Metode de predare a textelor lirice în

învățământul primar

Turmacu Mihaela Adriana

Conf. Dr.Banta Carmen

1
 Argument

Sub îndrumarea doamnei conf. univ. dr. Banța Carmen voi realiza lucrarea cu
tema ,,Metode de predare a textelor lirice în învățământul primar”.
Motivul pentru care mi-am ales această temă este valorificarea experiențelor personale
prin metode aplicate la clasă. Voi porni de la patea științifică prin teorie și voi continua cu cea
aplicată.
Importanța teoretică și practică a temei constă în studierea fenomenului poetic,
oferindu-mi astfel oportunitatea de a cunoaște profilul artistic al satului românesc. Problemele
care vor fi puse în lucrare sunt: realitatea etnografică din versuri, sporirea interesului elevilor
pentru textele lirice și înțelegerea acestora de către elevii din învățământul primar cu ajutorul
metodelor diverse.
Tema presupune conservarea valorilor spirituale concretizate în grai, obiceiuri,
manifestări artistice. Lirica pentru învățământul primar este surprinzătoare ca întindere și
necesită analiză amănunțită prin practicarea metodelor la clasă.
Lucrarea va fi împărțită în două părți. Prima parte reprezintă mai bine de un sfert din
lucrare, conține 2 capitole ce au la bază partea științifică: primul capitol, clasificarea textelor, iar
al doilea, reprezentanți ai textelor lirice predate în învățământul primar.
Cea de-a doua parte a lucrării este cea mai consistentă și cuprinde partea metodică. Aici
vor fi 3 capitole în care voi scrie despre analiza genului liric în manuale, autori ai acestui gen,
metode și tehnici de predare, atât clasice, moderne, cât și cele online.
Cercetările asupra temei propuse scot în evidență literatura ca știință și creativitate,
deoarece materialul de cnstrucție a unui discurs poetic este limba. Jocul copiilor este dominat
de închipuire, fantezie, născocire, ceea ce mă determină pe mine, cadru didcactic, să
improvizez. Copiii sunt spontani și imprevizibili, având nevoie de joc, prin intermediul căruia se
cunosc rapide transformări.
La finalul lucrării voi avea atașate anexe, proiecte de lecții, în care voi integra partea
aplicativă.

2
 Capitolul I
Texte lirice populare și reprezentanți

Cultura populară își găsește locul în spiritualitatea omului din noul mileniu,
vorbind astfel despre un folclor etern, care a trezit interesul oricărei generații, fie
de la sat, fie de la oraș. Așa cum remarcă folcloristul clujean, Keszeg
Vilmos, ,,cultura instituționalizată, oficială, nu va suplini niciodată pe cea
populară. De cultură populară dispune nu numai țărănimea feudală ci și locuitorii
din bloc sau omul modern care stă în fața mașinii de calcul”1.
Folclorul are un caracter atotcuprinzător, înglobând cunoștințe referitoare
la om și natură, lumea macro- și microcosmică, lumea reală, perceptibilă și
transcedentară. Sensul etern al îndemnului la autocunoaștere se regăsește în
mesajul ,,Cunoaște-te pe tine însuți !” cu care erau întâmpinați grecii la intrarrea
în templul lui Apollo din Phythiu. Firele tainice, discrete, invizibile ale cunoașterii
profunde a propriului neam sunt părți componente ale culturii universale.
Conjugarea filozofiei, esteticii, filologiei și etnologiei de-a lungul
iluminismului, preromantismului și romantismului creează fondul folcloristic. W. J.
Thomas, arheolog englez, în descursul carierei sale, interpretează termenul astfel:
,,folk” (popor) și ,,lore” (știință), dând cuvântului ,,folclor” sensul de ,,știința
poporului”.
Cocchiara conturează două direcții în abordarea faptelor de folclor: -
entuziasmul romantic care creează conceptul de ,,poezie populară”; - începuturile
și dezvoltarea atitudinii explicative față de poezia populară și de folcor în genere.
Precursor al acestor direcții este Giambatista Vico, un glas nou în istoria gândirii
europene. M de Montaigne este entuziasmat de poezia populară, numind-o ,,pur
naturală”, plină de ,,naivitate și grație”. Colecțiile lui Johann Gottfried Herder
vorbesc de descendența poeziei din cântecele populare. Folclorul este considerat
bază al dezvoltării culturilor naționale moderne.
Interesul romantic pentru folclor este alimentat de trei surse de natură și
intensitate diferite: interes cultural, abordarea apologetică și interes științific.

1
Keszeg V. 2000. 5

3
 Interesul cultural are la bază entuziasmul, dovezi ale trecutului, dovezi ale
identității naționale, etnice, alcătuind astfel colecțiile de poezii populare
românești cât și cele maghiare din Transilvania. Poezia populară și de folclor se
întemeiază pe baza psihologiei specifice a poporului care a creat-o. Poezia
populară este oglinda sufletului popular, etnopsihologii căutau răspunsuri la
întrebările: Ce sunt cântecele populare, cine le-a creat? Ce reprezintă ele pentru
cei ce le-au creat?.
,,Atenția exegeților se îndreaptă treptat spre basmul fantastic, spre
legăturile acestuia cu alte forme narative, ca de pildă epica eroică, mitul, și prin
acestea cu riturile, magia și obiceiurile străvechi.”2
În folcoristica românească datorită unor gânditori ca Barbu Delavrancea,
George Coșbuc, Lucian Blaga, George Călinescu și altora s-au conturat, s-au
elaborat niște principii și metode de exegeză estetică adecvate folclorului.
Dovezile existenței culturii populare pot fi găsite în surse indirecte: limbă,
cronici, inscripții, opere literare, lucrări științifice – românești și din alte limbi.
Primele culegeri de folclor românesc datează din secolul al XIX-lea.
Versurile poetului maghiar Balassi Balint scot la iveală două cântece
românești: ,,Savu nu lasă-n casă fata” și ,,Ciobănița română care-și plângea oile
rătăcite”. Din secolul al XVII-lea datează ,,cea dintâi încercare de a folosi schemele
prozodice ale poeziei populare drept model pentru poezia cultă românească în
Psaltirea în versuri (1673) a mitropolitului Dosoftei.”3
Operele stolnicului Constantin Cantacuziono se opresc asupra cântecelor
bătrânești, socotindu-le documente istorice prin ,,Predoslovia la Istoria Țării
Românești” și ale lui Dimitrie Cantemir, primul cercetător al etnografiei și
folclorului românesc prin ,,Descrierea Moldovei”. Se păstrează și o culegere de
cântece populare: ,,Cântece câmpenești cu glasuri românești”. Austriacul Fr. I.
Sulzer ,, înregistrează un imens material privind obiceiurile, jocul popular, călușul,
precum și 10 melodii, dintre care 8 sunt dansuri populare.”4
Iluministrul autor al ,,Țiganiadei”, Ion Budai Deleanu, admiră valoarea
estetică a obiceiurilor, cântecelor, proverbelor, elementelor miraculoase din
2
,,Folclor. Noțiuni generale de folclor și poetică populară” de Balazs Lajos- Cluj-Napoca, Scientia 2003
3
,,Istoria literaturii române” 1964. 14
4
Iorga N. 1928. 228

4
basm. Ne îndeamnă să culegem poezia populară ,,ca să nu cadă în uitare”. În
schița istorică a interesului pentru folclorul românesc contribuie si Anton Pann
prin ,,Cântece de stea”, în care include, pentru prima dată, folclor din mediul
orășenesc, prin cântecul popular în opera poetică.
Mihail Kogălniceanu aduce o contribuție însemnată la cultivarea și
dezvoltarea interesului pentru poezia populară și valorificarea literară. În primul
număr al revistei ,,Dacia literară”, formulează: ,,dar ceea ce este sâmburele
poeziei noastre naționale sunt baladele și cântecele populare”5. Costache
Negruzzi își expune și el ideile sale folclorice, clasificând cântecul popular
astfel: ,,cântecul ostășesc sau istoric, cântecul religios, cântecul dragostei sau al
nunții, cântecul codrului sau voinicesc”.
Ca exeget al folclorului, Alecu Russo și-a expus ideile sale despre poezie,
încadrându-se în curentul romantic și considerând-o primul capitol al istoiei și
civilizației unui popor, este unicul moment de artă. Realizatorul creației artistice
este colectivitatea, nevăzând exact rolul individului. Aceeași viziune are și Vasile
Alecsandri care consideră că primul pas pentru integrarea poporului în politică
este integrarea poeziei populare în literatura cultă.
Versurile următoarei balade rezumă cumințenia omenească, simțul de
nemurire, glasul poporului: ,,Vox populi, vox dei!”:
,,Viața omului
Floarea câmpului!
Câte flori p-acest pământ
Toate se duc la mormânt;

Însă floarea lacului

Stă la ușa raiului
De judecă florile
Ce-au făcut miroasele!”

5
,,Dacia literară” 19 martie 1840, Iași, M Kogălniceanu

5
 Românii se pot mândri cu forma versurilor defectuase ce par poleite cu aur
asemeni privighetorii care oferă prin glasul ei cântec desprins din rai.
Alexandru Odobescu realizează cu pasiune creația poetică populară, primul
scriitor care face studii de folclor comparat. Sub influența marilor folcloriști
europeni își formulează opinia după care ,,poezia populară constituie premmisa
pentru cunoașterea psihologiei și limbii națioanle.”6 Ele este primul care
evidențiază valoarea artistică a ,,Mioriței”.
Atanasie Marian Marinescu este primul colecționar al poeziei populare în
Transilvania, colecția sa intitulându-se ,,Poezia populară. Colinde. Balade I. II.”
Cel mai de seamă câștig al folcloriștilor români moderni constă în îmbinarea
actualității cu trecutul, cunoscând ce s-a întâmplat și ce se întâmplă, tainele
cunoașterii fiind pătrunse prin depășirea timpului și a spațiului.
Activitatea folcloristică după al doilea război mondial s-a grupat în jurul a
trei centre instituționalizate: 1. Insitutul de istorie literară și folclor, condus de
academicianul George Călinescu; 2. Institutul de folclor, condus de Sabin Drăgoi și
Mihai Pop cu a sa ,,Revistă de folclor”; 3. Casa creației populare.
Sătenii veninți la oraș schimbă viața folclorului contemporan. Aceștia sunt
atrași de muzica ușoară, de romanțe, șlagăre, cântece de filme, dansuri străine
etc.
Cultura populară spirituală trăiește în conștiința poporului și se transmite
din generație în generație prin viu grai și cuprinde universul natural, mitologic,
credințele tradiționale, obiceiuri, ritualuri, ceremonialuri, manifestări literare,
muzicale, de dans, de spectacol, de muzică și gestică, comportamente
interindividuale și intergrup. Literatura și muzica popualară, dansul popular,
formele de teatru și spectacol popular, obiceiurile și riturile definesc folclorul.
Literatura populară este un domeniu de valor într-o continuă mișcare. Cultura
materială sau mitologică, structurile comportamentale, istoria au la bază poezia
sau proza populară prin metaforă, alegorie sau simboluri.
Folclorul are caracter tradițional, colectiv, oral, anonim, sincretic. Nicolae
Constantinescu oferă următoarea definiție: ,,folclorului îi sunt proprii
tradiționalitatea față de înnoirea specifică altor tipuri de artă, oralitatea față de
6
,,Folclor. Noțiuni generale de folclor și poetică populară” de Balazs Lajos- Cluj-Napoca, Scientia 2003

6
scris, variabilitatea față de unicitate, caracterul colectiv față de caracterul
individual al culturii neoreale, al literaturii și artei culte etc.”7
Creațiile folclorice exprimă o conștiință colectivă, în timp ce o creațiile culte
sunt expresia individualității creatorului ei. Creația cultă constituie originalitate,
iar creația populară respectă tradiția constituită în sânul unui grup etnic. Alecu
Russo scria: ,,Care sunt însă autorii acestor balade? Poporul însuși, poporul
întreg... .”8 Caracterul colectiv reprezintă raportul dintre creatorul popular și
colectivitatea din care el face parte, raportul dintre tradiție și improvizație.
Caracterul oral al folclorului a stat la baza întregi culturi a emenirii. Scrisul a
fost însușit în faze mai târzii ale dezvoltării. Iuliu Cezar amintește că tinerilor gali li
se interzice să învețe scrisul, deoarece tecește memoria și îi împiedică pe tineri să
rețină istoria poporului. Poemele homerice s-au elaborat sub formă orală.
Oralitatea poate fi considerată o trăsătură distinctivă a folclorului numai la nivelul
literaturii și al sistemului de credințe transmise prin viu grai.
Caietele de amintiri și cântece, scrisori ale soldaților din armată sau de pe
front demonstrează că oralitatea nu a exclus utilizarea scrisului în circuitul
folcloric viu. Unele creații lirice ale poeților clasici, precum M. Eminescu
în ,,Scrisoarea III” demonstrează că scrisoarea unui soldat este o alternativă scrisă:
,,De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine,/ Nu din gură, ci din carte,/ Că
ne ești așa departe.”
Cultura populară nu se raportează la numele unui autor individual,
eferindu-i caracter anonim. Aceasta este o manifestare a caracterului colectiv,
însumează o pluralitate de eforturi creatoare. Consecința mentalității mediilor
păstrătoare și creatoare de folclor este infirmată de colectivitate.
Poezia se transmite aproape totdeauna prin cântec sau joc însoțit de
muzică instrumentală. Integrarea poeziei, muzicii, dansului, interpretării
actoricești în spectacol oferă caracterul sincretic al folclorului. Folclorul literar
infantil e inclus în jocuri. Folclorul oral și magic sunt părți constitutive ale unor
practici și ceremonii. Sincretismul se află la baza creațiilor folclorice.

7
Constantinescu N. 1986. 9
8
Pop M. 1976. 67.

7
 Limbajul poetic oral realizează comunicarea artistică. Sistemul de
versificație oferă unicitate poeziei populare românești.
Versul, ca unitate de bază, are însă o durată relativ redusă, de cinci, șase,
șapte și opt silabe, în care accentele metrice nu se suprapun cu accentele
cuvintelor din vorbirea curentă. Din punct de vedere sintactic, versul este o
sintagmă cu existență proprie, o propziție. Forma tradițională a poeziei orale este
păstrată prin modelarea versului.
Rima din poezia orală românească se raportează la sistemul ritmic al
versului, la structura lui morfologică și la poziția anumitor cuvinte cu semnificație
semantică aparte: ,,Haide mândro, să fugim,/ Amândoi să pribegim/ Că noi bine
ne lovim.”
Rimele perechi sunt specifice poeziei populare românești, marcând
secvențele unui întreg sistem poetic. ,,În poezia orală românească nu apare strofa
ca grupare regulată de unități simetrice, de aceea mai multe versuri pot fi grupate
prin aceeași rimă în unități asimetrice, numite pseudostrofe, care corespund
secvențelor cuprinzând o idee poetică, un motivem:”9 ,,De frica zapciului/ Și de
groaza birului/ Uitai drumul satului/ Și coarnele plugului/ Luai drumul crângului/
Și poteca codrului/ Și flinta haiducului.” (G. Dem. Teodorescu).
Rima se poate corela, dând secvențe de două sau trei versuri, distih sau
terțină. Rima constituie un element de formalizare, un mijloc de modelare,
elaborat în timp și conservat prin tradiție.
În poezia orală românească, textul poetic este deschis frecvent prin versuri
stereotipe care nu au o legătură directă cu restul textului: ,,Frunză verde ... Foaie
verde”. Dacă le raportăm la versurile din poezia de incantație și de urare, rolul lor
este de invocare, de transmitere a rugăciunii, stabilind contactul dintre emițătorul
mesajului și receptorul lui, omul care se roagă. Poezia străvechilor rituri de
invocare a ploii începe cu versurile ,,Paparuda ruda” sau ,,Caloiene iene”. Rolul de
invocare se găsește și în poezia religioasă. Refrenele din poezia colindelor (,,florile
dalbe de măr”, ,,Domnului, Domnu Bun”, ,,Junelui, june bun”) prezintă o
similitudine cu versurile de mai sus, adică vestirea unei sărbători sau urarea.

9
,,Folclor. Noțiuni generale de folclor și poetică populară” de Balazs Lajos- Cluj-Napoca, Scientia 2003

8
 Versurile stereotip marchează întotdeauna începutul unei secvențe noi.
Sunt identificabile și în narațiunile populare, transpunând ascultătorul într-o lume
fabuloasă.
Paralelismul este un alt element de modelare, un procedeu specific poziei
orale, un element de compoziție. Rostul paralelismului analogic este amplificarea
ideii poetice: ,,Nu mi-i rău din Dumnezeu/ - Ci mi-i rău de dorul tău.” Paralelismul
analogic mărește tensiunea asemeni unei spirale, îndeosebi descântecele oferă
asemeni aglomerări.
Paralelismul explicativ apare în strânsă simbioză cu anafora: ,,Numai cucul
rămânea/ Cu doi pui alăturea:/ Unul zboară și se duce,/ Și altul rămâne și plânge.”
Ideea versului este reluată și amplificată.
Paralelismul sinonimic presupune repetarea ideii versului precedent cu alți
termeni sinonimi. Este frecvent cultivat în descântece: ,,La tine n-are de ce sta,/ La
tine n-are ce căta;”.
Literatura populară există numai prin variante, creația fiind supusă unui
permanent proces de modificare. Sensul acestui proces este determinat de
actualitatea creației respective, nu permite fixarea unui moment genetic unic, de
eliberare a prototipului. De aceea nu există un arhetip ca atare, ci un flux continuu
de variante de la germenii cei mai îndepărtați la operele compexe de mai târziu.
În literatura cultă se vorbește despre trei genuri: liric, epic și dramatic și
despre speciile acestora. Clasificarea folclorului literar depinde de imensitatea și
diversitatea materialului. Acesta este legată de anumite momente și ocazii:
colindele, plugușorul sunt legate de anumite zile ale anului; bocetele, orațiile de
nuntă de anumite momente din viața individului; basmele sunt legate de anumite
ocazii de povești, cântecul epic de anumite ocazii de interpretare. Creațiile
folclorice sunt interpretate în anumite contexte sincretice: colindele, plugușorul,
bocetele, orațiile de nuntă nu sunt niciodată realizate în afara obiceiului care le
integrează.
,,Pentru poezia obiceiurilor funcția poate fi de natură magică, ceremonială
sau spectaculară, cu implicații practice; cântecul epic are în genere o funcție
formativă, legenda – funcție gnoseologică, snoava – funcție educativă, basmul

9
fantastic este o evadare conștientă din real, cu căutarea unei zone de satisfacere a
idealurilor, dar are și funcții practice, de petrecere.”10
Subsistemele poeziei rituale au fost stabilite în funcție de clasificarea
obiceiurilor, astfel: poezia obiceiurilor calendaristice (obiceiurile de Crăciun și
Anul Nou, obiceiurile de primăvară, riturile de invocare a ploii, obiceiurile de
seceriș); poezia obiceiurilor legate de momente importante din viața omului
(nașterea, căsătoria și moartea) și poezia descântecelor.
Începuturile liricii populare își au originea în blestemul erotic, ca temă
frecventă a cântecului liric, în cântecul de leagăn, în ghicitori cu limbaj secret al
triburilor cu funcție inițiatică. Toate capătă funcționalitate psihologică
diferențiată.
În repertoriul poetic al obiceiurilor tradiționale pot fi distinse două categorii
de creații: poezia ceremonială cu caracter ritual, care nu este niciodată
interpretată în afara obiceiurilor (pozia colindelor, plugușoarelor, orațiile de
nuntă, cântecele ceremonialelor de înmormântare, descântecele) și poezia de
circulație mai largă, pentru care un anumit obicei sau ceremonial consituie o bună
ocazie de interpretare. Acestea sunt niște poezii sincretice de cele mai multe ori
cântate, însoțite de dans integrate contextului ceremonial care le condiționează.
Cuvintele care denumesc același lucru în limba română sunt ,,obicei”
și ,,datină”. Chiar dacă sunt sinonime, cuvântul ,,obicei” rămâne termenul generic
prin care se definiște ansamblul de manifestări folclorice legate de un anumit
moment, eveniment sau dată.
Calendarul în viața țăranului avea rolul de a da expresie timpului trecător,
să dea un chip mersului vremii. Ernest Bernea reproduce vorbele unui țăran astfel:
,,Calendarul e rânduiala vremii, să știi când să faci un lucru. Fără calendar, unul ar
face într-un fel, unul în alt fel. Calendarul are zile în tot felul de nu seamănă una
cu alta. Nu poți face marți ce faci duminică și nici în aprilie ce faci în
septembrie.”11
Pentru poezia obiceiurilor calendaristice putem discuta despre poezia
plugușorului, colindatului, umblatului cu steaua, sorcova, teatrul popular cu măști

10
,,Folclor. Noțiuni generale de folclor și poetică populară” de Balazs Lajos- Cluj-Napoca, Scientia 2003
11
Bernea E. 1985. 202.

10
din cadrul obiceiurilor de Anul Nou, poezia riturilor de invocare a ploii (caloianul și
paparudele) și cea a obiceiurilor de la sfârșitul secerișului, conservate în folclorul
ardelenesc. Astfel poeziile pot fi clasificate în: poezie descriptivă, poezie de
incantanție și poezie de urare.
În folclorul românesc, poezia despriptivă este reprezentată de plugușorul și
cântece de seceriș. Plugușorul are un ritual străvechi, moștenit de la romani.
Caracterul agrar este marcat prin recuzită: plug, buhai, bice, tălăngi, prin gesturi
(prima brazdă de act magic, pocnetul bicelor) și poezei (descrierea muncilor
agrare, cultivarea grâului, alegerea locului). Poezia construiește o realitate
modelată, o teorie a muncilor agricole, având un caracter social mai larg, cu
implicații magice. Totul se mișcă pe două planuri: realul esențializat și planul
magic prin funcția de urare. Descrierea muncii în poezia plugușorului are caracter
practic-instructiv, transmițând deprinderi de muncă și atitudini morale față de
muncă. Se apreciază efortul muncii, truda cu care se făurește pâinea: ,,De acest
colac/ Nu s-a făcut/ Așa cum/ Credeam noi.../ Că acest colac/ S-a făcut/ Cu multă
trudă/ Și cu năcaz, zice./ O trebuit/ Să se suie-n pod (gospodarul)/ Să ieie din
hanbar/ Niște grâu./ Și l-a băgat în sac/ Și l-o luat di umăr/ Și sape/ Și-o ieșit/
Acolo, / În vârful măgurii,/ La locuțu lui,/ Ș-o șezut/ Să troșească/ Niște pădurițe/
Ș-o pus/ Acolo, în locul iei/ Grâu... (Din Almaș – Săliște, Hunedoara).
Contrastul dintre modestia mijloacelor de muncă de care dispune omul și
greutatea muncii constutuie întregul poem. Victoria plugarului imprimă poeziei un
caracter de elogiu. Poezia descriptivă transmite experiența muncii, folosind
frecvent hiperbola.
Poezia colindelor continuă poezia descriptivă, dezvoltând forme alegorice și
simbolice de transmitere a urării. Reprezintă o etapă culminantă în evoluția
poeziilor obiceiurilor calendaristice. După structura poeziei, se disting două tipuri
de colinde: colinde de copii, urmate de cererea darurilor și colinde de ceată,
interpretate de ceata de flăcăi. Rolul acestora este vestirea sărbătorii și trezirea
gospodarilor: ,,Și te scoală, cest domn bun,/ Scoală și pe feții tăi,/ Feții tăi și
fetele,/ Fete mari lumini s-aprindă,/ Feciori mari porți să deschidă,/ Să pornească
plugurile,/ Laarat și semănat ...”

11
 Din punct de vedere tematic, se disting colinde de gospodar, de flăcău, de
fată, alături de imagini lirice. Caracterul epico-eroic este dat de imaginea fetei, ca
simbol al frumuseții supreme.
Din categoria obiceiurilor calendaristice face parte și poezia de incantație.
Este vorba de poezia caloianului și paparudelor, invocarea unei zeități în interesul
oamenilor. Paprudele, ca reprezentare mitică, sunt rugate să provoace ploile.
Caloianul este mediatorul între pământ și cer, deschiderea cerurilor pentru
curgerea ploilor.
Structura compozițională este dominată de vocative și imperative prin
invocare și cerere, comparații augmentative. Caloianul este reprezentat printr-o
păpușă de lut, bocită și înmormântată, apoi reînviată, care amintește de vechile
ritualuri ale morții și învierii naturii.
Structura poeziei implică trei momente: un vers de invocare, repetat
obsesiv pe parcursul întregului discurs (,,Caloiene, iene; Paparudă, rudă”);
rugămintea, cererea formulată pe un ton imperativ (,,Du-te-n cer și cere/ Să
deschidă porțile/ Să sloboază ploile/ Să curgă ca grâiele/ Zilele și nopțile...” G.
Dem. Teodorescu) și motivarea cererii (,,Ca să crească grâiele”).
Poezia caloianului și paparudelor sunt dominate de un caracter practic,
colectiv, este mai mult o poruncă decât o rugă către divinitate, lasă impresia unei
revolte în fața naturii care își neglijează îndatorirea față de om.
Poezia ceremonialului nașterii este o poezie de integrare: fie o poezie
magică de apărare împotriva a tot ce poate fi dăunător nou născutului
(descântecele moașei), fie o poezie magică, de urare, menită să asigure împlinirea
optimă a destinului său natural.
În apa pentru primul scăldat (act ritual) se pun: un obiect de argint, miere,
pâine, ou, bujor, busuioc, lapte, etc astfel încât copilul să fie: ,,Scump ca argintul,/
Dulce ca mierea,/ Bun ca pâinea,/ Sănătos ca oul,/ Rumen ca bujorul,/ Atrăgător
ca busuiocul,/ Și alb ca laptele.” (Marian N. 83-84)
Există un limbaj poetic virtual, neverbalizat, dar constituit după toate
regulile gândirii metaforice: o poezie a obiectelor magice, cu caracter enumerativ
și aspectul unor descântece simple.

12
 Literatura aforistică și enigmatică reprezentată de proverbe și ghicitori sunt
autentice creații poetice, lirice. Ca și poezia de ritual și ceremonial, se realizează în
contexte funționale determinate.
În folclor, genul epic cunoaște două forme de manifestare: epica în proză și
epica versificată sau cântată. Acestea au moduri proprii de realizare și specii
proprii. Temele de basm au pătruns în cântecul epic de factură mai veche.
,,Proza populară cuprinde întreaga gamă de creații orale cu caracter
narativ, povestitor, realizate în proză, deci în forme nelegate și instabile la nivelul
discursului literar, în comparație cu formele versificate care sunt legate și au o
stabilitate relativ mare.”12
Vasile Alecsandri asociază cântecul bătrânesc cu ,,balada”, termen
împrumutat din limba franceză, ,,ballade”. Provine de fapt din verbul latin
medieval ,,ballare”, denumind la început un cântec scurt, compus din trei strofe
egale, cu referen, ce se cântă în cor în timpul dansului. Aceste cântece și dansurile
specifice s-au răspândit în Europa din secolul al XI-lea. Balada aparține genului
epic popular în versuri.
Baladele, cântecele epice ajung la varianta în care povestitorul este
diminuat în favoarea elementelor lirice. Se produce un proces de dezepicizare,
trecerea de la un gen la altul este specifică folclorului și se datoreaza evoluției
conceptelor despre lume a oamenilor.
Vasile Alecsandri împarte cântecele lirice în doine și hore. Alături de
acestea apar cântecul și strigăturile.
În poetica folclorică, un simplu cuvânt poate să declanșeze mutații
semnatice și o adâncă sensibilizare a comunicării.
Descântecul este o specie literară în care epitetele abundă. Enumerația
devine monotonă, având rădăcini magice. Forma superlativă a epitetului obținută
prin genitivul popular: ,,Eram floarea florilor,/ Drăguța feciorilor.”(Din Sălaj)
Imaginile vizuale, cromatice sunt concepute cu ajutorul epitetelor. Apar și
epitete depreciative sau epitetul-apoziție. Cumulul de epitete apare și în balade
pentru realizarea portretelor.

12
,,Folclor. Noțiuni generale de folclor și poetică populară” de Balazs Lajos- Cluj-Napoca, Scientia 2003

13
 Prin intermediul metaforei, o ființă sau un lucru primea alt nume,
convențional. Această figură de stil se găsește și în ghicitori. Modalitatea de
verificare a maturității se realiza prin probe de putere fizică, îndemânare și probe
de înțelepciune prin rezolvarea unor enigme sub formă de ghicitoare. Proverbele,
zicătorile, ghicitorile au la baza locuțiuni metaforice, sinonimice.
În poezia lirică, metafora apare în domeniul erotic. În portretistica folclorică
apare și alegoria, o metaforă mai amplă, ,,un cumul de metafore din același câmp
semantic, este utilizată pentru a reda aspecte culminante, forme superlative...” 13.
Comparația are rolul de a stabili însușirile neobișnuite, calitățile sau
defectele de grad maxim. Există comparație simplă prin asemănarea unui colț real
cu unul plastic și comparație complexă în care termenii comparativi sunt selectați
din mai multe domenii.
Atât în cântecele lirice, cât și în cele epice, singularizarea apare dintr-o
exagerare poetică, concentrând atenția asupra a ceea ce este esențial. Procedeul
este frecvent în descântece sau colinde.
Metafora negată este un procedeu al contrastului, aducând în scenă o
imagine uluitoare pentru a fi corectată și readusă la formele ei proprii: ,,Este un
câmp dalb de flori,/ Nu mi-i câmpul dalb de flori/ Ci mi-i câmpul dalb de oi.” (Din
Bihor)
Hiperbola folclorică este o metodă a contrastului prin care sunt îngroșate
trăsăturile eroilor și ale faptelor săvârșite. Oximoronul apare în cântecele și
strigăturile satirice, având la bază ironia și imaginile contrastante: ,,Ești tinerică ca
mama/ Subțirica ca soba.” (Din Banat)
Cântecele lirice, strigăturile, proverbele conțin contraste, antagonisme
binare. Cele mai frecvente antagonisme sunt: tânăr – bătrân, bogat – sărac, babă
bătrână – fată frumoasă, tinerețe – bătrânețe, flăcău – bărbat, fată – nevastă, urât
– frumos, alb – negru, mic – mare, dulce – amar, râde – plânge, ziua – noaptea,
ușor – greu etc.
În muzica și dansul popular întâlnim repetiția. Orice gest, acțiune, cuvât
rostit putea fi eficient doar dacă era repetat de trei, șapte ori. Repetiția poate
căpăta diverse forme cu funcții compoziționale: anafora, repetarea începutului
13
Bârlea O. 1979. 94.

14
versului în versul următor, anadiploza, reluarea părții a doua a versului în întâia
jumătate a versului următor.
Paralelismul analogic este un procedeu care amplifică ideea poetică. Versul
este similar sau analog cu cel dintâi. În paralelismul explicativ, ideea este reluată
și amplificată. În paralelismul sinonimic se repetă ideea versului precedent, dar cu
alți termeni. O formă a paralelismului sinonimic este paralelismul numeral, în care
dou- versuri exprimă aceeași cantitate numerică: ,,De opt ori tot câte nouă/ Îmi
fac șaptezeci și două...” (Din Transilvania)
Lirica orală românească adaugă perifraza, care capătă uneori valori
metaforice din motive tabuistice sau chiar metonimice: ,,Mi-ar fi, nu mi-ar fi
bănat/ dacă s-ar fi măritat/ de aici al treilea sat,/ Dar ea s-a făcut mireasă,/ De la
noi a treia casă.” (VA, I, 356, LXV)
Expresia verbală descriptivă ,,s-a făcut mireasă” este o perifrază pentru
verbul ,,a se mărita”. Poetul anonim a recurs la perifrază pentru versificarea
lexicală a cântecului, nu numai pentru rimă. Perifraza apare din dorința de a
comunica decent o informație.
Mai sunt și alte figuri retorice compoziționale specifice discursului poetic de
lirică orală precum: interogația, dialogismul, invocația, exclamația, descripția,
paralela, ipoteza, optația, dubitația, imprecația, autoimprecația, ,,frunză verde”.
Interogația are o latură retorică. Întrebarea adresată nu solicită un răspuns,
ci doar intensifică atenția emoțională a receptorului: ,,Cine naiba-a pomenit/ cât
în lume a trăit,/ Din copilă tinerea/ Nevastă cu voie rea?” (IUJ-AB, 121).
Interogația compozițională este doar un pretext prin care comunicarea lirică ia
naștere sub forma răspunsului. Răspunsul este dat de regulă de cel care a pus
întrebarea, constituind astfel cântecul propriu-zis. Întrebarea este pusă indirect
eului liric, comunicându-și astfel sentimentele. Interlocutorul poate fi iubitul sau
iubita în cazul cântecelor de dragoste și dor.
Astefl de situații în care eroul liric este provocat de el însuși să dea un
răspuns mai poartă denumirea și de dialog poetic sau monolog dramatic. În lirica
populară se creează un pretext declanșator al descărcării subiectului transmițător.
Interogația se poate relua parțial sau integral în răspuns.

15
 Interogația este în strânsă legătură cu dialogismul. Textele sunt structurate
compozițional pe baza unui dialog pe care autorul îl angajează, prin personificare.
În dialog apar elemente ale naturii: codrul, păsările sau sentimente: dragostea,
dorul. Aceasta este tot o modalitate de propulsare a discursului liric prin care se
comunică starea afectivă a eroului liric.
Dorul devine mesager al celor doi îndrăgostiți, sentimentul personificat
comunicând date despre celălalt, punându-l pe acesta de a-și comunica direct
sentimentele: ,,-Dorule, de unde vii?/ - De prin niște vii pustii./ - Dar de mândra ce
mai știi?/ - Știu bine că-i sănătoasă...” (FOM,IV, 392, 186)
Dinamica sentimentelor umane, racordarea lor la mișcarea naturii și a
universului determină dialogismul în textele de lirică populară. Relația om-univers
potențează stările de profundă trăire omenească, comunicând afectiv cu lumea
din afara eului liric.
Invocația este o adresare către divinitate. ,,Puritatea sentimentului în lirica
folclorică se vădește și în această naivitate a invocării unor ființe mitologice sau
divine.”14 Cântecul se constituie ca o lamentație lirică pe care o face individul
năpăstuit. Aceasta apare și în textele de dragoste și dor, ca semn al maturității
sentimentelor. Invocația capătă tonalitatea unei deprecații, figură de stil derivată
din rugăciune și devenită pretext de prezentare a dorințelor
neîndeplinite: ,,Ferește-mă, Domane Sfinte,/ de badiu cu mândre multe!/ Până
umblă pe la toate,/ vine miez de miazănoapte;/ până vine și la mine,/ se face mai
ziuă bine.” (NP, 65, 52)
Exclamația se regăsește în textele de lirică populară, deoarece exprimă un
sentiment și manifestarea neașteptată a acestuia. Gama sentimentelor este
destul de largă: bucuria, manifestarea acesteia într-un mod violent, elegiac,
mânia, ura, jalea, dorul etc. Când apare la sfârșitul discursului liric, exclamația
poate cumula intesitatea maximă a sentimentului. Se stabilește un raport de
reciprocitate între text și exclamație, textul epuizat justificând apariția figurii
retorice din final, iar acesta potențând conținutul textului. În poziție mediană, are
o valoare compozițională mai mare, potențând valoarea reflexivă a cântecului. În
poziție inițială, exclamația motivează cântecul, cântărețul își asumă obligația de a
justifica conținutul.
14
,,Structurile retorice ale liricii orale românești” A. Gh. Olteanu, Scrisul românescu, Craiova, 1985

16
 Făcând o deosebire între interogație, exclamație și invocație, Boris
Tomașevski subliniază: ,,Utilizarea intonației, drept un mijloc prin care se
realizează coloritul emoțional al limbajului este caracteristică pentru limbajul
poetic. Dar formele intonaționale acute nu sunt utilizate doar pentru sublinieri
emoționale, ci și pentru organizarea generală a limbajului prin amplasarea într-o
operă a corespondențelor intonaționale.”15
Descripția apare în lirica populară mai mult ca descripție portret și mai
puțin ca figură topografică. Elogiul fetelor din Transilvania într-o descripție-
portret: ,,Câte fete ardelene/ Toate-s negre la sprâncene,/ Numai două din
Hîrțeau,/ Săruta-le-aș numai eu.” (IUJ-AB, 19)
Descripția topografică apare în adresările invocatoare, în dialogurile
oamenilor cu natura, în cunoscutele cântece haiducești.
Paralela se înrudește cu dscripția, care permite emițătorului să comunice
însușirile unui obiect pus față în față cu altul. Textele sunt realizate prin punerea
față în față a omului cu natura, cu diferite elemente ale acesteia, fie terestre, fie
cosmice. Constucțiile paralele se împletesc cu descripția, epitetul, antiteza,
inversiunea: ,,Sub răchita rămurată/ Șade-o babă supărată./ Și-mpregiur iarba-i
uscată!/ Ce-a fost verde-a veștejit,/ Ce-a fost dulce-a amărât,/ Ce-a fost vesel s-a
mâhnit!/ Pe sub lunca înverzită/ Trece-o fată înflorită/ Ți de fluturi urmărită./ Ce-a
fost veșted înverzește,/ Ce-i amar se îndulcește,/ Ce-i mâhnit se/nveselește.”
Un text perfec echilibrat care dezvoltă o paralelă om-natură prin doi poli
simetrici: om bătrân – natură veștedă, om tânăr – natură înverzită, antiteza: om
bătrân – om tânăr, opoziția static – dinamic. Astfel apar cele mai frumoase texte
de lirică folclorică.
Ipoteza, optația și dubitația sunt figuri retorice care se întrepătrund în lirica
orală, una exprimând-o pe cealaltă. Ipoteza că iubitul și-ar putea comunica dorul
față de mama sa este exprimată printr-o optație pentru care se folosește
optativul. Dorința exprimată la modul ipotetic este atenuată printr-o dubitație.
Este folosit același mod verbal: optativ-condițional. Când se subliniază anumite
însușiri sau stări aflate în antiteză cu altele, ipoteza apare sub forma unei
hiperbole. Dubitația se interferează cu interogația retorică uneori și subliniază
decența, simțul măsurii și al proporțiilor. Sentimentul erotic este exprimat cu
15
Op. Cit., p.101

17
reticență prin intermediul omului din popor. Uneori optația se împletește cu
invocația: ,,Fă-mă, Doamne, ce mi-i face,/ Fă-mă frunză de frăgar/ La bădința-n
buzunar/ Să-l văz seara cum cetește,/ La mine cum se gândește,/ Pe mândra cum
o dorește.” (IUJ-AB, 89)
Imprecația-blestem, reluată în enunțuri succesive, detaliază pedeapsa pe
care o merită vinovatul și motivul vinovăției acestuia. Devine astfel procedeu de
compoziție în lirica folclorică românească. Încărcătura afectivă alimentează o
imaginație înfierbântată care încgipuie un șir de pedepse răzbunătoare,
enumerate progresiv, pe măsură ce patosul liric câștigă în amploare.
Autoimprecația și imprecația funcționează ca motivare a blestemului. ,,Mai
explicit, fata invocă jurământul de dragoste nerespectat de către flăcău, jurământ
pe care îl comunică în mod indirect, după care se lansează într-un lung blestem,
derulat în vitriolante și categorice imperative, crescând în intesitate până către
final când, atingând punctul maxim, fata jubilează satisfacția ultragiului
răzbunat.”16 Nu sunt invocate forțe divine sau infernale, ci prezintă o realitate
curentă întoarsă împotriva celui vinovat.
Vasile Alecsandri face referire la sintagma ,,frunză verde”, des apărută în
lirica populară, și găsește o strânsă relație între varietatea botanică a frunzei și
conținutul cântecului. B. P. Hașdeu consideră că acestă idee s-a născut pe
teritoriul Daciei, în pădurile Carpaților, acolo unde s-au format strămoșii noștri.
Autorul N. I. Apostolescu, motivat de profesorul său, Hașdeu, este de acord cu
comuniunea om – natură și cu formarea poporului român din munți,
identificând ,,frunza verde” cu muzele românilor. De la izvoare, oamenii au învățat
armonia muzicală, de la susurul apelor. Ființele născute din imaginația oamenilor
se transformă în divinități nu numai ale apelor, ci și ale cântecului. Astfel, omul,
înainte de a-și începe cântecul, se îndrepta spe ceea ce era mai frumos în jurul
său, spre frunzișul pădurii, pentru a-l inspira. Românul a auzit întotdeauna un
cântec în freamătul frunzelor printre care se strecura vântul.
Rima este un element important al versificație cu rol estetic și formalizarea
textului liric. Este un element al instrumentației versului, un atribut semnificativ al
finalurilor de vers. Un vers este întotdeauna o sintagmă în poezia populară, iar în

16
,,Structurile retorice ale liricii orale românești” A. Gh. Olteanu, Scrisul românescu, Craiova, 1985

18
poziția finală sunt aduse cuvinte cu acceași funcție sintactică și aparținând
aceleiași categorii morfologice.
Asonanța este un fenomen eufonic complex care constă în omofonia
vocalei finale accentuate. Reprezintă o rimă interioară: ,,Dau prin apă, nu se-
neacă/ De copile se tot leagă.” (VA, I, 357, LXVI)
Aliterația, accentuarea unei consoane, se împletește cu asonanța. În
următoarele versuri, aliterația cu ,,l” se combină cu cea a lui ,,t” pentru a reda
insistența, dorința exprimată: ,,Nu trimeată pe altul/ Că altul umple satul.” (VA, I,
376, IX)
Cea mai simplă și cea mai frecventă grupare strofică în poezia populară este
distihul. Nicolae Constantinescu concluzionează: ,,Poezia populară nu cunoaște
decât rima împerecheată și varianta dezvoltată a acestui tip – monorima-,
celelalte moduri de aranjare a rimei, proprii creației poetice culte – rima
încrucișate sau îmbrățișată – fiind străine poeziei folclorice.”17
Poezia enigmatică, aforistică, erotică și de ceremonial comunică prin
simboluri. De exemplu, bradul apare la înmormântări și la nunți, căprioara, floarea
semnifică mireasa, cerbul, leul – feciorul. Miturile și simbolurile sunt atemporale
și deschid orizonturi mai largi. Simbolurile în folclor sunt grupate în animaliere și
vegetale.
Leul, un animal absent din fauna Europei, se luptă cu voinicul din colinde.
Animalul exotic elogiază feciorul voinic. Calul, mioara, căprioara, cerbul
simbolizează fidelitatea față de stăpân.
Floarea este emblemă a fetei și a frumuseții ei, în lumea vegetală, așa cum
leul este emblemă a lumii animale. În limbajul poetic al folclorului vegetal sunt
evocate floarea, busuiocul, garofița, ruja, trandafirul, floarea florilor, etc. Flăcăul
este substituit cu un strugure, bob de strugure, spic, spicuț, în funcție de intenția
de comunicare.
Simțul metafizic regăsit în dogma creștină pune la judecată omul, asociind
următoarele versuri populare: ,,Foaie verde grâu mărunt/ Câte flori sunt pe
pământ,/ Toate merg la jurământ;/ Numai spicul grâului/ Și cu viața vinului/ Și cu
lemnul Domnului/ Zboară-n naltul cerului,/ Stau în poarta raiului/ Și judecă
17
Constantinescu N. 1973. 187-188.

19
florile,/ Unde li-s miroasele.” (I.Corbu, ,,Doina”, Bistrița, 1925) Întruchiparea
poetică schimbă orizontul motivului dogmatic. Omul, toate ființele, chiar și regnul
vegetal sunt duse la misterioasa judecată. Românul devine spontan cu o visătoare
cumpătare și cu o mare discreție.
Orizontul întâlnit în poezia lui Eminescu este specific duhului nostru
popular. Plaiul, marea, apa, legănatul valurilor sunt elemente întâlnite frecvent în
lirica eminesciană. Marea este un simbol al destinului marcat de un profund
sentiment de melancolie. Luceafărul face legătura dintre cer și pământ prin
oglidirea sa în mare. Pitorescul apare și în poezia ,,Călin” sau ,,Sara pe deal” : ,,Și
dacă ramuri bat în geam și se cutremur plopii”. Aceste simboluri îl leagă pe
Eminescu de matricea etnică.
Literatura română este pătrunsă de spiritul creației populare. În poezie îl
întâlnim la Eminescu, Alecsandri, Arghezi, Blaga, Pillat, Ion Barbu, Bolintineanu,
Coșbuc, Goga, Topârceanu, Voiculescu etc. Au valorificat specii ale folclorului
literar precum blestemul, doina, cântecul bătrânesc, orația de nuntă, bocetul,
colinda, introducând propriul limbaj specific vorbirii țărănești.

Reprezentanți ai textelor lirice în învățământul primar

,,Copilul râde: înțelepciunea și
iubirea mea e jocul.” L Blaga (,,Trei fețe”)

Ascultătorii sau cititorii de vârstă mică au fost întotdeauna fascinați de

textele lirice. Acestea oferă posibilitatea de a descoperi și înțelege sensurile unor
cuvinte, de a dezvolta vocabularul și creativitatea, potrivind cuvintele la finalul
fiecărui vers. Comunicarea celor mici cu lumea înconjurătoare se realizează prin
intermediul jocului, sciitorii ținând cont de particularitățile cognitive și afective ale
vârstei. Lumea fizică din preajma lor poate fi descoperită pe ritmul versurilor, prin
intermediul unor prieteni care pot fi animale sau jucării, elemente
necuvântătoare. Mesajul acestor texte educă și formează comportamente.

20
Cuvintele aparțin fondului principal lexical și sunt așezate în contexte expresive,
originale.
Termenul de ,,poezie” este împrumutat din francezul ,,poesie”, preluat din
latină ,,poesis” și greacă ,,poiesis”, care denumește creația lliterară în general.
Opera care exprimă sau sugerează o idee, o emoție, un sentiment, cu ajutorul
versurilor este considerată poezie. Exteriorizarea acestora este definită de
expresivitatea poetică, sensul figurat al cuvintelor, unicitatea, originalitatea,
noutatea, inventivitatea, vocabularul poetului. Ideea poetică și imaginea artistică
sunt legate prin aceste elemente.
În Evul Mediu textele literaturii religioase didactice au dat conținut primelor
manuale pentru copii, cunoscute sub numele de ceaslov, psaltire, bucoavnă.
Poezia pentru copii poate fi grupată în: poezie despre natură,
Anotimpurile apar în multe poezii de-a lungul timpului, dar cel mai sugestiv
este primăvara în care natura renaște și odată cu ea omul își începe muncile
specifice, animalele își caută hrană, păsările călătoare se reîntorc la cuiburile lor.
Pe lângă colinde, poporul român își exprimă evlavia și bucuria în privința
Nașterii Domnului, prin poezie. Poeți renumiți, precum: Mihai Eminescu, George
Coșbuc, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, și-au manifestat credința și emoția în
versuri, pe această temă. Unii dintre ei s-au inspirat din textul colindelor, alții din
învățăturile Bisericii strămoșești. Poeziile religioase îți mângâie sufletul, te
îndeamnă să-L slăvești pe Dumnezeu și să desprinzi sfaturi demne de urmat.
Ion Creangă, cunoscut pentru proza sa, a compus o poezie dedicată Nașterii
Pruncului Iisus. Ea are titlul ,,Nașterea Mântuitorului”.
Pentru clasa I, o activitate interactivă pentru a învăța și a înțelege mesajului
acestei poezii este să coloreze icoana privitoare la Nașterea Domnului, apoi să
deseneze un ornament de Crăciun.
Exerciții și jocuri: lecturează versurile extrase din poezia ,,În seara de
Crăciun”, de George Coșbuc. Ce le povestește mama copiilor, în Ajunul de
Crăciun?: ,,E noapte, patul e făcut,/ Dar cine să se culce?/ Când mama spune de
Iisus/ Cu glasul rar și dulce./ Cum s-a născut Hristos în frig,/ În ieslea cea săracă,/
Cum boul peste el sufla/ Căldură ca să-i facă.”

21
 Putem organiza un miniconcurs de recitat prin care învățătorul lecturează o
poezie și stabilește niște reguli. În timp ce realizează diplome pe care le va da
elevilor, aceștia învață o strofă din poezia ,,Colinde, colinde!”, de Mihai Eminescu.
Aceasta este o poezie studiată la orice nivel de clasă primară: ,,Colinde, colinde!/
E vremea colindelor,/ Căci gheața se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Și tremură brazii/
Mișcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele.”
Putem căuta, pornind de la această poezie, informații despre stele și aflăm
rolul pe care l-a avut steaua la Nașterea Mântuitorului. Aflăm că stele strălucesc
noaptea, pe cerul fără nori. Oamenii le admiră și le studiază, plini de curiozitate.
Există stele după care se orientează călătorii. La nașterea Mântuitorului s-a arătat
o stea mai strălucitoare decât toate celelalte. După ea s-au ghidat cei trei magi de
la Răsărit, care studiau mersul stelelor. Ei au ajuns la peștera din Betleem, unde S-
a născut pruncul și s-au bucurat.
Portofoliul este o metodă de evaluare care poate fi folosită pe baza acestui
text, rugându-i pe elevi să confecționeze ornamente pentru bradul de Crăciun,
utilizând hârtie glasată, carton colorat, carioci, foarfecă și lipici. Pot fi realizați
îngerași, steluțe, clopoței, globulețe, ghirlande etc. Fiecare adaugă la portofoliu
câte un obiect confecționat.
Imaginile prezentate elevilor sunt atractive pentru a-i introduce în lumea
textului liric. Pe baza unei imagini dezbatem evenimentul la care participă copiii și
importanța acestuia.
Minunea Învierii Domnului i-a inspirat pe toți credincioșii, de-a lungul
timpului, întărindu-le credința și nădejdea. În cazul poeților, aceștia și-au exprimat
trăirile religioase în versuri de mare profunzime. Dintre poeții români care au scris
pe această temă îi amintim pe: Mihai Eminescu, George Coșbuc, Vasile Alecsandri,
Tudor Arghezi, Ana Blandiana, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Elena Farago. Emoțiile
transmise de aceștia pot fi simțite citind cu atenție versurile și înțelegând sfaturile
date.
,,În ziua de Paști” de Elena Farago: ,,Toți copiii azi se îmbracă/ cu ce au ei
mai frumos,/ Și părinților le cântă/ Învierea lui Hristos./”

22
 ,,La Paști” de George Coșbuc: ,,Prin pomi e ciripit și cânt,/ Văzduhu-i plin de-
un roșu soare,/ Și sălciile-n albă floare. Epace-n cer și pe pământ./ Răsuflul cald al
primăverii/ Adus-a zilele-nvierii.”
Elevii sunt întrebați ce simt când te gândești la minunea Învierii, privind
spre cer. Când admirăm întinderea cerului senin sau presărat cu nori, oamenii
simt pace în suflet. Ei au sentiment de libertate și de încredere că va fi bine. Tot
așa, creștinii, când se gândesc cu evlavie la minunea Învierii Domnului, se întăresc
în fața provocărilor de zi cu zi și păstrează pacea în suflet. Ei se simt liberi, datorită
puterii oferite de Mântuitorul tuturor celor buni și credincioși.
Pentru portofoliu le cer elevilor să noteze o poezie din cele lecturate în
clasă pe o foaie A4. Poezia poate fi însoțită de un desen legat de conținutul
acesteia.
Singurătatea dată de imaginea pădurilor în poezia lui Vasile Alecsandri
oferă voluptate epică asemeni lui ,,Andri-Popa”, unde goana, chiotul sunt puncte
întâlnite: ,,Cine trece-n Valea seacă/ Cu hamgerul fără teacă/ Și cu pieptul
desvălit/ Andrii-Popa cel vestit!...” Natura este prezentată sub două aspecte
antitetice: vară – tinerețe, iarnă – bătrânețe. ,,Mult cumplita iarnă” nu este pe
placul poetului. ,,Norii grozavi”, ,,plini de geruri” sau cei care prevestesc ,,aprigă
furtună” îl determină pe poet să stea în casă și să viseze la primăvară, la ,,comorile
de tinerețe” readate de aceasta. Din poezia populară poetul ia personificarea.
Gerul devine un personaj, lunca o mireasmă moartă, iarna o babă cu șapte
cojoace, bradul o ființă vorbitoare, Veneția o regină care se oglindește în apă. ,,Lui
Alecsandri i se mai pare că peisajul nu are preț artistic în sine. De aceea caută să-l
poetizeze, interiorizându-l, ridicându-l la expresia unei valori psihice”18: ,,Frunzele-
i cad, sbor în aer și de crengi se deslipesc/ Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet
omenesc.”
Realitatea vizuală a pastelurilor este ,,albă” sau ,,neagră”. Albul reprezintă
iarna: ,,fluturi albi”, câmp ,,alb”, ,,fantasme albe”, ,,clăbuci albi de fum”,
case ,,albe”. Avem și ,,nori negri”, luncă ,,neagră”. Se asociază ideea de rău cu
aceea de ,,negru”. Antiteza se lărgește: ,,Iată pajuri năstrăvane, care vin din
neagra lume/ Aducând pe lumea albă, Feți-frumoși cu falnic nume.”

18
,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, G Călinescu, pag 269

23
 ,,În miezul iernii” devine o capodoperă în care temperatura joasă usucă
pădurea în sunetul de orgă al vântului, prefăcând totul în diamante. Poezia este
structurată în patru strofe care reprezintă cele două planuri, planul real și cel
transfigurat. Prima și ultima strofă prezintă planul real, iar cele două strofe din
mijloc, ocrotite de real, celălalt spațiu, trăirea. În păduri au înghețat și stejarii care
trosnesc în bătaia vântului. Cele două adjective la superlativ ,,amar” și ,,cumplit”
se resimte puterea gerului. Acesta cuprinde și cerul: ,,stelele par înghețate, cerul
pare oțelit”. La fel este și câmpia care ,,pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub
picioare.” Prima strofă este alcătuită din propoziții principale scurte pentru a
scoate în evidență puterea verbelor, a gerului.
Strofele a doua și a treia prezintă planul transfigurat unde sunt folosite o
serie de substantive: coloane, altare, templu, poartă spre mister, ca să ajungă în
zona cosmicului, ,,bolta cerului”. Apar figuri de stil precum comparațiile ,,ca
înaltele coloane unui templu maiestuos”, ,,codrii, altare sonore”, metafora ,,farul
tainic de lumină”, epitetele ,,scânteios”, ,,maiestuos”, ,,tainic”. Este prezentată
printr-o viziune hiperbolică măreția și frumusețea acestui fenomen, admirând
frumusețea anotimpului de iarnă:,,O! Tablou măreț, fantastic!...” . Semnele de
punctuație sugerează extazul față de natură.
Liniștea profundă este deranjată în ultimele două versuri de prezența unui
lup care își căuta mâncare.
Ninsoarea îngrozitoare din ,,Iarna” sfârșește lumea, până când zurgălăii
spulberă sinistrul vis. Peisajul este perceput de poet mai mult ca o litografie, nu ca
o realitate. Fumurile albe sunt asemenea coloanelor de templu.
Romatismul și melancolia sunt înlocuite cu șuierul vântului ce umple de
spaimă toate făpturile: ,,Ziua scade: iarna vine, vine pe crivăț călare./ Vântul
șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare./ Boii rag, caii rânchează, câinii latră la un
loc,/ Omul, trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc.” Versul final ne introduce în
tematica iernii și a reveriei. Evocarea primăverii și iernii, ca simboluri ale naturii
exterioare și ale interiorului sufletesc, ne duce cu gândul la pasteluri.
Anotimpurile sunt clasice, asemănate cu cele ale lui Vivaldi. Nu este
prezentată natura, ci ideea ei, pare un basm pentru copii, un poet al peisajului
rural asemeni lui Grigorescu.

24
 ,,Baba Cloanța” este prima noastră baladă romantică. Cotoroanța moare în
balta coclită după ce este păcălită de Satan. Întâlnim aici elemente romatice
macabre: noaptea, pădurea, diavolul, blestemul, corbi, focuri etc.
Versurile de 15-16 silabe din ,,Răzbunarea lui Statu-Palmă” prezintă cu
umor un poem romantic în care întâlnim substantive proprii lungi dar bine
adaptate ritmului. Uriașii Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne se iau la ceartă pentru
Ileana Cosânzeana. Apare piticul tată ,,încurcat în a sa barbă ca un ghem
rostogolind” ca să-i anunțe că fata a fost răpită de Făt-Frumos. Această intrigă,
etapă specifică genului epic, îi duce la pierzanie pe cei doi, asemeni personajelor
negative din desenele animate, spre satisfacția piticului.
Mihai Eminescu, cea mai importantă voce poetică din literatura română, se
inspiră din lirica lui Alecsandri și capătă de la mama sa pe care o iubea nespus,
blândețea și bunătatea. Frații săi hoinăreau întreaga moșie din Ipotești, iar el
prefera să stea într-un bordei al unei bătrâne, la stână sau să cutreere pădurile cu
o carte în mână și câțiva covrigi. Îi plăcea să doarmă pe malul apelor, visând,
contemplând la frumusețea naturii terestre și celei cosmice, noaptea: ,,Fiind
băiet, păduri cutreeram,/ Și mă culcam ades lângă izvor,/ Iar brațul drept sub cap
eu mi-l puneam/ S-ascul cum apa sună-ncetișor;/ Un freamăt lin trecea din ram în
ram/ Și un miros venea adormitor;/ Astfel ades eu nopți întregi am mas,/ Blând
îngânat de-al valurilor glas.”
În ,,Somnoroase păsărele” realizează un măreț tablou al naturii de seară
prin cuvinte și versuri simple. Păsărelele se retrag la cuiburile ascunse printre
rămurele și li se urează ,,Noapte bună!”. Liniștea care domnește peste tot este
străbătută de susurul izvoarelor, singurele care nu au pace și nu se culcă. Chiar
florile din grădină au adormit și li se urează: ,,Dormi în pace!”. Lebăda se strecoară
printre trestii și nu se grăbește să se ducă la culcare, urându-i-se: ,,Somnul
dulce!”. Luna veghează peste toată această feerie, iar natura visează în această
armonie perfectă. Urarea de la început se repetă în ultima strofă.
Codrul, marea, râul, luna sunt idei pe care poetul le amintești în poeziile
sale despre natură.
George Coșbuc are la bază izvoare germane. ,,Alecsandri era pictoric,
parnassian, pastelul coșbucian e monografic.”19 Monografia din viața satului, cu
19
,,Istoria literaturii române de la orogini până în prezent” G Călinescu, pag 520

25
viața reală a oamenilor este desprinsă din poezii precum ,,La Paști”, ,,În miezul
verii”, ,,Iarna pe uliță”. Emoția de ordin contemplativ se regăsește și în vechea
pictură narativă: ,,Vine-o babă-ncet pe stradă/ În cojocul rupt al ei/ Și încins cu
sfori de tei/ Stă pe loc acum să vadă/ Și ea ce-i ...”
A scis poezii foarte frumoase pentru copii, precum: ,,Concertul
primăverii”, ,,Nunta-n codru”, care vor inspira ,,Rapsodiile” lui George Topîrceanu,
,,Iarna pe uliță”, ,,În miezul verii”, ,,Cântec” etc. La acestea putem adăuga balade,
precum: ,,El-Zorab” sau ,,Nunta Zamfirei”. Copilăria poeziei, perioada pașoptistă
fac din aceste texte să fie integrate în literatura pentru copii.
Baladele ,,Nunta Zamfirei” și ,,Moartea lui Fulger” sunt texte epice în
versuri care se aseamănă cu tehnica poemelor ,,Călin” și ,,Strigoii” ale lui
Eminescu. Sunt reprezentări ale nunții și înmormântării, ceremonii importante din
viața omului.
Jalea pe care o prezintă Octavian Goga în poeziile sale se aseamănu cu lirica
eminesciană: ,,De ce m-ați dus de lângă voi,/ De ce m-ați dus de-acasă?/ Să fi
rămas fecior la plug./ Să fi rămas acasă.” Pur, patriot și iubitor de doină, de tradiții
face ca simplitatea versurilor sale să pătrundă mai ușor în sufletele cititorului.
Capodopera sa rămâne poezia ,,Noi”.
Elena Farago se aseamănă cu Coșbuc și astfel, chiar cu Eminescu. Forma
oratorică a versurilor ,,Salcie îngeamănă” par a fi cele din ,,Ce te legeni
codrule”: ,,Salcie îngemănată/ Nu-ți abate niciodată/ Să te smulgi din rădăcini/
Când privești atâta tină/...” Salcia este elementul teluric ce face puntea de
legătura dintre cosmic și pământ, prin oglindirea stelelor în apă. Nostalgia,
contemplarea, vulnerabilul sunt redate de mișcările lente ale salciei în bătaia
vântului.
Despre poetica argheziană putem spune că este reprezentată de
versul ,,Cartea mea-i, fiule, o treaptă” prin care descoperim înălțarea culturară a
cititorului prin lecturarea fiecărui vers, fiecărei poezi.
Volumul ,,Cărticica de seară” deschide un nou drum în creația lui Tudor
Arghezi în registrul ludic. Pare a fi un dumnezeu al copiilor, reconstituind
obiectele din materiale accesibile copiilor și minimalizându-le: ,,A luat foarfeca
odată/ Și hârtie neliniată./ A luat un ghem de sfoară/ Și i-a dat drumul afară, Din
26
cer în mare,/ Și scoase soarele cât o căldare./ A luat clei și pap/ Și a făcut un crap./
Și pe lângă clei/ A luat o pungă cu scântei,/ Și făcu și luna/ Și stelele una și una.”.
Unele texte lirice sunt fabule, cu morale glumețe, altele sunt povești sau
legende, altele ghicitori. Acțiunile se petrec în ogradă sau în livadă cu ajutorul
albinelor, iezilor, câinilor, pisicilor.
Iubirea pe care a avut-o Tudor Arghezi față de copii l-au determinat să facă
jocuri prin ghicitori: ,,Râma o literă știe/ Și numai pe ea o scrie. (S)”, ,,Cobilița din
spinare/ Îi stă-n cap și nici nu-l doare. (T)” Horele însoțite de strigături, de chiuituri
populare în care întâlnim jocuri de copii sunt puncte de plecare pentru ,,Horă în
grădină”, ,,Horă de ucenici”, ,,Horă de băieți”. Această veselie aduce totodată și
umorul copilăresc, dar ne amintește de soluția vieții de a te lăsa în voia horei. În
poezia ,,De-a v-ați ascuns ...” se inițiază copilul în jocul morții tot printr-un dans, o
poveste în versuri: ,,Puii mei, bobocii mei, copiii mei!/ Așa este jocul./ Îl joci în doi,
în trei,/ Îl joci în câte câți vrei./ Arde-l-ar focul!”.
Tudor Arghezi este recunoscut pentru picăturile de umor pe care le pune în
poeziile sale pentru copii, așa cum este ,,O lăcustă”: ,,Avea fustă și manta/ Tăiate
din catifea/ Și piptar cu solzi de țiplă,/ Căptușit cu-n fel de țiplă.”.
Ion Heliade Rădulescu a scris poeme înălțătoare, divine, făcându-l un
cântăreț al cerului, asemeni lui Eminescu sau Bolintineanu. În unele poeme sau
fabule întâlnim elemente ludice. ,,Cântecul ursului” are un vocabular popular,
îmbinând ingeniozitatea cu vioiciunea: ,,Vino, ursule, la joc/ Și pământul bate-n
loc,/ Și mi-ți joacă muschicește;/ Ad-piciorul căzăcește;/ Joacă bine, măi Martine,
Să-ți dau pâine cu măsline,/ Să-ți mai dau și altceva,/ Să fie pe seama ta,/ Diuha!
Diuha-măi!”. La fel de comică este ,,Păcală și Tândală” care începe cu o invocație a
muzei.
George Topârceanu, un minunat autor de versuri pentru copii după Coșbuc
și înaintea lui Arghezi, prezintă tema naturii în ,,Balada unui greier mic”, ,,La
Paști”, ,,Un duel”. Trezesc emoția abecedarului literar. Una din poeziile care se
referă la animale este ,,Iepurele”: ,,Vine iarna de la munte/ Peste ape face punte/
Uite, colo, moș Vasile,/ C-un cojoc de zece chile/ Și cu flinta la spinare/ A ieșit la
vânătoare.”.

27
 Copiii iubesc animalele mici și își doresc să le ocrotească. Ei înțeleg din
aceste versuri că iepurele a reușit să scape din bătaia puștii.
Ana Blandiana în poezia ,,Cine poate ști” prezintă frumusețile verii,
referindu-se la momentele copilăriei petrecute la bunici: ,,Mi-a spus o fetiță
cuminte/ Că-și aduce aminte/ Cum vara vine din copilărie,/ Și cum,/ În miros de
lapte, de fân și de fum,/ Alunecă de-aici,/ Trasă de fluturi, de buburuze și de
furnici,/ Înspre bunici.”
În poezia ,,Doina”, Ana Blandiană cugetă asupra existenței umane și asupra
puterii de a învinge timpul: ,,Soră floare, frate spine,/ Faceți-mă și pe mine/ Sî nu
simt, să nu mă doară,/ Să învăț de la izvoară/ Să tot cânt și să tot curg,/ De din zori
până-n amurg,”.
Emil Gârleanu
Otilia Cazimir
Ion Creangă
Originalitatea poeziei lui Ștefan Octavian Iosif constă într-un lirism al
naturii, devenind un melancolic optimist. Poeziile pentru copii, adevărate bijuterii
ale genului: ,,Bunica”, ,,Cântec de primăvară”, ,,Icoane din
Carpați”, ,,Gruia”, ,,Cântec de leagăn”. ,,Cântec sfânt” este o poezie
delicată: ,,Cântecul ce-ades ți-l cânt/ Când te-adorm în fapt de seară,/ Puiule, e-un
cântec sfânt,/ Vechi și simplu de la țară./ Mama mi-l cânta și ea,/ Și la viersul lui
cel dulce/ Puiul ei se potolea/ Și-o lăsa frumos să-l culce.”
Un frumos tablou al naturii este realizat în poezia ,,Cântec de primăvară”.
Semnele acestui anotimp sunt explicate pe înțelesul copiilor: au înflorit grădinile,
cerul este senin ca oglinda, albinele au pornit din floare în floare, ca și colindătorii
care umblă din casă în casă. O ciocârlie cântă ,,imn de veselie”, fluturii ,,joacă pe
câmpie”. Omul se înfrățește cu natura, iar veselia fetelor și băieților care au făcut
o horă expimă în final regretul eului liric că nu are mai multe vieți pentru a cânta
natura.
Emil Căldăraru
Demostene Botez

28
 Alexandru Andrițoiu
Nicolae Labiș
Titel Constantinescu

Pedagogia copiilor
,,În clipa în care am încetat de a mai fi copii, am murit.”
Constantin Brâncuși

Eugen Campus spunea: ,,Literatura pentru copii este punctul de intersecție

al literaturii cu psihologia și pedagogia. Ultimul cuvânt e nimerit să-l aibă
pedagogia.”20
Genul liric cuprinde specii precum: colindele, cântecul de leagăn, ghicitori,
proverbe, zicători, folclorul copiilor, pastelul, imnul, pastelul, oda, epigrama,
cântecul.
Copiii trebuie făcuți să trăiască emoțiile și sentimentele transmise de
textele lirice. Virtutea formativă a cadrului didactic, contribuind la formarea unei
exprimări frumoase, îngrijite și cea educativă prin care sunt învățați să aprecieze
frumosul cu sensibilitate sufletească dezvoltă abilitățile viitorului adult
responsabil. Elevii capătă un comportament civilizat, un suflet deosebit, iubind
pentru totdeauna frumosul.
Îndrumarea copiilor din învățământul primar spre textele lirice este o
responsabilitate și o datorie a învățătorilor mai ales acum când sursele de
influență sunt mult mai atractive pentru ei. Copiii nu pot discerne fără ajutorul
20
Eugen Campus, ,,Literatura pentru copii, cu un catalog comentat al scrierilor pentru copii”, Editura librăriei
Principele Mircea, București, 1939, pag 20

29
adulților și se lasă atrași de jocurile pe calculator, filme, desene animate, unele
dintre ele cu influență nocivă pentru educație. Dialogurile pe tema lecturii trebuie
stabilite și cu părinții, în familie, situându-se pe aceeași poziție cu învățătorul în
această situație. Formarea și educarea elevului se realizează prin comunicarea
profesor – părinte.
Armonia cuvintelor, muzicalitatea versurilor, imaginile artistice înconjoară
realitatea din jurul nostru de care ei trebuie să fie conștienți încă de mici.
Poezia ,,Somnoroase păsărele” de Mihai Eminescu poate stârni curiozitatea
prin annumite întrebări: ,,Ați auzit de Mihai Eminescu?”, ,,Ce poezii scrise de el
cunoașteți?”, ,,Ați fost vreodată în pădure când se lasă seara?”, ,,Ce ați
observat?”. Poetul este un fin observator al frumuseților naturii și știe cum sa ni le
prezinte în cuvinte frumoase. În pădure s-a lăsat seara, păsările s-au adunat pe la
cuiburi și aflăm care este atmosfera din natură seara. Versurile se citesc în șoaptă
pentru a instaura armonia versurilor, pentru a capta atenția: ,,Doar izvoarele
suspină/ Pe când codrul negru tace;/ Dorm și florile-n grădină/ Dorm în pace.”

30