu

Particularități ale unui text narativstudiat, aparținândluiLiviuRebreanu

Introducere
Publicat in 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care
înfățisează universul rural în mod realist,înlăturând perspectiva lirică, tonul compătimitor folosit de
naratoriiprozei sămănătoriste și poporaniste față de necazurile țărănimii. Ancorat în actualitatea vieții, înfățișează
diverse aspecte sociale, dar această realitate este interpretată obiectiv, fără intenții moralizatoare sau
sentimentalism.
Opera literară Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, aparținând prozei interbelice.
De asemenea, este un roman social, cu tematică rurală. Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu (din lucrarea
Arca lui Noe) este roman doric: „iluzia vieții este mai presus de iluzia artei”.
Cuprins
apartenenta la realism
Realismul este un curent literar şi artistic ce se defineşte prin „grija de a descoperi, de a revela o realitate
pe care romantismul a evitat-o sau a travestit-o” – G. Picon
Caracterul realist al romanului se evidențiază, în primul rând, la nivelul intenționalității actului artistic
al scriitorului de a realiza o literatură de tip mimetic: imaginea satului transilvănean, Pripas, de la începutul
secolului al XX-lea, o frescă socială a epocii.Prin tehnica planurilor paralele, este prezentată viaţa ţăranilor, cu
Ion ca ax principal al romanului şi viaţa intelectualităţii satului, cu cei doi „stâlpi" ai comunităţii: învăţătorul
Herdelea şi preotul Belciug. Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului
românesc tradițional: tradiții legate de marile momente din viața omului (nunta, botezul, înmormântarea)
obiceiuri de Crăciun, relații de familie, relații socio-economice, hora, jocul popular, portul, gura satului,
cârciuma, instituțiile (biserica, școala), autoritățile. Comunitatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar
și după legi nescrise. Căsătoriile se fac în funcție de avere și de acordul părinților, iar fetele trebuie să-și apere
virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată și disprețuită de toți.
In al doilearând,proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, nonfocalizată.
Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele prezente, lasă viața să
curgă. Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un
regizor universal. El plăsmuiește traiectoriile existenței personajelor, conform unui destin prestabilit și legii
cauzalității. De aceea textul conține semne prevestitoare ale sfârșitului fiecărui personaj, care este o victimă a
fatalității: nu poate ieși din destinul lui („roman al destinului”). Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt
credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții (veridicitate) și obiectivitate.

Tema + celedouăsecventesemnificative
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului ardelean de la începutul
secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru o obține pământul și consecințele actelor
sale. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii. În plan simbolic, destinul
protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros și Thanatos.Criticul N. Manolescu afirmă că „în centrul
romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”. De aceea nu problema pământului o
consideră centrală, ci tema destinului.
În roman există secvențe narative semnificative pentru destinul personajelor. O astfel de scenă simbolică
este hora de la începutul romanului, „o horă a soartei” (N.Manolescu)Acțiunea romanului începe într-o zi de
duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În
expozițiune, sunt prezentate principalele personaje, timpul și spațiul, ceea ce conferă veridicitate romanului
realist.
În centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradițional, someșana, este o pagină etnografică
memorabilă, prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului și năvala cântecului susținut de figurile
pitorești ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătușare dionisiacă de energii.
Așezarea privitorilor reflectă relațiile sociale, iar cele două grupuri ale bărbaților respectă stratificarea
economică. Fruntașii satului, primarul și chiaburii, discută separat de țăranii mijlocași, așezați pe prispă. În satul
tradițional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu lipsa demnității umane. Fetele rămase nepoftite privesc
la horă, iar mamele și babele, mai retrase, vorbesc despre gospodărie. Copiii se amestecă în joacă printre adulți.
Este prezentă și Savista, oloaga satului, piaza rea, cea care răspândește veștile rele în sat, înfățișată cu un portret
grotesc. Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin să privească „petrecerea
poporului”, fără a se amesteca în joc.
Rolul horei în viața comunității sătești este acela de a-i asigura coeziunea și de a facilita întemeierea noilor
familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt numai flăcăi și fete. Hotărârea lui Ion de a
o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui
Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă, și confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numește hoț și tâlhar,
pentru că sărăntocul umblă să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului,
constituindu-se într-o altă scena semnificativă pentru discursul narativ. Rușinea pe care Vasile i-o face la
horă, în fața satului, va stârni dorința de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de rușinea
satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta. La sfârșitul petrecerii, flăcăii merg la
cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparență pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana, se
încheie cu victoria lui Ion, care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează dorința de răzbunare a lui
George și este construită simetric cu aceea de la sfârșitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu
sapa.
Pentru Ion dorința de a avea pământ reprezintă mai mult decât depășirea condiției sociale, astfel este sugestivă
scena în care protagonistul se apleacă și sărută pământul: ,,...își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de
pământul ud.’’. Din dragostepentrupământ, refuzăideeauneicondițiisocialesuperioareobținuteprinînvățăturăși de
aceea, atuncicândînsoțeștefamiliaHerdelea la o petrecereaintelectualității:
„toatădragostealuizburaiarspreacasă, alintinâdpământurilefață de care viațaluiîntreagă n-armaiavearost”.
El esteautorul moral al sinucideriiAnei, căci el răspundesentimentelor sincere ale fetei cu o cruzimegreu de
imaginat: „Da omoara-tedraculuicăpoateasa am sascap de tine,mormăiapoinepăsator”. Omul din el a devenit o
fiarălacomă, greu de stăpânitșicândTituHerdeleaîispune: „Pământ ai destul...”, el ii răspunde prompt: „-Destul
nu-iniciodată, domnișorule.”.
douăelemente de structurășilimbaj
Conflictul centraldin roman este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea averii
condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion și a altor personaje din planul
țărănimii este dictată de o vorbă aruncată inconștient de Titu Herdelea: „Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie,
trebuie să-l silești!”, după cum drama învățătorului Herdelea este declanșată de mărturisirea lui Ion că i-a scris
jalba care îl scăpase de temniță în urma conflictului cu Simion Lungu. Drama lui Ion este drama țăranului sărac.
Mândru și orgolios conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea
pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de
conflictul interior, între glasul pământului și glasul iubirii. Însă cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o
situație-limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi și de conflicte secundare,
între Ion și Simion Butunoiu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc, mai întâi pentru Ana,
apoi pentru Florica.
Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi și de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător țăran) și o forță
mai presus de calitățile individului: pământul-stihie. În fond, destinul personajului principal nu este marcat
numai de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi domină, cât mai ales în relație cu pământului. Dorința
obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimașă îl fac monumental, dar se încheie omenește, prin
întoarcerea în această matrice universală.În relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de
manifestare distincte: pământul-mamă („Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...]. De atunci pământul i-
a fost mai drag ca o mamă”), pământul-ibovnică, pământul-stihie.
Concepția autorului despre roman, înțeles ca un corp geometric perfect, „corp sferoid”, se reflectă artistic
în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care
intră și iese din satul Pripas, loc al acțiunii romanului. Personificat cu ajutorul verbelor (se desprinde, aleargă,
urcă, înaintează), drumul are semnificația simbolică a destinului unor oameni și este învestit cu funcție
metatextuală. Asemenea ramei unui tablou, el separă viața reală a cititorului de viața ficțională a personajelor din
roman.Descrierea caselor ilustrează, prin aspect și așezare, condiția socială a locuitorilor și anticipează rolul unor
personaje (Herdelea, Glanetașu) în desfășurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de
tinichea ruginită, anticipează tragismul destinelor.
Incheiere
În concluzie, romanul ,,Ion’’ aparține realismului obiectiv prin: specificul relatiei narator-personaj,
obiectivitatea/impersonalitatea autorului omniscient care întreține „iluzia realității” (viziunea realista), utilizarea
narațiunii la persoana III-a, cu focalizare zero, atitudinea detașatăîn descriere, verosimilul întâmplărilor. Este o
capodoperă a literaturii române realiste interbelice ce ilustrează viața satului ardelenesc de dinainte de primul
Război Mondial, în toată complexitatea structurii sale sociale.