UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE SUCEAVA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI GEOGRAFIE

DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE UMANE ŞI SOCIAL-POLITICE
SPECIALIZAREA: RISE

CIVILIZAŢIE MEDIEVALĂ UNIVERSALĂ

Conf.univ.dr.Florin Pintescu

SUCEAVA 2012

1
 CUPRINS

Introducere ……………………………………………………….. ……………. 3

Introducere în medievistică. Noţiuni fundamentale. Periodizare şi metode de
cercetare …………………………………………………………………………. 4
Criza lumii romane şi conturarea unor structuri medievale: Reformele lui
Diocleţian şi Constantin cel Mare ……………………………………. ……… 10
Marea migraţie a triburilor germanice şi geneza relaţiilor feudale (secolele III-VI)
…………………………………………………………………………... 16
Statele feudale timpurii din Europa Apuseană, Centrală şi Nordică în secolele V-XI
…………………………………………………………………………….. 25
Ţările scandinave în secolele IX-XI ………………………………………....... 32
Statele slave în secolele VII-XVII ……………………………………………...37
Imperiul Bizantin în secolele IV-XV …………………………………………. 44
Creştinism versus islamism: Cruciadele şi importanţa lor istorică ………... 51
Germania în secolele X-XVII ………………………………………………… 56
Unificarea şi centralizarea statului în Franţa medievală …………………… 61
Unificarea şi centralizarea statului medieval englez …………………………70
Unificarea şi centralizarea statului în Spania medievală …………………….75
Regatele scandinave în secolele XI-XVII ……………………………………...79
Italia în secolele X-XVII ……………………………………………………… 82
Crearea, ascensiunea şi declinul Imperiului Otoman …………….................. 87
Ascensiunea şi evoluţia imperiului mongol ………………………………….. 93
Oraşul medieval european. Geneză şi evoluţie ……………………………… 99
Cultura europeană în feudalismul timpuriu ………………………………. 106
Cultura europeană în secolele XI-XV………………………………….. …... 112
Renaşterea – începutul laicizării societăţii europene………………………. 117
Bibliografie ……………………………………….. …………………………. 122

2
 INTRODUCERE

Scopul cursului. Istoria Medie Universală prezintă o mare importanţă pentru istoria
omenirii, deoarece în Evul Mediu s-au cristalizat cultura şi civilizaţia europeană, având ca
elemente constitutive fundamentale gândirea filosofico-politică şi ştiinţifică a Antichităţii clasice
greceşti, sistemul de drept şi jurisprudenţă roman şi creştinismul. De asemenea, în epoca feudală
s-au cristalizat în vestul Europei elementele definitorii ale civilizaţiei contemporane actuale,
adică valorile şi instituţiile economiei de piaţă, universităţile şi germenii gândirii ştiinţifice,
filosofice şi artistice. Spre sfârşitul acestei epoci a început manifestarea unui proces vast de
„mondializare” paşnică sau violentă, de răspândire a valorilor culturii şi civilizaţiei vest-
europene în lume.
Cursul are în vedere familiarizarea studenţilor cu o serie de evenimente şi noţiuni
definitorii pentru înţelegerea Istoriei Medii Universale. Totodată, prin acest curs se urmăreşte
evitarea însuşirii unei istorii de tip „static”, caracterizată de o simplă înregistrare a faptelor,
fenomenelor şi evenimentelor istorice şi se doreşte însuşirea unei istorii de tip „dinamic”,
capabilă să releve analogii, conexiuni şi interferenţe între faptele istorice şi să corespundă cu
adevărat vechiului dicton latin historia magistra vitae est.
Obiectivele principale. Cursul de Istorie Medie Universală îşi propune familiarizarea
studenţilor cu o serie de aspecte socio-politice, economice şi culturale din evoluţia societăţii
umane de la sfârşitul Antichităţii până la începutul Epocii Moderne (sec. V – sfârşitul secolului
XVI). Cursul este alcătuit într-o manieră integratoare, subliniindu-se elementele de continuitate
care transgresează epocile istorice, de la antichitate le Evul Mediu, sau de la Evul Mediu la epoca
modernă. Însuşirea cunoştinţelor oferite de acest curs tinde să-i ajute pe studenţi să-şi formeze o
gândire analitică, capabilă să sesizeze diferenţele de dezvoltare dintre diferitele societăţi
componente ale unei civilizaţii şi o gândire sintetică, capabilă să sesizeze asemănările între
evoluţia acestor societăţi.
Cursul este structurat pe 20 capitole. Pentru însuşirea şi fixarea cunoştinţelor, vor fi
afectate, în medie, câte două ore pentru fiecare capitol. Împreună cu perioadele afectate pentru
autoevaluare, timpul total necesar învăţării se ridică la 50-52 ore.
Temă de control. În penultima săptămână a primului semestru şi, respectiv, cu două
săptămâni înainte de terminarea semestrului doi, studenţii vor alcătui (pe baza bibliografiei
existente) şi vor preda profesorului câte un eseu cu titlul Cruciadele şi importanţa lor istorică şi
Geneza şi evoluţia oraşului medieval european. Notele obţinute vor avea o pondere de 20% în
cadrul notei acordate la examenul final.
Modul de evaluare. Conform dispoziţiilor ministeriale, Programei analitice şi
Calendarului acestei discipline, este prevăzută susţinerea unui examen semestrial pentru
evaluarea cunoştinţelor dobândite de studenţi. În cadrul acestei evaluări, ponderea temelor de
control și activitatea la seminarii va fi de 50%, iar răspunsul propriu-zis de 50% din nota obţinută
la examen.

3
 INTRODUCERE ÎN MEDIEVISTICĂ: NOŢIUNI FUNDAMENTALE.
PERIODIZARE ŞI METODE DE CERCETARE

Prezenta prelegere îşi propune familiarizarea studenţilor cu câteva noţiuni de bază ale
medievisticii (Ev mediu, feudalism, relaţii de vasalitate), cu periodizarea istoriei Evului Mediu şi
a relaţiilor feudale şi cu o serie de tehnici şi metode de cercetare, tradiţionale şi moderne,
specifice acestei discipline.

1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE

Termenul “Ev Mediu” defineşte în general acea epocă istorică în care în Europa, Asia şi
Africa de Nord relaţiile feudale constituiau baza structurii economico-sociale şi a regimului
politic. Limitele cronologice ale acestei epoci au variat în funcţie de specificităţile istorice de la o
regiune la alta, încadrându-se între secolele III-VII (început) şi XVII-XIX (sfârşit).
Expresia “Ev Mediu” (epocă de mijloc) nu are sens decât într-un sistem de periodizare al
istoriei, fiind plasată cronologic între o epocă istorică ce l-a precedat şi alta care i-a succedat,
fiind creată în secolul al XV-lea de către umaniştii epocii renascentiste. Învăţaţii italieni
considerau perioada istorică dintre căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.Chr) şi Renaştere
drept o “epocă de tranziţie” sau o “epocă de mijloc”, denumind-o, ca atare, media tempestas,
media aetas, media tempora, medium aevum. Ulterior, ultimul termen se va impune definitiv.
În viziunea umaniştilor renascentişti Evul Mediu fusese o perioadă de decadenţă culturală
în raport cu antichitatea. De asemenea, ei condamnau îndepărtarea faţă de modelul cultural-
artistic al antichităţii greco-latine, formulând deseori critici la adresa ierarhiei bisericii catolice.
Aceste critici vor fi ulterior exacerbate de către reprezentanţii reformei protestante. Pentru
protestanţi “evul de mijloc” constituia o epocă a decadenţei, în care se formase blocul oligarhic
al bisericii catolice, cu reprezentantii săi frivoli, cupizi şi corupti, pe care Luther sau Calvin îi vor
combate cu vehemenţă.
Gânditorii iluminişti au perpetuat conotaţia negativă a expresiei “ev mediu”. Pentru
Voltaire aceasta epoca a corespuns perioadei de triumf a puterii regale, a exaltarii misticismului,
a persecutarii ”ereticilor” şi a Inchiziţiei. Gânditorul francez eticheta epoca medievală ca fiind o
epocă de dominaţie a clericalismului si obscurantismului, împotriva Raţiunii şi a Progresului.
Cu toate acestea, in secolul al XVII-lea termenul de Ev Mediu a fost folosit pentru prima
dată pentru a desemna o epocă istorică într-un sistem tripartit de periodizare. Profesorul de istorie
de la Universitatea din Halle, Christoph Keller (Cellarius), indica prin titlurile manualelor sale de
istorie o succesiune de epoci: antică, medievală şi nouă (modernă). Astfel el publică succesiv
Historia Antiqua (1685), Historia medii aevi (1688) şi Historia Nova (1696).
În prima jumătate a secolului XIX vechile prejudecăţi despre Evul Mediu au fost
răsturnate de către reprezentanţii curentului romantic. În 1799 poetul german Novalis publica o
carte intitulata Creştinism sau Europa, în care lăuda virtuţile creştinismului şi rolul său în
modelarea societăţii europene. Ideile romanticilor germani vor fi preluate în Franţa de către
Doamna de Staël şi Chateaubriand. Lucrările lui Chateaubriand, “Geniul creştinismului” şi
“Martirii”, vor exalta componenta religioasă a lumii medievale.
Nici un cercetător serios nu admite astăzi imaginea globală a unui Ev Mediu având
trăsături definitorii decadenţa, obscurantismul, barbaria. Aceste aspecte negative nu au lipsit
Evului Mediu dar nici nu-l definesc, deoarece ele se manifestă în orice epocă istorică. Se poate

4
insă uşor constata faptul că cei care definesc Evul Mediu drept o perioadă negativă, de regres, fac
de regulă trimitere numai la excesele ierarhiei clericale, având o atitudine nu tocmai binevoitoare
faţă de creştinism. În acest caz asistăm, practic, la o preluare necritică a vechilor clişee iluministe
despre această epocă istorică. Mai mult insă, orice gânditor serios acceptă adevărul că religia
creştină constituie unul din elementele care stau la baza civilizaţiei europene, împreună cu
gândirea greacă clasică şi dreptul roman.
Examinarea rece a faptelor şi proceselor istorice demonstrează că în Evul Mediu s-au
cristalizat o serie de fenomene, procese sau instituţii specifice civilizaţiei noastre actuale.
Astfel, în perioada Evului Mediu se situează geneza burgheziei şi a economiei naţionale
capitaliste, geneza naţiunilor moderne europene, geneza oraşelor, şcolilor şi universităţilor
moderne. De asemenea, atunci s-a format o civilizaţie general europeană, distinctă de civilizaţiile
altor continente. În Evul Mediu s-au format literaturile naţionale şi două dintre stilurile cele mai
importante din istoria artei (romanic şi gotic). În aceeaşi epocă se plasează începuturile cercetării
ştiinţifice şi au loc marile dispute de idei ce vor fertiliza gândirea filosofică a secolelor ulterioare.
Fiecare epocă istorică – iar Evul Mediu nu face excepţie - înregistrează manifestări de
fanatism religios sau intoleranţă etnică. De aceea, din punct de vedere ştiinţific, nu putem folosi
fenomene specifice fiecărei epoci pentru a culpabiliza în bloc doar o anumită epocă.
Aşa cum subliniam anterior, termenul de “Ev Mediu” = ”Epocă de mijloc” nu are
relevanţă decât într-o relaţie cu alte două epoci, una anterioară şi una posterioară. Din raţiuni
metodologice însă, această denumire s-a păstrat până în zilele noastre.
Expresia “Ev Mediu” a fost folosită iniţial pentru a desemna o anumită epocă istorică din
Europa Apuseană. Treptat, această expresie a fost extinsă şi la alte zone din Europa, Asia şi
Africa de Nord, chiar dacă în aceste zone evoluţia istorică nu a fost decât în parte asemănătoare
celei din evul mediu occidental. În schimb, termenul de Ev Mediu nu s-a aplicat şi nu se aplică
Africii centrale şi sudice, celor două Americi (cu excepţia Mexicului) şi Australiei, unde evoluţia
istorică a urmat un curs cu totul deosebit..
În paralel cu termenul de Ev Mediu s-au folosit şi se folosesc termenii complementari de
orânduire feudală şi feudalism. Considerăm că această denumire este mai apropiată de realitate,
deoarece nu mai operează cu un criteriu cronologic ambiguu, ca în cazul mai sus-menţionat.
Noţiunile “Ev Mediu” şi “feudalism” sunt raportate la un criteriu socio-politic precis.
Aceste noţiuni provin din cuvântul feud(um), prin care se desemna în evul mediu dezvoltat o
posesiune funciară condiţionată, pe care un vasal o deţinea de la un senior în schimbul
îndeplinirii unor servicii vasalice. Termenul de feud (fief) provine din cuvântul franc fehu-ôd,
cuvânt care iniţial însemna “vite”. Ulterior acest termen şi-a extins înţelesul, ajungând să aibă
sensul de “avere”, “răsplată”, “remunerare a unei slujbe”. Prin termenii de feud, feudalism, se
indicau iniţial raporturile de vasalitate din interiorul clasei dominante occidentale. Mai târziu
termenii au căpătat o conotaţie mai largă, definind structura socială şi regimul social-politic din
Evul Mediu.
Regimul feudal era bazat pe o puternică legătură de loialitate mutuală, în care vasalul îşi
servea seniorul său cu “consilium et auxilium” (sfat şi ajutor). Seniorul era obligat să ofere
vasalului protecţie economică, politică şi militară. De regulă această relaţie bilaterală se stabilea
pe viaţă, încetând doar în caz de felonie (trădare) sau deces. În majoritatea cazurilor, seniorul
atribuia vasalului o bucată de pământ. De aceea, specificul sistemului feudal era dat de regimul
proprietăţii.
Într-o societate care nu era încă orientată spre progresul tehnic şi economia de schimb,
baza existenţei era dată de agricultură, ce necesita existenţa pământului. Vasalii dobândeau acest

5
pământ (feuda), fiind obligaţi în schimbul deţinerii lui la efectuarea unor servicii faţă de senior,
servicii cu precădere militare. Dorinţa firească a vasalilor de a-şi transmite feuda viageră către
urmaşi a condus în timp şi la principiul transmiterii ereditare acesteia. Ca urmare, s-au constituit
două tipuri de proprietate feudală. Primul tip se numea allodium, desemnând o proprietate
funciară ce aparţinea în întregime posesorului, nefiind grevată de nici un fel de îndatorire
vasalică. Al doilea tip s-a numit iniţial beneficium, mai târziu feudum (fief), desemnând
proprietatea funciară, mai întâi viageră, apoi ereditară, proprietate condiţionată de prestarea unui
serviciu vasalic.
La origini, termenul de feudal desemna raporturile, bazate pe deţinerea unei feude, dintre
senior şi vasal. Termenul s-a extins apoi şi la raporturile dintre deţinătorul unei feude şi ţăranii
dependenţi care o lucrau. Lexicograful Richelet considera în 1630 că termenii de feudă şi
feudalism sunt termeni juridici. Abia în secolul următor, aceşti termeni îşi lărgesc sensul,
căpătând o valoare istorică, desemnând un stadiu de civilizaţie. Termenii de “guvernământ
feudal” şi “feudalitate” figurează în această accepţie în lucrarea din 1727 a contelui de
Boulainvilliers, intitulată Histoire de l’ancien gouvernement de la France avec XIV Lettres
Historiques sur les Parlamens ou Etats-Géneraux (Haga).
Mai târziu, Montesquieu impunea publicului cultivat noţiunea de “legi feudale”, legi care
ar fi guvernat la un moment dat în istorie. Revoluţia franceză desăvârşea împământenirea
termenilor feudal şi feudalism ca desemnând regimul social-politic reprezentat de nobilime şi de
Ludovic al XVI-lea, regim doborât începând cu 1789. Aceşti termeni au dobândit pe nedrept o
conotaţie detestabilă. Statutul de membru al Legiunii de Onoare a Franţei, celebrul ordin creat la
19 mai 1802 de către Napoleon I prevedea îndatorirea oricărui membru “de a combate… orice
acţiune tinzând să restabilească regimul feudal”.
Prejudecăţile faţă de orânduirea feudală, generate de revoluţia franceză, vor fi răsturnate
încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea de către reprezentanţii romantismului,
reprezentanţi care reabilitează şi noţiunea de ev mediu. Reprezentanţii de marcă ai
contrarevoluţiei franceze, Joseph de Maistre, Louis de Bonald ş.a., vor prezenta epoca feudală
drept o perioada de stabilitate şi ordine, în care ierarhia socială şi valorile creştine au fost
respectate. EDMUND BURKE – opinii asemănătoare
O serie de istorici din al doilea sfert al veacului al XIX-lea (Thierry, Michelet, Guizot,
Mignet) au prezentat un ev mediu marcat de inegalităţi şi nedrepăţi sociale, justificând lupta
burgheziei împotriva regimului feudal. În general, istoricii influenţaţi de ideologii mai mult sau
mai puţin stângiste păstrează aceste concluzii până în zilele noastre, refuzând o cercetare istorică
obiectivă, sine ira et studio.
Orice judecată de valoare asupra unei epoci istorice trebuie să pornească de la două
considerente. În primul rând, se poate demonstra că, în general, într-o anumită epocă istorică
supusă analizei, majoritatea oamenilor simpli au o situaţie juridică şi materială mai bună decât în
orice epocă anterioară, dar mai rea decât în orice epocă posterioară. În al doilea rând, conceptul
de egalitate în general şi de egalitate socială în special, este un concept absolut iluzoriu. Oamenii
se nasc inegali, datorită aptitudinilor fizice sau intelectuale diferite, transmise genetic, sau
datorită situaţiei materiale, presupuse a fi moştenită. Datorită acestei realităţi, societatea umană a
fost şi va fi divizată întotdeauna între conducători şi supuşi, singura egalitate umană reală
existând în mod absolut în faţa Divinităţii şi, în mod relativ, în faţa unei Justiţii pământene
necorupte. Datorită acestor realităţi istorice mai sus enunţate, considerăm că o epocă istorică este
o epocă de progres în raport cu alta, dacă un număr mai mare de oameni simpli se bucură de
drepturi şi libertăţi sporite.

6
 În lumina acestor consideraţii, conchidem că epoca feudală marchează în istorie un real
progres în comparaţie cu cea antică. La rândul său, epoca modernă a reprezentat un real progres,
raportată la cea medievală.

2. PERIODIZAREA EVULUI MEDIU ŞI A RELAŢIILOR FEUDALE

Evul Mediu este conceput de specialişti drept epoca istorică în care au predominat
relaţiile feudale. În consecinţă, periodizarea Evului Mediu este corelată cu periodizarea relaţiilor
feudale, ambele fiind tributare unei concepţii europocentriste, datorită faptului că în Europa s-au
format principalele şcoli de gândire care au influenţat şi influenţează cercetarea istorică din
întreaga lume. De aceea, limitele cronologice ale Evului Mediu au fost propuse în funcţie de
diverse evenimente sau procese din istoria Europei.
Astfel, drept repere pentru ÎNCEPUTUL EVULUI MEDIU au fost propuse următorii
ani sau perioade istorice:
1. inaugurarea oficială a oraşului Constantinopol drept capitală a Imperiului Roman
(330);
2. împărţirea Imperiului Roman (395);
3. prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476);
4. perioada invaziilor germanice în Apusul Europei (sec. V-VI);
5. invazia arabilor în Europa (începutul secolului VIII).

Pentru SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU specialiştii au luat în consideraţie:

1. ocuparea Constantinopolului de către turcii otomani (1453);
2. apogeul Renaşterii (a doua jumătate a secolului XV);
3. marile descoperiri geografice (sfârşitul secolului XV);
4. începutul Reformei (1517);
5. revoluţiile burgheze din Ţările de Jos (ultima treime a secolului XVI);
6. revoluţia burgheză din Anglia (mijlocul secolului XVII).
Istoricul francez Jacques Le Goff a susţinut ideea existenţei în Europa a unui EV
MEDIU LUNG între secolele IV-XVIII datorită faptului că această epocă istorică se
caracterizează prin influenţa nemaiîntâlnită până atunci în Europa, nici după aceea, a
creştinismului în societate. În aceste condiţii, „Evul Mediu lung” ar fi caracterizat prin maxima
influenţă a creştinismului în societate. Pentru Evul Mediu a ţărilor din afara Europei au fost
propuse diverse date cuprinse între secolele III-XIX, în funcţie de diverse fenomene şi procese
istorice din zonele respective.
Periodizarea relaţiilor feudale pe plan universal este deosebit de dificilă, deoarece
aceste relaţii au apărut şi s-au dezvoltat în perioade istorice variate, de la un continent la altul.
Raportându-ne la spaţiul extraeuropean, trebuie să subliniem faptul că în Africa centrală şi de
sud, în cele două Americi (cu excepţia Mexicului) şi în Australia nu au existat relaţii feudale.
Conform opiniei specialiştilor, RELAŢIILE FEUDALE TIMPURII au apărut în
următoarea ordine:
1. China (sec. III-IV);
2. Imperiul Roman de Apus şi Răsărit (sec. V-VI);
3. Centrul, estul, sud-estul Europei şi Orientul apropiat (sec. VI-VIII).

RELAŢIILE FEUDALE DEZVOLTATE au apărut în

7
 1. China (sec. VIII-IX);
2. Europa apuseană şi centrală (sec. XI-XII);
3. Europa de est şi sud-est (sec. XI-XIII).

RELAŢIILE FEUDALE TÂRZII au apărut mai întâi în

1. Europa apuseană şi centrală (sec. XVI-XVII);

2. Europa de est şi de sud-est (sec. XVII-XVIII);
3. Asia şi Africa (sec. XVIII-XIX).

Concomitent cu declinul relaţiilor feudale târzii, omenirea a asistat la FORMAREA ŞI

EXTINDEREA RELAŢIILOR CAPITALISTE, care a avut loc mai devreme în Europa
apuseană şi centrală (sec. XVI-XVIII), în Europa de est şi sud-est (sec. XVIII-XIX) şi mai
târziu în Asia şi Africa (sec. XIX).

3. METODE DE CERCETARE

Metodele de cercetare specifice Istoriei Medii Universale se împart în metode tradiţionale

şi metode moderne.
Metodele tradiţionale de cercetare a faptelor şi evenimentelor istorice specifice Evului
Mediu se bazează în principal pe cercetarea izvoarelor istorice scrise cu ajutorul unor discipline
auxiliare (speciale) ale istoriei. Însuşirea şi folosirea corectă de către specialişti a disciplinelor
auxiliare (speciale) ale Istoriei Medii Universale presupune gruparea lor într-o succesiune în
care, în condiţiile existenţei conexiunilor şi complementarităţii, unele să constituie o temelie
indispensabilă pentru însuşirea celorlalte. Conform aprecierii cunoscutului specialist Radu
Manolescu, această succesiune poate fi următoarea: epigrafie – paleografie – cronologie –
genealogie – heraldică – sigilografie – metrologie – numismatică – diplomatică – arhivistică –
bibliologie – muzeologie, cu texte exprimate în limbi vechi şi moderne. Arheologia este
principala ştiinţă auxiliară a Istoriei Medii Universale care se ocupă cu studiul izvoarelor istorice
nescrise.
Metodele moderne de cercetare a faptelor şi evenimentelor istorice specifice Evului
Mediu se bazează în principal pe folosirea rezultatelor obţinute în domeniul disciplinelor
limitrofe (de frontieră) ale istoriei şi prin folosirea mijloacelor şi rezultatelor puse la dispoziţie
de o serie de descoperiri şi inovaţii tehnice.
Adâncirea relaţiilor de interdisciplinaritate dintre istorie şi disciplinele limitrofe ei
constituie o caracteristică de bază a metodelor de cercetare moderne utilizate în Istoria Medie
Universală. Disciplinele limitrofe sau de frontieră ale istoriei au luat naştere prin îmbinarea
metodelor şi tehnicilor specifice ştiinţelor sociale şi celor ale naturii cu metodele şi tehnicile
folosite de istorie. Cele mai cunoscute discipline limitrofe (de frontieră) ale istoriei sunt
geografia istorică, climatologia istorică, ecologia istorică, onomastica şi toponomastica
istorică, demografia istorică, psihanaliza istorică etc.
În cadrul metodelor moderne de cercetare ale istoriei medievale, bazate pe folosirea unor
descoperiri şi inovaţii tehnice enumerăm:
- arheologia subacvatică

8
 - fotografierea aeriană a urmelor aşezărilor dispărute
- studierea vestigiilor materiale prin procedee fizice, chimice sau biologice
- prelucrarea automată a informaţiei cu ajutorul calculatorului.
Realizarea unei cercetări istorice competente presupune în zilele noastre îmbinarea
armonioasă a metodelor tradiţionale şi moderne de cercetare, ca şi lucrul în echipă.

Rezumat şi concluzii generale. Noţiunea de Ev Mediu („epocă de mijloc”) este pusă

pentru prima dată în circulaţie de învăţaţii italieni din epoca renascentistă, sub denumirile de
medium aevum, media tempestas, media aetas, media tempora şi se impune în literatura de
specialitate graţie lucrărilor profesorului Ch. Keller (Cellarius). Termenii feudal, feudalism,
provin din cuvântul vechi franc fehu-ôd, care însemna iniţial vite. Acest cuvânt a dat în latina
medievală feudum, care indica în principal posesiunea funciară condiţionată pe care o primea un
vasal de la un senior, în schimbul îndeplinirii unor servicii vasalice.
Periodizarea Evului Mediu şi a orânduirii feudale nu a întrunit până acum consensul
specialiştilor. În linii generale, putem considera că, la nivel mondial, perioada medievală (Evul
Mediu timpuriu, dezvoltat şi târziu), ţine în general din secolul III până în secolul XVII, cu unele
prelungiri (numai în societăţile asiatice şi africane) până în secolele XIX-XX. Istoricul francez
Jacques Le Goff a propus introducerea termenul de Ev mediu lung, care desemnează în Europa
societatea preindustrială, în care religia creştină avea un rol fundamental (secolul III –
aproximativ sfârşitul secolului XVIII).
Metodele tradiţionale de cercetare de care dispune istoria medievală se bazează mai cu
seamă pe folosirea disciplinelor auxiliare (paleografie, diplomatică, epigrafie, cronologie etc.), în
vreme ce metodele moderne se bazează pe folosirea cunoştinţelor din domeniul disciplinelor
limitrofe (de frontieră) şi pe folosirea unor descoperiri şi inovaţii tehnice.

Fixarea cunoştinţelor

1. Explicaţi geneza şi semnificaţia noţiunilor de ev mediu şi feudalism, folosind

terminologia specifică de epocă.
2. Precizaţi drepturile şi obligaţiile specifice ale unui senior şi vasal.
3. Arătaţi diferenţele dintre tipurile de proprietate feudală allodium, beneficium şi
feudum.
4. Prezentaţi concepţia despre Ev Mediu şi feudalism specifică reprezentanţilor
Renaşterii, Iluminismului, Romantismului şi ai Contrarevoluţiei franceze.
5. Argumentaţi ideea că Evul Mediu nu a fost o epocă de regres.
6. Prezentaţi periodizarea Evului Mediu şi a relaţiilor feudale. Explicaţi conceptul
de „Ev Mediu lung”.
7. Prezentaţi succint metodele de cercetare tradiţionale şi moderne specifice
Evului Mediu.

9
 CRIZA LUMII ROMANE ŞI CONTURAREA UNOR STRUCTURI
MEDIEVALE: REFORMELE LUI DIOCLEŢIAN ŞI CONSTANTIN CEL
MARE

Istoria europeană a înregistrat o lungă perioadă de tranziţie între antichitatea romană şi

evul mediu, perioadă în care au coexistat structurile antichităţii în declin cu germenii unei
societăţi în curs de formare, societatea feudală. Procesul de destrămare lentă a structurilor
societăţii romane a fost impus de marea criză a secolului al III-lea (193-284), în care se
integrează epoca anarhiei militare (235-284). În general, această criză a fost asanată de
împăraţii Diocleţian şi Constantin cel Mare cu preţul unor transformări economice, sociale,
politice, culturale şi religioase ireversibile, care conţineau in nuce elemente ale unei societăţi in
stadu nascendi, societatea medievală.
În această prelegere vor fi prezentate criza romană a secolului III, reformele lui
Diocleţian şi Constantin cel Mare şi conturarea unor structuri feudale în urma acestor reforme.

1. Marea criză a secolului al III-lea (193-258)

După perioada aşa numitei pax romana, cuprinsă între domniile lui C. Octavianus
supranumit „Augustus” (27 î.Hr.-14 d.Hr.) şi Marcus Aurelius (161-180), statul roman
traversează o perioadă de criză profundă în planul organizării interne şi a vieţii economice,
sociale, politice, militare şi spirituale. Totodată, imperiul este angrenat în grave conflicte externe

10
care se soldează cu numeroase înfrângeri militare. Sfârşitul crizei este marcat de începutul
domniei lui Diocleţian (284), care prin reformele sale reuşeşte să salveze statul roman dar aceste
reforme, continuate de Constantin cel Mare, produc modificări ireversibile în societatea romană
iar vechiul cadrul social şi politic al Principatului (27 î.Hr.-284 d.Hr. ) este înlocuit cu unul nou,
cel al Dominatului (284-476).
Marea criză a secolului al III-lea este declanşată imediat după moartea tiranului
Commodus (180-31 decembrie 192), fiul marelui împărat-filosof, legiuitor şi războinic de vestită
amintire, Marcus Aurelius (161-180). În cadrul acestei crize se disting două etape: etapa relativ
liniştită a dinastiei Severilor (193-235) şi etapa anarhiei militare (235-284).
Dinastia Severilor a fost întemeiată de L. Septimius Severus (193-211), excelent militar,
jurist şi administrator iscusit, considerat cel mai activ împărat de după Traian. În timpul domniei
acestei dinastii a crescut foarte mult autoritatea împăratului şi a aparatului administrativ controlat
de el, în dauna aristocraţiei senatoriale şi a Senatului. De asemenea, a crescut sensibil rolul
armatei în viaţa statului. În afara elementelor negative mai sus menţionate, cele mai importante
evenimente pozitive din cadrul acestei etape au fost războiul victorios contra parţilor (197-199)
şi apariţia Constituţiei Antoniniene (Constituţio Antoniniana) prin care împăratul Caracalla
acorda în 211 cetăţenia romană întregii populaţii libere din imperiu, cu excepţia dediticilor. Pe
19 martie 235 sunt ucişi la Mogontiacum (Mainz) Severus Alexander (222-235) şi mama sa, Iulia
Mamaea. Această crimă pune capăt dinastiei Severilor.
Etapa anarhiei militare este deschisă de domnia lui Maximim Tracul (235-238) care,
sprijinindu-se numai pe armată, duce o politică fiscală apăsătoare îndreptată mai cu seamă
împotriva păturilor bogate ale cetăţenilor imperiului. Etapa acută a crizei secolului III, perioada
anarhiei militare este caracterizată de desfăşurarea unor neîntrerupte lupte civile şi războaie de
apărare a graniţelor imperiului. În 49 de ani se succed la conducerea Imperiului Roman peste 25
împăraţi şi coîmpăraţi, dintre care doar doi sau trei nu au avut parte de un sfârşit violent. În
această perioadă armata devine principalul sprijin şi garant al autorităţii imperiale, în detrimentul
autorităţilor civile. Din Britannia la Eufrat şi din Mauretania în Egipt, limesul roman este supus
unui continuu asediu şi străpuns în numeroase locuri, forţele invadatoare pătrunzând adânc în
provincii iar uneori chiar în Italia.
În această epocă romanii suferă grave înfrângeri militare. Astfel, în luna iunie din anul
251 împăratul Decius este înfrânt şi ucis în bătălia de la Abrittus (Moesia) de către goţii conduşi
de regele Kniva, fiind primul împărat roman care a căzut într-o luptă cu „barbarii”. În anul 259
împăratul Valerian este înfrânt la Edessa de către regele perşilor sassanizi Shapor (Şapur I) şi
făcut prizonier, fiind ucis în captivitate. În anul 259 generalul roman Postumus se proclamă
împărat şi întemeiază în Gallia pentru o perioadaă de 15 ani un stat roman independent, la care
izbuteşte să ralieze Britannia şi nordul Spaniei. În timpul domniei lui L. Aurelianus (270-275)
este abandonată provincia Dacia, supusă atacurilor goţilor, dar marele împărat reuşeşte să
lichideze statul roman din Gallia şi să reîncorporeze Britannia imperiului. Totodată, pentru a da
mai multă prestanţă şi prestigiu funcţiei imperiale, Aurelian preia de la sassanizi diadema, simbol
al eternităţii şi o introduce în vestimentaţia oficială a împăratului. Cei mai periculoşi adversari ai
romanilor din această perioadă se dovedesc a fi triburile germanice în Europa şi regatul iranian
sassanid în Asia.

2. Reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare

11
 Domniile lui Diocleţian (284-305) şi Constantin cel Mare (306-337) au drept rezultat
restabilirea păcii şi depăşirea gravei crize a secolului III dar, în acelaşi timp, marchează o
profundă transformare a statului roman, devenit o monarhie absolută de drept divin, mai
asemănătoare sub aspectul legitimării divine a conducătorului statului cu Evul Mediu, decât cu
epoca precedentă a Principatului. Senatul şi toate magistraturile romane de inspiraţie republicană
care se păstraseră în timpul Principatului au dispărut treptat sau au fost reduse la rolul de simple
elemente de decor, locul lor fiind luat de un puternic aparat birocratic ierarhizat şi militarizat
controlat de împărat care controla toate manifestările vieţii sociale. De asemenea, acest fapt este
mai degrabă specific Evului Mediu decât epocii precedente a Principatului.
În timpul Dominatului se desfăşoară o serie de procese al căror început poate fi
plasat încă din anii marii crize din secolul III. Aceste procese care, de asemenea,
prefigurează lumea medievală sunt: deplasarea centrului de greutate comercial, militar şi
politic al imperiului spre frontiere (limes), spre axa Rin-Dunăre; decăderea Italiei la rangul
unei provincii obişnuite; pierderea statutului de capitală de către Roma („Cetatea Eternă”)
şi abandonarea ei de către împărat şi curte; stabilirea durabilă a unor populaţii „barbare”
pe teritoriul Imperiului Roman; abandonarea generalizată a vechilor culte păgâne şi
triumful creştinismului.
Dalmatul Caius Valerius Diocles (DIOCLEŢIAN) este proclamat împărat de trupele
romane la 17 noiembrie 284, după asasinarea lui Numerianus, fiul împăratului Carus. În anul
următor are loc bătălia de pe râul Margus, încheiată cu moartea lui Carinus, celălalt fiu al
împăratului Carus, astfel că Diocleţian rămâne singurul stăpân al imperiului şi inaugurează epoca
Dominatului.
Acest împărat, cel mai important reprezentant al dinastiei ilire, a iniţiat un amplu
program de reforme care vizau consolidarea autorităţii imperiale, întărirea coeziunii
interne a Imperiului şi sporirea rezistenţei sale în faţa pericolului extern. Reformele sale
reprezintă continuarea, sistematizarea şi instituţionalizarea măsurilor iniţiate de dinastia
Severilor şi a celor adoptate sub impulsul necesităţii în vremea perioadei numită de istorici
„Anarhia Militară”. În cele ce urmează, vom prezenta principalele reforme ale împăratului ce
vor transforma în profunzime structurile constituţionale, administrative, militare, sociale şi
financiare ale imperiului, prefigurând lumea medievală. Reformele lui Diocleţian au fost
cuprinse în circa 200 de edicte imperiale, multe dintre ele fiind revizuite sau revocate de către
acesta.
Diocleţian introduce o nouă formă de conducere, DOMINATUL, pentru a pune capăt
crizei interne, instabilităţii tronului şi intervenţiilor abuzive ale armatei în conducerea statului.
Acest termen provine din latinul dominatio = stăpânire, putere absolută. Odată cu inaugurarea
acestei forme de conducere, împăratul devine singurul reprezentant al divinităţii supreme,
dominus et deus („stăpân absolut şi zeu”), dispune de toate puterile în stat şi le exercită fără
existenţa vre-unui control. Senatul şi armata nu mai deţin nici un rol în numirea împăratului. În
aceste condiţii, puterea împăratului roman devine de esenţă personală, monarhică, aşa cum se va
întâmpla în majoritatea statelor medievale europene. Acest fapt reprezintă o ruptură faţă de epoca
anterioară a Principatului, când puterea împăratului roman, una dintre cele mai absolute pe care
le-a cunoscut istoria, nu era o putere personală, ci era o putere conferită printr-o delegaţie.
Împăratul încarna atunci în persoana sa RESPUBLICA, autoritatea poporului roman, care era
absolută şi comanda armatei = IMPERIUM.
O nouă inovaţie a împăratului care rupea în chip simbolic cu trecutul, a fost mutarea
reşedinţei împăratului de la Roma, oraş care va deţine în continuare un rol modest, fiind sediul

12
îndeplinirii unor ceremonii religioase sau a unor triumfuri imperiale, devenite tot mai rare. Noul
împărat a înţeles să părăsească Roma ca sediu al puterii sale şi să rezideze la Nicomedia, în Asia
Mică, pentru a fi mai aproape de hotarele primejduite de sassanizi.
La 1 aprilie 286 Diocleţian i-a acordat lui Maximianus titlul de augustus şi rangul de
coîmpărat, încredinţându-i administrarea şi apărarea provinciilor occidentale ale Imperiului.
Noul augustus îşi fixează sediul la Milano. Măsura din 1 aprilie 286 inaugura în Imperiul Roman
o nouă formă de conducere, DIARHIA, diviziunea puterii imperiale reprezentând o inovaţie faţă
de epoca precedentă, când puterea imperială era indivizibilă. Diarhia va fi transformată la 1
martie 293 în TETRARHIE, numărul conducătorilor Imperiului Roman sporind la 4, celor doi
auguşti (Diocleţian şi Maximian), adăugându-li-se doi cezari, subordonaţi acestora (Galerius şi
Constantius Chlorus). Noua formă de conducere consacra diviziunea puterii imperiale romane şi
prefigura viitoarea împărţire a Imperiului în Imperiul Roman de Răsărit şi cel de Apus din zorii
epocii medievale.
Diocleţian înfăptuieşte o celebră reformă administrativă, împărţind imperiul în 12
dioceze, conduse de către un vicar, care includeau 101 provincii. Fiecare provincie avea un
comandant militar (dux, din care derivă cuvântul medieval duce) şi un conducător cu atribuţii
civile (praeses). Acest fapt, impus de necesitatea eficientizării conducerii provinciilor, reprezenta
o ruptură faţă de epoca anterioară când puterea civilă şi militară a unei provincii era deţinută de o
singură persoană, care deţinuse în prealabil demnitatea de consul.
Reforma militară a lui Diocleţian rupea definitiv cu trecutul Imperiului Roman şi
prefigurează structurile militare medievale. Astfel, împăratul împarte armata în două corpuri
distincte de trupe, milites ripensis (limitanei), constituite din unităţi de elită ce trebuiau să apere
frontierele şi milites comitatenses, trupele din interiorul provinciilor ce trebuiau să intervină în
punctele ameninţate de la frontiere. Totodată, împăratul ia măsuri de sporire a rolului cavaleriei
în detrimentul infanteriei, fapt ce va produce o modificare profundă în tactica militară deoarece
infanteria, care fusese la romani o armă simbol, cu ajutorul căreia ei au creat un imens imperiu,
îşi va pierde din importanţă în organizarea armatei şi în acţiunile de luptă. Această transformare
prefigurează tactica militară medievală caracterizată prin faptul că până la perfecţionarea relativă
a armelor de foc portative din a doua jumătate a secolului XVI cavaleria era considerată ca arma
principală pe câmpul de bătălie. Unităţile militare de elită nu mai sunt formate numai din cetăţeni
romani, cum fusese în cazul legiunilor, ci sunt încadrate cu tot mai mulţi barbari, care încep să
deţină inclusiv posturi de mare răspundere şi să formeze unităţi de elită independente. În armata
romană se folosesc tot mai puţin comenzile militare în limba latină.
Datorită măsurilor luate de Diocleţian, ordinul cavalerilor (equites) nu mai indica
demnitatea militară de odinioară ci cuprindea cetăţeni bogaţi, mari proprietari, oameni de afaceri,
avocaţi, ce nu făceau parte din Senat, nu puteau deţine magistraturi, în schimb se ocupau intens
de afaceri, fapt care le era interzis senatorilor. Totodată, împăratul dă un decret care-i obliga pe
copii să înveţe meseria tatălui lor, prefigurând într-o anumită măsură sistemul închis al breslelor
medievale.
Împăratul asanează haosul financiar din imperiu prin introducerea unui nou sistem de
impozitare, capitatio-jugatio (caput = cap; jugum = suprafaţa de pământ ce se putea ara cu doi
boi într-o zi (cca. 5 ha), considerată ca fiind necesară pentru asigurarea existenţei unei familii).
Impozitul era plătit de către capul unei familii, în funcţie de suprafaţa de pământ deţinută sau
echivalentul financiar al acesteia.
Pentru curmarea speculei, împăratul introduce în 301 un edict cu privire la preţuri
(Edictum Diocletiani de pretiis rerum venalium), care stabilea preţuri maximale şi minimale mai

13
cu seamă la alimente şi la produsele necesare armatei. Datorită ascunderii mărfurilor de către
negustori în vederea creşterii artificiale a preţurilor, acest edict nu a putut fi aplicat, astfel că
împăratul a decis abrogarea lui.
Împăratul Constantin cel Mare continuă şi desăvârşeşte toate reformele lui
Diocleţian. Numărul provinciilor este ridicat la 117, fiind grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi
(Orient, Illyricum, Gallia, Italia). Acest împărat are o atitudine favorabilă creştinismului, fiind
însă botezat abia pe patul de moarte (22 mai 337) de către episcopul Eusebios. Ca urmare a
atitudinii sale favorabile creştinismului, Constantin cel Mare promovează în urma înţelegerii cu
augustul Licinius, celebrul edict de la Mediolanum (Milano), prin care creştinismul, religia
dominantă a evului mediu, devine egal în drepturi cu celelalte culte din imperiu, fapt ce
marchează o cezură evidentă faţă de epoca precedentă. Consecvent atitudinii sale procreştine,
împăratul convoacă la Niceea, în Asia Mică, primul Sinod (Conciliu) ecumenic al bisericii
creştine, vizând restabilirea unităţii imperiului. Tezele presbiterului Arius (arianismul) sunt
repudiate ca erezie (arianismul nega natura divină a lui Hristos, accentuând-o doar pe cea umană)
iar acesta este exilat. Acest sinod a pus bazele dogmatice şi canonice ale bisericii creştine. La 11
mai 330 împăratul inaugurează oficial Constantinopolul ca noua capitală a Imperiului Roman,
fapt ce marchează preponderenţa provinciilor orientale faţă de cele apusene ale imperiului. Pe
plan social, împăratul legiferează în 332 legarea colonilor de pământ (adstrictio glebae), măsură
revoluţionară pentru acele timpuri, care va fi des folosită de seniorii medieval contra ţăranilor
neliberi de pe domeniile lor.

Rezumat şi concluzii generale. Reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare reuşesc
stabilizarea şi prelungirea existenţei Imperiului Roman, dar conţin totodată in nuce germenii unei
noi societăţi, societatea medievală. Barierele clare dintre diferitele categorii sociale ale
Principatului dispar în cadrul Dominatului, societatea polarizându-se în două mari tabere, tabăra
celor puternici şi bogaţi numiţi în izvoare honestiores şi tabăra dezmoşteniţilor soartei numiţi
humiliores. Colegiile (lat. Collegia) profesionale îşi pierd importanţa deţinută în vremea
Principatului şi, spre deosebire de epoca anterioară sunt legaţi strict de meseriile lor, situaţia lor
asemănându-se mult cu cea a membrilor viitoarelor bresle medievale. Colonii sunt legaţi şi ei de
pământ, prefigurând situaţia ţăranilor legaţi de glie din Evul Mediu. Marii latifundiari îşi
consolidează puterea creându-şi un aparat de constrângere propriu şi luând sub ocrotirea lor, în
pofida numeroaselor interdicţii imperiale, pe ţăranii din împrejurimi care, supunându-se
latifundiarilor, dobândeau protecţie în faţa abuzurilor funcţionarilor imperiali şi a impozitelor tot
mai apăsătoare ale statului. Acest sistem prin care marii proprietari funciari îi ocroteau pe
locuitorii din lumea rurală care-şi cedau pământurile şi o mare parte din libertate în schimbul
protecţiei oferite prefigurează Evul Mediu.
Viaţa urbană intră într-un declin inexorabil, cedând primatul celei rurale aşa cum balanţa
se înclină încet, dar inexorabil, în favoarea economiei naturale şi în dauna celei monetare. De
asemenea, această situaţie prefigurează viaţa economică a Evului Mediu timpuriu caracterizată
cel puţin până în secolul IX de o economie naturală şi de lipsa unei vieţi urbane active.
De aceea, invaziile germanice şi căderea Imperiului Roman de Apus (476) nu pot fi
considerate ca o cezură definitivă cu lumea antichităţii şi ca un început al Evului Mediu, ele
contribuind doar la accelerarea şi desăvârşirea unor transformări ale căror baze au fost puse pe
vremea Dominatului.

Fixarea cunoştinţelor

14
 1. Prezentaţi concis esenţa Marii Crize a secolului trei şi a Anarhiei Militare,
2. Definiţi concis natura şi esenţa Dominatului
3. Reţineţi principalele reforme ale lui Diocleţian şi modul în care acestea au prefigurat
Evul Mediu.
4. Rezumaţi aspectele esenţiale ale Dominatului şi arătaţi impactul acestora asupra lumii
medievale.

MAREA MIGRAŢIE A TRIBURILOR GERMANICE ŞI GENEZA

RELAŢIILOR FEUDALE (SEC. III-VI)

Fenomen complex cu implicaţii fundamentale în istoria Europei, Marea migraţie a

triburilor germanice a determinat prăbuşirea structurii politice a Imperiului Roman de
Apus, la constituirea „regatelor barbare”, la declanşarea procesului de constituire a
principalelor popoare şi limbi din Europa apuseană şi la apariţia germenilor unei noi
societăţi, societatea feudală.
Prezenta prelegere urmăreşte familiarizarea studenţilor cu principalele etape şi cu
urmările migraţiei triburilor germanice, în vederea înţelegerii cadrului de apariţie a societăţii
feudale în vestul Europei.

1. MAREA MIGRAŢIE A TRIBURILOR GERMANICE

În primele secole ale erei noastre, triburile germanice ocupau regiuni întinse între Rin,
cursul superior şi mijlociu al Dunării şi Vistula, precum şi în Scandinavia şi în nordul Mării
Negre. Între Oder şi Vistula triburile germane se învecinau cu cele slave, iar în nordul Mării
Negre ele se învecinau cu daco-romanii, dacii liberi, alanii şi sarmaţii.
Principalele informaţii despre triburile germanice din primul secol al erei creştine ne sunt
oferite de descoperirile arheologice şi de opera fundamentală a lui Tacitus, De originibus et situ
germanorum (Despre originea şi ţara germanilor), scrisă în anul 98 d.Hr. Tacitus oferă informaţii
interesante despre creşterea animalelor la populaţiile germanice, menţionând că „vitele sunt
singura şi cea mai de preţ avuţie a lor”. Conform opiniilor specialiştilor, germanicii cultivau
grâul, orzul, ovăzul, secara, meiul, inul şi cânepa, practicând o agricultură extensivă ce avea la
bază sistemul de „moină reglementată” iar câţiva ani, prin rotaţie, pământul era lăsat pârloagă.
Totodată, ei practicau intens vânătoarea şi pescuitul.
Triburile germanice din primele secole ale erei noastre realizaseră progrese remarcabile în
domeniile extracţiei metalelor şi meşteşugurilor, nediferenţiate încă de agricultură. În această
perioadă a început să se cristalizeze şi comerţul intern bazat pe schimbul de produse agro-
pastorale sau meşteşugăreşti, desfăşurat mai mult la nivel de troc. Populaţiile germanice ce
locuiau în zonele aflate de-a lungul Rinului şi Dunării practicau un comerţ intens cu romanii,
vânzându-le acestora blănuri, piei, chihlimbar şi sclavi, în schimbul cărora obţineau arme şi
unelte, ceramică, produse din sticlă, ţesături etc. Cu prilejul acestor schimburi comerciale

15
foloseau – la început sporadic – monede romane de aur şi argint, pe care au început ulterior să le
imite. Populaţiile germanice din primele secole ale erei creştine nu aveau aşezări urbane.
Celula socială de bază a acestor populaţii era formată de familia patriarhală, formată pe
baza căsătoriei monogame a trei generaţii (părinţi, copii, nepoţi). Mai multe familii patriarhale
formau o gintă (neam), iar mai multe ginţi formau un trib. Cârmuirea tribului era exercitată de
ADUNAREA POPORULUI, formată din toţi bărbaţii capabili să poarte arme. Ea hotăra asupra
problemelor importante din viaţa tribului, ca alegerea regilor şi a comandanţilor militari ca şi
asupra greşelilor considerate grave: trădarea, laşitatea, adulterul. Acest gen de chestiuni erau
supuse Adunării Poporului de către SFATUL FRUNTAŞILOR, format din membri ai familiilor
de vază. Pe vremea lui Tacitus regalitatea germană era electivă, ajungând apoi ereditară. În
secolul III-IV d.Hr., triburile germanice erau divizate în 3 mari ramuri.
- ramura apuseană
- ramura răsăriteană
- ramura nordică (scandinavă).
Din ramura apuseană făceau parte următoarele populaţii: francii (divizaţi în salieni şi
ripuari), alamanii, frizii, saxonii, anglii, warnii, iuţii (juţii), longobarzii, hermundurii, suabii,
marcomanii, quazii, juthungii.
Din ramura răsăriteană făceau parte herulii, rugii, schirii, burgunzii, vandalii, gepizii,
goţii (divizaţi în ostrogoţii şi vizigoţi).
Din ramura nordică (scandinavă) făceau parte danii, suedezii şi nordharii (norvegienii).
Spre deosebire de infiltrările şi incursiunile sporadice ale triburilor germanice în Imperiul
roman din secolele III-IV, marea lor migraţie din secolul următor a avut drept rezultat
străpungerea liniilor fortificate romane de pe Rin şi de pe cursul superior al Dunării, urmată de
aşezarea migratorilor în majoritatea provinciilor imperiului.
Goţii, împărţiţi în ostrogoţi şi vizigoţi au fost siliţi de invazia hunilor să părăsească
teritoriile lor din nordul Mării Negre şi să treacă în anii 376-377 la sud de Dunăre, în provinciile
răsăritene ale Imperiului roman. După o serie de confruntări cu romanii, care au culminat cu
înfrângerea armatelor romane la Adrianopole (378), aceştia au fost nevoiţi să-i recunoască ca
aliaţi în slujba imperiului (foederati) şi să-i aşeze pe ostrogoţi în Pannonia (380), iar pe vizigoţi
în Tracia (382). Îndreptându-se spre Imperiul roman de apus, vizigoţii pătrund de mai multe ori
în Italia, iar în anul 410, conduşi de Alaric, cuceresc şi pradă Roma. La începutul deceniului al
doilea al veacului al V-lea s-au aşezat în Gallia sudică, unde au întemeiat un regat cu capitala la
Toulouse. În deceniile următoare, ei au ocupat întreaga Gallie sudică şi centrală şi Spania. În
perioada de crepuscul a Imperiului roman de apus, regatul vizigot condus de regele Euric (466-
485), era cel mai puternic regat germanic din Europa apuseană.
Burgunzii au întemeiat în cursul deceniilor cinci-şapte ale secolului al V-lea un regat
efemer, format din Savoia şi partea de sud-est a Galliei. Acest regat este nimicit în anul 436 de
ultimul mare general roman Flavius Aëtius, cu ajutorul hunilor. Acest episod îşi găseşte expresia
artistică în faimoasa epopee Cântecul Nibelungilor. În anul 443 supravieţuitorii burgunzi sunt
colonizaţi de autorităţile romane în Sapaudia (Savoia modernă) unde constituie un nou stat cu
capitala la Genava (=Geneva, Elveţia). Francii vor cuceri regatul burgund în anul 534.
Vandalii s-au stabilit o scurtă perioadă în Spania. Conduşi de capabilul rege Geiserich
sau Genseric (389-477), au debarcat în nordul Africii (429). Cucerirea teritoriilor romane din
nord-vestul Africii a fost realizată treptat, fiind finalizată spre mijlocul secolului al V-lea.
Totodată, vandalii au cucerit şi insulele Baleare, Corsica si Sardinia.

16
 În Britannia, romanii au fost nevoiţi să-şi retragă armata şi funcţionarii din administraţie
şi să părăsească această provincie în 407 datorită presiunii crescânde a triburilor celte libere din
insulă. Trupele retrase din Britannia au fost folosite în încercarea – neizbutită de altfel – de a opri
atacurile triburilor germanice asupra provinciilor romane de pe continent. După retragerea
romanilor, atât celţii liberi, cât şi cei romanizaţi au început o luptă disperată împotriva triburilor
germanice ale anglilor, saxonilor şi iuţilor (juţilor), migrate de pe ţărmurile nord-vestice ale
Germaniei şi din Iutlanda. În pofida rezistenţei lor îndârjite, migratorii au cucerit în secolele V-
VI cea mai mare parte a Britanniei, întemeind câteva regate. Populaţia celtă şi-a păstrat
independenţa numai în părţile de vest ale Britanniei (Walles, Cornwall), Scoţia şi Irlanda.
În jurul anului 470 Imperiul roman de apus era redus din punct de vedere teritorial
aproape numai la Italia, aflându-se în faţa unei prăbuşiri iminente. Gallia, Spania, Britannia şi
Africa de nord-vest fuseseră ocupate de către triburile germanice care îşi constituiseră aici
formaţiuni statale independente. În august-septembrie 476, mercenarii germanici rugi, schiri,
heruli şi turchilingi din armata romană, conduşi de schirul Odoacru (Odovacar), s-au răsculat şi
l-au detronat pe ultimul împărat roman, Romulus Augustulus.
Odoacru, ales de ostaşii săi rege, a luat în stăpânire întreaga Italie. Prăbuşirea Imperiului
roman de apus din anul 476 marca finalizarea destrămării unităţii politice a Imperiului Roman
de Apus, începută în primele decenii ale secolului V prin restrângerea teritorială gradată datorată
de constituirea pe teritoriul său a unor regate romano-germanice. Stăpânirea lui Odoacru în Italia
a provocat nemulţumirea nobilimii romane datorită exproprierilor funciare la care a fost supusă
şi a reducerii considerabile a rolului său în conducerea statului. La rândul său, Imperiul roman de
răsărit urmărea să-şi restabilească autoritatea în Italia, pentru a reface astfel, măcar în parte,
unitatea Imperiului roman.
Ostrogoţii vor găsi în acest context un teren propice de afirmare istorică. Împăratul
bizantin Zenon a încuviinţat cererea regelui ostrogot Teodoric (vestitul Dietrich von Bern din
poemele epice germanice) de a înlocui cârmuirea lui Odoacru cu o stăpânire ostrogotă care să
recunoască însă autoritatea nominală a Imperiului roman de răsărit în Italia. Teodoric l-a înfrânt
pe Odoacru în 489 şi l-a asediat la Ravenna între 490-493, silindu-l în cele din urmă să împartă
stăpânirea Italiei cu el. În anul 493 Odoacru este ucis la un ospăţ din ordinul lui Teodoric, care
rămâne singurul stăpânitor al Italiei.

2. CONDIŢIILE ISTORICE ALE FORMĂRII RELAŢIILOR FEUDALE

În primele secole ale evului mediu, în Europa apuseană s-a desfăşurat procesul îndelungat
al formării relaţiilor feudale, a căror geneză a avut loc în condiţii istorice complexe.
Triburile germanice, deşi au luat treptat în stăpânire toate provinciile Imperiului roman de
Apus, s-au aşezat în grupuri compacte numai in anumite regiuni. Francii s-au statornicit masiv
între Rin şi Sena, mai puţin între Sena şi Loara şi sporadic la sud de Loara, alamanii în Alsacia şi
in Lorena, iar burgunzii în sud-estul Galiei. Ostrogoţii, iar ulterior longobarzii s-au aşezat în
nordul Italiei. Vizigoţii s-au stabilit neuniform mai întâi în sudul Galliei, iar apoi şi în Spania.
Anglii şi saxonii au ocupat mai ales regiunile din sudul, estul şi centrul Britanniei.
Deşi inferiori ca număr populaţiei romanizate, numărul migratorilor nedepăşind, în
ansamblu, câteva procente din totalul populaţiei, ei au adus o contribuţie însemnată la formarea
popoarelor şi limbilor romanice actuale din Europa apuseană. Esenţa acestui proces de

17
etnogeneză a constituit-o asimilarea de către populaţia romanizată din Gallia, Italia, Peninsula
Iberică, mai numeroasă şi aflată pe o treaptă superioară de cultură materială şi spirituală, a
triburilor germanice de franci, burgunzi, vizigoţi, ostrogoţi, longobarzi etc., iar rezultatul său –
încheierea formării, în ultimele secole ale mileniului I, a popoarelor francez, italian, spaniol şi
portughez. În Britannia, în schimb, anglo-saxonii au supus şi au asimilat sau au împins spre
vestul insulei populaţia celto-romană şi celtică, proces care a stat la baza formării poporului şi a
limbii engleze. Ca urmare a migrării şi a statornicirii lor în Europa apuseană şi a instaurării aici a
dominaţiei lor politice, unele triburi germanice au transmis numele lor unor popoare, ţări şi
provincii. Astfel francii au dat numele lor Franţei, poporului şi limbii franceze iar anglii –
Angliei, poporului şi limbii engleze. Burgundia îşi datorează numele burgunzilor, Lombardia –
longobarzilor, Catalonia, iniţial Gothalania – vizigoţilor şi alanilor, Andaluzia, iniţial Vandaluzia
– vandalilor, iar Essex, Sussex şi Wessex – saxonilor aşezaţi, respectiv în estul, sudul şi vestul
Britanniei.
Triburile germanice rămase pe teritoriul Germaniei, dintre care mai numeroase şi mai
puternice erau cele ale alamanilor, saxonilor, thuringilor şi bavarezilor au format, la rândul lor,
baza poporului german, închegat în ultimele secole ale mileniului I.
Marea migraţie a triburilor germanice a grăbit declinul oraşelor, al activităţii
meşteşugăreşti şi comerciale şi al circulaţiei monetare, contribuind la accelerarea ruralizării
Europei apusene şi la extinderea economiei naturale, iar întemeierea regatelor romano-
germanice pe ruinele Imperiului Roman de Apus a avut ca urmare accentuarea destrămării
unităţii economice a lumii romane. Teritoriul Germaniei de la est de Rin a continuat să rămână
lipsit de viaţă urbană.
În primele secole ale evului mediu, Europa apuseană avea, în ansamblu, un accentuat
caracter rural, imensa majoritate a populaţiei trăind în sate şi având ca principală ocupaţie
agricultura. În oraşele în declin, activitatea meşteşugărească şi comercială era într-un tot mai
pronunţat regres, iar populaţia se redusese mult. Satele libere şi satele dependente sau domeniile
îşi satisfăceau nevoile materiale esenţiale aproape numai prin propriile produse ale economiei
agrare şi ale meşteşugurilor rurale. În condiţiile economiei naturale dominante, comerţul şi
circulaţia monetară erau restrânse şi ocupau o pondere redusă în viaţa economică. Schimbului
intern restrâns îi corespundea un comerţ extern redus. De aceea, în societatea rurală a Europei
apusene din primele secole ale evului mediu, avuţia esenţială o constituia pământul, iar circulaţia
bănească avea o funcţie economică restrânsă şi un rol social redus. Izvor de subzistenţă şi de
bogăţie şi principal mijloc de remunerare a muncii şi a slujbelor, pământul reprezenta baza pe
care se închegau relaţii sociale, atât cele dintre stăpânii funciari şi ţăranii dependenţi, cât şi cele
vasalice, dintre seniori şi vasali.
Migraţia triburilor germanice în Imperiul roman de apus a avut importante consecinţe
sociale. Triburile germanice au contribuit la slăbirea sclaviei din societatea romană şi la
răspândirea instituţiilor societăţii gentilice germanice în regiunile în care s-au statornicit în
grupuri compacte. În acest proces, un rol însemnat a avut luarea în stăpânire de către migratori a
unei părţi a proprietăţilor funciare romane in secolele V-VI. Luarea lor în stăpânire nu a fost însă
generalizată, ci a avut loc îndeosebi în regiunile în care aceştia s-au aşezat în grupuri compacte.
Ea a avut loc prin exproprierea atât a unor mari proprietăţi ale nobilimii romane, lucrate cu
sclavi şi coloni, cât şi a unor pământuri stăpânite de mici proprietari. Pe pământurile expropriate
– între 1/3 şi 2/3 din fondul funciar al unui domeniu sau sat liber – migratorii au luat pământul în
stăpânire în raport cu situaţia lor socială. Marea masă a migratorilor formată din oameni liberi, a
luat pământurile în stăpânire potrivit formelor de organizare a obştii săteşti libere, care au

18
căpătat o largă răspândire. Legiuirile cutumiare burgunde, vizigote, france, longobarde
menţionează obştea sătească (marca, fara), membrii săi (faramani, vicini), lotul de pământ
atribuit acestora prin tragere la sorţi (sors), posedarea în comun de către membrii obştii a pădurii
(silva communis) şi a altor bunuri funciare, dreptul membrilor obştii de a-şi da acordul sau de a
se opune aşezării unui străin în cuprinsul satului etc. În afară de obştile săteşti germanice, în
provinciile fostului Imperiu roman de apus s-au păstrat şi obşti localnice, aflate într-un stadiu şi
mai înaintat de destrămare.
Germanicii s-au stabilit însă şi ca mici proprietari de pământ individuali, asemănători
celor din rândurile localnicilor. Aristocraţia germanică şi membrii gărzilor regilor germanici au
luat, de regulă, în stăpânire domenii sau părţi de domenii imperiale sau ale nobilimii romane,
împreună cu sclavii şi colonii aşezaţi pe ele, folosind, în continuare, munca acestora.
În ansamblu, luarea în stăpânire de pământuri de către triburile germanice stabilite în
provinciile fostului Imperiu roman de apus a avut ca urmare scăderea ponderii proprietăţii
latifundiare romane şi creşterea ponderii micii proprietăţi individuale libere şi a ponderii obştilor
săteşti libere. Contribuind la slăbirea sclaviei din societatea romană şi la răspândirea instituţiilor
gentilice din societatea germanică, marea migraţie a triburilor germanice a creat condiţii
favorabile pentru contopirea unor elemente aparţinând celor două societăţi în destrămare şi
pentru formarea premiselor genezei unei noi societăţi, societatea feudală.

3. GENEZA RELAŢIILOR FEUDALE

Geneza relaţiilor feudale din vestul Europei a constituit un proces complex, desfăşurat în
primele secole ale erei creştine. Acest proces apare ca un rezultat conjugat al adâncirii economiei
naturale, al destrămării structurilor sociale şi politice ale lumii romane şi germanice şi al
migraţiei triburilor germanice în Imperiul roman de apus. Această migraţie s-a soldat pe de o
parte cu formarea unor state medievale timpurii pe teritoriul acestui imperiu, iar pe de altă parte
cu formarea unor noi popoare şi limbi europene.
Procesul complex de trecerea la feudalism în Europa s-a realizat, în esenţă, prin
intermediul a două modalităţi date de apartenenţa sau non-apartenenţa unor teritorii la Imperiul
Roman. Astfel, pe teritoriile care au aparţinut Imperiului Roman de Apus sau de Răsărit
(Bizantin) s-a operat o trecere de la sistemul societăţii antice la feudalism în vreme ce
teritoriile europene care nu au făcut parte din Imperiul Roman nu au cunoscut societatea antică şi
au experimentat o trecere directă de la sistemul societăţii primitive (gentilice) la feudalism.
Între cele două modalităţi de trecere la feudalism nu a existat o graniţă rigidă,
manifestându-se o serie de întrepătrunderi care nu au atenuat însă caracterul oarecum distinct al
acestora. Astfel, pe teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus, feudalismul nu s-a format
numai ca urmare descompunerii societăţii antice (sclavagiste) ci şi datorită destrămării
elementelor de societate gentilică (primitivă) păstrate sau reînviate de triburile germanice
în condiţiile imigrării lor în provinciile imperiului. În Imperiul Bizantin feudalismul s-a
format prin sinteza elementelor societăţii antice cu cele ale societăţii gentilice, ultimele fiind
păstrate sau reînsufleţite de triburile slave. Trecerea triburilor germanice şi slave de la
societatea gentilică la cea feudală a implicat şi participarea unor elemente ale sclavajului
patriarhal.
Geneza relaţiilor feudale constă în formarea proprietăţii funciare feudale şi a celor
două clase sociale principale, clasa feudalilor şi cea a ţăranilor dependenţi.

19
 Declinul economic al oraşelor şi autarhia marilor domenii au generat diminuarea
producţiei în general şi a celei de mărfuri în special, slăbirea legăturilor economice dintre oraş şi
sat şi a circulaţiei monetare, procese care au dus inevitabil la creşterea ponderii economiei
naturale. Migraţiile din Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit au produs mari distrugeri
materiale care au contribuit la ruralizarea majorităţii provinciilor din componenţa lor. Ulterior,
dominarea Mării Mediterane de către arabi începând cu mijlocul sec. al VIII-lea şi incursiunile
arabe şi normande din sec. VIII-IX au determinat generalizarea economiei naturale în Europa. În
condiţiile existenţei societăţii rurale şi a economiei naturale în feudalismul timpuriu, pământul
a devenit bogăţia principală, având un rol decisiv în stabilirea raporturilor sociale. Pe baza
proprietăţii funciare feudale s-au dezvoltat atât relaţiile senioriale, stabilite între proprietarii
funciari feudali şi ţăranii dependenţi ce lucrau aceste pământuri, cât şi relaţiile vasalice, stabilite
numai între proprietarii funciari ce formau clasa conducătoare în societate.
În provinciile fostului Imperiu roman de apus, pe măsură ce munca sclavilor şi a
colonilor a fost înlocuită în exploatarea pământurilor cu cea a ţăranilor dependenţi, acestea
s-au transformat în domenii feudale. Totodată, proprietatea funciară feudală s-a format şi
prin însuşirea de către regalitate, marii proprietari funciari laici, biserică, slujbaşi a
pământurilor micilor proprietari liberi şi ale obştilor săteşti. Pe teritoriul Germaniei de la
est de Rin, proprietatea feudală s-a format, în esenţă, prin însuşirea de către regalitate,
aristocraţie, slujbaşi şi biserică a pământurilor obştilor săteşti şi ale micilor proprietari.
În noile state medievale timpurii constituite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus,
ţărănimea dependentă s-a format din mai multe pături sociale – sclavi cu gospodărie (servi
casati), sclavi eliberaţi înzestraţi cu lot de pământ (lidi), coloni (coloni), mici proprietari liberi şi
membri ai obştilor săteşti intraţi în dependenţă. Atestând existenţa sclavilor înzestraţi cu
gospodărie şi a colonilor şi condiţia lor de inferioritate social-juridică în raport cu cea a
oamenilor liberi, legiuirile longobarde de la mijlocul secolului al VII-lea, ca Edictul regelui
Rothar din anul 643, menţionează că wergeld-ul („darea sângelui” sau tariful de răscumpărare a
vieţii) unui sclav agricol varia între 16 şi 20 de solidi, al unui colon era de 60 de solidi, faţă de
cel al unui longobard liber, care, potrivit unei legi a regelui Liutprand din anul 734, varia între
150 şi 300 de solidi.
Într-o epocă în care bogăţia şi prestigiul în societate erau determinate de întinderea
pământurilor stăpânite şi de numărul oamenilor dependenţi care le lucrau, nobilimea romanică şi
aristocraţia germanică, slujbaşii şi biserica şi-au intensificat eforturile în vederea măririi
proprietăţilor funciare şi a înmulţirii ţăranilor dependenţi. Însuşirea pământurilor obştilor săteşti
şi ale micilor proprietari şi intrarea acestora în dependenţă au avut loc în împrejurări şi pe căi
variate. Destrămarea obştii săteşti, prin formarea proprietăţii alodiale alienabile şi accentuarea
diferenţierii între membrii ei au avut ca urmare scăderea coeziunii şi a solidarităţii obştii, ceea ce
a uşurat însuşirea pământurilor ei şi intrarea membrilor săi in dependenţă. Recoltele slabe,
datoriile, amenzile judiciare şi impozitele, presiunile marilor proprietari funciari mici şi
ecleziastici şi abuzurile slujbaşilor, războaiele interne şi externe etc. sileau pe membrii obştilor
săteşti şi pe micii proprietari, lipsiţi de resurse şi de apărare, să-şi cedeze pământul şi să intre în
dependenţă, pentru a fi luaţi sub „ocrotirea" unui mare proprietar laic sau ecleziastic.
Formele de deţinere a pământului de către ţăranii intraţi în dependenţă erau variate, cea
mai răspândită fiind aceea de precaria (de la precarius-a-um = bun obţinut prin rugăminte),
considerându-se că marele proprietar funciar acorda sau primea lotul de pământ al ţăranului la
„rugămintea'' acestuia, pentru a fi luat în schimb sub „ocrotire”).

20
 Astfel, când ţăranul îşi ceda gospodăria unui mare proprietar, pământul său, transformat
din proprietate în deţinere, era numit precaria oblata; când ţăranul cu pământ puţin sau lipsit de
pământ primea de la marele proprietar un lot, acesta era numit precaria data; o formă combinată
o constituia precaria remuneratoria, prin care marele proprietar, pentru a-1 determina pe ţăran
să-şi cedeze pământul sub formă de precaria oblata îi adăuga un lot suplimentar sub formă de
precaria data. Din punct de vedere al condiţiei sociale, ţăranii precarişti puteau să-şi menţină
libertatea juridică personală s-au să şi-o piardă, ajungând şerbi.
Ponderea păturilor constitutive ale ţărănimii dependente a variat de la o ţară la alta sau de
la regiune la regiune, în funcţie de raportul dintre structurile sociale şi instituţiile societăţii
romane şi cele ale lumii germanice. Astfel, în Spania vizigotă şi în provinciile sudice şi centrale
ale Italiei ostrogote şi longobarde şi ale Galliei france, unde structurile sociale şi instituţiile
societăţii romane s-au păstrat mai puternice, iar cele ale lumii germanice au pătruns mai puţin,
ponderea cea mai însemnată au avut-o sclavii cu gospodărie, sclavii eliberaţi înzestraţi cu pământ
şi colonii, urmaţi de micii proprietari liberi şi de membrii obştilor săteşti intraţi în dependenţă. În
schimb, în regiunile nordice şi estice ale Galliei france, în provinciile nordice ale Italiei ostrogote
şi longobarde, unde migratorii s-au aşezat în grupuri compacte, aducând structuri sociale şi
instituţii ale lumii germanice, ponderea cea mai însemnată au avut-o membrii obştilor săteşti şi
micii proprietari liberi intraţi în dependenţă, urmaţi de coloni şi de sclavii eliberaţi înzestraţi cu
pământ.
În paralel cu cele două categorii ale ţărănimii dependente – şerbii şi ţăranii „liberi în
dependenţă" – s-a păstrat şi pătura în descreştere numerică a „alodiştilor", ţărani care îşi
păstraseră atât libertatea personală cât şi proprietatea funciară.
În Britannia anglo-saxonă, unde sclavia s-a descompus repede după părăsirea provinciei
de către romani, ţărănimea dependentă s-a format, în esenţă, pe baza destrămării obştilor săteşti,
proces care a dus la diferenţierea membrilor acestora şi a uşurat deposedarea lor de către
aristocraţie şi biserică şi intrarea lor în dependenţă. Datorită ritmului mai lent de feudalizare
decât în Europa apuseană continentală, în Britannia s-a păstrat, până spre sfârşitul epocii anglo-
saxone (sec. XI), o ţărănime liberă încă relativ numeroasă, iar ţărănimea dependentă cuprindea
mai multe pături distincte de ţărani: geneatas, datori cu redevenţe în produse, geburas, obligaţi la
prestaţii în muncă, cotsetlas, deţinând un lot mic de pământ şi supuşi la sarcini grele în muncă,
sclavi agricoli. pături insuficient închegate încă într-o clasă a ţărănimii dependente.
Pe teritoriul de la est de Rin al Germaniei, ţărănimea dependentă s-a format, în condiţiile
destrămării obştilor săteşti, prin deposedarea şi intrarea în dependenţă a membrilor lor.
Expansiunea şi cucerirea francă din secolele VI-VIII au accelerat ritmul de feudalizare a
societăţii germane. Îndeosebi supunerea de către franci a saxonilor prin campaniile din anii 772-
804, a fost urmată de deposedări de mari proporţii ale membrilor obştilor libere saxone şi de
confiscări ale pământurilor aristocraţiei saxone, efectuate în folosul regalităţii aristocraţiei france
şi bisericii. De aceea, în raport cu extinderea stăpânirii sau influenţei france, relaţiile feudale au
început să se formeze mai de timpuriu, din secolele VI-VII, în regiunile apusene şi sudice ale
Germaniei, şi ceva mai târziu, din secolele VII-VIII în regiunile nordice şi răsăritene.
Ca şi ţărănimea dependentă, şi clasa stăpânitorilor funciari s-au format din mai
multe pături sociale. În provinciile fostului Imperiu roman de apus, ei s-au format din nobilime
romană, care şi-a păstrat în pofida exproprierilor efectuate de migratori o parte însemnată a
domeniilor sale, din aristocraţie germanică, membri ai gărzilor regale şi alţi slujitori de origine
locală sau germanică aflaţi în serviciul regalităţii şi înzestraţi cu bunuri funciare. Biserica şi-a

21
păstrat posesiunile funciare iar ulterior, în condiţiile consolidării creştinismului, şi le-a extins,
membrii clerului formând feudalitatea ecleziastică.
În Britannia anglo-saxonă, unde nobilimea celto-romană a încetat aproape să mai existe
după părăsirea provinciei de către autorităţile romane şi pe teritoriul Germaniei de la est de Rin,
clasa funciară feudală s-a format, respectiv, din aristocraţie germanică, din membri ai gărzilor şi
alţi slujbaşi ai regalităţii, din membri înstăriţi ai obştilor săteşti. Pe măsura răspândirii
creştinismului şi a organizării şi înzestrării bisericii cu fonduri funciare, s-a format şi o
feudalitate ecleziastică.

Rezumat şi concluzii generale. În primele secole ale erei creştine, triburile germanice
erau împărţite în trei mari ramuri (de nord, de răsărit şi de apus). Migraţia lor spre vest şi
presiunea exercitată asupra frontierelor Imperiului Roman de Apus a fost determinată la sfârşitul
secolului III de un factor extern (migraţia hunilor) şi de o serie de factori interni (creşterea
populaţiei, împuţinarea suprafeţelor de pământ, spiritul războinic favorizat de modul de viaţă,
temperamentul şi religia germanicilor).
Triburile germanice s-au aşezat în cadrul Imperiului Roman de Apus fie în mod paşnic, în
calitate de foederati (aliaţi) ce aveau misiunea de a apăra hotarele imperiului în schimbul
acordării unei suprafeţe de pământ, fie în mod violent, în urma cuceririlor.
În Europa de Apus, trecerea la feudalism s-a făcut pe două căi: direct de la societatea
gentilică la feudalism, în teritoriile care nu intraseră sub dependenţa Imperiului Roman; de la
societatea antică (sclavagistă) la feudalism, în teritoriile ce fuseseră stăpânite de acest imperiu.
Germanicii au contribuit în chip decisiv la schiţarea actualei hărţi etnice şi lingvistice a apusului
Europei.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi succint urmările marii migraţii a triburilor germanice.

2. Arătaţi arealul iniţial de locuire a triburilor germanice şi rezumaţi principalele
caracteristici ale vieţii economice, sociale şi politice a acestora.
3. Prezentaţi triburile componente ale celor trei ramuri principale de populaţii
germanice.
4. Rezumaţi succint istoria vizigoţilor, ostrogoţilor, burgunzilor şi vandalilor.
5. Explicaţi situaţia etnică şi militară din Britannia posterioară retragerii romane.
6. Prezentaţi rolul deţinut de Odoacru în căderea Imperiului Roman de Apus şi evoluţia
sa ulterioară.
7. Arătaţi principalele căi de trecere la feudalism în Europa.
8. Explicaţi căile de formare a proprietăţii funciare feudale în vestul Europei.
9. Explicaţi şi exemplificaţi (folosind terminologia de epocă) căile de formare a clasei
ţărăneşti şi a clasei nobiliare în vestul Europei.

22
 STATELE FEUDALE TIMPURII DIN EUROPA
APUSEANĂ, CENTRALĂ ŞI NORDICĂ ÎN SECOLELE V-XI

Acest curs îşi propune să prezinte succint evoluţia principalelor „regate barbare” care au
stat ulterior la baza creării unor formaţiuni statale importante din Evul Mediu dezvoltat. În
consecinţă, el are următoarea structură: 1. Caracteristici generale ale regatelor barbare; 2.
Regatul ostrogot; 3. Regatul vizigot; 4. Regatul vandal; 5. Statul franc merovingian şi
carolingian; 6. Britannia anglo-saxonă. Cunoştinţele dobândite prin parcurgerea acestei
prelegeri sunt necesare pentru o mai bună înţelegere a procesului de centralizare politică a
statelor din vestul Europei şi din Peninsula Scandinavă.

1. Caracteristici generale ale regatelor barbare

În primele decenii ale stabilirii lor în provinciile Imperiului roman de apus, triburile
germanice, la care nu apăruse încă statul, nu puteau înlocui statul roman cu instituţii proprii de
organizare statală. Sugerând acest stadiu de evoluţie, istoricul roman Paulus Orosius relata că

23
regele vizigoţilor Athaulf (410—415), care plănuia să transforme „Romania” în „Gothia”, şi-a
dat curând seama că „nici nu poate supune în vre-un chip pe goţi legilor, din pricina barbariei lor
neînfrânate şi nici nu trebuie să lipsească statul roman de legi, fără de oare nu poate exista stat”.
Pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus, codificarea legiuirilor cutumiare ale
triburilor germanice - codicele de legi vizigot întocmit în timpul domniei regelui Euric (470-
480), legea salică a francilor (primul deceniu al secolului al VI-lea), reflectă înzestrarea regatelor
romano-germanice cu o organizare juridică scrisă corespunzătoare transformării lor în state.
În noile state constituite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus, structura
instituţiilor politice a variat in funcţie de intensitatea migrării triburilor germanice. În cele mai
multe dintre ele, ca Italia ostrogotă, Spania vizigotă sau Galia francă, unde instaurarea stăpânirii
triburilor germanice a avut loc în forme mai puţin violente, au continuat să funcţioneze o parte
dintre instituţiile romane, cărora li s-au suprapus instituţiile germanice ale triburilor cuceritoare.
În Britania anglo-saxonă, părăsirea provinciei de către romani şi cucerirea ei de către migratori
au avut ca urmare încetarea funcţionării instituţiilor romane şi organizarea regatelor anglo-
saxone aproape numai pe baza instituţiilor germanice. În ansamblu, în statele constituite de
migratori, instituţiile politice germanice au devenit preponderente, oglindind însă starea
stăpânirii triburilor germanice.
Puterea supremă era exercitată de regalitate, instituţie de origine germanică, a cărei
autoritate a crescut considerabil, ca urmare a cuceririi unor întinse teritorii, care i-a adus
domenii funciare numeroase şi bogate, resurse băneşti rezultate din impozite, vămi şi amenzi
judiciare şi prestigiu politic. În aceste condiţii, regele s-a transformat dintr-un şef militar într-un
conducător de stat, regalitatea consolidându-şi totodată caracterul ereditar, oglindit de existenţa
unor dinastii cu durată îndelungată, ca aceea a Merovingienilor la franci (mijlocul sec. V-
mijlocul sec. VIII).
Regalitatea s-a sprijinit, cu precădere, pe aristocraţia germanică care constituia forţa
militară şi politică dominantă şi a colaborat cu nobilimea romană, iar după creştinarea în ritul
bisericii romane sau după trecerea de la arianism la catolicism şi cu clerul catolic, evoluând de
la reprezentarea intereselor aristocraţiei germanice la reprezentarea intereselor proprietarilor
funciari feudali şi ecleziastici, dar şi la a intereselor oamenilor liberi din regatul lor.
Spre deosebire de conceptul roman de drept, care considera statul o instituţie publică (res
publica) iar pe locuitori ca cetăţeni (cives), conceptul germanic de drept socotea regatul o
stăpânire cu caracter patrimonial, dobândită prin cucerire, de care regele putea dispune după
normele succesorale ale dreptului germanic, lăsând-o moştenire fiilor săi, în întregime sau prin
împărţire, iar pe locuitori ca supuşi depinzând personal de rege.
În unele state, ca în Italia ostrogotă, Spania vizigotă sau Galia francă, au fost menţinute
instituţiile centrale romane din domeniul administrativ, fiscal, vamal, edilitar etc., subordonate
autorităţii regale, care asigurau îndeplinirea unor atribuţii ale autorităţii centrale.
Reprezentanţii locali ai puterii centrale erau comitele şi ducele în Galia francă, „comitele
ostrogoţilor în provincie” în Italia ostrogotă, şeriful (gerefa) în Britania anglo-saxonă, care
cumulau atribuţii militare, judiciare, fiscale, administrative. Totodată, s-au păstrat şi unele
instituţii locale de origine romană, mai ales sub forma unor consilii municipale în oraşe. În
mediul rural, conducerea locală se realiza prin funcţionarea unor organisme de origine
germanică, care cuprindeau un număr de gospodării libere, de regulă o sută (centena, hundred).
În cadrul lor se ţineau periodic adunări formate din reprezentanţi ai populaţiei libere din
unitatea teritorială respectivă, care aveau atribuţii judiciare, administrative şi de repartizare a
obligaţiilor faţă de stat. Pe măsura feudalizării şi a scăderii ponderii oamenilor liberi,

24
 însemnătatea adunărilor locale s-a redus treptat, iar în cadrul lor a crescut tot mai mult rolul
reprezentanţilor marilor proprietari funciari.

2. Regatul ostrogot
Regatul ostrogot al lui Teodoric cuprindea, în afară de Italia, şi partea de nord-vest a
Peninsulei balcanice. Deşi Teodoric a fost recunoscut rege al ostrogoţilor (493-526) şi
„împuternicit al Imperiului roman de răsărit pentru Italia”, în realitate el a cârmuit Italia ca un
monarh independent. În deceniile 4-6 ale secolului al VI-lea, Imperiul roman de răsărit a iniţiat o
vastă campanie de recucerire a provinciilor fostului Imperiu roman de apus, în vederea
restabilirii unităţii fostei lumi romane. Această acţiune de „reconquistă” s-a derulat în principal în
timpul domniei împăratului bizantin Justinian (527-565), care a avut norocul să fie slujit de doi
generali foarte capabili, Belizarie şi Narses, care au profitat de dezbinarea şi luptele dintre
regatele romano-germanice din Europa de apus. Acţiunea de reconquistă bizantină va pune capăt
regatului lui Teodoric
După moartea acestuia, în timpul minoratului nepotului său Athalaric (526—535), a avut
loc o intensificare a ciocnirilor dintre grupările aristocraţiei ostrogote pe de o parte şi a nobilimii
romane ce înţelegea să păstreze legăturile cu Imperiul roman de răsărit pe de altă parte, care au
dus la slăbirea statului ostrogot şi au uşurat acţiunea de recucerire bizantină. În prima etapă a
războiului (535-541), armatele imperiale au obţinut succese însemnate, ocupând Dalmaţia,
Sicilia şi Italia peninsulara până la Pad, inclusiv Roma şi Ravenna. În a doua etapă a războiului
(541-552), regele ostrogot Totila zis Baduila (541-552) a luat un şir de măsuri menite să
slăbească poziţiile marilor proprietari funciari romani, care sprijineau recucerirea lui Justinian si
să atragă de partea sa ţărani liberi, coloni şi sclavi. Totila a eliberat numeroşi sclavi şi i-a înrolat
în armata sa, mai ales în timpul asedierii Romei de câtre ostrogoţi (545-546). Datorită acestor
măsuri, ostrogoţii au reuşit ca între anii 542-551 să recucerească cea mai mare parte a Italiei
centrale şi sudice (inclusiv Roma), insulele Sardinia şi Corsica şi să debarce în Sicilia. Victoriile
ostrogoţilor au determinat Imperiul roman de răsărit să mobilizeze o armată numeroasă,
comandată de generalul Narses, care a înfrânt pe ostrogoţi, slăbiţi de războiul îndelungat, la
Tadinae (552). În ultima etapă a războiului (552-562) armatele imperiale au înfrânt resturile
armatei ostrogote şi au recucerit întreaga Italie. Pentru a restaura regimul social-politic şi militar
roman, Justinian a luat un şir de măsuri cuprinse în actul intitulat Pragmatica Sancţiune (554).
În primăvara anului 568, longobarzii, aşezaţi de la mijlocul secolului al VI-lea în
Panonia, conduşi de regele Alboin (cca. 560-572), au pătruns în Italia. După mai multe războaie,
la începutul secolului al VII-lea s-a ajuns la un condominiu între Imperiul de răsărit şi
longobarzi, Italia bizantină păstrând exarhatul Ravennei, ducatele Istriei, Veneţiei, Genovei,
Pentapolei (Pentapolisului), Romei şi Neapolelui, o parte din Italia de sud şi insulele Sicilia,
Sardinia şi Corsica, iar Italia longobardă cuprinzând nordul, centrul şi o parte din sudul ţării.
Statul longobard era format din regatul longobard propriu-zis, care cuprindea Italia nordică şi o
parte din cea centrală şi ducatele din Spoleto şi Benevent.

3. Regatul vizigot
Până la începutul secolului VI, regatul vizigot cuprindea sudul şi centrul Galliei şi cea
mai mare parte a Spaniei. După ce francii cuceresc în 507-508 Gallia centrală şi sudică, vizigoţii
nu mai deţin în această provincie decât regiunea de coastă din sud, numită Septimania iar regatul
lor intră în declin. Regatul vizigot s-a transformat astfel dintr-un stat gallo-hispanic ce avea
capitala la Toulouse, într-un stat aproape numai hispanic, cu capitala la Sevilla, apoi la Toledo.

25
 Profitând de luptele interne din regatul vizigot, armatele Imperiului roman de răsărit au
ocupat partea de sud-est a Spaniei, cu oraşele Cordoba şi Cartagena (550-554). Energicul rege
Leovigild (568-586) a izbutit să recucerească de la bizantini Cordoba şi Malaga iar în anul 585 a
izbuti să anexeze regatul suevilor, poziţionat în nord-vestul Peninsulei Iberice. Fiul său,
Recared I (586-601) adoptă în anul 589 creştinismul de rit catolic, obţinând un sprijin din partea
Bisericii împotriva turbulentei nobilimi vizigote ce era încă adepta ereziei ariene. Treptat, nobilii
şi vizigoţii de rând vor trece la catolicism iar regatul vizigot din Spania va deveni un fel de stat
roman aflat în declin.
Regele Wamba (672-680) încearcă să întărească formele de cultură şi organizare
germanică în regatul vizigot dar conflictele interne, reducerea armatei, creşterea puterii
aristocraţiei şi a discrepanţei dintre săraci şi bogaţi slăbesc ireversibil puterea regatului vizigot.
De aceea, cei 90.000 războinici ai ultimului rege vizigot Roderic sunt înfrânţi la 19 iulie 711 de
cei 7.000 de războinici arabi conduşi de Tariq ibn Ziayd în apropiere de Rio Barbate. Odată cu
cucerirea Spaniei de către arabi, regatul vizigot dispare din istorie.

4. Regatul vandal
Conduşi de excepţionalul rege Genseric sau Geiserich (389-477), circa 15-20.000 de
luptători vandali trec Gibraltarul în 429, fără să întâmpine rezistenţă armată şi se stabilesc de-a
lungul coastei nord-africane unde întemeiază un regat cu capitala la Cartagina. Băştinaşii berberi
i-au primit ca pe nişte eliberatori iar romanii au fost nevoiţi să încheie cu ei o alianţă (foedus). În
anul 455 vandalii ocupă şi jefuiesc Roma timp de 14 zile, iar flota lor realizează timp de decenii
o adevărată blocadă maritimă a Italiei.
Statul vandal intră în declin odată cu moartea lui Genseric. Incapacitatea urmaşilor săi
Hundrich, Gunthamund, Thrasamund, Hildrich, clima africană greu de suportat pentru nişte
oameni veniţi din ţinuturile Mării Baltice, epidemiile dese, atacurile triburilor berbere de la
hotare, conspiraţiile nobilimii romane şi certurile dintre facţiunile aristocratice vandale au făcut
ca regatul vandal să devină o pradă uşoară pentru bizantini. În aceste condiţii, armata imperială
bizantină condusă de genialul general Belizarie a debarcat în Africa de nord şi a înfrânt pe
vandali în apropierea Cartaginei, la Ad decimum şi la Tricamarum (toamna anului 533), luându-l
prizonier pe ultimul rege vandal, Gelimer. Până în primăvara anului 534 armata bizantină a
ocupat în întregime Africa vandală şi insulele Sardinia, Corsica şi Baleare, punând capăt
existenţei istorice a regatului vandal.
Stăpânirea Africii vandale, a Spaniei vizigote şi a Italiei ostrogote de către bizantini nu a
avut sorţi de izbândă pe termen lung datorită deosebirilor de natură economică, socială, politică
şi spirituală, ce s-au accentuat necontenit între Bizanţ pe de o parte, occidentul Europei şi nordul
Africii pe de altă parte.

5. Statul franc merovingian şi carolingian

Aşezaţi în calitate de federaţi ai Imperiului roman în Toxandria, la sud de gurile Rinului
(358), francii salieni s-au extins treptat între cursul inferior al Rinului si Somme, având drept
centre mai importante Tournai si Cambrai. Pe la mijlocul secolului al V-lea, francii ripuari s-au
aşezat în regiunea din jurul oraşului Köln. În timpul regelui franc salian Chlodovech (Clovis)
(481-511) din dinastia Merovingienilor, francii au luat în stăpânire cea mai mare parte a Galliei.
În 486 Chlodovech a înfrânt la Soissons pe Siagrius, un fost guvernator roman devenit „rege al
romanilor” din Gallia de nord-vest, ale cărui posesiuni le-a anexat, iar pe la 496 a învins pe
alamani şi a ocupat regatul alaman din Alsacia. Atrăgându-şi o parte din nobilimea şi din clerul
galo-roman din Gallia vizigotă, Chlodovech a izbutit să-i înfrângă pe vizigoţi în bătălia de la

26
Vouillé (507) şi, cu excepţia Provenţei şi a Septimaniei, să ocupe toate posesiunile vizigote de la
sud de Loara. Ulterior, francii au cucerit Thuringia (531) şi Burgundia (532-534), au silit pe
ostrogoţi să le cedeze Provenţa (536) si, pe la mijlocul secolului, şi-au impus dominaţia asupra
saxonilor, bavarezilor şi suabilor. Astfel, către mijlocul secolului al VI-lea, regatul franc ajunsese
cel mai întins şi cel mai puternic stat din Europa apuseană.
La moartea întemeietorului statului franc, Chlodovech (511), potrivit conceptului
patrimonial germanic despre stat, cei patru fii ai săi au împărţit statul franc în patru regate
separate, regrupate ulterior în regatele Neustriei, Austrasiei şi Burgundiei.
În a doua jumătate a secolului al VII-lea, ca urmare a reducerii necontenite a fondului
funciar al regalităţii, secătuit datorită împărţirii de danii făcute „fidelilor”, regii merovingieni,
lipsiţi tot mai mult de mijloacele materiale ale exercitării puterii, s-au transformat din regi
efectivi în „regi trândavi". Locul lor în conducerea statului a fost luat de o grupare a aristocraţiei
condusă de administratorul palatului sau majordom (major domus). Din ultimele decenii ale
secolului al VII-lea un rol tot mai însemnat a revenit majordomilor din regatul Austrasiei, aleşi
din rândurile familiei Arnulfinilor şi, îndeosebi, lui Pepin al II-lea de Herstal (680-714). După
moartea sa, funcţia de majordom al Austrasiei a fost luată de fiul său natural, Carol Martel (715-
741), de la al cărui nume provine denumirea dinastiei carolingiene. Acesta a restabilit unitatea
statului franc şi, prin victoria repurtată asupra arabilor la Poitiers (732), a oprit expansiunea arabă
la nord de Pirinei. Fiul său, majordomul Pepin cel Scund (741-751) a înlocuit dinastia
merovingiană, care domnea numai cu numele, cu dinastia proprie în 751, an în care a fost ales
rege.
Fiul său, Carol cel Mare (768-814), a purtat numeroase campanii de cucerire. În urma
campaniei din Italia din anii 773-774, el a alipit statului franc regatul longobard, luându-şi titlul
de „rege al francilor şi al longobarzilor si patriciu al romanilor". Profitând de luptele interne din
Spania arabă, francii au făcut în anul 778 o expediţie la sud de Pirinei, dar eşecul din faţa
Zaragozei i-a silit să se retragă. Cu prilejul retragerii, ariergarda francă, condusă de „prefectul"
mărcii Bretaniei, Hruotland, a fost surprinsă şi nimicită în defileul de la Roncevaux de către
muntenii basci din Gasconia, episod care a constituit, sub o formă remaniată, subiectul poemului
epic Cîntecul lui Roland. În urma unor noi expediţii întreprinse între 785 şi 812, francii au
cucerit de la arabi partea de nord-est a Spaniei, cu Barcelona, punând bazele mărcii Spaniei.
O rezistenţă mult mai puternică a întâmpinat expansiunea francă din partea saxonilor,
care ocupau ţinuturile din nord-vestul Germaniei, saxonii aflându-se în faza destrămării
organizării gentilice şi a apariţiei claselor sociale. După un război aproape neîntrerupt de mai
bine de trei decenii (772-804), Carol cel Mare a anexat Saxonia.
Francii au organizat împotriva avarilor, care îşi aveau centrul stăpânirii în Panonia, mai
multe expediţii între 791 şi 808, in urma cărora aceştia au fost înfrânţi, iar o parte din ţinuturile
stăpânite de ei a fost ocupată, constituind nucleul „mărcii de răsărit” (viitoarea Austrie).
În urma acestor campanii, la sfârşitul secolului al VIII-lea, în cuprinsul statului franc se
găseau reunite Galia, Italia nordică şi centrală, Spania de nord-est precum şi întinse ţinuturi de la
est de Rin. Papalitatea se afla şi ea sub protecţia regelui franc. Cu prilejul venirii lui Carol cel
Mare la Roma, papa l-a încoronat, iar populaţia din Roma l-a aclamat, potrivit tradiţiei romane,
pe suveranul franc ca împărat roman, la 25 decembrie 800. Renovatio Romani Imperii
reprezenta, însă, numai o restaurare nominală a Imperiului roman. Prin structura sa teritorială şi
prin instituţiile sale politice, noul imperiu era de fapt un imperiu franc carolingian, o continuare a
regatului franc merovingian. El nu cuprindea decât o parte a fostului Imperiu roman de apus, în
schimb stăpânea teritoriul Germaniei de la Rin până la Elba, centrul său de greutate deplasându-

27
se din bazinul occidental al Mediteranei spre Galia, care reprezenta nucleul puterii sale, şi spre
Germania.
Creat de o personalitate de excepţie, Imperiul Carolingian a supravieţuit mai puţin de
jumătate de secol după moartea întemeietorului său datorită incapacităţii urmaşilor săi. Acest
imperiu s-a dezmembrat în 843 prin tratatul de la Verdun în patru state componente: Italia,
Lotharingia (Lorena), Germania, Franţa.

6. Britannia anglo-saxonă

Retragerea administraţiei şi armatei romane din Britannia în anul 407 a facilitat

pătrunderea anglo-saxonilor în insulă, în condiţiile în care populaţia celtă şi celto-romană era
dezorganizată şi dezmembrată politic, fiind totodată atacată de triburile picţilor şi scoţilor din
nordul insulei. Originare din peninsula Iutlanda şi, respectiv, regiunea Schleswig-Holstein,
triburile de iuţi (juţi) şi anglo-saxoni au început să migreze în Britannia pe la jumătatea
secolului al V-lea. Aşezarea anglo-saxonilor şi juţilor în Britannia s-a făcut în două etape
principale, pe parcursul unui secol şi jumătate, având ca rezultat formarea mai multor state.
În prima etapă (449-519), după lupte aprige cu celţi, migratorii au reuşit să înfiinţeze
patru regate şi anume Kent, înfiinţat de juţi, Sussex, Wessex înfiinţate de saxoni şi East Anglia,
înfiinţat de angli. La capătul unei lungi perioade de lupte, celţii obţin prima lor victorie
importantă la Mons Badonicus, pe care legenda o atribuie celebrului rege Arthur. Această
victorie a fost atât de categorică, încât atacurile migratorilor au fost oprite pentru o perioadă de
30 de ani.
În a doua etapă (552-600) a cuceririi Britanniei, anglii au întemeiat regatele Mercia şi
Northumberland (Northumbria) iar saxonii regatul Essex. Populaţia celtică ce nu a fost supusă
a fost împinsă spre vestul şi nordul insulei în Devon, Cornwall, Wales şi Scoţia, de unde a luptat
în secolele următoare cu nou createle regate şi cu statul englez. Prin Cornwall, o parte din celţi
au emigrat în Peninsula Armorica de pe continent, căreia i-au schimbat numele în Bretagne
(Bretania).
Formarea celor şapte state – HEPTARHIA – a fost urmată de o lungă perioadă de lupte
interne pentru supremaţie, lupte ce au condus în cele din urmă la unificarea politică a anglo-
saxonilor. În secolul IX s-a impus definitiv regatul Wessex (care va deveni ulterior nucleul
statului anglo-saxon unificat) prin regele Egbert (802-839) care crescuse la curtea lui Carol cel
Mare. În vremea sa încep atacurile danezilor asupra Angliei, care debutaseră prin prădarea
mănăstirii Lindisfarne (793), an care marchează convenţional începutul erei vikinge.
Danezii încep cucerirea sistematică a Angliei începând cu anul 866, atacurile lor fiind oprite
temporar de nepotul lui Egbert, Alfred cel Mare (871-899).
După o perioadă de recrudescenţă a atacurilor daneze la începutul secolului al XI-lea,
care au avut ca rezultat constituirea unei uniuni dinastice de scurtă durată între Danemarca,
Norvegia şi Anglia, având în frunte pe regele danez Knut cel Mare (1013-1035), Anglia şi-a
redobândit independenţa iar tronul a revenit lui Eduard Confesorul (1042-1066) din vechea
dinastie anglo-normandă.

28
 Concluzii generale. Constituirea aşa-ziselor „regate barbare” în vestul Europei şi în
nordul Africii nu a reprezentat o discontinuitate cu istoria Imperiului Roman de Apus, deoarece
germanicii, mult inferiori romanilor în materie de cultură şi de civilizaţie, au fost nevoiţi să
adopte şi să adapteze atât instituţiile economico-fiscale şi administrative, cât şi diverse elemente
de cultură şi de civilizaţie existente în statul roman.
Regatul ostrogot, constituit pe teritoriul Italiei, a fost creat de regele Teodoric cel Mare
(Dietrich von Bern = Verona) din eposul medieval timpuriu germanic. În cadrul acestui regat, a
avut loc o fuziune a elementelor de cultură şi civilizaţie gote şi romane, cu preponderenţa celor
romane. Sfârşitul acestui regat s-a datorat dorinţei împăratului bizantin Justinian (527-565) de a
recuceri teritoriile ce aparţinuseră Imperiului Roman de Apus.
Regatul vizigot, mai întâi galo-hispanic iar ulterior hispanic, a fost constituit mai cu
seamă datorită priceperii şi energiei regelui Alaric I. Vizigoţii au fost izgoniţi de franci din Gallia
şi au constituit în Spania un regat independent, care a supravieţuit în condiţiile manifestării
cvasi-permanente a unor lupte pentru supremaţie între nobilime şi regalitate, a exploatării
păturilor de jos şi a unei economii devenită în general ineficientă după alungarea evreilor, până în
anul 711, când a fost cucerit de către arabi.
Regatul vandal din nordul Africii a fost o creaţie politică exotică, datorată aproape în
totalitate însuşirilor de conducător genial a regelui Genseric (Geiserich). Urmaşii săi, care nu au
avut nici pe departe calităţile acestuia, nu au putut rezista încercărilor de recucerire metodică
întreprinse de bizantini, ultimul lor rege, Gelimer, fiind luat prizonier de către vestitul general
bizantin Belizarie.
Statul franc a fost formaţiunea politică cea mai durabilă întemeiată de către triburile
germanice şi a avut un rol capital în conturarea destinului Europei occidentale. Statul franc
merovingian a devenit apărătorul papalităţii, iar dinaştii statului franc carolingian au oprit
expansiunea arabă în Gallia. Carol cel Mare a refăcut parţial hotarele Imperiului Roman de Apus.
Britannia anglo-saxonă a fost împărţită într-un conglomerat de state ce luptau între ele
pentru supremaţie (Kent, Sussex, Wessex, Essex, East Anglia, Mercia şi Northumberland). În
secolul X s-a impus în mod definitiv regatul Wessex. Danezii cuceresc Britannia (Anglia), care
îşi redobândeşte independenţa în vremea lui Eduard Confesorul.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi structura duală a instituţiilor politice din regatele barbare.

2. Arătaţi specificul puterii regale în regatele barbare şi diferenţa între conceptul roman
şi conceptul barbar de stat.
3. Rezumaţi succint structura organelor administraţiei locale în Gallia francă; Italia
ostrogotă şi Britannia anglo-saxonă.
4. Prezentaţi succint istoria regatelor ostrogot, vizigot şi vandal.
5. Arătaţi momentele principale din istoria Galliei merovingiene.
6. Rezumaţi succint istoria statului carolingian.
7. Prezentaţi cele două etape ale cuceririi Britanniei de către juţi şi anglo-saxoni, ca şi
evoluţia ulterioară a Heptarhiei.

29
 ŢĂRILE SCANDINAVE ÎN SECOLELE IX-XI

Normanzii (vikingii) au reprezentat ultimul val de migratori germanici care au afectat

Europa. Iscusiţi navigatori şi valoroşi războinici, aceştia au reuşit să organizeze politic
teritoriile slavilor de răsărit (varegii suedezi), să cucerească Anglia, să se stabilească în nordul
Franţei, să jefuiască toată Europa occidentală şi nordul Africii, să creeze prima republică din
Europa (Islanda, creaţie a vikingilor norvegieni) şi să ajungă în America înaintea lui Cristophor
Columb (Eric cel Roşu şi Leif cel Norocos, vikingi norvegieni). Contribuţia lor la crearea unor
forme de cultură şi civilizaţie în Occident a fost apreciabilă.

1. Normanzii. Origini şi dezvoltare

Prin denumirea de normanzi (oamenii nordului) se înţelege un conglomerat de triburi de

origine germanică, aşezate în nordul Europei, în jurul Mării Baltice. Printre acestea se numărau:
anglii, saxonii, frizii, iuţii, horuzii, nordharii (strămoşii norvegienilor), suionii (strămoşii
suedezilor), gretarii, danii etc. a căror cultură materială şi limbă vorbită erau foarte
asemănătoare. Leagănul popoarelor germanice a fost Peninsula Scandinavă, unde existenţa unor
aşezări este atestată de săpăturile arheologice, încă din epoca bronzului (2000-900 î.Hr.).
Triburile mai sus menţionate le găsim figurau în izvoare în secolele 1-IV e.n. Prima etapă a marii
migraţii a popoarelor a făcut ca o parte din aceste triburi prin deplasarea lor în Britannia, să-şi
creeze un stat cu o istorie proprie, altele să se strămute pe continent, astfel că din secolul al VI-
lea prin oamenii nordului se înţelegeau numai popoarele scandinave. Numele vine de la triburile
aşezate în Norvegia (nordhr-wegr = calea nordului), numite Nordhmadhr (oameni din Nord, sau
simplu Nordman). Cronicarii franci au extins denumirea şi. asupra danezilor aşezaţi în Scania,
care în cursul secolului al VI-lea au ocupat Halland, Blikinge. insula Bornholm, Iutlanda şi cea
mai mare parte care închide intrarea în Marea Baltică, dându-i forma latină de Normannus.
Între secolele IX-XI normanzii sunt cunoscuţi şi sub numele de vikingi. Şi de data aceasta
numele a fost dat tot de norvegieni. Aceştia, în jurul anului 800, au întemeiat o formaţiune
politică în apropierea fiordului Oslo numită Wiken, de aici, conform unor interpretări, şi
denumirea de viking dată locuitorilor (de la cuvântul vik = fiord, în norvegiană, fjørd). Alţi

30
specialişti înclină să creadă că viking se traduce corect prin „expediţie războinică întreprinsă pe
mare”, de unde a derivat apoi cuvântul de războinic (vikingr). Aşa se explică de ce, odată cu
migraţia din secolul al IX-lea, danezii figurează şi ei printre vikingi. În ce priveşte suedezii, ei au
fost desemnaţi cu numele de varegi, adică negustori sau luptători, deoarece ei şi-au făcut apariţia
la Constantinopol, trecând prin teritoriile slavilor de răsărit, ca mercenari şi negustori în acelaşi
timp (Voeringjar). VARJAG
Migrarea normandă, spre est şi spre vest, a fost pregătită de două secole de evoluţie. Este
vorba de o societate care, în chip sporadic, intrase deja în legătură cu popoarele şi statele de pe
continent. Perioada premergătoare, aşa numita civilizaţie Vendel (sec. VI-VIII), este marcată de
numeroase schimburi materiale ce au existat între normanzi şi Europa occidentală, ceea ce
dovedeşte că istoria normanzilor este strâns legată de dezvoltarea generală a istoriei Europei,
lucru firesc dacă ţinem .seamă că, încă de timpuriu, populaţiile din nord veniseră în contact cu
egiptenii, grecii şi romanii. În mormintele de la Vendel (lângă Uppland) s-au găsit arme, bucăţi
de sticlă, stofe, provenite din Gallia sau chiar din regiuni mai depărtate. Desenele ornamentale
de pe obiectele aflate în .aceste morminte atestă şi ele cunoaşterea Europei occidentale de către
normanzi. Din această perioadă datează celebrele morminte-corabie de femei de la Tuna
(Västmenland-Suedia), a căror inventar este o mărturie nu numai a legăturilor cu continentul, ci
şi cu lumea orientală. Împrumuturile culturale au fost şi ele frecvente. În motivele picturale de
pe pietrele funerare din Gotland (Suedia), mai ales cele datând din secolul al XIII-lea, se
întâlnesc reprezentate Valhalla şi scene din legenda Niebelungilor, proprie germanilor de pe
continent. Din perioada Vendel datează şi unele încercări de colonizare. În secolul al VI-lea
danezii au atacat în două rânduri coastele Galiei de nord, în 528 şi 574. Amândouă incursiunile
au fost respinse. Gotlandezii, însă, între 650 şi 800 au întemeiat câteva aşezări în nord-vestul
Lituaniei, ca: Grobin, Apuole, Elbing. Dar expediţiile normande abia cu secolul al IX-lea, odată
cu perioada vikingă, au căpătat un caracter violent. Un călugăr irlandez nota: ,,bărbaţi şi femei,
tineri şi bătrâni, nobili şi ţărani, fiecare a suferit în casa sa cazne, lovituri şi împilări din partea
acestor oameni îndrăzneţi, sălbatici, străini şi cu totul păgâni. Cuvintele reflectă spaima generală
ce cuprinsese mulţimea la apariţia unor noi incursiuni. Fenomenul migrării, însă, nu a rezultat
din cruzime şi sălbăticia vikingilor, ci dimpotrivă, el a fost urmarea evoluţiei social-economice şi
politice la care ajunseseră normanzii în secolele IX-XI.

2. Dezvoltarea social-economică şi politică popoarelor scandinave

În această perioadă danezii, norvegienii şi suedezii au cunoscut o creştere a producţiei

agricole în regiunile cu climă mai blândă.
Vecinătatea mării, ţărmurile adânc crestate au făcut din normanzi navigatori iscusiţi. Ei au
contribuit la îmbunătăţirea tehnicii navale aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice de la
Nydam, Gokstad şi Oseberg. Normanzii au inventat chila, precum şi unele aparate de bord care
le permiteau să se orienteze, chiar şi în zilele cu ceaţă. Ambarcaţiuni uşoare dar stabile, corăbiile
vikinge puteau să plutească atât pe mările agitate cât şi pe fluvii. În prelucrarea lemnului,
normanzii s-au dovedit meşteri iscusiţi, corăbiile, casele, mobilierul fiind totodată împodobite cu
sculpturi deosebit de frumoase, atestând o adevărată artă in lemn.
Prelucrarea fierului, deşi la popoarele nordice a apărut târziu, în secolul I, a cunoscut o
dezvoltare rapidă, iar între secolele VI-IX un înalt grad de specializare. Armele de provenienţă
normandă erau considerate în Europa ca fiind executate cu o măiestrie deosebită şi având o
rezistenţă mai mare. Ele sunt cunoscute datorită numeroaselor exemplare găsite în mormintele

31
varege (de pildă Staraia-Ladoga, Gnezdo) şi din miniaturi reprezentând normanzi înarmaţi.
Săbiile normande pot fi uşor recunoscute, ele fiind împodobite cu diferite figuri geometrice
(cruci, cercuri, spirale ce aveau un scop magic, de îndepărtare a spiritelor rele. În marea lor
majoritate erau însemnate cu caractere runice, fapt ce uşurează recunoaşterea lor.
Aşezările descoperite, fie în Danemarca, fie în Suedia atestă diferenţierile sociale din
cadrul societăţii normande. Primul tip de aşezări, care trebuie să fi fost şi cele mai numeroase, îl
formează satele, ele presupunând existenţa mai departe a unor forme comunitare de viaţă. Satele
erau populate de cultivatori liberi (bondi). Pământul arabil se întindea în jurul satului, protejat
printr-o palisadă de lemn. Alt tip de aşezare îl constituie gospodăriile mari, un fel le ferme
risipite, aparţinând unor familii de oameni bogaţi (jarli), care cultivau pământul cu ajutorul
mâinii de lucru aservite. În secolul al X-lea un loc important îl ocupau porturile cu caracter
comercial şi meşteşugăresc, printre care se numărau Birka (Suedia), Hedeby (Danemarca),
Kaupang (Norvegia), Holingstedt (Danemarca). Ele se aflau în apropierea unei fortificaţii şi
aveau o suprafaţă redusă; multe erau formate dintr-o singură stradă. Casele şi prăvăliile,
construite din piatră şi lemn, erau aşezate cu faţa spre apă, fiecare având un mic debarcader.
Danezii, norvegienii şi suedezii aveau un mod de viaţă asemănător, vorbeau o limbă
apropiată, aveau aceleaşi credinţe. DANSK TUNGA, GAMMEL NORSK La fel ca la toate
popoarele germanice, zeul principal era Odin, din care se credea că descind regii şi preoţii. Alte
divinităţi adorate de normanzi erau : Thor, zeul tunetului, Frey, zeul fertilităţii (avea şi o variantă
feminină, Freya), Baldr, zeul luminii şi al veseliei etc. Centrul religios îl forma templul din
Uppsala, cel mai însemnat şi cel mai vechi sanctuar al cultului păgân din lumea scandinavă.
Aşa cum însăşi organizarea lor social-economică o cerea, normanzii erau conduşi de un
rege (konung). Regalitatea de tip tribal s-a transformat cu timpul într-o regalitate de stat. ÎN
DANEMARCA, prima formaţiune statală s-a constituit în cursul secolului al VI-lea în insula
Sjaelland, cu capitala la Lejre. Statul nu a avut o stabilitate politica. El s-a destrămat şi a fost
refăcut abia în secolul al IX-lea sub regele danez Godfred. Sub Harald Dinte Albastru (940-986
aproximativ) statul s-a întărit, iar regele a adoptat creştinismul.
ÎN NORVEGIA, primele formaţiuni statale au apărut la sfârşitul secolului al VIII-lea în
regiunile Oslo şi Trondheim. Diferitele stătuleţe şi uniuni de triburi s-au unit sub Harald Păr
Frumos (868-930) într-un singur stat. Dar o unificare trainică a Norvegiei s-a realizat abia la
sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea sub Olaf Trryggfesson (995-1000). De
numele lui se leagă şi introducerea creştinismului în Norvegia, dar norvegienii au continuat încă
multă vreme practicile păgâne. În tot acest timp Norvegia a trebuit să lupte contra tendinţelor de
cucerire ale Danemarcei, fiind încorporată pentru prima dată în acest stat în 930.
ÎN SUEDIA este cunoscută dinastia de la Uppsala începând cu secolul al X-lea, dar
reprezentanţii ei erau mai mult nişte şefi de trib. Primul rege atestat de izvoare este Olaf
Skotkonung (965-1022), care a impus poporului creştinarea. Prin adoptarea creştinismului de rit
catolic ţările nordice au intrat în circuitul politic al ţărilor Europei occidentale.

3. Expediţiile normande

Accentuarea diferenţelor sociale şi apariţia statelor constituie doar una dintre explicaţiile
migraţiei normande. În fapt, membrii unei societăţi obişnuiţi cu forme sociale egalitare nu
acceptau uşor subordonarea şi, de aceea, plecau în căutarea unor noi teritorii. O altă explicaţie
constă în creşterea numărului populaţiei, ceea ce făcea ca bunurile materiale să nu mai fie
îndestulătoare pentru toată colectivitatea. La acest fapt, trebuie adăugată psihologia războinică a

32
vikingilor, setea lor de aventură şi credinţa religioasă conform căreia cei căzuţi în bătălie aveau
parte de bucuriile din raiul lui Odin.
Expansiunea vikingă a fost uşurată şi de situaţia politică din Europa occidentală, unde
slăbiciunea statelor succesorale ale Imperiului Carolingian şi necontenitele lupte dintre regatele
anglo-saxone făceau imposibilă realizarea unui front comun contra războinicilor nordici.
Expansiunea normandă s-a făcut în trei direcţii principale. Danezii au atacat coastele
învecinate dinspre nord-vest şi sub-vest, norvegienii s-au îndreptat, potrivit aşezării lor
geografice, înspre nord, iar suedezii au pornit spre sud-est, în căutarea unui nou drum comercial
spre Constantinopol.
DANEZII au atacat concomitent Franţa şi Anglia, pătrunzând pe gurile fluviilor Sena,
Loara, Tamisa. Expediţiile au început în anul 793 când vikingii pradă mănăstirea
Lindisfarne de pe coasta de nord a Angliei. Acest an marchează convenţional în istorie
începutul erei vikinge. Din 820 jafurile se repetă asupra mănăstirii Noirmoutier, situată pe o
insulă din sudul Franţei. Aceste razii ţineau de un obicei numit Strand hugg, care dădea dreptul
navigatorilor vikingi să se aprovizioneze în locul unde acostau. Cu timpul ele s-au transformat în
adevărate expediţii nu numai de jaf, ci şi de cucerire. Între 841 şi 872 danezii ocupă teritoriul de
la nord de fluviul Humber, după ce devastează Kent, Hampshire şi Dorset. În aceeaşi perioadă, ei
pustiesc Nantes, Chartres, Paris, iar în 881 ajung până la Aachen, unde pradă mormântul lui
Carol cel Mare. Pentru a pune capăt acestor atacuri. regele Carol cel Simplu a cedat căpeteniei
vikinge Rollon, provincia din nord-vestul Franţei numită de atunci Normandia (Tratatul de la
Saint-Clair sur Epte din 911).
NORVEGIENII au cucerit în cursul secolului al IX-lea insulele Faröer, Shetland, Orcade
(Orkney), Hebride. Între 830 şi 839 au ocupat Irlanda, iar în 870 s-au stabilit în Islanda unde au
întemeiat un stat cu capitala la Reykiawik. Pornind din Islanda, vikingul norvegian Erik cel Roşu
a descoperit în 931 Groenlanda (981). Fiul său, Leif cel Norocos, a ajuns în jurul anului 1.000 pe
coastele Labradorului, într-o regiune pe care a numit-o Vinland.
SUEDEZII s-au implicat în expediţii ce au avut un caracter mai paşnic. În secolele IX-X
varegii şi-au croit drumul spre Imperiul Bizantin trecând peste teritoriile slavilor de răsărit. Din
Golful Finic ei au navigat pe fluviile Neva, Nipru şi Volga, dând naştere la drumul comercial
numit ,,de la varegi a greci”.
Rus, Rusia, din vb. Roslagen = a vâsli. Al-Rus (Arab), Saqualiba, Rhos (Grec.) – „om
blond, om cu părul roșu”. OLEG derivat din Helgi, OLGA derivat din Helga), Rurik (Hrøekr).
Konopas = grindul Dranov, i-la Razelm, Selinas (Sulina), Constantia.
Migrarea normandă a avut urmări complexe. Normanzii au întemeiat în cursul expansiunii
lor unele centre de schimb şi au contribuit la dezvoltarea relaţiilor comerciale iar ţinuturile de la
Marea Nordului şi Marea Baltică devenind noi zone comerciale. Totodată, normanzii s-au făcut
intermediari ai negoţului dintre Europa nordică, răsăritul rusesc, Bizanţ şi califatul arab În
atacurile lor succesive şi nevoia unei apărări locale, vikingii au accelerat cristalizarea relaţiilor
feudale în Europa apuseană şi au determinat în mare parte unificarea statelor anglo-saxone.
Migraţia a contribuit la formarea unor state noi, mai cu seamă a celor trei state Danemarca,
Norvegia şi mai ales Suedia. În regiunile în care s-au aşezat, normanzii au dovedit o deosebită
capacitate de adaptare la condiţiile social-economice locale, însuşindu-şi instituţiile noi pe care le
întâlneau, fapt care a uşurat contopirea lor cu populaţiile autohtone cucerite (de pildă în Rusia şi
Normandia).

33
 Rezumat şi concluzii generale. Normanzii (vikingii), din ramura nordică a triburilor
germanice, au avut o influenţă considerabilă asupra destinului politic şi cultural al Europei
occidentale. Migraţia lor s-a desfăşurat atât în apusul, cât şi în răsăritul Europei. Vikingii
norvegieni au descoperit şi colonizat Islanda (prima republică din Europa), insulele Shetland,
Orkney (Orcade), Faröer, Hebride, Groenlanda şi, prin Eric cel Roşu şi Leif cel Norocos au atins
ţărmurile Labradorului. Vikingii danezi au cucerit şi colonizat Anglia, au atacat Franţa, Spania şi
Germania iar vikingii suedezi au cucerit şi organizat teritorii întinse din Rusia Europeană, creând
prima formaţiune statală a slavilor de răsărit (Rusia kieveană). Totodată, în mod practic, nu există
dinastie din vestul Europei medievale, care să nu aibă un aport mai mare sau mai mic de sânge
viking. Cultura şi civilizaţia vikingilor au avut trăsături remarcabile, originale.
Primele formaţiuni politice ale vikingilor apar în secolul VI (Sjaelland, Danemarca), VIII
(Oslo şi Trondheim, Norvegia) şi X (Uppsala, Suedia).

Fixarea cunoştinţelor
1. Arătaţi originea şi explicaţia termenilor viking, normand, vareg.
2. Precizaţi câteva elemente legate de originea şi dezvoltarea populaţiilor scandinave.
3. Prezentaţi succint istoria timpurie a Norvegiei, Suediei şi Danemarcei.

34
 STATELE SLAVE ÎN SECOLELE VII-XVII

Populaţiile slave au jucat în estul Europei acelaşi rol istoric pe care l-au avut
populaţiile germanice în vestul Europei. Mai concret, ele au jucat rolul stratului superior
de populaţie care s-a suprapus peste adstratul etno-lingvistic preroman şi stratul roman
(acolo unde a existat), contribuind în chip decisiv la conturarea hărţii etno-lingvistice
actuale a estului Eurpei.
Vasta istorie a popoarelor slave nu poate fi rezumată, fie şi lapidar, în paginile
unei singure prelegeri de acest tip. De aceea, în cele ce urmează vom trata istoria vechilor
slavi şi istoria statelor feudale timpurii Bulgaria, Serbia, Polonia şi Rusia Kieveană, care
s-a împletit de multe ori cu istoria românilor.

1. VECHII SLAVI

Conform opiniei specialiştilor, patria primitivă a slavilor se afla în secolele IV-III

î.d.Hr. într-un areal restrâns faţă de extinderea lor ulterioară, vechii slavi trăind în jurul
bazinului Pripetului (afluent apusean al Niprului), spre cursul mijlociu al Vistulei la apus
şi bazinul de mijloc al Niprului la răsărit. De aici, aproximativ la începutul secolului I
d.Hr., vechii slavi s-au deplasat mai cu seamă spre est (până către Podişul Valdai şi cel al
Rusiei Centrale), în regiunea păduroasă de la nord de Pripet şi spre nord-vest (până la
Oder, asimilând populaţia neslavă a veneţilor, al căror nume l-au luat. În consecinţă,
slavii sunt menţionaţi în secolele I-II d.Hr sub numele de venedi sau veneti de către Pliniu
cel Bătrân, Tacitus şi Ptolemeu. Acest termen s-a păstrat până târziu la popoarele
germanice sub forma de wenden sau winden. Într-o hartă romană din secolul IV d.Hr
(Tabela Peutengiriană) şi în lucrările unor scriitori din sec. IV d.Hr (Procopius din
Caesarea, Jordanes) ei apar sub numele de veneti, anti, sclaveni sau sclavi. Ultimele două
denumiri reproduc numele cu care vechii slavi de denumeau pe ei înşişi – slovene.
În primele secole ale erei de după Hristos, slavii locuiau pe teritoriul de astăzi al
Poloniei şi în nord-vestul Rusiei şi Ucrainei, între Nipru şi Oder, vorbind o limbă
comună, denumită de către specialişti slava comună. Începând din secolele II-III, unele
triburi slave s-au extins spre sud-vest între Oder şi Elba (în spaţiul părăsit de triburile
germanice), spre est, pe teritoriul Rusiei vechi şi spre sud, traversând Pannonia şi
teritoriul ţării noastre, pentru a ajunge în sudul Dunării. Slavii rămaşi la nord de Dunăre,
pe teritoriul ţării noastre, au fost asimilaţi treptat de către populaţia romanizată băştinaşă.
Deoarece mărturiile scriitorilor antici referitoare la slavi sunt de multe ori
fragmentare sau neconcludente, cercetătorii le completează în bună măsură cu
informaţiile lingvistice şi arheologice. Pe baza ultimelor tipuri de izvoare s-au elaborat
diverse teorii ce le atribuie slavilor fie o origine asiatică, fie una europeană, etnogeneza
slavilor fiind o problemă ştiinţifică incomplet soluţionată. Potrivit limbii, slavii fac parte

35
 din marea familie a limbilor indo-europene, alături de indieni, iranieni, romani, celţi,
germanici ş.a. În cursul secolelor, slavii s-au contopit cu diverse triburi vecine precum şi
cu unele părţi din triburile celtice, gotice, tracice, sarmatice, turanice ş.a., care în multe
regiuni au dispărut în marea masă slavă, influenţând însă limba slavă veche. Oricum ar fi
însă luate lucrurile, asimilarea unor neamuri neslave a avut un rol secundar în etnogeneza
slavilor. În procesul de migrare de la locul de origine (mlaştinile Pripetului) s-au
constituit, în funcţie de direcţia de migrare, trei ramuri ale slavilor:
- slavii de sud
- slavii de apus
- slavii de răsărit

2. SLAVII DE SUD

Această ramură a slavilor este reprezentată mai cu seamă de slovenii, sârbii, croaţii,
muntenegrenii, macedonenii slavi şi bulgarii din zilele noastre care au început să migreze spre
Peninsula Balcanică în secolul VI, trecând peste teritoriul fostei Dacii, locuite de o populaţie
daco-romană. Pătrunderea şi stabilirea în masă a slavilor la sud de Dunăre reprezintă un fenomen
capital al istoriei sud-estului Europei în urma căruia s-a modificat întreaga structură etnică a
Peninsulei Balcanice. Migraţia slavilor a dizlocat romanitatea orientală, împingând-o spre vestul
şi sudul peninsulei, reducând considerabil teritoriile ocupate de populaţia greacă. Spre deosebire
de alte neamuri barbare türce (huni, avari) sau germanice, slavii nu s-au aşezat niciodată în chip
paşnic la sud de Dunăre, ca aliaţi ai Imperiului Bizantin, „colonizările lor de la sud de Dunăre
fiind executate numai cu forţa (o trăsătură a slavilor), în condiţiile unor expediţii militare de o
cruzime cu totul ieşită din comun (altă trăsătură slavă), asupra căreia toţi scriitorii bizantini din
secolele VI-VII sunt cu totul de acord … De altfel, încă din secolul al VI-lea, la apariţia lor în
Europa de sud-est, după izvoarele bizantine slavii aveau un caracter dualist, manifestând în
acelaşi timp blândeţe individuală şi ferocitate colectivă” (Constantin Rezachevici, Istoria
popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu, Bucureşti, 1988, p. 267).
Pe la mijlocul secolului VI, situaţia provinciilor bizantine de la sud de Dunăre devine
critică, acestea fiind atacate concomitent de slavi şi de avari. La sfârşitul secolului VI slavii ajung
în sudul Greciei, reuşesc să se stabilească de-a lungul coastei Dalmaţiei, fiind pe punctul de a
invada Italia. Stabilirea slavilor la sud de Dunăre a fost oprită pentru scurt timp de împăratul
bizantin Mauriciu (588-602), care iniţiază câteva expediţii la Dunăre şi în Pannonia, cu scopul de
a-i sili pe slavi şi avari să se retragă. În anul 599-600 împăratul încheie cu slavii şi avarii un tratat
ce stipula că, în schimbul unei plăţi anuale de 120.000 nomisme, aceştia se obligau să nu mai
atace imperiul. Înlăturarea lui Mauriciu în 602 de către Phocas, care a lăsat neapărată linia
Dunării şi şi-a luat trupele din subordine de aici pentru a-l ataca pe împărat, a dus la stabilirea
masivă şi definitivă a slavilor la sudul Dunării, unde ei stătuseră mai înainte doar pe termene
limitate, de 1-2 ani. Slavii aşezaţi în Peninsula Balcanică vor da naştere, cu timpul, popoarelor
bulgar, sârb, croat, sloven, muntenegrean şi macedonean.

2.1. Statul bulgar în secolele VII-XI

Spre sfârşitul secolului VII bizantinii încearcă să-i subordoneze pe slavii din regiunea
centrală şi de răsărit a Peninsulei Balcanice dar acest proces este stopat de venirea proto-

36
bulgarilor. Aceştia erau originari din regiunea râului Volga, unde în prima jumătate a secolului
VII formau o uniune de triburi de neam turanic, sub conducerea lui Kubrat (Kuvrat). După
moartea acestuia, uniunea proto-bulgarilor este distrusă de khazari. În aceste condiţii, o parte din
bulgari, conduşi de fiul lui Kubrat, Asparuch (Isperich), se stabilesc în Moesia Inferior şi
Scythia Minor, întemeind o formaţiune politică (679-681) recunoscută imediat de către bizantini.
În secolul al IX-lea se formase deja o clasă dominantă compusă din boliari (boieri), compusă din
elemente turanice (proto-bulgare) şi din cele ale aristocraţiei slave şi ale populaţiei autohtone
traco-romane şi greceşti. În secolele VII-X are loc fuziunea treptată a slavilor şi proto-bulgarilor,
ca elemente etnice constitutive de bază ale poporului bulgar, la care s-au adăugat, într-o proporţie
redusă, cele traco-romane, greceşti, hunice etc.
Împăratul bizantin Constantin al V-lea (741-775), declanşează o campanie susţinută
împotriva hanatului bulgar, aducându-l pe marginea prăpastiei. Situaţia este restabilită de
puternicul han Krum (803-814), care pricinuieşte bizantinilor o înfrângere gravă în anul 811. Cu
toate acestea, influenţa bizantină asupra hanatului se intensifică în timpul lui Omurtag (814-
831) şi a lui Boris I (Boris-Mihail, 852-889), care a luat numele de Mihail după creştinare şi
titlul de ţar în 865. Creştinarea a avut o mare importanţă în devenirea istorică a poporului bulgar
deoarece a influenţat decisiv procesul de asimilare al proto-bulgarilor de către slavi şi a înlăturat
de pe scena politică pe majoritatea aristocraţilor turanici care erau refractari creştinismului.
Statul bulgar atinge apogeul puterii sale în timpul ţarului Simeon (893-927), când
includea întreg teritoriul dintre Dunăre şi Balcani şi o mare parte a Traciei, Macedoniei şi
Tessaliei. În timpul ţarului Petru (927-969), bulgarii se confruntă cu un mare pericol extern
rezultat din alianţa dintre împăratul bizantin Nicephor Phocas al II-leea şi cneazul Kievului,
Sveatoslav, care se va stabili în teritoriile bulgare cucerite, visând chiar la cucerirea
Constantinopolului (968-969). Sveatoslav este însă înfrânt în 971 la Silistra de către războinicul
împărat bizantin Ioan Tzimiskes şi izgonit din ţaratul bulgar, care este ocupat de bizantini.
Peste câţiva ani izbucneşte o răscoală antibizantină condusă de fiii comitelui Nicola, ce
reuşesc să desprindă din imperiu o mare parte din teritoriile foste ale ţaratului bulgar, punând
bazele unui stat puternic, ce preia tradiţiile fostului ţarat bulgar.
Bizantinii reiau ofensiva sub conducerea celui mai războinic împărat din istoria
imperiului, Vasile al II-lea Macedoneanul (976-1025), supranumit „Bulgaroctonul” („ucigătorul
bulgarilor”), care îl înfrânge pe viteazul ţar Samuel (976-1014), restabilind în 1018 pentru
următoarele două secole controlul imperiului asupra Peninsulei Balcanice.

WAREN TREADGOLD, Byzantium and its Army

2.2. Serbia

Triburile slave ce aveau să dea naştere poporului sârb s-au stabilit într-o regiune
muntoasă delimitată de râurile Drina mijlocie, Ibar, Morava şi Marea Adriagtică. Datorită
reliefului, acestea s-au scindat într-o mulţime de grupuri izolate ce menţineau slabe legături între
ele şi au menţinut până în secolul al IX-lea slabe contacte cu Imperiul Bizantin.
Procesul de destrămare a societăţii gentilice şi de teritorializare a triburilor slave a condus
la apariţia unor formaţiuni politice prestatale denumite jupe, conduse de jupani, ultimii

37
devenind treptat vârfurile aristocraţiei sârbe, cunoscuţi în documentele ulterioare sub numele de
vlasteli sau vlastelini.
Evoluţia mai lentă a procesului de stratificare socială a făcut ca la sârbi viaţa de stat să se
închege relativ târziu, la sfârşitul secolului al IX-lea, când este menţionat pentru prima dată
principatul sârb de Raşca, condus de jupanul Vlastimir (836-843). Numele regiunii Raşca
provine prin metateză de la cel al fortificaţiei bizantine Arşa din secolul al VI-lea, localizată în
actualul sat Postenie, situat în apropierea oraşului Novi Pazar. Jupanul Vlastimir s-a opus cu
succes bulgarilor dar a acceptat suzeranitatea politică a Bizanţului, de unde a primit în 874
creştinismul.
Alte formaţiuni politice sârbeşti ca Zahlumie, Travunia şi Dioclea vor fi menţionate în
izvoarele din prima jumătate a secolului următor, când statul sârbesc de la Raşca îşi redobândeşte
în 931 independenţa de sub stăpânirea bulgarilor sub conducerea lui Ceaslav Clonimirovici
(931-960), care îşi va lua ulterior titlul de „mare jupan”.
Spre sfârşitul secolului X şi începutul secolului XI, principatele sârbeşti se vor afla fie
sub controlul bulgarilor, fie al bizantinilor, pentru ca după victoria din 1014 a lui Vasile II
Bulgaroctonul asupra ţarului Samuel al bulgarilor, ele să devină din nou, pentru o lungă perioadă,
vasale ale Bizanţului.

3. SLAVII DE APUS

În primele secole ale erei creştine, slavii de apus populau teritoriile dintre Elba şi Vistula,
Marea Baltică şi m-ţii Carpaţi. Dintre aceste teritorii, cehilor şi moravilor le reveneau cursul
superior al Elbei şi regiunea râurilor Vltava şi Morava, slovenii locuiau pe versanţii meridionali
ai Carpaţilor Păduroşi, polanii locuiau între Oder şi Vistula iar polabii între Elba şi Oder. Prima
formaţiune politică a slavilor de Apus a fost statul lui Samo, născut prin unirea unor mici
cnezate în faţa pericolului reprezentat de khaganatul avar. Primul conducător al acestui stat a fost
Samo (623-658) care, potrivit cronicii francului Fredegarius (cca. 640-660) fusese un negustor
franc ce s-a remarcat în timpul acestei mişcări de unificare, iar după victorie a fost ales rege şi a
domnit 35 de ani. În anul 628 el opreşte expansiunea bavarezilor iar după mai multe campanii,
principalul pericol, cel reprezentat de francii regelui Dagobert (629-639). După stăvilirea
pericolului franc, statul lui Samo cunoaşte maxima sa expansiune teritorială, incluzând Cehia,
Moravia, Pannonia, Slovenia, Silezia şi teritoriile ocupate de triburile slave de pe cursul mijlociu
al Elbei. După moartea lui Samo acest stat a dispărut prin fărâmiţarea sa în mai multe formaţiuni
politice mărunte, pe care izvoarele istorice nu le vor mai pomeni timp de un secol şi jumătate.

3.1. Polonia în secolele VI-XI

În primele secole ale erei creştine, slavii de pe teritoriul de astăzi al Poloniei au intrat în
contact cu lumea romană care i-a influenţat din punct de vedere economic şi cultural. Totodată,
evoluţia acestor triburi a fost influenţată de neamurile migratoare ce s-au succedat pe acest
teritoriu: goţi, gepizi, vandali, burgunzi, heruli, huni. Se pare că majoritatea triburilor polone pe
care le cunoaştem în secolele IX-X s-au format prin secolele VI-IX.
În partea de nord, alături de triburile balto-lituaniene ale pruşilor se aflau, de-a lungul
Mării Baltice, pomeranienii. Spre vest, de la Elba până la Oder locuiau obodriţii şi polabii. În
centrul Poloniei, între Oder şi Vistula se găseau triburile cele mai numeroase ale polanilor

38
(polonilor), care vor da numele viitorului regat. Teritoriile locuite de polani (poloni) vor fi
numite ulterior Polonia Mare. Pe Vistula mijlocie până la Bug trăiau mazovienii, pe cea
superioară se găseau vislanii, teritoriul locuit de ei formând mai târziu Polonia Mică. Pe Oderul
superior şi mijlociu, în Silezia superioară şi centrală locuiau opollanii şi slezanii. Toate aceste
triburi vorbeau aceeaşi limbă şi aveau acelaşi mod de viaţă, fiind grupate în jurul unor centre
preurbane fortificate ca Gniezno, Poznan, Cracovia, Wroclaw, Wolin şi Kolobrzeg, ce serveau ca
reşedinţă şefilor locali şi cetelor lor de războinici, numite druzina.
Primul stat polon s-a format în condiţiile progresului economic din secolele IX-X şi a
existenţei pericolului german dinspre vest. Mieszko I, cneazul Poloniei Mari (963-992) este
primul suzeran atestat din punct de vedere documentar, după tradiţie el fiind cel de-al patrulea
suveran al dinastiei fondate de legendarul Piast. El a reuşit să alipească Poloniei Mari teritoriile
triburilor din Silezia, Mazovia, Pomerania şi Polonia Mică, ultima fiind revendicată şi de cnezii
cehi. Pentru a evita tendinţele expansioniste ale germanilor mascate de pretextul propagării
creştinismului, Mieszko I se creştinează în 966, când ia fiinţă şi primul episcopat polon de la
Poznan. Totodată, acest dinast recunoaşte suzeranitatea împăratului german.
Urmaşul său, Boleslaw (992-1025) supranumit Chrobry („cel îndrăzneţ”) obţine în anul
1000 de la papa Silvestru al II-lea şi împăratul Otto al III-lea dreptul de a crea un arhiepiscopat la
Gniezno şi trei episcopate, fapt ce duce la consolidarea poziţiei internaţionale a statului polon,
care devine unul dintre cele mai puternice state din Europa centrală. Cel mai mare succes al lui
Boleslaw a fost victoria repurtată asupra germanilor, care în timpul lui Henric al II-lea (1002-
1024) au reluat încercările de cucerire ale teritoriilor deţinute de poloni. În urma înfrângerii,
Henric al II-lea îi recunoaşte lui Boleslaw dreptul de stăpânire asupra provinciilor Lusacia şi
Milsko. În ultimul an al domniei sale, Boleslaw îşi ia titlul de rege (1025), consfinţind astfel
independenţa statului polon faţă de Sfântul Imperiu Romano-German.

4. SLAVII DE RĂSĂRIT

Această ramură a slavilor popula teritoriul cuprins între lacul Ilmen, râul Oka şi cursul
mijlociu al Niprului, fiind împrăştiaţi în numeroase triburi. Ilmenenii locuiau în regiunea lacului
Ilmen şi a râului Volhof. Dregovicii locuiau în zona râului Berezina iar drevlenii pe Pripet, unde
se învecinau cu polenii. În bazinul râului Desna se găseau severenii, iar în cel al râului Soj
radimicii. Pe cursul superior al râului Oka locuiau viaticii. Primul stat apărut la slavii de răsărit
a purtat numele de Rusia.

4.1. Rusia kieveană

Destrămarea orânduirii gentilice la slavii de răsărit a avut loc în secolele VIII-IX, când în
interiorul obştilor săteşti a apărut categoria starţilor (membrii bogaţi ai obştii), care în timp de
război conduceau cetele armate – drujine – ale obştii, în calitate de comandanţi militari, numiţi
cnezi. Treptat, cnezii izbutesc să-şi permanentizeze statutul de conducător în cadrul obştii,
inclusiv în vreme de pace, fapt ce avea să conducă în cele din urmă la formarea claselor socială
şi la apariţia statului.
Constituirea statului la slavii de răsărit a fost un proces de lungă durată, pe parcursul
căruia un rol particular a fost deţinut de normanzi, veniţi din Scandinavia în secolul al IX-lea, pe
calea cunoscută drept drumul de la varegi la greci, de-a lungul căreia urma să ia fiinţă şi primul

39
stat rus, prin unificarea triburilor slave de pe Niprul mijlociu, cu centrul la Kiev. Cetele de
războinici şi negustori normanzi, în eforturile lor de a găsi un nou drum spre Constantinopol, se
stabileau în mijlocul comunităţilor slave, cu care în cele din urmă se contopeau, intrau în
drujinile cnezilor şi în organele de cârmuire ale slavilor denumite vece. Mult mai puţini la
număr decât slavii, ei au sfârşit prin a se slaviza.
În a doua jumătate a secolului al IX-lea, de-a lungul drumului de la varegi la greci,
existau două centre comerciale şi urbane importante, Novgorod în nord şi Kiev în sud. În
Novgorod puterea ajunge în mâinile căpeteniei normande Rurik (nume provenit din scandinavul
Hrørekr), a cărui domnie este învăluită în legendă. Domnia urmaşului său Oleg (nume provenit
din scandinavul Helgi) (879-912) este în schimb bine cunoscută din izvoarele ruseşti, bizantine şi
bulgare. El a domnit întâi la Novgorod, de unde a coborât pe Nipru, cucerind în 882 oraşele
Smolensk şi Liubeci, stabilindu-se în cele din urmă la Kiev, supunând apoi şi alte triburi slave.
Succesorul lui Oleg, Igor (nume provenit din scandinavul Ingvarr) (912-945) şi-a
consolidat stăpânirea asupra triburilor slave şi a întreprind două expediţii contra Imperiului
Bizantin în 941 şi 944, încheind un tratat comercial mai puţin avantajos decât cel încheiat de tatăl
său în 911. Fiul lui Igor, Sveatoslav (957-972), ultimul conducător de tip viking al Kievului, şi-a
început domnia printr-un atac îndreptat împotriva bulgarilor de pe Volga cărora le-a distrus
capitala (Bulgar) iar în 960 a întreprins o mare expediţie contra khazarilor, desfiinţându-le pentru
totdeauna puterea lor politico-militară. Invitat de împăratul bizantin Nicephor Phocas al II-lea să
vină la Dunărea de Jos împotriva ţaratului bulgar el ia hotărârea de a se stabili în oraşul
Pereiaslaveţ, un important centru comercial. Noul împărat Ioan Tzimiskes îl înfrânge la Silistra,
izgonindu-l din teritoriile cucerite în Balcani. Pe drumul de întoarcere spre Kiev, Sveatoslav este
ucis de către pecenegi într-o ambuscadă de la cataractele Niprului.
După câţiva ani de lupte interne, tronul Rusiei Kievene este ocupat de Vladimir
Sveatoslavici (980-1015), care va urma o nouă politică faţă de Bizanţ. În 988 el acordă ajutor
împăratului Vasile II Macedoneanul pentru înfrângerea unei mişcări aristocratice, primind în
schimb mâna Anei, sora împăratului, odată cu acceptarea de a converti Rusia la creştinism (988-
989). Odată cu aceasta, lumea slavilor răsăriteni a intrat în aria de influenţă politică şi culturală a
Bizanţului, integrându-se pe această cale civilizaţiei europene.
Timp de patru ani de la moartea lui Vladimir Rusia Kieveană este frământată de lupte
interne pentru tron, la capătul cărora iese învingător cneazul Iaroslav (1019-1054), supranumit
„cel Înţelept”, care a întreţinut legături diplomatice şi comerciale cu Bizanţul, Polonia, Ungaria,
Imperiul German. Preocupat de înlăturarea dependenţei bisericii ruse de Constantinopol, el a
înscăunat la Kiev un mitropolit rus. Succesorii săi din perioada 1054-1113 nu au mai putut evita
tendinţele separatiste ale unor potentaţi locali, astfel că fărâmiţarea politică a Rusiei Kievene nu
a mai putut fi evitată. O ultimă încercare de refacere a unităţii statului a fost întreprinsă de
nepotul lui Iaroslav, Vladimir II Monomahul (1113-1125), care a patronat şi întocmirea unui
nou cod de legi, Pravila rusă. După moartea sa, Rusia Kievenă cunoaşte un proces îndelungat de
fărâmiţare feudală ce a durat mai bine de două secole, datorită tendinţelor centrifuge ale marilor
feudali şi a atacurilor pecenegilor, cumanilor şi tătaro-mongolilor.
Rezumat şi concluzii generale. Deşi nu există un consens deplin în literatura istorică,
specialiştii conchid că patria primitivă a slavilor era localizată cu aproximaţie în secolele IV-III
î.d.Hr. într-un areal restrâns faţă de extinderea lor ulterioară. Pe atunci, vechii slavi trăiau în jurul
bazinului Pripetului (afluent apusean al Niprului), spre cursul mijlociu al Vistulei la apus şi
bazinul de mijloc al Niprului la răsărit. Populaţiile vechi slave au fost împărţite în mod
convenţional de către specialişti în slavii de sud, de apus şi de răsărit. În secolele II-III d. Hr., o

40
serie de triburi slave s-au extins spre sud-vest între Oder şi Elba, în spaţiul care fusese părăsit
anterior de către triburile germanice, spre est, pe teritoriul Rusiei vechi şi spre sud, traversând
Pannonia şi teritoriul României de astăzi, pentru a ajunge în sudul Dunării. Slavii rămaşi la nord
de Dunăre, pe teritoriul ţării noastre, au fost asimilaţi treptat de către populaţia romanizată
băştinaşă.
Slavii de sud sunt reprezentaţi mai cu seamă de sloveni, sârbi, croaţi, muntenegreni,
bulgari şi macedoneni slavi. Din ramura slavilor de apus fac parte cehii, moravii, slovenii,
polanii (polonii) şi polabii. Ilmenenii, drevlenii, severenii, radimicii şi viaticii au fost principale
populaţii din ramura slavilor răsăriteni.
Istoria unor popoare slave s-a intersectat adeseori cu istoria românilor. În acest context,
sârbii şi bulgarii din ramura slavilor de sud au creat state medievale puternice înaintea românilor,
au controlat teritorii întinse din spaţiul românesc şi i-au influenţat pe români din punct de vedere
cultural şi religios. Polonezii, popor ce face parte din ramura slavilor de apus, au exercitat o
influenţă politico-militară, culturală şi religioasă considerabilă în Moldova medievală. Rusia
kieveană a fost un stat unic în Europa, creaţie comună a vikingilor suedezi şi a populaţiilor slave
răsăritene supuse de către aceştia.

Fixarea cunoştinţelor

1. Delimitaţi din punct de vedere geografic patria primitivă a slavilor.

2. Arătaţi principalele menţiuni despre slavi în izvoarele istorice ale antichităţii târzii.
3. Determinaţi contextul cronologic şi împrejurările în care slavii s-au stabilit la sud de
Dunăre.
4. Explicaţi modul de formare a poporului bulgar.
5. Rezumaţi succint activitatea ţarilor bulgari Krum, Omurtag, Boris-Mihail, Simeon şi
Petru.
6. Arătaţi succint activitatea regilor Mieszko I şi Boleslaw cel Îndrăzneţ.
7. Prezentaţi contextul creării statului lui Samo.
8. Arătaţi principalele triburi ale slavilor apuseni de pe teritoriul Poloniei.
9. Explicaţi caracteristicile statalităţii sârbeşti până în vremea jupanului Ceaslav.
10. Arătaţi principalele triburi ale slavilor de răsărit.
11. Determinaţi influenţa normanzilor în istoria timpurie a Rusiei Kievene.
12. Prezentaţi succint activitatea cnezilor Igor, Sveatoslav, Vladimir şi Iaroslav cel
Înţelept.

IMPERIUL BIZANTIN ÎN SECOLELE IV – XV

Mutarea capitalei Imperiului roman de la Roma la Constantinopol, dictată împăratului

Constantin cel Mare de considerente de natură strategică, economică, politică şi religioasă,
rămâne un eveniment de importanţă majoră în istoria universală. Datorită acestui act, forţele
vitale ale lumii romane aveau să se concentreze treptat în jurul noii metropole care avea să
dirijeze fuziunea elementelor constitutive ale strălucitei civilizaţii bizantine medievale: elementul
roman, elementul grec şi cel creştin-oriental.

41
1.

42
 2. IMPERIUL ROMANO-BIZANTIN (330-610)

ETAPA ROMANO-BIZANTINĂ din istoria Bizanţului (330-610) reprezintă o perioadă

de tranziţie de la Imperiul Roman la Imperiul Grec medieval. Ea se traduce în plan politic prin
ezitările Constantinopolului între vocaţia sa geografică, geopolitică, culturală şi religioasă
orientală şi între dorinţa restaurării imperiului roman în cadrele sale universale. În această
perioadă are loc fuziunea elementelor antice şi medievale, romane şi bizantine, păgâne şi creştine
şi conturarea civilizaţiei medievale bizantine. Mutarea capitalei de pe malurile Tibrului (Roma)
pe malurile Bosforului (Constantinopol) reprezintă încheierea logică a unui proces complex prin
care centrul de greutate al vieţii demografice şi economice a Imperiului Roman s-a deplasat în
jumătatea sa orientală. Acest proces este rezultanta faptului că economia occidentală decăzuse şi
dobândise un caracter pronunţat agrar datorită mai cu seamă transformărilor şi distrugerilor
provocate de migraţiile populaţiilor germanice, în vreme ce în Orientul ferit de invazii se
păstrează o viaţă urbană înfloritoare mai ales în oraşele din provinciile Egipt, Palestina, Siria şi
Asia Mică. Istoria bizantină din această perioadă se caracterizează prin câteva trăsături
caracteristice de ordin administrativ, religios şi cultural-artistic.
În administraţie, reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare au dus la concentrarea
întregii puteri de stat în mâinile împăratului şi a aparatului său birocratic. Separarea puterii civile
de cea militară, fragmentarea marilor provincii romane în unităţi mai mici, birocratizarea şi
centralizarea aparatului de stat stau la originea atotputerniciei basileului (împăratului) bizantin,
considerat de către biserica şi societatea bizantină „egalul apostolilor” (isapostolos). Noua
ordine caracterizată mai cu seamă prin atotputernicia împăraţilor şi prin centralizarea şi
birocratizarea aparatului de stat avea să dăinuiască de-a lungul întregii istorii a statului
bizantin.
În planul vieţii religioase, creştinismul a devenit religie de stat în urma confruntării cu
cultele păgâne şi cu ereziile şi şi-a impus influenţa asupra tuturor manifestărilor vieţii bizantine.
Totodată, biserica creştină şi-a impus influenţa în principalele domenii controlate până atunci de
factorii constituţionali tradiţionali ai lumii romane: senatul, poporul şi armata.
În cultură şi artă se manifestă fuziunea tradiţiilor păgâne greco-romane şi creştin-
orientale. În atmosfera culturală caracterizată de declinul culturii păgâne, marile centre elenistice
Alexandria, Gaza, Antiohia ş.a. continuă să-şi exercite primatul în viaţa spirituală a Noii Rome
(Constantinopol) iar în Europa numai Atena putea să se compare cu ele. În mod treptat însă,
cultura păgână cedează locul culturii creştine, care asimilează însă în mod creator tradiţii
culturale elenistice şi influenţe orientale. Tradiţia elenistică este continuată şi în ştiinţe, unde
domină gustul, preluat şi dezvoltat de către bizantini, pentru compilaţie şi abreviere. Comentariul
operelor clasice ale antichităţii înlocuieşte cercetarea directă. „Constantinopolitană prin origine,
arta bizantină este sincretică prin substanţă, la naşterea ei dându-şi mâna Orientul şi Occidentul”
(Stelian Brezeanu). În cele ce urmează, vom adopta periodizarea subetapelor istoriei bizantine
întreprinsă de acest ilustru bizantinolog român.

1.1. Partitio Imperii Romani (330-395)

Această perioadă se caracterizează prin ineficienţa reformelor lui Diocleţian şi

Constantin cel Mare în Occident şi prin eficienţa lor în regiunile orientale ale Imperiului
Roman. Istoria romană a secolului IV este astfel influenţată de agravarea discrepanţelor
economice, sociale şi politice dintre cele două jumătăţi ale imperiului şi prin încercările

43
sistematice ale puterii centrale de a menţine unitatea statului. Aceste încercări au fost
ineficiente şi au sfârşit prin diviziunea definitivă a Imperiului Roman în 395. Cei mai
importanţi împăraţi ai acestei perioade au fost Constantin cel Mare, Iulian Apostatul şi
Theodosius I.
Constantin cel Mare (306-337) începe construcţia oraşului care-i va purta numele
(Constantinopol) în noiembrie 324 şi îl inaugurează oficial în rangul de capitală a Imperiului la
11 mai 330. Împăratul desăvârşeşte reformele lui Diocleţian şi stabileşte forţa militară principală
a Imperiului la 75 legiuni. Totodată, în timpul domniei sale imperiul revine ofensiv la Dunărea de
Jos, fiind reconstruite cetăţile Drobeta şi Sucidava şi construită o nouă cetate – Constantiniana
Dafne – în paralel cu restabilirea controlului armatelor romane pentru câteva decenii la nord de
Dunăre, inclusiv în zona de câmpie a Munteniei ţi Olteniei. La moartea lui Constantin cel Mare
(22 mai 337), imperiul este împărţit celor trei fii ai săi: Constantin II în Occident (337-340),
Constant în Italia (337-350) şi Constanţiu II în Orient (337-361).
Iulian Apostatul (361-363) este proclamat împărat de trupele din Gallia în februarie 360
şi este recunoscut împărat şi de provinciile din Orient la moartea lui Constanţiu II (3 noiembrie
361). Bun filosof, excelent administrator şi foarte bun militar, împăratul încearcă să revitalizeze
cultele păgâne din imperiu în detrimentul creştinismului şi dispune redeschiderea unor temple
păgâne, dă un edict de toleranţă pentru evrei şi păgâni şi patronează organizarea unui cler păgân
după modelul celui creştin. Persecuţiile anticreştine i-au adus supranumele de Apostatul.
Iulian Apostatul declanşează o campanie împotriva regatului persan sassanid. După unele
succese iniţiale, împăratul moare în Mesopotamia pe 26 iunie 363, datorită unei răni provocate
de o suliţă, aruncată în cursul unui atac fie de cavaleriştii persani, fie de către cineva din propriile
sale gărzi de corp, enigma morţii sale rămânând neelucidată.
Theodosius I (379-395) se remarcă drept un mare apărător al creştinismului. Astfel, prin
edictul de la Thessalonic din 28 februarie 380 este interzis arianismul în partea orientală a
imperiului iar ortodoxia devine religie oficială de stat. În luna februarie 391 Theodosius I
interzice toate cultele păgâne iar creştinismul devine religie unică în statul roman. La
moartea acestui împărat (17 ianuarie 395), imperiul este împărţit între cei doi fii ai săi, Arcadius,
ce devine împărat în partea sa orientală, cu capitala la Constantinopol şi Honorius, ce preia
partea occidentală a imperiului, cu capitala la Ravenna. Anul 395 marchează divizarea definitivă
a imperiului în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus.

1.2. Epoca invaziilor şi a luptelor christologice (395-518)

Această epocă este dominată pe plan intern de luptele „christologice” din jurul
interpretării naturii divine şi naturii umane a lui Iisus Hristos iar pe plan extern de luptele
imperiului cu vizigoţii, hunii şi ostrogoţii. Basileii bizantini înregistrează un eşec total în lupta
pentru aplanarea disputelor religioase dar obţin succese depline în lupta cu populaţiile migratoare
prin îmbinarea folosirii forţei şi a concesiilor materiale cu o diplomaţie foarte rafinată. În această
perioadă se afirmă mai cu seamă împăraţii Theodosius II, Zenon şi Anastasios I.
Theodosius II (408-450) a fost un împărat abil care a ştiut să facă faţă cu succes, prin
mijloace diplomatice, pericolului reprezentat de huni. Totodată, domnia sa reprezintă o epocă de
mare efervescenţă culturală. În anul 425 este fondată şcoala superioară din Constantinopol,
ce cuprindea 31 catedre, prin organizarea şi extinderea şcolii create de Constantin cel Mare.
Înfiinţarea acestei şcoli, ce va funcţiona până la sfârşitul imperiului, a reprezentat o lovitură
gravă dată şcolilor superioare păgâne din Atena şi Alexandria. În anul 438 este editat Codul lui

44
Theodosius care conţinea constituţiile imperiale ale lui Constantin cel Mare şi ale succesorilor
săi şi ordonanţele lui Theodosius II.
Zenon (474-475; 476-491) se confruntă în 475-476 cu o răscoală a comandantului
Basiliscos, sprijinit de ostrogoţi, care se proclamă împărat. În cele din urmă, răscoala este
înăbuşită. În anii 477-488 Zenon trebuie să facă faţă pericolului reprezentat de ostrogoţi.
Remarcabil diplomat, împăratul îl investeşte pe Theodorich (Dietrich von Bern din eposul
medieval german şi viitorul rege ostrogot Theodorich cel Mare) cu guvernarea Italiei, având titlul
de magister militum per Italiam, scăpând astfel de prezenţa nedorită a ostrogoţilor în Peninsula
Balcanică. Pentru a ajunge să guverneze Italia, excepţionalul comandant ostrogot trebuia să-l
înfrângă pe Odoacru care, după ce-l detronase pe ultimul împărat din partea de vest a Imperiului,
Romulus Augustulus, se emancipase şi de sub autoritatea Imperiului Roman de Răsărit.
În vara anului 489 ostrogoţii pătrund în Italia, îl înfrâng pe Odoacru la Isonzo (august
489), Verona (septembrie 489) şi Adda (490) şi îl asediază la Ravenna timp de 3 ani. Odoacru
acceptă să stăpânească în comun cu Theodorich Italia, dar acesta pune să fie asasinat în timpul
unui ospăţ (5 martie 493), rămânând singurul stăpân al Italiei şi punând bazele regatului ostrogot
din peninsulă.
Anastasios I (491-518) a fost impus la tron de Ariadna, văduva lui Zenon. Acest
împărat a fost un administrator excepţional şi a promovat activităţile meşteşugăreşti şi
comerciale. A refăcut finanţele statului, lăsând vistieria plină la moartea sa, a reorganizat trupele
de frontieră ale Imperiului şi a construit „zidul lui Anastasios” (78 km), ce se întindea de la
Marea Marmara la Marea Neagră şi era destinat să apere Constantinopolul de primejdia unui atac
pe uscat. Spre sfârşitul domniei sale a fost confruntat cu o puternică răscoală populară în dioceza
Tracia, condusă de Vitalian. Deşi au fost înfrânţi de trupele imperiale, răsculaţii rămân o
primejdie pentru tron până la sfârşitul domniei lui Anastasios I.

1.3. Epoca lui Justinian (518-610)

Veacul al VI-lea al istoriei bizantine este dominat de efigia copleşitoare a marelui

împărat bizantin Justinian. Această perioadă este marcată de încercarea de refacere a
unităţii imperiului roman, de îndelungatul război cu perşii şi de pătrunderea şi aşezarea
permanentă a slavilor în Balcani (602). În afară de domnia împăratului Justinian, capitale
sunt pentru această epocă domniile împăraţilor Mauricios/Mauriciu şi Phocas. Domnia lui
Justinian marchează apogeul imperiului romano-bizantin, atât pe planul politicii interne,
cât şi a celei externe.
POLITICA INTERNĂ a lui Justinian (1 august 527-14 noiembrie 565) se
caracterizează mai cu seamă printr-o vastă activitate edilitară şi legislativă. La toate frontierele
imperiului sunt construite numeroase fortificaţii, iar în oraşele acestuia, mai cu seamă în
Constantinopol, edificii publice. Astfel, în perioada 530-548 este ridicată bazilica San Vitale din
Ravennab, iar după şapte ani de muncă intensă este terminată în 537 catedrala Sfânta Sofia din
Constantinopol, monument reprezentativ al artei bizantine şi ortodoxe din toate timpurile.
În perioada 13 februarie 528-7 aprilie 529, o comisie de zece specialişti în drept, condusă
de celebrul jurist Trebonian, redactează Codul lui Justinian, ce cuprinde constituţiile imperiale
din sec. II-V. O nouă ediţie a acestui cod a reapărut în anul 534. În noiembrie 533, o comisie
formată din doi profesori de drept şi condusă de către Trebonian editează manualul de drept
pentru studenţi Institutes, compus din patru cărţi. După trei ani de muncă stăruitoare, o comisie

45
de jurişti condusă de acelaşi Trebonian, întocmeşte în 533 o operă impresionantă compusă din 50
cărţi, numită DIGESTE sau PANDECTES. Această operă cuprinde o selecţie şi adaptare a
legislaţiei republicane şi imperiale romane la realităţile secolului VI, adunând pentru prima dată
într-un sistem coerent o legislaţie imensă apărută de-a lungul unui mileniu. În perioada 534-565
apar cele 154 novelle, care alături de Codul lui Justinian, Institutes şi Digeste formează Corpus
Juris Civilis, cunoscut în Europa apuseană abia în veacul XII.
POLITICA EXTERNĂ a lui Justinian este caracterizată mai cu seamă de recucerirea
Africii romane (iunie 533-martie 534) şi desfiinţarea regatului vandal, de recucerirea Italiei
(535-555) şi desfiinţarea regatului ostrogot şi de recucerirea sud-estului Spaniei (554) cu
oraşele Cordoba, Sevilla, Cartagena şi Malaga de la vizigoţi. Ampla acţiune de recucerire
bizantină a fost favorizată de existenţa unor mari resurse economico-financiare capabile să
asigure subzistenţa corpurilor expediţionare bizantine, de acţiunile militare izbutite purtate de doi
generali, Belizarie (cel mai celebru şi mai capabil comandant militar din timpul domniei lui
Justinian) şi Narses şi de superioritatea instrucţiei, dotării cu armament, tacticii superioare şi
pregătirii corpului de ofiţeri din trupele bizantine.
Domnia lui Mauriciu (14 august 582-23 noiembrie 602) deţine un loc important în
procesul de trecere de la imperiul romano-bizantin la cel bizantin propriu-zis. Mauriciu
(Mauricios) a fost un eminent general şi un bun administrator, care s-a făcut însă impopular
printr-o politică de economii ce i-a provocat căderea şi pierderea vieţii. Totodată, a organizat în
premieră exarhatele Ravennei şi a Africii de Nord, în care toată puterea civilă şi militară era
concentrată în mâna exarhului, fapt ce prefigurează organizarea themelor din veacurile următoare
(la origine, termenul themă desemna o unitate militară, iar începând cu secolul VII desemna
circumscripţia administrativă în care staţiona unitatea militară denumită themă). De asemenea,
acest împărat a promovat o politică externă activă, având ciocniri militare cu perşii, slavii şi
avarii, cu rezultate în general pozitive.
Împăratul Phocas (25 noiembrie 602-5 octombrie 610), trac romanizat, a fost un simplu
centurion trimis cu trupele la Dunăre de către împăratul Mauriciu, pentru a apăra acest limes de
atacurile slavilor. El a fost proclamat împărat de către trupele răsculate şi a plecat spre
Constantinopol, să-l detroneze pe împăratul care nu avea trupe militare solide în capitală.
Populaţia din capitală se răscoală din cauza politicii de economii fiscale urmate de Mauriciu şi îl
primeşte la 23 noiembrie 602 în triumf pe centurionul Phocas, care este pe 25 noiembrie
încoronat împărat la Sf. Sofia. Răscoala lui Phocas a avut urmări funeste pentru Bizanţ
deoarece venirea sa la Constantinopol a lăsat neapărată linia Dunării. De acest fapt au
profitat slavii, care începând cu 602 s-au revărsat în Peninsula Balcanică de unde nu au
putut fi niciodată alungaţi complet de Bizanţ şi au provocat modificări ireversibile în
structura etnică a Peninsulei.
Domnia lui Phocas s-a caracterizat printr-un eşec generalizat pe plan intern (regim de
teroare îndreptat împotriva aristocraţiei imperiale şi persecuţii împotriva ereticilor şi evreilor din
provinciile orientale) şi extern (înfrângeri în luptele cu slavii, avarii şi perşii. Acestei domnii
odioase (însuşi regele persan Chosroes II s-a declarat răzbunător al lui Mauriciu) i-a pus capăt
rebeliunea lui Herakleios (Heraclius), exarhul Cartaginei, iar împăratul Phocas a fost detronat şi
ucis cu întreaga familie.

2. IMPERIUL GREC MEDIEVAL (610-717)

46
 Cele aproape cinci veacuri cuprinse între domniile lui Herakleios (610-641) şi
Nikephor III Botaniates (1078-1081) formează perioada clasică a istoriei bizantine.
Pe plan teritorial, în această perioadă imperiul suferă importante pierderi în favoarea
arabilor (Egipt, Siria, Palestina şi Africa de Nord). Pe plan etnic, Bizanţul pierde o parte a
populaţiei traco-romane din Balcani, supusă slavizării dar dobândeşte o mare uniformitate etnică
deoarece majoritatea populaţiei sale va fi formată din greci sau din elemente alogene în curs de
elenizare. Uniformizarea religioasă a imperiului se datorează pierderii provinciilor sale
orientale, locuite de grupuri de populaţii ce adoptaseră diverse erezii (în special monofizismul,
erezie care susţine în principal că Iisus Hristos ar avea o dublă natură, fie divină, fie umană.
Pe plan social, spre sfârşitul acestei perioade istorice ţărănimea bizantină era aproape în
totalitate aservită de către aristocraţie, fapt care a subminat baza socială a statului.
În plan cultural, secolele VII-XI prezintă două perioade distincte, prima dintre ele (sec.
VII- mijlocul sec. IX) fiind caracterizată de declin, iar următoarea de înflorire culturală. Această
ultimă perioadă este caracterizată de afirmarea primului umanism bizantin, ilustrat prin
reîntoarcerea la valorile culturii clasice în literatură şi prin „renaşterea macedoneană”
caracterizată de inovaţii în arhitectură şi în pictura monumentală.

2.1. Lupta pentru supravieţuirea imperiului (610-717)

Veacul al VII-lea din istoria Bizanţului este caracterizat de marele efort militar al lui
Herakleios pentru doborârea Imperiului Persan, de asaltul arabilor asupra posesiunilor
bizantine orientale, de grave tulburări interne şi de modificări de structură în domeniul
social, administrativ şi militar.
PE PLAN SOCIAL, dispar definitiv structurile sclavagiste, decade marea proprietate şi se
întăreşte mica proprietate ţărănească liberă. ÎN PLAN ADMINISTRATIV, vechile forme de
organizare impuse de Diocleţian şi Constantin cel Mare sunt înlocuite prin theme, conduse de
strategi, ce deţin puterea militară şi civilă. PE PLAN MILITAR, trupele de mercenari care
formaseră baza armatelor bizantine din epoca precedentă sunt înlocuite de trupe „naţionale”
(stratioţi) recrutate din rândul ţăranilor liberi din theme. Transformările de structură ale
imperiului permit rezistenţa sa, în ciuda pierderilor teritoriale mai sus enunţate, în faţa
expansiunii arabe ce culminează cu două mari asedii ale Constantinopolului (674-678 şi 717-
718). Rezistenţa Bizanţului la atacurile Islamului a salvat nu numai acest stat, ci şi întreaga
cultură şi civilizaţie europeană.
Domnia lui Herakleios/Heracliu (5 octombrie 610-11 februarie 641) este perioada unei
profunde reforme administrative (crearea themei) care avea să asigure timp de veacuri stabilitatea
statului bizantin. Pe plan extern, Heracliu a reuşit să îndepărteze pentru totdeauna pericolul
persan de Bizanţ (628-629), dar nu a reuşit să împiedice recucerirea de către vizigoţi a majorităţii
posesiunilor imperiale din Spania (615). În anul 626 a izbutit să respingă un atac slavo-avaro-
persan asupra Constantinopolului, dar nu reuşeşte să împiedice căderea Palestinei, Siriei,
Mesopotamiei şi Egiptului în mâinile arabilor (634-642). În perioada 666-698 bizantinii pierd şi
Africa de nord în favoarea arabilor.
Domnia lui Constantin IV (668-685) are o importanţă decisivă pentru istoria Bizanţului,
prin victoria strălucită obţinută asupra arabilor care asediaseră Constantinopolul (674-678).

47
Victoria arabilor ar fi pus în pericol nu numai imperiul, ci şi întreaga civilizaţie europeană. Acest
mare împărat nu reuşeşte totuşi să împiedice formarea hanatului bulgar (681)
Justinian II (685-695) duce o amplă politică de regenerare social-economică şi
administrativă a imperiului. El promovează interesele micii proprietăţi ţărăneşti, baza întregului
sistem militar şi fiscal al imperiului, extinde sistemul themal în Europa şi duce o amplă politică
de colonizări. La moartea acestui împărat, ucis în urma unei răscoale, se inaugurează o etapă de
anarhie politică în imperiu, care va ţine până în anul 717, răstimp în care pe tronul Bizanţului se
succed 7 împăraţi. Anarhia din imperiu este curmată de venirea la tron a lui Leon III Isaurianul
(717-740).

Rezumat şi concluzii generale. Imperiul Bizantin a fost în perioada 330-1453

continuatorul tradiţiilor politice, economice şi culturale ale Imperiului Roman. În secolul IV-VII
Imperiul Bizantin a cunoscut mai multe perioade de evoluţie istorică, denumite în mod
convenţional de către specialişti Partitio Imperii Romani (330-395), Epoca invaziilor şi a
luptelor hristologice (395-518), Epoca lui Justinian (518-610), Imperiul Grec Medieval (610-
717).
Cei mai importanţi împăraţi din perioada 330-395 au fost Constantin cel Mare (306-337),
Iulian Apostatul (361-363) şi Theodosius I (379-395). În perioada 395-518 s-au ilustrat mai cu
seamă împăraţii Theodosius II (408-450). Zenon (474-475; 476-491) şi Anastasios I (491-518).
Epoca lui Justinian este reprezentată mai ales de domniile lui Justinian I (527-565), Mauriciu
(582-602) şi Phocas (602-610). Ultima perioadă a istoriei bizantine tratată în acest curs este
ilustrată de domniile împăraţilor Heracliu (610-641), Constantin IV (668-685), Justinian II (685-
695) şi Leon III Isaurianul (717-740).
Imperiul Bizantin a fost un focar de cultură şi civilizaţie în răsăritul Europei, a contribuit
în chip decisiv la creştinarea bulgarilor, sârbilor şi ruşilor şi a fost până la începuturile Evului
Mediu dezvoltat mai avansat decât statele din vestul Europei din punct de vedere cultural,
instituţional şi al dezvoltării economice.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi trăsăturile caracteristice ale Imperiului Romano-Bizantin.

2. Arătaţi principalele elemente caracteristici ale domniei lui Justinian I.
3. Definiţi elementele caracteristice ale imperiului grec medieval.

48
 CREŞTINISM VERSUS ISLAMISM:
CRUCIADELE ŞI IMPORTANŢA LOR ISTORICĂ

Cruciadele, în forma lor clasică, au avut loc în secolele XI-XIII (1096-1270) şi au fost

rezultatul transformărilor economice, sociale, politice şi spirituale ale Europei de apus în veacul

al XI-lea. Impulsionate iniţial de mobiluri religioase (eliberarea Sfântului Mormânt din

Ierusalim), cruciadele nu au urmărit ulterior decât expansiunea politică şi economică a

feudalităţii apusene. În general, cruciadele au avut urmări pozitive, datorită faptului că au pus în

contact civilizaţiile europeană şi musulmană, fapt ce a prilejuit înrâuriri şi interferenţe reciproce.

1. Caracterul şi cauzele cruciadelor

Cruciadele au fost expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri
şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au
apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire
a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi
păturile sociale. Izvorâte din condiţiile social-economice, politice şi religioase ale
vremii, cruciadele se deosebesc, însă, de expediţiile militare obişnuite prin caracterul
lor internaţional şi amprenta lor religioasă.
Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, de la început de
o ideologie creştină. Proclamate ,,războaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberării
aşa numitelor „locuri sfinte (Ierusalimul), de sub dominaţia musulmană. Erau un contra

49
djihad, adică un răspuns dat expansiunii musulmane, ce se făcea, de asemenea, în numele
unui ,,război sfânt", declarat încă de Mahomed, ca o legitimare a politicii de cucerire a
arabilor şi preluat apoi de turci selgiucizi, care, în secolul al XI-lea, pătrunseseră în Asia
Mică. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al
cârei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea. Este greşit, însă, a se
considera că cruciadele au izvorât numai din misticismul medieval.
Ideile religioase erau atunci forme ale motivelor reale şi nu simple iluzii. Expediţiile
în Orientul Apropiat au fost doar rezultatul încercărilor bisericii catolice de a canaliza
tendinţele societăţii feudale în folosul ei, elaborând o ideologie corespunzătoare mentalităţii
vremii.
Orientul Apropiat (Bizanţul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct
de vedere economic şi cultural decât Occidentul, exercita, la sfârşitul secolului al XI-lea, o
puternică atracţie asupra claselor sociale din apusul Europei care la acea dată trecea printr-o
perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a ţărănimii, a creşterii puterii
principilor, a instituirii „ordinului" cavaleresc, a sporului demografic, precum şi a unor
factori naturali: inundaţii, secetă, foamete, molime etc.
Povestirile pelerinilor despre bogăţiile din răsărit au trezit interesul, în primul rând, al
nobilimii şi mai ales al nobilimii sărace. Sistemul primogeniturii lipsea de pământ un număr
mare de fii de nobili, mai cu seamă în Franţa, iar aceste elemente întreţineau o permanentă
stare de război. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domeniale, pe cale de a se
dezvolta, cât şi celei orăşeneşti. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara
Europei apărea tuturor o soluţie fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede şi orăşenii
care întrezăreau posibilitatea unor noi pieţe de desfacere şi aprovizionare.
Participarea masivă a ţărănimii la cruciade se explică pe de o parte prin pauperizarea
ei (Franţa a fost bântuită de foamete 48 de ani), pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate
şi solidaritate foarte puternic în evul mediu, fapt dovedit cu prisosinţă în timpul cruciadei
copiilor (1213).
Principii s-au alăturat şi ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte
care le-ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu şi glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar şi
cel popular a existat o prăpastie.
Posibilitatea unor acţiuni militare în răsărit şi a unor deplasări de mase a fost creată
de însăşi situaţia politică din Orientul Apropiat. în a doua jumătate a secolului al XI-lea,
turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul (1055) au înaintat în Asia Mică, în Siria şi
Palestina pe atunci stăpânite de Califatul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit
Ierusalimul.
Formarea emiratului de Damasc şi a celor trei sultanate, de Capadocia, Rum şi
Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanţ, într-un moment în care cumanii,
pecenegii, maghiarii şi normanzii atacau imperiul. În această situaţie împăraţii
bizantini au fost nevoiţi, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Aşa
s-a născut iniţiativa papalităţii de a organiza expediţii în urma cărora scaunul
apostolic şi-ar fi mărit sfera de influenţă, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul
1054, dintre bisericile catolică şi ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi
regiuni. în conciliile de la Piacenza şi Clermont (1095), apelul de cruciadă a fost lansat
de către papa Urban al II-lea.

2. Cruciada I (1096-1099)

50
 Prima cruciadă s-a desfăşurat în două etape: EXPEDIŢIA SĂRĂCIMII

condusă de Petre Pustnicul şi Walter cel Sărac, şi EXPEDIŢIA CAVALERILOR,

grupaţi în patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai

târziu comandant suprem al armatei, Huges de France, fratele regelui Filip I şi Robert

Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul, Bohemund de Tarent, Robert de Flandra şi

Tancred de Sicilia.

Masele populare au ajuns la Constantinopol trecând prin Germania, Boemia şi

Ungaria. Împăratul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburările în oraş, i-a transportat pe

cruciaţi pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacraţi de trupele selgiucide, sau făcuţi

prizonieri şi duşi în robie.

Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din oraşele de pe Rin, Köln

şi Mainz, ameninţând prin aceasta caracterul sângeros şi de jaf ce aveau să-1 îmbrace

51
expediţiile. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o înţelegere

cu Alexie Comnenul, prin care se angajau să recunoască suzeranitatea împăratului în

teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciaţii au respins armata selgiucidă şi au

cucerit Niceea şi Dorileea (mai-iulie 1097), două baze militare importante. Antiohia a

rezistat şapte luni, dar în cele din urmă a fost şi ea ocupată (1098). Cruciaţii au trebuit să

lupte cu musulmanii încă un an pentru a-şi croi drum spre Ierusalim. Abia în anul 1099

oraşul a căzut în mâinile lor iar cruciaţii au masacrat populaţia oraşului.

În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formaţiuni politice, conform sistemului
politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de
Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon,
Beirut. Organizarea lor este cunoscută din ,,Aşezămintele Ierusalimului", o culegere de norme
juridice privind obligaţiile şi drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii
feudale. Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor
s-au înfiinţat ordine militaro-călugăreşti: Ordinul Ioaniţilor, Ordinul Templierilor şi Ordinul
cavalerilor teutoni.

3. Cruciadele a II-a şi a III-a

Turcii nu au renunţat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide, pe moment, au pus

capăt rivalităţilor dintre ele şi unindu-se au început ofensiva, ajutate fiind de nemulţumirile din
rândul populaţiei supuse care se răscoală în mai multe rânduri. În tot acest timp turcii continuau
ofensiva. Recucerirea Edessei de către musulmani a determinat organizarea celei de a doua
cruciade (1147-1148) de către papa Eugen al III-lea. La această cruciadă au participat trupe
franceze conduse de Ludovic VII şi germane în frunte cu împăratul Conrad III. Oastea franco-
germană a fost risipită de turci în Asia Mică.
Sultanul Egiptului, Saladin, un militar şi om politic capabil a unit lumea musulmană sub
conducerea sa şi şi-a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. în lupta de la Hittin (1187), în
apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan, şi .a

52
pus stăpânire pe oraş. Papa Clement al II-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns
regii Angliei şi Franţei – Richard Inimă de Leu şi Filip al II-lea August – şi împăratul Germaniei
Frederic Barbarossa. În vara anului 1190 o armată creştină uriaşă (circa 180.000 oameni), era
gata de război. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard la Marsilia, în timp
ce Frederic I a preferat să meargă pe uscat. Primii doi suverani, abia plecaţi, au debarcat în
Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă
primul în Asia Mică, unde a reuşit să-1 învingă pe sultanul de Iconium.
Victoria sa nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarosa a murit înecat pe când încerca să
traverseze călare râul Cydnus (Kara-Su, în apropiere de munţii Taurus). Rămaşi fără conducător,
cea mai mare parte din cruciaţi s~au împrăştiat, numai un număr mic sub comanda ducelui
Austriei, Leopold al V-lea, şi-a continuat drumul iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în
preajma Ierusalimului, după ce în drumul său Richard cucerise insula Cipru şi o cedase lui Guy
de Lusignan. Singura acţiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei,
început în anul 1189, intervenţia lor determinând, în mare măsură, capitularea oraşului (13 iulie
1191). După acest succes au început neînţelegerile din tabăra cruciaţilor, ele obligând pe cei trei
conducători să abandoneze expediţia.

4. Cruciada a IV-a (1202-1204)

Cruciada a IV-a este legată de numele papei Inocenţiu al III-lea, şi de politica sa de a-şi
impune supremaţia asupra întregii lumi creştine, occidentale şi orientale. În anul 1190 papa a
început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu. La începutul secolului al XIII-lea
cruciadele îşi pierduseră baza populară, între cruciada populară şi cea aristocrată distanţa se
adâncise, păturile sărace nu mai aveau încredere în acţiunile nobililor, de aceea, despre cruciada
a IV-a se poate spune că a fost o acţiune a baronilor şi cavalerilor. Totodată cruciada a IV-a a
însemnat o abatere făţişă de la scopul de cruciadă. Mai întâi, pentru că expediţia a fost plănuită
împotriva Egiptului, centrul unităţii lumii musulmane, şi nu ca o acţiune de cucerire directă a
Ierusalimului. În al doilea rând, expediţia a început prin asediul cetăţii Zara (noiembrie 1202),
situată pe coasta Dalmaţiei şi stăpânită de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protecţia
scaunului apostolic. Cucerirea Zarei a fost cerută cruciaţilor de către dogele Veneţiei, Henric
Dandolo, în schimbul transportării trupelor până la Alexandria. În al treilea rând, în urma unei
abateri de la planul iniţial al cruciadei cavalerii s-au îndreptat spre Bizanţ unde lupta pentru tron
favoriza o intervenţie. Şi de data aceasta cruciaţii erau îndemnaţi de dogele Veneţiei, care dorea
să-şi sporească privilegiile comerciale în Imperiul de Răsărit.
În luna mai a anului 1203, cruciaţii au sosit la Constantinopol, au cucerit oraşul şi l-au
reînscăunat pe Isac II Anghelos, apoi i-au pretins despăgubiri băneşti pentru ajutorul dat.
Deoarece bazileul nu a putut achita suma cerută, în anul 1204 cavalerii apuseni au luat cu asalt
capitala bizantină şi au jefuit-o. În urma acestei cruciade a fost desfiinţat Imperiul Bizantin
şi împărţit în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit, Niceea, Epirul şi Trapezuntul.
Imperiul bizantin a fost restaurat în 1261.

5. Urmările cruciadelor

53
 Cruciadele au avut consecinţe pozitive şi negative, cele negative decurgând din
distrugerile de bunuri şi masacrele ce au avut loc cu ocazia luptelor, din exploatarea populaţiei
supuse, cele pozitive constând în contactul dintre două civilizaţii care s-au influenţat reciproc.
Zeci de mii de cruciaţi s-au deplasat în Orientul Apropiat, ducând acolo moravurile
apusene, pe care clasa dominantă din Orient le-a adoptat. La rândul lor, feudalii apuseni au
împrumutat forme ale rafinamentului şi luxului oriental, pe care le-au adus apoi în Europa.
Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient şi Occident. Relaţiile comerciale
ale Europei apusene cu Orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat oraşele, mai ales cele din
Italia şi sudul Franţei.
Din punct de vedere politic, cruciadele au înlesnit în Europa apuseană procesul de
centralizare şi de afirmare a regalităţii, ca urmare a slăbirii unei părţi a nobilimii şi a ştirbirii
adusă autorităţii papale.
Pentru ţărănime expediţiile în Orient au însemnat o sporire a obligaţiilor, pentru a acoperi
cheltuielile făcute de nobili. În acelaşi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a ţăranilor din
şerbie, eliberarea prin răscumpărare fiind şi ea o sursă de venit. Nevoia de bani i-a determinat pe
nobili să accepte sumele de bani propuse de oraşe pentru a-şi răscumpăra libertatea şi pentru a
obţine mult doritele charte de privilegii.
Rezumat şi concluzii generale. Expediţii militare cu caracter religios declanşate de
papalitate, monarhii şi feudalii apuseni, cruciadele au avut drept scop general eliberarea
Ierusalimului de sub stăpânirea turcilor selgiucizi şi, totodată, cucerirea şi colonizarea unor
regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina cu Ierusalimul.
Primele patru cruciade, aşa-zisele cruciade clasice, s-au desfăşurat în perioada 1096-1204.
Cruciada I a fost favorabilă creştinilor, având drept rezultat crearea regatului de Ierusalim, a
principatului de Antiohia, comitatelor de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, a marchizatului de Tyr şi
a senioriilor de Ramlah, Kerak, Sidon şi Beirut. Cruciada a doua s-a soldat cu rezultate
defavorabile pentru creştini, marele om politic şi conducător militar Saladin, sultan al Egiptului,
recucerind Ierusalimul. Cruciada a treia s-a terminat nedecis, deoarece creştinii au cucerit Accra
în 1191 dar forţa militară şi unitatea lumii islamice au rămas aproape intacte. Cruciada a patra a
fost deturnată de la scopul ei iniţial, recucerirea Ierusalimului, a sfârşit cu cucerirea
Constantinopolului şi desfiinţarea temporară a Imperiului Bizantin şi a dus la sfărâmarea unităţii
lumii creştine.
Cruciadele au avut consecinţe pozitive, dar şi negative. Ele au pricinuit mari distrugeri de
bunuri şi vieţi omeneşti, dar au înlesnit contactul dintre culturile vest-europeană şi islamică,
conducând la revigorarea comerţului la distanţă. Totodată, ele au înlesnit procesul de centralizare
statală şi de afirmare a regalităţii în vestul Europei, au stimulat procesul de eliberare al ţăranilor
din şerbie şi la dobândirea acelor charte de privilegii (dobândirea aşa-ziselor libertăţi municipale)
de către oraşele din vestul Europei.

Fixarea cunoştinţelor
1. Arătaţi mobilurile declanşării cruciadelor.
2. Prezentaţi cruciada I
3. Prezentaţi cruciada a doua şi a treia
4. Analizaţi cruciada a patra
5. Prezentaţi succint urmările cruciadelor.

54
 GERMANIA ÎN SECOLELE X-XVII

Germania a rămas, de la destrămarea Imperiului carolingian şi până la înfăptuirea

unificării ei statale din secolul al XIX-lea, o simplă “expresie geografică”, o zonă tipică a
fărâmiţării feudale. Din a doua jumătate a secolului al X-lea, Germania a cunoscut perioade de
ascensiune şi decădere în cadrul Imperiului Romano-German, istoria ei fiind strâns legată mai cu
seamă cu cea a Italiei.
Prezentul curs îşi propune să prezinte următoarele probleme: formarea statului german;
restaurarea Imperiului; lupta pentru investitură în sec. XI; lupta dintre papalitate şi imperiu în
sec. XII-XIII; Germania în secolele XIV-XV.

1. Formarea statului german

Regatul Germaniei s-a constituit în urma Tratatului de la Verdun (843), prin desprinderea
din Imperiul franc a părţii sale de răsărit. Teritoriul noului stat, locuit de populaţii germanice al
căror număr trecea cu puţin peste trei milioane, era cuprins între Elba şi Rin, având ca hotar
sudic Munţii Alpi, iar în sud-est întinzându-se până la fosta marcă răsăriteană (Ostmark} a
Imperiului carolingian.
Primii regi ai statului nou creat, care s-au succedat la domnie între anii 843 şi 911, au fost
descendenţi carolingieni, apoi, după o scurtă perioadă de frământări, în anul 919, s-a instaurat
dinastia saxonă, în persoana ducelui de Saxonia, Henric Păsărarul. Aspectele politice Importante
din această perioadă au izvorât din necesitatea menţinerii fiinţei de stat, de fixare a hotarelor, de
impunere a autorităţii centrale nou create.
Incursiunile normanzilor şi ungurilor au contribuit la accelerarea procesului de
feudalizare. Lipsa unei autorităţi centrale puternice a permis ascensiunea unor mari seniori
feudali, capabili să adune suficiente trupe pentru apărarea locală. În cursul fărâmiţării feudale au
apărut ducatele Suabia, Bavaria, Franconia, Saxonia, ai căror conducători devin stăpânii virtuali
ai unor regiuni întinse. În timpul dinastiei saxone la problemele politice externe ale statului se va
adăuga şi lupta regalităţii pentru subordonarea acestor ducate.

55
 Pentru început însă, lui Henric I Păsărarul (919-936) îi revenea principala îndatorire de a
stăvili incursiunile maghiare. Atacului ungurilor, din anul 926, regele nu a reuşit să-i reziste, tot
ce a putut face fiind obţinerea, în urma adunării de la Worms, a unei păci pe timp limitat. Regele
s-a îngrijit de organizarea armatei şi de ridicarea unor noi cetăţi, mai ales în nord, unde se aflau şi
posesiunile sale ereditare. A făcut o reformă asemănătoare cu cea lui Carol Martel, creând o
armată puternică de cavaleri recrutaţi din păturile mijlocii. Rezultatul a fost că în anul 933, la
expirarea armistiţiului, Henric I obţinut în Thuringia, la Merseburg, o victorie importantă asupra
ungurilor, pe care i-a obligat să se retragă.

2. Restaurarea Imperiului

În ciuda unei relative independenţe pe care marii feudali încercau să o afişeze, domnia lui
Otto 1 (936-973) a fost o perioadă de întărire a autorităţii centrale şi de afirmare a statului
german în politica externă. În interior, Otto a asigurat pacea şi unitatea regatului limitând
autonomia Bavariei şi Franconiei, supunând Suabia, apropiindu-şi Lorena printr-o legătură
matrimonială. În politica internă regele s-a sprijinit pe biserică, iar pentru serviciile aduse aceasta
a fost răsplătită cu mari proprietăţi funciare astfel că episcopii, şi ei mari feudali, au putut
contracara puterea principilor laici.
Primul mare succes înregistrat de Otto I în politica externă a fost victoria decisivă obţinută

asupra ungurilor la Lechfeld (lângă Augsburg) în vara anului 955. Succesele obţinute au
făcut ca Otto I să fie cel mai puternic suveran din Europa apuseană în acea vreme şi aceasta
explică de ce regele german a hotărât restaurarea Imperiului lui Carol cel Mare. Pentru a obţine
titlul de împărat, suveranul german trebuia, după tradiţie, să ajungă mai întâi stăpâni în Italia.
Fărâmiţarea politică de aici permitea o intervenţie, iar bogăţiile oraşelor italiene constituia o
atracţie pentru feudalii germani.
Pretextul a fost furnizat de două evenimente: criza papalităţii şi lupta pentru putere ce se

dădea în fostul regat lombard numit încă ,,regatul Italiei”, fapt ce i-a permis lui Otto I în anul
951, să intervină cu forţa armată şi să se încoroneze rege al Italiei. Situaţia precară a papei Ioan
ncursiunile normanzilor şi ale ungurilor, din ultimii ani ai secolului al IX-lea şi din primele
decenii ale secolului al X-lea, au contribuit la accelerarea procesului de feudalizare. Lipsa
unei autorităţi centrale puternice a permis ridicarea unor mari seniori, capabili să strângă o
armată şi să asigure apărarea locală. Fărâmiţarea feudală s-a concretizat în apariţia marilor
56
ducate Suabia, Bavaria, -Franconia, Saxonia, care aminteau de grupările etnice existente
anterior (Stammesherzogtümer). La sfârşitul secolului al IX-lea ducii devin adevăraţi
stăpâni ai unor regiuni întinse.
al XII-lea, cât şi tulburările din nordul Italiei l-au determinat pe rege să intervină din nou în anul
961, de data aceasta campania sa având drept punct terminus Roma, unde papa îi încredinţează
coroana “imperiului roman” (31 ianuarie 962).
Imperiul romano-german, cum a fost numit în istoriografie, apare ca o încercare de
reînfiinţare a Imperiului carolingian. În realitate el avea o întindere mult mai redusă decât cel
carolingian, căci cuprindea numai Germania şi Italia nordică şi centrală. Teoretic, însă, la fel ca şi
imperiul lui Carol cel Mare, imperiul lui Otto I era o continuare a imperiului roman, de unde
pretenţiile lui de universalitate. Otto I era numit imperator augustus al noului Imperiii roman.
Mai târziu, după secolul al XI-lea, i s-a spus ,,sfântul imperiu” (sacrum imperium) şi abia din
secolul al XV-lea a purtat numele de ,,Sfântul imperiu roman de naţiune germană”.
.
3. Lupta pentru investitură în secolul XI
Conflictul pentru supremaţie între papalitate şi imperiu, izbucneşte cu toată forţa în
secolul XI şi se prelungeşte şi în cel următor, cunoscând două etape principale. În prima etapă,
conflictul capătă forma unei lupte pentru investirea în înalte funcţii ecleziastice. Deoarece
episcopii îndeplineau simultan şi înalte funcţii în stat, atât papa şi împăratul erau interesaţi pentru
a-şi plasa oameni de încredere pentru ocuparea acestora. Amestecul regilor în alegerile
episcopale a avut o consecinţă negativă pentru biserică. Clerul s-a laicizat, iar în înaltele funcţii
ecleziastice au ajuns să fie numiţi oameni fără vocaţie religioasă, fapt care i-a determinat pe
suveranii pontifi să pretindă că alegerea într-o funcţie ecleziastică superioară ţine strict de
competenţa lor. Acest fapt a determinat naşterea unui conflict virulent între Grigore VII şi
împăratul Henric IV, care a fost excomunicat în 1076. În anul următor împăratul a fost nevoit să
treacă Alpii, să se ducă la Canossa, unde se afla papa şi, în haine de penitent să implore iertarea
timp de trei zile.
Deşi a dobândit iertarea papei, Henric IV a reluat lupta, care a continuat şi sub urmaşul
său Henric V (1106-1125) şi sub urmaşii lui Grigore VII. Abia în anul anul 1122 s-a ajuns la
înţelegere între papi şi împăraţi privind alegerea episcopilor prin concordatul de la Worms.
Astfel, s-a hotărât ca numirea episcopului în funcţia ecleziastică să fie efectuată de papă, în timp
ce feuda cu care era înzestrată episcopia să fie dată de împărat.

4. Lupta dintre papalitate şi imperiu în secolele XII-XIII

Odată cu moartea lui Henric al V-lea s-a stins dinastia de Franconia, iar alegerea noului
împărat a deschis în Germania o lungă perioadă de lupte pentru tron. Italia a avut de suferit
datorită acestor frământări, fiecare pretendent, de îndată ce punea mâna pe putere, întreprinzând
câte o expediţie la Roma pentru a fi încoronat, prilej cu care, de fiecare dată, oraşele din nordul
Italiei erau jefuite. În cursul acestor conflicte nobilimea germană s-a grupat in două tabere
adverse reprezentate de două familii princiare: Welfii (guelfii) strângeau în jurul lor pe adversarii
politicii imperiale, pe când seniorii de Weiblingen (ghibelinii) şi partizanii lor formau gruparea
proimperială. Welfii au găsit un aliat în papă şi comunele italiene. Lupta s-a terminat cu victoria
Casei de Weiblingen (1138) şi cu instituirea unei noi dinastii a Hochenstaufenilor. În timpul
domniei lui Frederic 1 Barbarossa (1152-1190). puterea imperială a atins apogeul.
Acţiunile lui Frederic I Barbarossa au redeschis lupta dintre sacerdoţiu şi imperiu. Prilejul
intervenţiei regelui german în Italia l-a constituit, pe de o parte, împotrivirea oraşului Milano de
a recunoaşte suzeranitatea sa, pe de alta, mişcarea lui Arnaldo da Brescia de la Roma şi dorinţa
răsculaţilor de a înlătura suzeranitatea pontificală şi de a reînfiinţa Republica romană.

57
 Sub pretextul ocrotirii Sfântului Scaun, Barbarossa a intrat în Italia (1154), a supus
oraşele lombarde, s-a încoronat rege la Pavia, iar de aici şi-a continuat drumul la Roma, unde a
înăbuşit în sânge răscoala lui Arnaldo. Drept răsplată, papa Adrian al IV-lea 1-a încoronat
împărat, dar pretenţiile de suzeranitate, pe care Frederic nu le ascundea, au dus foarte curând la
înrăutăţirea relaţiilor (1157) şi, odată cu înscăunarea ca papă a lui Alexandru al III-lea (1159), un
vajnic apărător al principiilor gregoriene, războiul a fost declarat. Ostilităţile s-au prelungit până
în anul 1177. În cele din urmă, oraşele italiene, unite în „liga lombardă” (1167), după nouă ani de
rezistenţă, au obţinut la Legnano o mare victorie asupra trupelor germane (1176). Un an mai
târziu, în Biserica San Marco din Veneţia, Frederic Barbarossa şi papa Alexandru se împăcau, iar
în anul 1183, prin pacea de la Constanţa (Elveţia), împăratul recunoştea autonomia oraşelor
lombarde.
Singurul succes obţinut de Frederic I în politica italiană a fost căsătoria fiului său, viitorul
Henric al VI-lea cu moştenitoarea regatului Siciliei, Constanţa. După anul 1190 regii Germaniei
vor fi şi regi ai Siciliei, fapt ca avea urmări importante în lupta cu papalitatea din veacul următor.
Sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea a marcat o întărire a
autorităţii papale sub pontificatul papei Inocenţiu al III-lea. În tot acest timp, în Germania,
luptele interne duseseră la o slăbire a regalităţii. Pentru Frederic al II-lea (1215-1250) centrul
politic va fi Sicilia, unde ia măsuri centralizatoare de guvernare. Riposta a venit neîntârziat din
partea papei Grigore al IX-lea. Folosindu-se de refuzul lui Frederic al II-lea de a pleca în
cruciadă (1227) papa 1-a excomunicat, fapt de care au profitat oraşele din nordul Italiei pentru a
se răscula. În aceste condiţii, Frederic al II-lea a fost obligat să plece în cruciadă (1228-1229).
Răzvrătirea a continuat şi, cu greu, împăratul, la întoarcere, a înăbuşit-o.
Lupta în Italia 1-a obligat pe Frederic al II-lea să facă nenumărate concesii principilor
germani. Printre acestea se numără constituţia In favorem principum (1232), un adevărat act de
recunoaştere a privilegiilor marii nobilimi, printre care figurau: dreptul de a avea jurisdicţie
proprie, fortificaţii, oraşe, de a bate monedă etc. Prin drepturile înscrise constituţia a stat la
temelia principatelor teritoriale. Puterea principilor a crescut într-atât încât între anii 1254-1273 a
avut loc în Germania un mare interregn, perioadă în care tronul a fost permanent disputat şi în
care „domnia pumnului" (das Faustrecht) s-a înstăpânit peste tot.

5. Germania în secolele XIV-XV

Sfârşitul secolului al XIII-lea a adus Germaniei o redresare politică deoarece interregnul

a luat sfârşit prin alegerea ca rege a lui Rudolf de Habsburg (1273-1291), un nobil din Zürich,
înzestrat cu reale calităţi de conducător. El a renunţat la politica italiană a predecesorilor, nu s-a
încoronat împărat, în schimb a căutat prin toate mijloacele întărirea Germaniei. A instituit
pedeapsa cu moartea şi dărâmarea castelelor pentru nobilii turbulenţi, a extins graniţele statului
adăugând Stiria, Austria, Carintia şi Carniolia (1278), teritorii revendicate deopotrivă de statul
ceh.
După moartea lui Rudolf, Germania a revenit la vechea stare de lucruri. Menţinerea
sistemului electiv a făcut să reînvie grupările politice şi certurile dintre ele. Urmarea imediată a
fost desprinderea de imperiu a cantoanelor elveţiene Uri, Schwyz şi Unterwalden (1315), în timp
ce pe tron se afla un reprezentant al Casei de Bavaria, Ludovic.
Alegerea ca împărat a lui Carol al IV-lea de Luxemburg (1347-1378) a însemnat o
accentuare a fărâmiţării politice. Carol al IV-lea fiind în acelaşi timp rege al Cehiei, a făcut din
Praga centrul său politic, iar Germania a lăsat-o pe seama principilor, după cum se poate

58
constata din ,,Bula de Aur", promulgată în anul 1356, un act de confirmare al principatelor
teritoriale care primeau dreptul de a fi indivizibile, ereditare, de a avea monedă, taxe vamale şi
justiţie proprie. Totodată ,,Bula de Aur" punea bazele Imperiului laic german, împăratul
urmând să fie ales de şapte principi electori, trei clerici – arhiepiscopii de Mainz, Köln şi
Trier – şi patru laici – regele Cehiei, comitele palatin de Rin, ducele Saxoniei şi margraful
de Brandenburg.
Încercările succesorilor lui Carol al IV-lea de a reda puterii imperiale forţa s-au lovit de
rezistenţa principilor teritoriali, a căror autoritate creşte în secolul al XV-lea. Dezvoltarea
economică neunitară a întinsului teritoriu al Germaniei împiedica centralizarea statului. În anul
1438 a revenit la tron dinastia de Habsburg. Cu toate eforturile lui Frederic al III-lea (1440-
1493) de a înzestra statul cu instituţii centralizatoare, el nu s-a mai putut impune nici măcar în
posesiunile ereditare (Austria), unde în 1462 se luptă cu propriul său frate, în timp ce contele
palatin se răzvrătea, iar ţăranii din Saxonia se răsculau. Această stare de lucruri a permis regelui
Ungariei, Matei Corvin, să întreprindă mai multe războaie împotriva Germaniei, care au dus la
ocuparea Vienei pentru câtva timp (1485-1490). Includerea Ţărilor de Jos în Imperiul German a
fost singurul succes politic al lui Frederic al III-lea, dar această alipire va fi în viitor prilej de noi
tulburări.

Rezumat şi concluzii generale. Până în veacul al XIX-lea Germania nu a reuşit să-şi

realizeze unitatea statală fiind, conform opiniei specialiştilor, o simplă „expresie geografică”. Cu
toate acestea, istoria Germaniei a avut o importanţă deosebită pentru destinul politic, economic şi
cultural al Europei occidentale din Evul Mediu.
Regatul Germaniei s-a constituit în urma tratatului de la Verdun (843), prin desprinderea
din fostul imperiu franc (carolingian) a părţii sale din răsărit, situată între Elba şi Rin, locuită de
circa trei milioane de oameni.
Împăratul Otto I (936-973) a reuşit în anul 962 o celebră renovatio imperii, încercând
reînfiinţarea imperiului carolingian, bazat mai mult sau mai puţin pe tradiţia imperială romană.
Formaţiunea statală a lui Otto I includea Germania şi Italia nordică şi centrală. Începând cu
secolul XV, această formaţiune politică a purtat numele de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune
Germană.
În secolele XI-XIII, împăraţii germani au avut un şir de conflicte cu papalitatea, fie
pentru dreptul de investire al episcopilor (secolul XI), fie pentru supremaţie politică şi spirituală
(secolele XII-XIII). În timpul acestei ultime perioade s-au format două partide nobiliare celebre,
cea a seniorilor de Weiblingen („Ghibelinii”), sprijinitorii politicii imperiale, şi cea a Welfilor
(„Guelfii”), adversari ai acestei politici. Cel mai remarcabil împărat german din această perioadă
a fost Frederic I Barbarossa (1152-1190).
În secolele XIV-XV Germania şi-a menţinut fărâmiţarea politică, cele mai remarcabile
figuri de monarhi fiind Rudolf de Habsburg (1273-1291) şi Frederic al III-lea (1440-1493). În
această perioadă este redactată „Bula de Aur” (1356), act care punea bazele imperiului laic
german, împăratul urmând să fie ales de cei şapte principi electori, dintre care trei erau clerici iar
patru erau laici.

Fixarea cunoştinţelor
1. Arătaţi cum s-a format Germania ca stat de sine stătător.

59
 2. Sintetizaţi politica lui Henric Păsărarul.
3. Descrieţi politica lui Otto I de restaurare a imperiului.
4. Prezentaţi esenţa luptei pentru investitură.
5. Prezentaţi politica lui Frederic I Barbarossa şi Frederic II.
6. Arătaţi evoluţia Germaniei în timpul domniilor lui Rudolf de Habsburg, Carol IV de
Luxemburg şi Frederic III.

UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA STATULUI

ÎN FRANŢA MEDIEVALĂ

La sfârşitul secolului al X-lea, la venirea dinastiei capeţiene, Franţa era o ţară

reprezentantă tipică a fărâmiţării feudale, fiind împărţită în circa 15 principate teritoriale ale
căror stăpânitori îşi exercitau atributele suveranităţii şi recunoşteau regelui o autoritate nominală,
nu reală. Peste 5 veacuri, la sfârşitul secolului al XV-lea, Franţa era statul cel mai bine unificat şi
centralizat din Europa. Desfăşurarea unificării şi centralizării Franţei a urmat o cale clasică, ce
constituie exemplul cel mai caracteristic al procesului de unificare teritorială şi centralizare
politică a statelor europene.

1. Primii Capeţieni
În anul 987, la stingerea dinastiei carolingiene, adunarea marilor baroni şi a înalţilor
prelaţi de la Senlis a ales ca rege pe Hugo Capet, duce de Ile-de-France. Domeniul capeţian,
situat între Sena şi Loara, având o suprafaţă restrânsă, primii Capeţieni dispuneau de resurse
materiale şi militare modeste, iar autoritatea lor efectivă nu depăşea hotarele domeniului regal.
Acţiunea de întărire a autorităţii regale a fost dusă cu mai multă energie în timpul
domniei lui Ludovic al VI-lea (1108-1137), care a înfrânt pe seniorii rebeli din cuprinsul
domeniului regal.
Ludovic al VII-lea (1137-1180) s-a căsătorit cu Alienor, moştenitoarea ducatului
Aquitaniei, cel mai întins principat teritorial din Franţa, realizând o uniune personală între
domeniile capeţian şi aquitan. Slabele legături dintre nordul şi sudul Franţei, ca şi divorţul
regelui (1152) au împiedicat însa ca această uniune personală să constituie o etapă premergătoare
a alipirii Aquitaniei la domeniul regal capeţian. În anul 1152, Alienor s-a recăsătorit cu Henric
Plantagenet, conte de Anjou şi duce al Normandiei, care a ajuns şi rege al Angliei, sub numele de
Henric al II-lea (1154-1189). Posesiunile continentale ale lui Henric al II-lea cuprindeau mai

60
mult de jumătate din Franţa, fapt care constituia o mare piedică în calea realizării unificării
teritoriale a acestui regat.

2. Franţa în timpul lui Filip al II-lea August

Filip al II-lea August (1180-1223) a profitat de rebeliunile aproape permanente ale

feudalilor francezi din posesiunile plantagenete, de conflictele lui Henric al II-lea cu fiii săi şi de
dificultăţile din Anglia ale lui Ioan fără Ţară pentru a lichida aproape cu totul stăpânirea străină
in Franţa. În urma luptelor din 1202-1204, Ioan fără Ţară a fost deposedat de ducatele
Normandiei şi Bretaniei şi de comitatele de Anjou, Maine, Touraine şi Poitou. Sub dominaţia
plantagenetă a rămas numai o parte din vestul Aquitaniei şi Gasconia. Prin deposedarea lui Ioan
fără Ţară, domeniul regal, căruia i-au fost alipite majoritatea teritoriilor, s-a împătrit. Victoria
francezilor asupra armatelor engleze, flamande şi germane la Bouvines (1214) a dus la
consolidarea stăpânirii teritoriilor redobândite de la englezi.
Ca urmare a sporirii considerabile a domeniului regal şi a autorităţii puterii centrale,
domnia lui Filip al II-lea August a marcat astfel o etapă decisivă în procesul de unificare şi de
centralizare a statului francez.

3. Franţa în timpul lui Ludovic al IX-lea

În timpul lui Ludovic al IX-lea, zis cel Sfânt (1226—1270), autoritatea regală a crescut
considerabil. Pentru asigurarea liniştii interne, ordonanţa lui Ludovic al IX-lea din anul 1258 a
interzis „în regatul său, toate războaiele şi punerile de foc şi tulburarea lucrării pământului”, ca şi
portul armelor. O serie de ordonanţe au reorganizat justiţia regală şi i-au lărgit sfera de acţiune,
înlăturând sau limitând treptat competenţa justiţiei senioriale. Astfel, justiţia regală devenea un
important mijloc de unificare şi centralizare a statului. De asemenea, Ludovic al IX-lea a dispus
emiterea unor monede regale de aur cu o compoziţie superioară şi a reglementat circulaţia lor în
întreg regatul, măsuri are au netezit drumul instaurării monopolului monetar regal şi au contribuit
la unificarea economică a Franţei. Ludovic al IX-lea a reglementat şi raporturile cu Anglia. Prin
tratatul de la Paris (1259), regele Angliei, Henric al III-lea, a renunţat la Normandia, Bretania,
Maine, Anjou, Touraine, Poitou, dar păstra ducatul Guyenne din Aquitania, pentru care presta
omagiu regelui Franţei.

4. Franţa în timpul lui Filip al IV-lea cel Frumos

În timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), domeniul regal s-a mărit
prin alipirea comitatului de Champagne, în urma căsătoriei sale cu unica moştenitoare a acestui
comitat. În schimb, încercarea de a anexa prin război comitatul Flandrei a eşuat. Flandra a fost
ocupată de francezi în 1300, dar dominaţia franceză, instaurată în oraşe care se bucuraseră până
atunci de o largă autonomie municipală şi sprijinul dat de francezi pentru menţinerea regimurilor
patriciene au determinat izbucnirea puternicei răscoale a orăşenilor din Bruges din mai 1302.
Exemplul a fost urmat şi de alte oraşe, astfel încât armatele franceze au fost silite .să se retragă
din Flandra, iar armata de intervenţie franceză a fost decisiv înfrântă de miliţiile urbane flamande
la Courtrai, în iulie 1302.
Politica internă a lui Filip al IV-lea cel Frumos a fost autoritară. Războiul cu Flandra,
întreţinerea armatei şi a aparatului birocratic i-au impus să caute noi mijloace băneşti. Resurselor

61
obişnuite ale domeniului regal li s-au adăugat venituri suplimentare, pe care Filip al IV-lea a
căutat să le extindă şi să le transforme din subsidii ocazionale în impozite permanente. Astfel, în
1295 regalitatea a introdus o taxă de răscumpărare a obligaţiilor militare, a cărei mărime varia
între 1/100-1/25 din avere sau 1/20-1/5 din venit, numită ulterior ,,darea pe focuri" (subventio
focorum, fouage). În anul 1295 regele a introdus o nouă taxă pentru depozitarea şi circulaţia
mărfurilor, care, fiind considerată de contribuabili ilegală, a fost numită maltôte (luată pe
nedrept). S-au folosit şi alte mijloace de sporire a veniturilor regale.
La începutul secolului al XIV-lea, ordinul templierilor avea în Franţa proprietăţi întinse şi
averi uriaşe. În anul 1307 Filip al IV-lea a arestat pe toţi templierii, le-a înscenat un proces de
erezie în 1309, în urma căruia o parte au fost arşi pe rug, iar la cererea regelui, papa a desfiinţat
ordinul în 1312. Averile ordinului au intrat în posesia regalităţii, datoriile regelui faţă de templieri
au fost anulate, iar numerarul bănesc confiscat.
Complexele probleme cărora a avut să le facă faţă i-au impus lui Filip al IV-lea să
convoace de mai multe ori pe reprezentanţii stărilor sociale privilegiate ale ţării – nobilimea,
clerul şi orăşenimea. În aprilie 1302, pentru a obţine sprijinul stărilor privilegiate în conflictul
său cu papalitatea, Filip al IV-lea a convocat pe reprezentanţii lor la Paris. Deşi Filip al IV-lea nu
a folosit pentru prima dată procedeul convocării reprezentanţilor stărilor sociale ale regatului,
totuşi, convocând aceste adunări mai des şi dându-le o formă organizată, le-a transformat, de
fapt, într-o instituţie nouă, numită ulterior Stări sau State Generale. De aceea se poate considera
că de la începutul secolului al XIV-lea regalitatea franceză a intrat într-o nouă fază a evoluţiei
sale, numită, ca urmare a colaborării ei organizate cu Statele Generale, „monarhia stărilor”, care
a durat până la formarea monarhiei absolute.
Politica lui Filip ai IV-lea de a restrânge privilegiile fiscale şi judiciare ale clerului şi de a
folosi o parte din imensele venituri ale bisericii pentru nevoile statului a dus la izbucnirea unui
violent conflict între regalitatea franceză şi papalitate. Pe tronul pontifical se afla tunci papa
Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), unul dintre cei mai zeloşi reprezentanţi ai doctrinei
supremaţiei papalităţii asupra suveranilor laici. Luând legătură cu duşmanii italieni ai papei, o
mică armată franco-italiană a pătruns în statul pontifical şi a arestat pe papa Bonifaciu al VIII-lea
la Anagni, în septembrie 1303. Deşi peste câteva zile papa a fost eliberat de o răscoală a
populaţiei din oraş, ,,atentatul de a Anagni” a însemnat o grea lovitură pentru papalitate,
îndeosebi pentru pretenţiile ei teocratice. La scurtă vreme după moartea papei Bonifaciu al VIII-
lea, Filip al IV-lea a reuşit să impună conclavului de cardinali alegerea ca papă a arhiepiscopului
de Bordeaux, sub numele de Clement al V-lea, care, pentru a fi mai aproape de protectorul său, a
strămutat reşedinţa pontificală la Avignon, în sudul Franţei, unde papalitatea a rămas în strânsă
dependenţă faţă de regalitatea franceză, în aşa-zisa „captivitate babilonică”, între 1309-1378.
Cu moartea lui Carol al IV-lea, lipsit, ca şi ceilalţi fii ai lui Filip al IV-lea, de urmaşi în
linie bărbătească, în anul 1328 s-a stins dinastia capeţiană directă, urmând succesiv la tron mai
multe ramuri colaterale.

5. Începutul războiului de 100 de ani /

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea,

desfăşurarea procesului de unificare a Franţei a fost considerabil stânjenită datorită Războiului de
100 de ani (1337-1453), purtat între Franţa şi Anglia. Deţinerea ca feud, de către Anglia a
provinciei franceze Guyenne împiedica atât accesul la mare al Franţei în partea de sud-vest a

62
ţării, cât şi desăvârşirea procesului de unificare teritorială a statului francez prin alipirea acestei
provincii.
Flandra făcea parte din regatul Franţei, dar din punct de vedere economic ea era mai
strâns legată de Anglia, de unde importa mari cantităţi de lână pentru industria sa de postav.
Regele Angliei, Eduard al III-lea, aflat în conflict cu regele Franţei, a interzis în anul 1336
exportul de lână engleză în Flandra, ceea ce a avut ca urmare ruinarea industriei de postav
flamande. Pentru oraşele flamande devenea tot mai limpede că interesele Flandrei cereau ieşirea
de sub dominaţia Franţei şi alianţa cu Anglia. De aceea, principalele oraşe flamande, în frunte cu
Gand, au recunoscut în anul 1340 ca rege al Franţei pe Eduard al III-lea, care a lăsat din nou liber
exportul de lână engleză în Flandra.
Problema dinastică din Franţa a complicat şi mai mult raporturile franco-engleze. În 1328
a murit fără urmaşi în linie bărbătească ultimul rege capeţian în linie directă, Carol al IV-lea.
Pretendenţi la tronul Franţei erau Filip de Valois, vărul său primar şi regele Angliei, Eduard al
III-lea, nepotul său de soră. Marii feudali şi înalţii prelaţi francezi întruniţi în adunare electivă,
urmărind în primul rând să evite constituirea unei monarhii prea puternice anglo-franceze sub
conducerea regelui Angliei, au ales ca rege pe Filip de Valois. Alegerea lui Filip de Valois,
devenit rege sub numele de Filip al VI-lea (1328-1350) nu a generat imediat un conflict deschis,
regele Angliei acceptând să presteze în 1331 omagiu regelui Franţei pentru Guyenne. Problema
dinastică nu a dat naştere Războiului de 100 de ani, ci doar a complicat contradicţiile
franco-engleze mai vechi.
Resursele materiale şi umane ale Franţei erau superioare celor ale Angliei, Franţa având o
populaţie de circa 16 milioane locuitori, în timp ce Anglia avea numai 3,5 milioane. În schimb.
armata engleză s-a dovedit superioară celei franceze, prin organizare şi capacitate de luptă.
Înfrângerea, cu ajutor flamand, a flotei franceze la Sluys (Ecluse) în anul 1340 a asigurat
englezilor posibilitatea de a debarca nestânjeniţi în Franţa. Bătălia principală s-a dat în nordul
Franţei, la Crecy (1346), unde englezii au obţinut o victorie decisivă asupra francezilor. În anul
următor a capitulat şi portul Calais. Ostilităţile au reînceput în 1355, în timpul domniei regelui
Ioan cel Bun (1350-1364). Francezii au fost înfrânţi din nou la Poitiers (1356), iar regele Ioan
cel Bun a fost făcut prizonier şi transportat în Anglia.

6. Lupta de eliberare a Franţei în a doua jumătate a secolului XIV

Înfrângerea de la Poitiers şi criza din anii 1356-1358 au silit Franţa să încheie cu Anglia
tratatul de pace de la Calais (octombrie 1360), prin care Anglia primea în deplină stăpânire
Guyenne, Périgord, Saintonge, Limousin, Poitou, însumând aproximativ o treime din teritoriul
Franţei. Deşi a dat Franţei răgazul necesar refacerii, tratatul de pace din 1360 constituia o grea
lovitură pentru procesul de unificare şi centralizare a statului francez.
Carol al V-lea (1364-1380) a dus o politică de refacere şi de reorganizare a ţării şi de
întărire a puterii centrale. Consilierilor proveniţi din marea nobilime le-a preferat colaboratori
din rândurile micii nobilimi şi ale orăşenimii, care în timpul domniei sale au ocupat rolul de
căpetenie în organele centrale şi în cele locale ale puterii. Neputându-se lipsi de colaborarea cu
Statele Generale, îndeosebi pentru subsidiile băneşti, el a convocat State Generale formate dintr-
un număr mai restrâns de deputaţi şi de notabili, care nu au mai încercat să-şi manifeste opoziţia
faţă de regalitate. Însemnatele resurse băneşti de care dispunea i-au permis lui Carol al V-lea să-
şi alcătuiască o armată, o artilerie şi o flotă puternică, principalul său comandant fiind
conetabilul Bertrand Du Guesclin, ridicat din rândul micii nobilimi bretone. Franţa a reînceput

63
în anul 1369 războiul cu Anglia. Francezii au evitat să dea mari bătălii decisive, adoptând tactica
hărţuirii necontenite a englezilor şi a cuceririi sistematice a oraşelor şi a provinciilor stăpânite de
ei, încât până la sfârşitul domniei lui Carol al V-lea aproape toate posesiunile engleze din Franţa
au fost recucerite.

7. Reizbucnirea crizei interne şi reluarea războiului cu Anglia

Profitând de minoratul urmaşului său, Carol al VI-lea (1380-1422), grupările nobiliare

franceze au început lupta pentru putere şi influenţă la curte. Înstrăinarea şi risipirea fondurilor
funciare şi băneşti publice a fost urmată de creşterea fiscalităţii care, împreună cu nenumăratele
neorânduieli şi abuzuri comise, au generat mari mişcări populare în oraşe şi sate. Languedocul a
fost frământat între anii 1381-1384 de mişcarea tuchins-ilor (denumire care provine, probabil, de
la „mărăcinişuri” - în franceza medievală touche, în care se ascundeau răsculaţii), proveniţi din
rândul ţăranilor şi orăşenilor săraci. Spre sfârşitul anului 1381 şi începutul anului următor s-au
ridicat orăşenii din Amiens, Saint-Quentin, Rouen, Reims, Laon, Soissons, Lyon. La Paris, în
martie 1382, populaţia a prădat prăvăliile de arme şi s-a înarmat cu ciocanele de plumb folosite
în lupte la spargerea armurilor, de unde şi numele de „ciocănari” (maillotins) dat răsculaţilor.
În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea au reînceput cu o violenţă crescândă luptele
pentru putere între grupările feudale. În fruntea unei grupări era unul dintre unchii regelui, ducele
Burgundiei, Filip cel îndrăzneţ, apoi fiul său, Ioan fără Frică, de unde numele de burgunzi dat
acestei grupări. În fruntea celeilalte, era fratele regelui, ducele Ludovic d'Orleans, apoi fiul său,
Carol, sprijiniţi de puternica familie meridională a conţilor d'Armagnac, de unde numele de
armagnaci. Lupta dintre burgunzi şi armagnaci a contribuit la agravarea fiscalităţii, a
dezorganizării administrative şi a abuzurilor, generând o mare nemulţumire în rândul populaţiei.
Deoarece tezaurul era gol, curtea a convocat în ianuarie 1413, Statele Generale din Nord, pentru
a obţine noi subsidii. Pe baza propunerilor de reformă ale Statelor Generale şi sub presiunea
maselor populare din Paris, conduse de Simon Caboche, starostele breslei măcelarilor, regele a
numit o comisie formată din deputaţi şi consilieri regali care a elaborat, iar regele a promulgat, în
mai 1413, „Ordonanţa cabochiană”. Ea prevedea un şir de măsuri privitoare la reformarea
sistemului administrativ, fiscal şi judiciar, inclusiv a organelor centrale.
Înteţirea luptei dintre burgunzi şi armagnaci şi mişcarea din Paris din anul 1413, au oferit
englezilor prilejul de a invada iarăşi Franţa. Ca urmare a înfrângerii francezilor la Azincourt
(1415), lui Carol al VI-lea i-a fost impus tratatul de la Troyes (1420), prin care se stabilea
căsătoria regelui Angliei, Henric al V-lea, cu Ecaterina, fiica lui Carol al VI-lea, şi recunoaşterea
lui ca succesor la tronul Franţei. Potrivit tratatului, Franţa ar fi urmat să devină o anexă ia
Angliei, sub domnia unui rege englez. Pentru a-şi realiza obiectivul, Henric al V-lea trebuia să
cucerească Franţa de la sud de Loara, unde Delfinul (titlu dat moştenitorului tronului francez)
Carol începea să organizeze rezistenţa. După moartea lui Henric al V-lea şi a lui Carol al VI-lea
(1422), rege al Angliei şi al Franţei a fost proclamat Henric al VI-lea, copilul nevârstnic al lui
Henric al V-lea şi al Ecaterinei. În acest timp, regele legitim al Franţei, Carol al VII-lea (1422-
1461), stăpânea numai la sud de Loara şi avea capitala la Bourges, revenindu-i greaua misiune de
a elibera şi a reunifica Franţa.

64
 8. Etapa finală a războiului de 100 de ani. Personalitatea şi rolul Ioanei
d'Arc

În nordul Franţei stăpânirea engleză a generat o rezistenţă crescândă în toate straturile

sociale, îndeosebi în rândul ţărănimii şi orăşenimii. În Normandia, numeroase cete de răsculaţi
formate din ţărani, orăşeni şi mici nobili de ţară, atacau pe englezi şi convoaiele lor de
aprovizionare.
În condiţiile luptei populare de eliberare din deceniul al treilea al veacului XV, apariţia
Ioanei d'Arc, fiică de ţărani din Domrémy, reprezintă un episod decisiv al războiului de 100 de
ani. Apariţia Ioanei d'Arc s-a produs într-un moment deosebit de critic pentru Franţa. Englezii
asediau din anul 1428, oraşul Orléans, a cărui cucerire le-ar fi deschis drumul peste Loara, spre
sudul Franţei. Ioana d'Arc 1-a convins pe Carol al VII-lea să-i dea o armată cu care să
despresoare acest oraş. Armata franceză, căreia Ioana d'Arc i-a insuflat încredere în victorie, a
despresurat Orléans în mai 1429, înlăturând astfel primejdia cuceririi sudului Franţei. Apoi,
croindu-şi drum spre Reims, locul tradiţional de încoronare a regilor Franţei, armata
franceză a intrat în oraş unde, în iulie 1429, Carol al VII-lea a fost încoronat şi uns ca rege.
Consacrarea pe această cale a legitimităţii lui Carol al VII-lea, realizată într-un moment în
care regalitatea constituia un element polarizator al forţelor care luptau pentru eliberarea
Franţei, a reprezentat un episod a cărui semnificaţie depăşea limitele unui act obişnuit de
încoronare şi ungere regală. Datorită ostilităţii grupărilor de la curte, Ioana d'Arc nu a primit
sprijinul militar necesar marilor acţiuni pe care voia să le întreprindă şi, în mai 1430, cu prilejul
asediului oraşului Compiègne, a fost prinsă de către burgunzi şi predată englezilor. Înscenându-i-
se de către englezi un proces de erezie, Ioana d'Arc a fost condamnată şi arsă pe rug la Rouen pe
data de 30 mai 1431.
Stabilirea impozitelor permanente (1439) şi reorganizarea armatei (1445-1448) au
asigurat regalităţii franceze mijloacele băneşti şi militare necesare purtării războiului. Ultimele
două provincii stăpânite de englezi, Normandia şi Guyenne, au fost eliberate de francezi în
ultimii ani ai războiului; eliberarea Normandiei a fost desăvârşită prin victoria francezilor de la
Formigny (1450), iar cea a Guyennei prin victoria franceză de la Castillon (1453). Englezii nu s-
au mai menţinut în Franţa decât în portul Calais, recucerit de francezi în anul 1558.
Victoria Franţei şi consolidarea puterii centrale la sfârşitul Războiului de 100 de ani au
pregătit totodată încheierea procesului de unificare şi de centralizare a ţării, realizată în timpul
domniilor lui Ludovic al XI-lea şi Carol al VIII-lea.

9. Franţa în timpul lui Ludovic al XI-lea

Cronicarul Filip de Commines scria despre Ludovic al XI-lea (1461-1483) că ,,era în chip
vădit prietenul oamenilor de stare de mijloc şi duşman al tuturor celor mari care ar fi putut să i se
împotrivească". ,,Oamenii de stare de mijloc” pe care s-a sprijinit acest rege au fost orăşenimea
şi mica nobilime. „Cei mari” cu care a purtat o luptă îndelungată au fost ducatul Burgundiei şi
nobilimea franceză rebelă.

65
 În a doua jumătate a secolului al XV-lea, ducatul Burgundiei cuprindea Burgundia
propriu-zisă, Flandra şi Artois, depinzând de regatul Franţei şi, totodată, Franche-Comté,
Luxemburg şi Ţările de Jos, depinzând de Imperiul german. Ducele Carol Temerarul (1467-
1477) a încercat să unifice teritoriile burgunde disparate şi să constituie un stat independent faţă
de Franţa şi de Imperiul german. Pentru a slăbi Franţa, care vedea în constituirea unui regat
burgund la hotarele sale o ameninţare pentru desăvârşirea unificării sale teritoriale, Burgundia a
sprijinit rebeliunile marii nobilimi franceze împotriva regalităţii şi s-a aliat cu Anglia. Marea
nobilime franceză, sprijinită de ducele Burgundiei, a organizat în 1464-1465 liga „Binele
public”. Dându-şi seama de făţărnicia membrilor ligii, care se străduiau să apară ca apărători ai
intereselor obşteşti, Filip de Commines remarca că ,,acest război a fost numit după aceea Binele
public, pentru că el se desfăşura sub cuvânt că ar fi spre binele public al regatului”. Oraşele,
îndeosebi Parisul şi mica nobilime au rămas credincioase regelui şi i-au acordat un sprijin
eficient. Ludovic al XI-lea a izbutit să neutralizeze pe membrii ligii, acordându-le posesiuni
teritoriale, înalte dregătorii şi pensiuni. În cursul tratativelor, membrii ligii du uitat cu totul
de ,,Binele public”; ,,era mai puţin vorba de aceasta – remarcă Filip de Commines – căci binele
public se prefăcuse în bine particular”. O gravă ameninţare pentru Franţa a constituit-o alianţa
anglo-burgundă din anul 1475, sprijinită de forţele opoziţiei feudale interne. Dând dovadă de
mare abilitate diplomatică, Ludovic al XI-lea a izbutit să neutralizeze opoziţia feudală internă şi,
prin tratatul de la Picquigny (august 1475), să obţină retragerea armatei engleze debarcate şi să
încheie pace cu Anglia. Cu sprijinul militar şi bănesc al Franţei, elveţienii i-au înfrânt pe
burgunzi la Grandson şi Morat (1476), iar lorenii la Nancy (1477), bătălie în care Carol
Temerarul şi-a pierdut viaţa. Profitând de moartea lui Carol Temerarul, Ludovic al XI-lea a alipit
domeniului regal Burgundia, Franche-Comté, Picardia şi Artois. Restul posesiunilor burgunde –
Ţările de Jos şi Luxemburgul – au intrat, datorită căsătoriei fiicei lui Carol Temerarul, Maria de
Burgundia, cu Maximilian de Habsburg, fiul împăratului Germaniei Frederic al III-lea, în
stăpânirea casei de Austria.
În afară de posesiunile burgunde, Ludovic al XI-lea a mai alipit domeniului regal
Roussillon şi Cerdagne (obţinute de la Aragon în 1463), Anjou (1480), Maine şi Provence
(1481).
În politica sa internă, Ludovic al XI-lea a găsit un sprijin temeinic în orăşenime şi în mica
nobilime. Oraşele şi-au dovedit loialitatea faţă de regalitate în timpul rebeliunilor feudale şi al
invaziei anglo-burgunde, organizând apărarea şi furnizând contingente militare. Totodată ele au
procurat regalităţii mari fonduri băneşti, sub formă de impozite şi de împrumuturi. Deşi Ludovic
al XI-lea a avut colaboratori şi din rândul marii nobilimi, slujitorii cei mai devotaţi i-a recrutat
din rândurile orăşenimii şi ale micii nobilimi. El a preferat Statelor Generale adunările de
notabili – câteva zeci de delegaţi, invitaţi direct de către rege, dintre nobili, prelaţi şi orăşeni de
vază – a căror întrunire putea avea rolul unei adunări reprezentative de stări.
Lichidarea opoziţiei feudale, evitarea convocării Statelor Generale, perfecţionarea
instrumentelor de realizare a obiectivelor politicii regale – armata regulată, birocraţia şi
impozitele permanente – arată că în ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XI-lea s-au format
premisele trecerii de la monarhia stărilor la monarhia absolută, stabilită în timpul
urmaşului său, Carol al VIII-lea.

66
 10. Încheierea procesului de unificare şi de centralizare a regatului
francez în timpul lui Carol al VIII-lea

La moartea lui Ludovic al XI-lea, fiul său, Carol al VIII-lea (1483-1498), fiind minor,
conducerea a fost preluată de sora sa mai mare Ana şi de soţul ei, Pierre de Beaujeu. Reacţia
împotriva politicii regale autoritare, manifestată de către marea nobilime şi de Statele Generale, a
silit pe Ana şi pe Pierre de Beaujeu să convoace la Tours, în ianuarie 1484, Statele Generale.
Statele Generale de la Tours cuprindeau deputaţi ai celor trei stări din toate provinciile franceze,
cu excepţia Bretaniei, constituind astfel prima adunare reprezentativă a stărilor din întreaga
Franţă, expresie a etapei finale a unificării şi centralizării ţării. În Statele Generale de la Tours
deputaţii au propus o serie de măsuri privind conducerea centrală şi organizarea fiscală,
administrativă şi judiciară a ţării, ca introducerea în consiliul regal a 12 membri aleşi dintre
deputaţii Statelor Generale şi perceperea impozitelor numai cu asentimentul lor. După obţinerea
votului pentru perceperea impozitului regal în anii 1484 şi 1485, curtea s-a grăbit să închidă, în
martie 1484, sesiunea Statelor Generale. Tentativa acestora de a-i impune regalităţii controlul,
îndeosebi în domeniul fiscal, a eşuat pentru că regalitatea era suficient de consolidată şi deputaţii
întruniţi la Tours, oglindind contradicţiile dintre stările ai căror reprezentanţi erau, nu au acţionat
de comun acord.
Marea nobilime, neavând şanse de a-şi impune regalităţii revendicările prin mijlocirea
Statelor Generale, a recurs în anii următori la calea armelor. Conflictul dintre regalitate şi marea
nobilime, numit de contemporani ,,Războiul nebunesc”, a durat, cu intermitenţe, între anii 1485
şi 1488. În 1488, armata marii nobilimi a fost decisiv înfrântă de armata regală, iar rebeliunea
nobiliară înăbuşită.
Ducatul Bretaniei, ultimul mare principat teritorial al Franţei şi sprijin al
rebeliunilor nobiliare, a fost alipit domeniului regal în anul 1491. Deşi Bretania şi-a
menţinut autonomia, unirea din 1491 a marcat încheierea unificării teritoriale a Franţei.
La sfârşitul secolului al XV-lea în Franţa s-a încheiat, în ansamblu, procesul de unificare
teritorială şi de centralizare politică, aproape întreg teritoriul ţării devenind domeniu regal. Deşi
provinciile care făceau parte din domeniul regal îşi mai păstraseră privilegii şi instituţii proprii,
monarhia îşi exercita atributele esenţiale ale suveranităţii, astfel încât Franţa era cel mai
centralizat stat din apusul Europei. Unificarea economică realizase progrese însemnate, deşi
formarea unei pieţe interne unice era stânjenită de numeroase vămi interne. Unificarea lingvistică
progresa, deşi existau încă deosebiri de limbă între nord (langue d'oïl) şi sud (langue d'oc).
Cultura dobândea şi ea tot mai mult trăsături unitare pe întreg teritoriul ţării, la acest proces
contribuind triumful limbii franceze din nord şi începutul răspândirii tiparului. Toate aceste
trăsături – unitatea de teritoriu, de limbă, economică şi culturală – care se închegau la sfârşitul
secolului al XV-lea. reprezentau elementele constitutive ale naţiunii franceze în formare,
premisele trecerii francezilor de la popor la naţiune.

Rezumat şi concluzii generale. Franţa medievală reprezintă în Europa cazul clasic de

unificare teritorială şi de iniţializare a centralizării statale, luat ca model de specialişti. Istoria
creării şi centralizării statului medieval englez începe în anul 987, când Hugo Capet, duce de Ile
de France, este ales rege. Centralizarea statului feudal francez s-a făcut atât în detrimentul
Angliei, care deţinea întinse posesiuni în Franţa, cât şi al marilor seniori feudali, care doreau să
fie cvasi-independenţi pe posesiunile lor. În perioada primilor capeţieni, regii Angliei dobândesc
posesiuni întinse în Franţa, în urma căsătoriei moştenirii ducatului Aquitaniei, Eleanor (Alienor)

67
cu Henric al II-lea Plantagenet, regele Angliei (1154-1189). Filip al II-lea August (1180-1223) a
reuşit să recâştige majoritatea posesiunilor deţinute de englezi în Franţa, iar Ludovic al IX-lea cel
Sfânt (1226-1270) a întărit puterea regală şi a reglementat raporturile cu Anglia prin tratatul de la
Paris (1259). În urma acestui tratat, Henric al III-lea al Angliei păstra în Franţa doar ducatul
Guyenne din Aquitania, pentru care trebuia să presteze omagiu vasalic regelui Franţei.
Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a dus o politică autoritară, a desfiinţat ordinul
cavalerilor templieri, a intrat în conflict cu papalitatea şi a sporit considerabil prestigiul regalităţii
franceze.
La stingerea dinastiei capeţiene (1328) relaţiile anglo-franceze au intrat într-o perioadă de
încordare, ce a culminat cu izbucnirea celebrului Război de 100 de ani (1337-1453). Deşi
englezii au câştigat o serie de victorii militare impresionante în 1346 (Crecy), 1356 (Poitiers) şi
Azincourt (1415), resursele economice şi umane superioare ale Franţei, combinate cu o largă
mişcare de resurecţie naţională, simbolizată mai cu seamă de Jeanne d’Arc, au contribuit la
înfrângerea Angliei. Regii Ludovic al XI-lea (1461-1483) şi Carol al VIII-lea (1483-1498)
desăvârşesc unificarea teritorială a Franţei şi, implicit, pun bazele centralizării statului francez.
Realizarea unificării teritoriale şi iniţializarea centralizării statale au făcut din monarhii
Franţei cei mai puternici regi ai Europei de până la sfârşitul secolului XVIII şi au contribuit la
procesul de iniţiere a dominaţiei culturale franceze în vestul Europei, manifestată timp de câteva
secole.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi succint situaţia Franţei în timpul primilor regi capeţieni.

2. Arătaţi evoluţia regatului francez în timpul domniilor lui Filip al II-lea August şi
Ludovic al IX-lea.
3. Rezumaţi principalele acte de politică internă şi externă ale lui Filip al IV-lea cel
Frumos.
4. Prezentaţi cauzele şi desfăşurarea Războiului de 100 de ani.
5. Rezumaţi succint trăsăturile personalităţii şi rolul Ioanei d’Arc în timpul Războiului
de 100 de ani.
6. Prezentaţi etapele finale ale procesului de centralizare statală în Franţa: domniile lui
Ludovic al XI-lea şi Carol al VIII-lea.

UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA STATULUI

MEDIEVAL ENGLEZ

Procesul de centralizare a Angliei a început imediat după cucerirea ei de către normanzi

(1066) şi s-a încheiat în secolul al XV-lea, după ce „Războiul celor două roze”, izbucnit între

68
casele de York şi Lancaster a fost lichidat. Acest proces nu a fost neîntrerupt, în perioada
menţionată înregistrându-se momente de declin al autorităţii regale.

1. Cucerirea Angliei de către normanzi.

Penetraţia normanzilor din Franţa începuse încă din vremea ultimului rege anglo-saxon,
Eduard Confesorul (1042-1036), ea făcându-se fie pe cale comercială, fie religioasă. Este vremea
când ducatul normand, prin evoluţia înregistrată, îşi putea permite o expansiune, iar politica lui
Eduard constituia un prilej pentru o pătrundere în nord. Moartea lui, survenită în anul 1066, a dat
lui Wilhelm, ducele Normandiei, pretextul unei intervenţii militare în Anglia, unde alegerea
noului rege, Harold, crease unele disensiuni. În cursul lunii septembrie 1066 Wilhelm a debarcat
în apropiere de Hastings şi în urma unei ciocniri sângeroase cu armata lui Harold, a obţinut o
victorie decisivă (14 octombrie); în luna decembrie Wilhelm se încorona rege la Westminster
(1066-1087).
După cucerire s-a format în Anglia o monarhie puternică, cea mai puternică autoritate
laică ce exista în acea vreme în Europa apuseană. Explicaţia se găseşte în baza materială şi
socială solidă pe care dinastia normandă a ştiut să şi-o creeze. Coroana engleză, din momentul
cuceririi, a beneficiat de mari întinderi de pământ provenind din posesiunile de pe continent, al
căror număr a crescut, şi din domeniile confiscate de la anglo-saxoni, din care regele şi-a
rezervat o şeptime.
Evoluţia lentă a domeniului feudal din Anglia, pe de o parte, sistemul de împroprietărire
practicat de Wilhelm, pe de altă parte, au împiedicat crearea de principate teritoriale, iar puterea
marii feudalităţi a fost astfel limitată. Regele a păstrat sistemul de recrutare a oastei mari fyrd) şi
a creat instituţii centralizatoare de guvernare. A păstrat unitatea administrativă shire, pe care a
asimilat-o comitatului de pe continent, iar curia regală (curtea, sfatul regal) a rezultat din
împletirea sfatului înţelepţilor (witenagemoot) cu consiliul ducal normand. Fiscalitatea a fost
organizată pe principii noi, din curia regis desprinzându-se o secţie specială, Camera
Eşichierului, însărcinată cu centralizarea veniturilor statului, care de la început s-au separat de
tezaurul regelui. Pentru a cunoaşte numărul contribuabililor şi situaţia lor materială, în anul 1086
Wilhelm a procedat la realizarea unui amplu recensământ consemnat sub numele de „Cartea
Judecăţii de Apoi” (Domesday Book). În cursul înregistrării, toţi ţăranii dependenţi au fost
înscrişi sub numele de şerbi (vilani), de aceea Domesday Book a .contribuit la aservirea
ţărănimii.
O altă consecinţă importantă a cuceririi a fost afirmarea autorităţii regale asupra celei
ecleziastice. Ea se explică prin dorinţa papei de a-şi crea un aliat în centralizarea bisericii din
Anglia, fapt ce îl determinase să încuviinţeze actul de cucerire.
Dezvoltarea economiei urbane, în secolele următoare, a constituit şi în Anglia un nou
suport al politicii de centralizare. Cu toate acestea, regalitatea puternică instituită de Wilhelm
Cuceritorul prezenta unele puncte slabe. Mai întâi, vasalitatea care lega pe regii din dinastia
normandă de regele Franţei, relaţie din care a rezultat un lung şir de războaie. În al doilea rând,
nici o lege scrisă nu definea autoritatea regală şi, conform dreptului feudal, un suzeran putea fi
renegat de vasalii săi dacă se făcea vinovat de o politică neconformă intereselor lor.
Prima etapă a conflictului regalitate-feudali s-a deschis cu moartea lui Henric I (1100-
1135) şi cu anarhia provocată de lupta pentru tron. Timp de aproape douăzeci de ani, baronii
englezi au devenit atotputernici în stat. Acestei stări de lucruri i-a pus capăt venirea lui Henric al
II-lea la domnie (1154-1189), întemeietorul dinastiei Plantagenet.

69
 2. Politica de centralizare a regatului englez în secolul XII

Henric al II-lea, odată cu urcarea sa pe tron, aducea coroanei engleze noi posesiuni pe
continent, el fiind unul dintre cei mai mari seniori francezi ai timpului, care stăpânea:
Normandia, Maine, Touraine, Anjou, Poitou, Aquitania, având drept de suzeranitate asupra
comitatelor Auvergne şi Toulouse, la care a adăugat Bretania.
În politica de centralizare a lui Henric al II-lea un loc de seamă îl ocupă reformele
sale, mai cu seamă reforma militară şi reforma juridică.
Prima reformă a înlocuit obligaţia militară de tip vasalic cu o taxă (scutagium), care-i
permitea regelui să-şi sporească veniturile pentru a plăti luptători angajaţi şi astfel să nu mai
depindă, în caz de război, de bunul plac al feudalilor. În acelaşi timp, Henric al II-lea hotăra că
orice om liber poate fi chemat la oaste.
Cea de a doua reformă a constat în elaborarea unui drept comun (Common Law). El
prevedea extinderea competenţei tribunalelor regale asupra tuturor oamenilor liberi, indiferent de
condiţia socială, trecând peste justiţia feudală. Singura piedică rezulta din faptul că apelul la un
tribunal regal se făcea în schimbul unei taxe ceea ce, evident, a limitat posibilitatea ţăranilor de a
se adresa tribunalelor regale în diferendele pe care le aveau cu seniorii lor. Lărgirea sferei
jurisdicţiei regale s-a izbit de rezistenţa îndârjită a bisericii, care se întărise în perioada de anarhie
anterioară domniei lui Henric al II-lea. Regele însă nu a .cedat şi pentru a evita în viitor orice
opoziţie din partea clerului a promulgat „Statutele de la Clarendon” (1164). Acest act urmărea
supunerea reprezentanţilor bisericii faţă de Common Law, de aceea proclama dreptul de judecată
al regelui şi funcţionarilor săi asupra prelaţilor, consideraţi baroni ai coroanei, deci vasali direcţi
ai regelui. Statutele din anul 1164 au fost condamnate de papa Alexandru al III-lea, iar Thomas
Becket, arhiepiscop de Canterbury, şi-a asumat greaua sarcină de a face respectată în Anglia
politica de universalitate a Romei, care, potrivit principiilor vremii, îi dădea dreptul de jurisdicţie
supremă.
Controversa iscată a generat un conflict doctrinal, biserica susţinând primordialitatea
spiritualului asupra temporalului şi, deci, dominaţia clericilor, în faţa cărora autoritatea regală
trebuia să se plece. Dar Henric al II-lea nu a voit să cedeze. Conflictul rege-biserică a dus la
uciderea lui Thomas Becket (1170), în timpul ciocnirii din catedrala de la Canterbury, provocată
de către Reginald Fitz Urse, trimis de rege, împreună cu alţi trei cavaleri, pentru a-l aresta pe
episcop. De asasinat a fost făcut vinovat regele, pe care papa l-a excomunicat. După doi ani,
Henric al II-lea, pentru a nu pierde încrederea totală a supuşilor şi odată cu ea coroana, a fost
nevoit să capituleze. În luna mai a anului 1172, regele a jurat supunere papei, a promis să anuleze
statutele de la Clarendon şi să respecte dreptul clerului de a apela la Roma în cazul unor
neînţelegeri. În plus, pentru ridicarea excomunicării, papa a cerut regelui să facă penitenţă la
mormântul lui Thomas Becket şi, pentru absolvirea deplină de păcate, să plece în cruciada pe
care tocmai o organiza împotriva turcilor. Împăcarea a fost .sancţionată prin bula papală din 2
septembrie 1172.
În politica externă, singurul succes al lui Henric al II-lea a constat în cucerirea Irlandei
(1170), cu puţin înainte de uciderea lui Thomas Becket. Amânarea cruciadei l-a împiedicat pe
rege să participe la expediţia plănuită. Obligaţia a fost preluată de fiul său, Richard I (1189-
1199), supranumit Inimă de Leu, care din această pricină a şi stat aproape tot timpul cât a domnit
departe de ţară. Absenţa îndelungată a regelui a permis din nou ridicarea baronilor la conducerea
ţării şi o nouă criză politică avea să străbată istoria Angliei.

70
 3. Slăbirea autorităţii centrale în secolul XIII

La moartea lui Richard Inimă de Leu, rege al Angliei a ajuns fratele său Ioan ără Ţară
(1199-1216). Tot lui îi fusese încredinţată regenţa in timpul absenţei lui Richard şi încă de atunci
se văzuse caracterul neechilibrat al regelui Ioan, fapt ce permisese manifestarea unor dezordini în
viaţa politică, tocmai într-un moment în care Anglia înregistra o dezvoltare din punct de vedere
economic prin lărgirea comerţului, şi, legat de acesta, o creştere a puterii oraşelor. Centre ca
Londra, Southampton, Dover, Ipswich, Boston au cunoscut un puternic avânt, datorită
schimburilor cu Flandra şi cu liga hanseatică (uniune a unor oraşe germane) prin intermediul
căreia soseau în Anglia mărfuri din Orient (mătăsuri, bijuterii, mirodenii). Tot în secolul al XIII-
lea se constată o intensificare a legăturilor cu negustorii italieni. În aceste condiţii, orăşenii se
afirmau pe scena politică, iar nobilimea a găsit în ei un aliat în lupta cu regalitatea. Prima care a
profitat de situaţia delicată a Angliei a fost biserica, cu care Ioan Fără Ţară a comis imprudenţa
să deschidă conflictul.
Puternicul papă Inocenţiu al III-lea s-a folosit de situaţie, a intervenit cu fermitate şi a
impus lui Ioan fără Ţară să recunoască suzeranitatea scaunului apostolic. Închinarea din anul
1213 a avut consecinţe grave; regele devenea vasalul pontifului roman, iar regatele Angliei şi
Irlandei intrau în patrimoniul Sf. Petru, Ioan Fără Ţară şi succesorii săi urmând să le deţină ca
simple concesiuni feudale. Subjugarea faţă de scaunul apostolic, marcată prin plata anuală a unei
sume de bani. a dăinuit până la sfârşitul secolului al XIII-lea. Profitând de situaţia critică în care
se afla Anglia, Filip al II-lea August, regele Franţei, a pornit atacul împotriva vasalului său
englez. În anul 1204 el a confiscat lui Ioan Normandia, Bretania, Maine, Touraine, Anjou şi
Poitou. Încercarea regelui Angliei de a-şi recăpăta posesiunile s-a soldat cu un eşec total. În lupta
de la Bouvines (1214), armata engleză a suferit o grea înfrângere, în urma căreia regele a rămas
în Franţa numai cu stăpânirea Aquitaniei.
Un an mai târziu, în 1215, venea rândul baronilor să se răzvrătească, ocazie cu care era
smulsă regelui Ioan, Magna Charta Libertatum (15 iunie). Actul fixa în scris privilegiile
bisericii, ale nobilimii laice şi ale orăşenilor londonezi. Între libertăţile înscrise figurau:
neamestecul regelui în alegerile episcopale, garantarea dreptului de stăpânire asupra domeniului
feudal; privilegii juridice pentru nobili; limitarea obligaţiilor vasalice; consultarea nobililor laici
şi ecleziastici în fixarea impozitelor; înlesniri comerciale acordate orăşenilor din Londra etc.
Magna Charta a marcat sfârşitul perioadei anglo-normande de exercitare a puterii
monarhice în absenţa controlului nobiliar. Din anul 1215 se formează primul organ însărcinat
să vegheze ca hotărârile regale să fie conforme cu legea ţării. Un consiliu alcătuit din 25 de
membri, toţi baroni, afară de unul singur, primarul Londrei, avea să judece plângerile îndreptate
împotriva coroanei. Era nucleul unei noi instituţii ce se va contura sub domnia lui Henric al III-
lea (1216-1272), în timpul războaielor civile. Este vorba de răscoala baronilor, cavalerilor şi
orăşenilor izbucnită în anul 1258, sub conducerea lui Simon de Montfort, conte de Leicester.
Într-un prim memoriu – Prevederile de la Oxford – înaintat regelui în 1258, se cerea ca
autoritatea regală să fie în întregime supusă controlului baronilor. Cavalerii şi orăşenii au cerut şi
ei un drept asemănător în Prevederile de la Westminster.
Rezultatul răscoalei baronilor a fost că în luna august a anului 1265, pentru
discutarea problemelor de stat, a fost convocată o adunare la care, pentru prima dată, în
afară de baroni, au fost invitaţi câte doi reprezentanţi din fiecare comitat şi doi orăşeni din
oraşele mai importante. Aşa a luat naştere Parlamentul englez, un organ de conducere
reprezentativ, asemănător Statelor Generale din Franţa.

71
 Desăvârşirea lui ca instituţie s-a făcut în cursul secolului al XIV-lea, când se va împărţi în
două camere: Camera Lorzilor, din care făceau parte marii feudali laici şi ecleziastici, şi Camera
Comunelor, care întrunea cavaleri şi vârfurile orăşenilor. Odată cu domnia lui Eduard I (1272-
1307) a început perioada monarhiei pe stări, o nouă etapă în procesul de centralizare a
Angliei.

4. Criza societăţii engleze în secolul al XV-lea

Sfârşitul secolului XIII şi începutul celui următor au marcat noi progrese în politica de
centralizare a statului englez şi au contribuit la întărirea autorităţii regale. Între anii 1277-1301 a
fost alipită Ţara Galilor la regatul englez, iar în 1291 Eduard I îşi impunea suzeranitatea asupra
Scoţiei. În anul 1314, în urma luptei de la Bannockburn, Scoţia şi-a recăpătat independenţa.
Eduard III (1327-1377) s-a implicat în războiul de 100 de ani.
Secolul al XV-lea a însemnat pentru Anglia crearea premiselor dezvoltării relaţiilor
capitaliste. Structura domeniului feudal se schimbă prin folosirea mâinii de lucru libere în
agricultură şi extinderea sistemului arendăşiei, ca urmare a dezvoltării manufacturii, în special a
celei de postav, Anglia deţinând în această perioadă primul loc în Europa în exportul de postav.
Adaptarea la noile relaţii s-a făcut însă anevoie. O parte a nobilimii se vede ameninţată cu
decăderea iar numeroşi ţărani şi orăşeni sărăcesc.
Secolul al XV-lea debutează printr-o criză politică ce a cuprins treptat întreaga societate.
În anul 1399, Richard al II-lea a fost detronat, iar la cârma ţării s-a instituit o nouă dinastie, din
familia Lancaster. Primii regi, Henric al IV-lea (1399-1413) şi Henric al V-lea (1413-1422) de
Lancaster, au încercat să înlăture criza reluând Războiul de 100 de ani şi întărind biserica
catolică. Politica întreprinsă s-a dovedit însă a fi greşită, deoarece a înlesnit creşterea anarhiei
feudale în Anglia şi a nemulţumirilor faţă de regalitate, mai ales după înfrângerile din Franţa.
Opoziţia a generat o nouă răscoală în anul 1450, condusă de Jack Cade, la care, pe lângă un
număr mare de ţărani, au participat nobili sărăciţi şi orăşenimea din Londra.
Răscoala lui Jack Cade a constituit preludiul unui război civil, cunoscut sub numele
de Războiul celor două roze (1460-1485), purtat de familiile Lancaster şi York. Acest război
a constituit cea mai sângeroasă perioadă din istoria Angliei, dar tocmai prin aceasta a jucat
un rol important în procesul de centralizare a statului şi de întărire a regalităţii, în această
vreme punându-se bazele monarhiei absolute. Războiul celor două roze a contribuit la
scăderea numerică a nobilimii şi a bazei ei materiale. În tot acest timp, orăşenii nu au încetat să
se îmbogăţească, astfel că s-a ajuns la un echilibru de forţe între nobilime şi orăşenime, nici una
din aceste două clase nefiind destul de puternică pentru a mai controla pe rege.
Eduard al IV-lea (1461-1483) a interzis Camerei Comunelor de a supraveghea activitatea
funcţionarilor regali şi şi-a asigurat o independenţă legislativă. Tot Eduard a încheiat Războiul de
100 de ani dintre Franţa şi Anglia. Pacea de la Picquigny (1475) prevedea ca Anglia, în schimbul
unei sume de bani drept despăgubire, să renunţe la toate posesiunile din Franţa, cu excepţia
portului Calais.

Rezumat şi concluzii generale. Anglia medievală a reprezentat exemplul statului cel mai
centralizat şi bine organizat din Europa acelor vremuri, în care însă regii au trebuit să ţină seama
într-un grad necunoscut pe continent de voinţa Statelor Generale (Stările Generale). Procesul de
întărire a autorităţii regale debutează în Anglia chiar din anul cuceririi ei de către ducele Wilhelm
al Normandiei, supranumit „Cuceritorul” (1066). Henric al II-lea Plantagenet (1154-1189) a

72
amplificat procesul de centralizare a statului medieval englez, dobândind totodată numeroase
posesiuni în Franţa prin căsătoria sa cu Alienor (Eleanor) de Aquitania. Reformele sale militare şi
juridice au asigurat stabilitatea şi soliditatea statului englez. Fiii săi, Richard Inimă de Leu (1189-
1199) şi Ioan Fără Ţară (1199-1216) nu au avut calităţile politice şi organizatorice demonstrate
de marele lor părinte, astfel că au dat prilejul întăririi puterii marilor nobili şi, implicit, slăbirii
autorităţii regale.
Răscoala cavalerilor, baronilor şi nobililor (1258-1265) a avut drept urmare naşterea
Parlamentului englez în 1265. Societatea engleză experimentează în secolul XV instaurarea unei
anarhii feudale accentuate şi un sângeros război civil (1460-1485) între casele regale de York şi
Lancaster, cunoscut şi sub numele de „Războiul celor două roze”. Cu toate acestea, monarhia
insulară devenise deja în secolul XV statul cel mai avansat din punct de vedere economic şi cu
instituţiile politice cele mai liberale din Europa.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi situaţia Angliei din perioada domniei lui Wilhelm Cuceritorul.

2. Rezumaţi succint istoria Angliei în secolul XII.
3. Prezentaţi succint perioada de slăbire a autorităţii regale în Anglia în secolul XIII.
4. Arătaţi semnificaţia Războiului celor două roze din secolul XV pentru istoria Angliei.

UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA STATULUI

ÎN SPANIA MEDIEVALĂ

În Peninsula Iberică unificarea teritorială şi centralizarea politică au avut un caracter

complex, desfăşurându-se în condiţiile luptei duse de popoarele spaniol şi portughez pentru
eliberarea ţărilor lor de sub stăpânirea arabă. Procesul de eliberare a Peninsulei Iberice de sub
dominaţia arabă a fost numit în literatura de specialitate Reconquista („recucerirea”) şi a marcat
în chip special evoluţia istorică a Spaniei şi Portugaliei.

1. Peninsula Iberică sub stăpânirea arabă

În condiţiile expansiunii arabe, armatele Califatului omeyad, întărite cu triburi berbere

din nord-vestul Africii, sub conducerea lui Tarik, un comandant militar de origine berberă,
profitând de frământările din regatul vizigot, au debarcat în anul 711 în sudul Spaniei şi i-au
învins pe vizigoţi. Până în anul 718 armatele Califatului au ocupat aproape întreaga Peninsulă
Iberică.
După cucerire, fondul funciar al regalităţii vizigote şi o mare parte din domeniile marilor
proprietari localnici şi ale bisericii catolice au devenit proprietate funciară califală. Confiscările
făcute de arabi au dus la scăderea ponderii proprietarilor mari şi mijlocii localnici în curs de
feudalizare. Totodată, a avut loc şi un proces de aservire a ţăranilor liberi localnici de către
cuceritori. În schimb, s-au creat condiţii prielnice accelerării formării feudalităţii arabe, alcătuită

73
din războinici şi slujbaşi (ale căror posesiuni, acordate din fondul funciar califal, erau
condiţionate de îndeplinirea slujbei militare şi civile) şi din slujitori ai instituţiilor religioase
musulmane, ale căror pământuri erau inalienabile. În acelaşi timp, s-a format şi o pătură de mici
proprietari şi crescători de animale liberi din rândurile berberilor statorniciţi în Spania. Un
însemnat număr de arabi şi berberi, îndeosebi negustori, cămătari şi meşteşugari, s-a stabilit în
oraşe.
În Peninsula Iberică cuceritorii s-au stabilit în număr mare, îndeosebi din rândurile
berberilor trecuţi la islamism din nord-vestul Africii, cunoscuţi de către populaţia localnică
sub numele de mauri. Unele triburi berbere, ca almoravizii şi almohazii, au continuat să
migreze în Peninsula Iberică şi în secolele următoare. Cu tot afluxul cuceritorilor, populaţia
ibero-romană a continuat să alcătuiască majoritatea, ea constituind baza formării
popoarelor spaniol şi portughez.
Populaţia romanică şi populaţia maură emigrată au convieţuit mai multe veacuri,
păstrându-şi, în mare parte instituţiile social-economice, administrative, judiciare şi religioase
proprii dar, în acelaşi timp, şi influenţându-se reciproc, ceea ce a dus la crearea unei civilizaţii
originale hispano-arabe.
După cucerirea arabă, Peninsula Iberică a fost transformată într-o provincie a Califatului
omeyad de la Damasc. După răsturnarea dinastiei omeyade de către dinastia abbasidă în anul
750, omeyadul Abd er Rhaman s-a refugiat în Peninsula Iberică, unde, cu sprijin berber, a pus
bazele unui emirat independent, având capitala la Cordoba. Apogeul Spaniei arabe a fost atins în
secolul al X-lea, îndeosebi în timpul domniei lui Abd er Rhaman al III-lea (912-961), care s-a
proclamat calif în anul 929. De la sfârşitul secolului al X-lea autoritatea califului a început să
slăbească, ca urmare a creşterii puterii unor mari familii feudale, care deţineau principalele
funcţii de conducere în Califat. Primele decenii ale secolului al XI-lea s-au scurs în lupte interne
pentru putere între diferitele grupări feudale, care au dus la slăbirea şi la destrămarea Califatului
de la Cordoba. În timpul acestor frământări, centrul de greutate al vieţii politice a Spaniei arabe
s-a strămutat de la Cordoba la Sevilla, unde se afla capitala celui mai însemnat stat maur.
Destrămarea Califatului a avut ca urmare slăbirea stăpânirii maure în peninsulă, fapt ce a uşurat
lupta de eliberare a popoarelor spaniol şi portughez.

2. Reconquista (recucerirea)

În regiunile muntoase din nordul Peninsulei Iberice necucerite de arabi, s-a format către
mijlocul secolului al VIII-lea, micul regat al Asturiilor, de unde a pornit acţiunea de eliberare sau
de „recucerire" (Reconquista) de sub stăpânirea arabă. În secolele X-XII, în procesul
recuceririi, s-au mai format regatele spaniole ale Leonului, Castiliei, Navarrei şi
Aragonului şi regatul Portugaliei.
La lupta de eliberare a Peninsulei Iberice de sub stăpânirea arabă au participat toate
păturile sociale ale popoarelor spaniol şi portughez: ţărani, orăşeni, nobilime, sub conducerea
regalităţii şi sub patronajul bisericii. Recucerirea a fost însoţită de acţiunea de colonizare internă
a teritoriilor eliberate, în care se întemeiau sau se repopulau oraşe, sate, domenii nobiliare sau
mănăstireşti. Colonizarea se făcea mai ales în regiunile eliberate cu slabă densitate demografică
din centrul Castiliei, sudul Aragonului, coloniştii primind charte privilegiale de colonizare.
Ţărănimii, colonizată adesea sub formă de obşti săteşti, i s-a garantat libertatea sau o stare de
dependenţă mai uşoară şi sarcini feudale mai reduse. Oraşele au obţinut privilegii speciale, care
le asigurau desfăşurarea activităţii meşteşugăreşti-comerciale, autonomia municipală şi

74
organizarea unor miliţii urbane proprii. Pentru domeniile intrate în stăpânirea sa, nobilimea avea
îndeosebi obligaţii militare, ceea ce a generat o feudalitate numeroasă şi războinică.
Recucerirea a fost făcută în câteva etape distincte. De la mijlocul secolului al VIII-lea
până la începutul secolului al XI-lea, datorită apogeului puterii emiratului şi Califatului de
Cordoba, lupta de eliberare s-a desfăşurat cu rezultate schimbătoare şi, în ansamblu, cu progrese
lente. De la începutul secolului al XI-lea, în condiţiile destrămării Califatului Cordobei, regatele
spaniole ale Navarrei, Castiliei, Leonului şi Aragonului au desfăşurat o amplă acţiune de
recucerire teritorială.
Castilienii au eliberat în anul 1085 Toledo şi au atins cursul mijlociu al fluviului Tago.
Recucerirea a fost temporar oprită de intervenţia unor triburi berbere din nordul Africii, chemate
în ajutor de maurii din Spania — almoravizii (de la sfârşitul secolului al XI-lea) şi almohazii (de
la mijlocul secolului al XII-lea). Din secolul al XIII-lea recucerirea a dobândit din nou succese
decisive. Marea victorie obţinută contra arabilor de armatele reunite ale regatelor Castiliei,
Navarrei şi Aragonului în localitatea Las Navas de Tolosa (1212) a fost urmată de eliberarea
aproape totală a Spaniei sudice, marcată de eliberarea oraşelor Cordoba (1236), Valencia (1238),
Sevilla (1248) şi a insulelor Baleare (1228-1235). Arabilor nu le-a mai rămas decât emiratul sau
regatul Granadei, din sudul Spaniei.

3. Monarhia stărilor

Maturizarea procesului de formare a stărilor sociale a avut ca urmare constituirea în

fiecare regat spaniol, în cursul secolelor XII-XIII, a adunărilor reprezentative pe stări, numite
Cortesuri. În regatul Castiliei, Cortesurile întruneau deputaţii, grupaţi în trei ,,braţe”, ai nobilimii,
clerului şi oraşelor; în regatul Aragonului, unde existau Cortesuri separate pentru Aragonul
propriu-zis, Catalonia şi Valencia, Cortesurile aveau patru ,,braţe”: nobilimea mare, nobilimea
mică, clerul şi orăşenimea. În cadrul Cortesurilor, oraşele deţineau un rol foarte însemnat, de care
au profitat pentru a-şi menţine privilegiile şi autonomia municipală. Aşadar, şi în regatele
spaniole a existat o ,,monarhie a stărilor” caracterizată prin colaborarea regalităţii cu Cortesurile.

4. Încheierea Reconquistei şi desăvârşirea centralizării politice a Spaniei

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, unificarea şi centralizarea Spaniei au devenit tot

mai necesare, în vederea asigurării desfăşurării producţiei şi schimbului de mărfuri şi a
desăvârşirii eliberării ţării prin cucerirea emiratului Granadei. Unificarea teritorială a fost
realizată, în esenţă, prin unirea regatelor Aragonului şi Castiliei, în urma căsătoriei lui Ferdinand,
moştenitorul Aragonului, cu Isabella, moştenitoarea Castiliei, în anul 1469. Alegerea Isabellei ca
regină a Castilliei (1474-1504) a avut ca urmare asocierea la tronul Castiliei a lui Ferdinand, pe
atunci moştenitor al Aragonului. Peste câţiva ani, Ferdinand a devenit rege al Aragonului (1479-
1516).
Unirea realizată pe această cale avea un caracter dinastic, fiecare regat păstrându-şi
suveranul, structura şi instituţiile, încât Spania avea doi regi asociaţi prin căsătorie dinastică. Cu
tot caracterul său incomplet şi tranzitoriu, unirea dinastică a reprezentat o etapă decisivă

75
în procesul de unificare teritorială şi centralizare politică a Spaniei. În anul 1512 a fost
alipită şi partea de la sud de Pirinei a regatului Navarrei.
Unirea Castiliei şi Aragonului a permis sporirea considerabilă a forţei militare a Spaniei,
ceea ce i-a dat posibilitatea să desăvârşească eliberarea integrală a ţării, în urma războiului purtat
pentru cucerirea Granadei (1481-1492).
Paralel cu politica de unificare teritorială şi de desăvârşire a eliberării ţării, Ferdinand şi
Isabella au urmărit să curme anarhia feudală şi să întărească autoritatea centrală. Regalitatea a
dărâmat castelele marilor seniori rebeli şi ale cavalerilor briganzi, a interzis nobilimii să mai ţină
suite înarmate şi a prevăzut pedepse grele pentru cei care încălcau pacea publică. Insuficienţa
veniturilor domeniale, încheierea recuceririi şi curmarea anarhiei feudale au silit nobilimea să-şi
găsească noi resurse de existenţă, intrând în serviciul regelui ca ostaşi, slujbaşi sau curteni.
Totodată, regalitatea a redus privilegiile urbane, a intervenit frecvent în alegerile municipale şi a
instituit în oraşe funcţionari ai regelui cu atribuţii administrative, judiciare şi fiscale, supunându-
le astfel autorităţii regale. De asemenea, a convocat tot mai rar Cortesurile. Existenţa unei mici
nobilimi războinice a permis regalităţii spaniole să recruteze o armată numeroasă. Totodată, în
cadrul alianţei cu oraşele şi îndeosebi în lupta pentru curmarea anarhiei feudale, regalitatea a
folosit şi miliţiile oferite de ligile şi frăţiile urbane (hermandades). Biserica a devenit şi ea un
sprijin al regalităţii. În anul 1478 papa a autorizat pe Ferdinand şi pe Isabella să
instituie ,,Tribunalul Inchiziţiei”, transformat în 1482, în ,,Consiliul suprem al Inchiziţiei”, menit
să supravegheze fidelitatea faţă de biserica catolică şi faţă de stat a tuturor supuşilor.
Deşi la sfârşitul secolului al XV-lea Spania nu-şi realizase decât parţial unificarea
economică şi politică, iar fostele regate şi provinciile îşi păstraseră un pronunţat particularism,
Spania constituia, totuşi, unul dintre cele mai puternice state centralizate ale Europei apusene.

Rezumat şi concluzii generale. Organizarea şi centralizarea regatului medieval spaniol

s-a făcut în condiţiile luptei împotriva arabilor care au cucerit Spania în perioada 711-718. În
ciuda cuceririi arabe, populaţia ibero-romană creştină a continuat să deţină preponderenţa
demografică în peninsulă.
Eliberarea Spaniei de sub stăpânirea maură a fost un proces îndelungat, desfăşurat între
secolele VIII-XV, cu rezultate schimbătoare. Principalele momente ale Reconquistei au fost date
de eliberarea oraşului Toledo (1085), bătălia de la Las Navas de Tolosa (1212) câştigată de
creştini, eliberarea oraşelor Cordoba (1236), Valencia (1238), Sevilla (1248), a insulelor Baleare
(1228-1235) şi a emiratului Granadei (1492).
Unificarea teritorială a Spaniei a fost realizată, în esenţă, datorită căsătoriei dinastice
dintre Isabella de Castilia şi Ferdinand de Aragon (1469). În 1215 a fost alipită la noul stat
centralizat şi partea de la sud de Pirinei a regatului Navarrei. Spania a devenit un stat puternic
mai cu seamă începând cu a doua jumătate a secolului XVI, care a păstrat însă până în zilele
noastre numeroase particularităţi etno-lingvistice şi culturale

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi situaţia Peninsulei Iberice din timpul stăpânirii arabe.

2. Arătaţi semnificaţia şi etapele Reconquistei.
3. Determinaţi specificul monarhiei stărilor în Spania.
4. Desemnaţi principalele evenimente şi procese din perioada finală a Reconquistei.

76
 REGATELE SCANDINAVE ÎN SECOLELE XI-XVII

Istoria Danemarcei, Norvegiei şi Suediei în secolele XI-XV este strâns împletită, datorită
condiţiilor economice şi politice de dezvoltare foarte asemănătoare. Marea, care făcuse în
secolele anterioare din locuitorii acestor ţări vikingi, a continuat să formeze nu numai o cale de
acces ci şi o punte de legătură. în timp ce comerţul în Baltică s-a dezvoltat, rolul economic al
acestor ţări a crescut, dat fiind că în tot evul mediu Europa răsăriteană a comunicat cu partea
apuseană a continentului prin Baltică. Schimburile intense care se făceau prin intermediul
porturilor baltice a făcut ca acest teritoriu de coastă să intre în sfera intereselor politice ale
împăraţilor germani, regilor englezi, iar din secolul al XVI-lea ale ţarilor ruşi.
Prezentul curs îşi propune să ofere câteva informaţii despre dezvoltarea social-economică
şi evoluţia politică a ţărilor scandinave din perioada mai sus menţionată.

1. Dezvoltarea social-economică
În ţările nordice s-a înregistrat un proces mai lent de feudalizare, vechile structuri social-
economice menţinându-se şi în cursul secolelor XI-XII. Întârzierea se explică prin slaba
dezvoltare a agriculturii – în nord condiţiile climatice nefiind prielnice — cât şi prin
numeroasele războaie interne şi revolte ale ţăranilor cauzate de politica nobilimii de a se impune
ca o clasă privilegiată.
Până la mijlocul secolului al XII-lea relaţiile comerciale s-au limitat la lumea slavilor
pomeranieni, letonă, estonă, livoniană, finlandeză. Odată cu formarea Hansei şl activitatea
bogată desfăşurată de negustorii germani,legăturile economice ale ţărilor nordice s-au extins
considerabil, cu urmări importante pentru dezvoltarea ulterioară. Au apărut oraşe noi, cele vechi
au crescut ca întindere şi număr de locuitori. Printre cele mai cunoscute se numără: Roskilde,
Copenhaga, Qslo, Bergen, Stockholm. Visby, adevărat centru comercial în Baltică, avea 13 porţi
şi 50 de turnuri. Dezvoltarea comerţului a constituit un stimulent pentru producţia
meşteşugărească şi minieră. în secolul al XIII-lea erau cunoscute în Suedia peste 20 de mine de
argint, fiei şi aramă, printre care vestitele mine de aramă de la Falun, deschise în 1288.
Consecinţa cea mai importantă a procesului lent de feudalizare a fost menţinerea ţărănimii
libere în ţările scandinave până în secolul al XIV-lea, când se produce aservirea ei în masă de
către nobilimea ce se constituise între timp într-o clasă ierarhizată după sistemul vasalic, având
numeroase domenii şi castele. Din secolul al XIV-lea se răspândeşte şi instituţia cavaleriei,
armatele feudale înlocuind definitiv pe cele ale ţăranilor liberi, care lupta aproape în exclusivitate
pe mare, la chemarea regelui, prezentându-se cu propriile lor corăbii (după sistemul skiprejda).

77
Nobilii şi prin el Raad-ul (dieta) câştigă. în autoritate, mai ales datorită faptului bine stabilit prin
tradiţie şi cutume că în ţările scandinave coroana rămânea ereditară.

2. Situaţia politică

În secolul al XI-lea preponderenţa politică în nord a revenit Danemarcei, şi, cu unele

întreruperi, ea s-a menţinut până la sfârşitul evului mediu. Organizându-se politic înaintea

Norvegiei şi Suediei, Danemarca a reuşit să-şi creeze la începutul secolul al XI-lea o armată bine

disciplinată şi puternică. Este momentul când regele Swen îşi începe expediţiile de cucerire a

Angliei, încheiate în 1013. Acelaşi rege în lupta navală de la Svolder (aproape de insula Rügen),

a înfrânt pe regele Norvegiei Olaf I (1000). Cu acest an a început dominaţia daneză în Norvegia

şi, odată cu ea, lupta norvegienilor pentru a-şl menţine independenţa, luptă ce a durat mai multe

secole.

Olaf al II-lea numit şi cel Sfânt (1015-1028) a fost primul rege care a redobândit
libertatea ţârii sale (1015) şi a luat măsuri pentru întâlnirea autorităţii regale. Dar tendinţele
centrifuge ale nobilimii l-au pus în imposibilitate de a avea o armată puternică cu care să reziste
tendinţelor expansioniste ale Danemarcei. Knut cel Mare (1014—1036) a ştiut să profite de
slăbiciunea adversarului şi, în anul 1028, a debarcat în Norvegia şi a înlăturat de la domnie pe
Olaf al II-lea. Astfel se crea în nord un imperiu format din Danemarca, Norvegia, Anglia, iar un
timp Suedia recunoaşte şi ea suzeranitatea lui Knut. Noul stat s-a dovedit însă, a fi efemer, el
destrămându-se odată cu moartea întemeietorului. La fel ca Anglia, Norvegia a revenit la vechea
dinastie, alegând rege pe fiul lui Olaf, Magnus cel Bun (1035-1047). Fire autoritară, vrea să
aducă ţării sale revanşa şi se intitulează şi rege al Danemarcei, cele două ţări rămânând unite

78
până la moartea sa. Următoarele două secole au însemnat pentru Danemarca o perioadă de
progres şi prosperitate.
Regi ca Sven Estridsen (1047-1074) şi Valdemar I (1157-1188) au făcut din Danemarca o
mare putere în nord, în stare să se măsoare cu Germania şi să întreţină relaţii diplomatice cu
Franţa şi Portugalia. Valdemar al II-lea (1202-1241) supranumit şi Victoriosul a supus tot
litoralul răsăritean al Balticii până la Golful Finic, impunându-şi suzeranitatea în porturile de aici
o asemenea putere devenea stânjenitoare până şi pentru nobilii danezi, care nu doreau o
autoritate regală puternică. In această situaţie oraşele germane din nord s-au grupat în jurul
Lübeckului care, în 1226, primise de la împăratul Frederic al II-lea privilegiul de a face comerţ
liber, şi au pus bazele unei asociaţii în stare să ţină piept expansiunii daneze.
Hansa (uniune a oraşelor germane), a cărei primă menţiune oficială datează din anul
1358, practic şi-a început activitatea de la mijlocul secolului al XIII-lea. Valdemar al II-lea, în
pragul morţii, pierdea supremaţia asupra comerţului maritim şi statul danez nu o va mai recăpăta
decât în timpul lui Valdemar al III-lea Atterdag (1340-1375), când autoritatea regală, slăbită de o
lungă luptă cu nobilii, se reface pentru scurt timp. La data aceasta Hansa era mal puternică decât
un. regat şi în anul 1368 a declarat război Danemarcei, lupta fiind susţinută de 67 de oraşe din
ligă şi de regele Suediei, Albert al III-lea, adversarul Danemarcei. în 1370 pacea de la Stralsund
ratifica privilegiile Hansei. Totodată în Danemarca se constată o accentuare a influenţei germane
prin intermediul nobilimii din Holstein.
În tot acest timp Norvegia a fost pradă războaielor interne şi nemulţumirilor sociale.
încercările unor regi ca Sverre Sigurdson (m. 1202), Haakkon al IV-lea (1217-1263) şi Magnus
Legislatorul (1263-1280), de a da ţării un sistem juridic unic, de a reglementa succesiunea la
tron. şi de a evita tutela bisericii nu au putut împiedica decăderea politică a ţării. La aceste cauze,
de ordin politic, s-a adăugat ciuma neagră, care la mijlocul secolului al XIII-lea a decimat
aproape jumătate din populaţia ţării. Două treimi din bogăţiile ţării au fost pierdute în acest
flagel, fapt ce a permis ca oraşele germane Lübeck şi Rostock sâ pună stăpânire pe comerţul
norvegian, în timp ce regi lipsiţi de importanţă purtau războaie în Scoţia şi Irlanda.
Până în secolul al XIII-lea regalitatea suedeză nu a cunoscut nici o stabilitate. Abia între
1275-1365, sub domniile lui Magnus Ladulaas, Albert al III-lea şi Magnus Eriksson, statul se
organizează cu adevărat în anul 1347 s-a emis prima lege valabilă pentru întreg regatul, dar
războaiele civile, frecvente şi aici, au durat până în 1361.
Impunerea ordinii interne, refacerea economică, rezistenţa faţă de expansiunea germană,
ce se făcea prin intermediul Hansei, reclamau o centralizare politică. Soluţia s-a găsit în
unificarea celor trei ţări. În 1380, Olaf, regele Danemarcei a fost ales rege al Norvegiei iar în
1388, când coroana daneză revine lui Erik de Pomerania, Suedia a fost şi ea inclusă în uniune. în
anul 1397 Erik a fost încoronat rege al celor trei state la Kalmar, de aici denumirea de ,,Uniunea
de la Kalmar". Ea a durat până în anul 1523, fiind uneori încălcată de Suedia (de pildă între
1438-1440 şi 1448-1457).
Unitatea Danemarcei, Norvegiei şi Suediei era doar dinastică. Fiecare ţară avea
administraţie proprie şi consiliu de guvernare, care îşi trimitea reprezentanţii în Rigraat
(dieta regală).
Momentul de maximă putere a Uniunii 1-a constituit domnia lui Cristian I, întemeietorul
dinastiei Oldenburg. Ales rege al Danemarcei la anul 1448, rege al Norvegiei în 1449, rege al
Suediei în 1457, Cristian aducea Danemarcei Schleswig şi Holstein, al căror duce era.
Suedia a ridicat din nou armele (1471) şi, în cele din urmă, sub con-ducerea lui Gustav
Vasa, şi-a câştigat independenţa (1523). Norvegia, în schimb, a ajuns sub dominaţia deplină a
Danemarcei. Rolul consiliului regatului s-a redus tot mai mult, încât, în 1536, Cristian al III-lea
putea declara public că Norvegia nu mai exista ca regat aparte, că ea face parte integrantă din
Danemarca, situaţie pe care o va avea până în 1814. De la desprinderea Suediei de Danemarca,
cele două regate vor rămâne ostile unul faţă de celălalt şi nici îmbrăţişarea noii religii,
luteranismul, ce se cerea apărată, nu le va mai apropia. Ambele regate se ciocneau de aceleaşi

79
ambiţii şi dorinţă de expansiune. Regii danezi sperau să recapete hegemonia asupra Scandinaviei.
Suedia râvnea să obţină controlul în Marea Baltică şi să câştige deschidere spre Atlantic. Ambele
regate aveau ca scop anexarea de teritorii de pe litoralul Mării Baltice, mai ales Livonia cu portul
Riga, interese care le-au împins în secolul al XVII-lea în Războiul de 30 de ani.
Rezumat şi concluzii generale. Procesul de feudalizare şi de centralizare statală al
statelor scandinave s-a desfăşurat în condiţii oarecum diferite de restul continentului european.
La acest lucru a contribuit atât clima aspră şi solurile sărăcăcioase ce au făcut imposibilă
dezvoltarea unei agriculturi prospere, ramura de bază a economiei medievale, cât şi legăturile
comerciale limitate doar cu slavii pomeranieni, letonii, estonienii, livonienii şi finlandezii. Lipsa
unei economii prospere, coroborată cu spiritul de independenţă al urmaşilor vikingilor, cu
menţinerea îndelungată a unei ţărănimi libere numeroase şi a unor cutume prefeudale, a încetinit
procesul de feudalizare şi de centralizare statală. Acest proces a fost încetinit şi de influenţa
economică şi politică deţinută la un moment dat de uniunea oraşelor germane (Hansa) în viaţa
statelor scandinave.
Istoria politică a statelor scandinave în secolele XI-XVI a avut o evoluţie oarecum
lineară, dată de menţinerea preponderenţei Danemarcei asupra Norvegiei şi Suediei. În 1397 se
definitivează aşa-zisa „Uniune de la Kalmar”, când Erik de Pomerania deţinea calitatea de rege
al Danemarcei, Norvegiei şi Suediei. Această uniune durează până în 1523, când Suedia îşi
câştigă independenţa. Norvegia va rămâne sub tutela Danemarcei până în 1814.

Fixarea cunoştinţelor
1. Prezentaţi evoluţia social-economică a Norvegiei, Suediei şi Danemarcei în
perioada secolelor XI-XVI.
2. Analizaţi situaţia politică a statelor nordice în perioada secolelor XI-XVI.

ITALIA ÎN SECOLELE X-XVII

Starea de fărâmiţare economică a Italiei, căreia i s-au adăugat dominaţiile străine -

bizantină, germană, normandă, franceză – a stat la baza divizării ei politice medievale, iar
particularităţile structurii ei sociale au generat natura regimurilor sale politice. Locul de apariţie
a unor forme timpurii ale capitalismului în sectorul manufacturier, bancar şi comercial şi patrie a
Renaşterii, Italia nu a constituit însă până în secolul XIX, secolul realizării unificării sale
naţionale, decât o simplă „expresie geografică”. Prezentul curs îşi propune să aducă în atenţia
cititorilor câteva elemente esenţiale de istorie politică a Italiei în perioada medievală.

1. Italia din a doua jumătate a secolului X până în a doua jumătate a

secolului XIII

Din a doua jumătate a secolului al X-lea şi până în a doua jumătate a secolului al XIII-lea,
Italia era împărţită în mai multe stăpâniri politice: Italia nordică şi centrală, care depindea de
Imperiul romano-german, pe teritoriul căreia se aflau ducatul Savoiei, marchizatele de Saluzzo
şi Montferrat, iar ulterior s-au format un şir de oraşe-state; statul papal; republicile Veneţia şi
Genova; regatutul normand din Sicilia şi din Italia de Sud, care la sfârşitul secolului XII a
devenit posesiune germană.

80
 În secolele XI-XII, datorită înfloririi lor economice şi sporului demografic şi profitând de
slăbirea seniorilor lor laici sau eclesiastici, de luptele dintre papalitate şi imperiu şi de scăderea
neîncetată a autorităţii Imperiului romano-german, iar în cazul Veneţiei a Imperiului bizantin, un
şir de oraşe din Italia nordică şi centrală şi-au dobândit treptat autonomia. Unele dintre ele şi-au
subordonat ţinutul rural din jur (contado, distretto), ajungând republici urbane cu un teritoriu
relativ întins.
Lupta lor pentru ieşirea de sub dominaţia seniorilor locali sau imperială, pentru
obţinerea autonomiei sau independenţei şi extinderea teritorială a fost îndelungată şi s-a
purtat pe căi variate. Totodată, LUPTA COMUNALĂ (lupta pentru obţinerea „chartei de
privilegii” ce le garanta libertatea şi autonomia) s-a împletit cu puternice contradicţii
dintre păturile sociala din oraş: nobili, patricieni, pături mijlocii şi mărunte.
FLORENŢA, care depindea de marchizii de Toscana, s-a organizat sub formă de comună
pe la 1130, statutul de comună fiindu-i recunoscut oficial de împăratul Frederic I în 1183.
Organele comunei florentine erau: un consiliu de 12 consuli, un consiliu de 100-150 fruntaşi din
oraş (boni homines) şi o adunare populară, formată din cetăţenii cu drepturi depline. Deoarece
consiliul consulilor era recrutat dintr-un grup restrâns de familii nobiliare şi patriciene legate de
nobilimea din oraş, familiile patriciene mai recente şi păturile mijlocii şi mici din oraş, care nu
aveau reprezentanţi în consiliul consulilor, revendicau o reorganizare a instituţiilor comunei, în
vederea unei reprezentări mai largi a populaţiei oraşului. Pentru a le atenua opoziţia, păturile
conducătoare au atribuit, la începutul secolului XIII, puterea executivă unui „împuternicit"
(podestà), ales din afara Florenţei, al cărui rol era de a stăvili lupta pentru putere a populaţiei din
oraş.
Această organizare nu a putut stăvili lupta pentru lărgirea bazei sociale a comunei
medievale, astfel că familiile patriciene mai noi şi păturile mijlocii şi mărunte au răsturnat în
anul 1250 vechea conducere nobiliară şi patriciană şi au instaurat o nouă conducere, care şi-a
creat un organ special, numit „Poporul” (II Popolo), cârmuit de un „căpitan al poporului”, ajutat
de un consiliu de 12 bătrâni şi un consiliu de 24 de reprezentanţi ai breslelor. În pofida numelui
său, regimul politic al ,,Poporului” era, de fapt, o conducere a familiilor patriciene mai noi, care
nu participaseră până atunci la conducere.
Pentru a preîntâmpina luarea puterii de către nobilime şi familiile patriciene legate de ea
şi pentru a-şi consolida dominaţia, familiile patriciene mai noi au emis în anul 1293 „Rânduielile
dreptăţii” (Ordinamenti di giustizia), prin care erau restrânse drepturile politice ale nobililor şi
patricienilor legaţi de ei (magnaţi), care nu mai puteau fi aleşi în funcţiile de conducere ale
Florenţei. Noua conducere a comunei, definitivată în ultimii ani ai secolului XIII, avea
următoarea structură: Organul suprem îl constituia Signoria, formată dintr-un ,,gonfalonier
(stegar) al dreptăţii” şi din şase, iar apoi din opt priori, reprezentanţi ai ,,artelor (breslelor)
majore”. Totodată, s-au păstrat funcţia de podestat şi organul de conducere ,,Poporul”, cârmuit
de un ,,căpitan al poporului” şi de un consiliu restrâns. Pentru unele probleme importante,
Signoria putea convoca adunarea poporului, care însă era chemată tot mai rar să-şi spună
cuvântul.
VENEŢIA, dependentă iniţial de Imperiul bizantin, a început din secolul al X-lea

să se desprindă de Bizanţ, devenind independentă. Cârmuitorul Veneţiei era ducele sau

81
dogele. Din secolul al XI-lea, pe măsura sporirii însemnătăţii lor, nobilimea şi patriciatul urban

au acţionat atât pentru a limita puterea dogelui cât şi pentru a restrînge atribuţiile adunării

populare, care au fost treptat trecute pe seama unui organ al nobilimii şi patriciatului, „consiliul

celor înţelepţi”, menţionat în anul 1143. Din secolul al XIII-lea, organul fundamental de

cârmuire a Veneţiei era Marele Consiliu. Instrument de asigurare a dominaţiei politice a

nobilimii şi patriciatului urban, el era format din reprezentanţii acestor două pături sociale

dominante. Pentru a rezerva accesul în Marele Consiliu numai reprezentanţilor familiilor

nobiliare şi patriciene mai vechi şi a opri pătrunderea reprezentanţilor unor familii nobiliare şi

patriciene de origine mai nouă, în anul 1297 a avut loc aşa-numita „Inchidere a Marelui

Consiliu”, potrivit căreia puteau avea membri în consiliu numai acele familii reprezentate în el

în perioada 1293-1297. În atribuţiile Marelui Consiliu intrau toate problemele importante ale

Veneţiei. Fiind alcătuit dintr-un mare număr de membri – câteva sute –, pentru a se putea lucra

operativ şi eficient, din el s-au constituit treptat, în cursul secolelor XII-XIII, mai multe organe

82
 separate: şase consilieri ai dogelui, care, împreună cu acesta, alcătuiau Micul Consiliu. Micul

Consiliu împreună cu cei trei şefi ai tribunalului suprem de 40 de membri numit Quarantia

alcătuiau Signoria. Senatul, constituit în anul 1229 din 60 de membri ai Marelui Consiliu, se

ocupa direct de principalele probleme din „republica lagunelor”: viaţa economică, navigaţia,

politica externă.

2. Italia din a doua jumătate a secolului XIII până la sfârşitul secolului

XV
În a doua jumătate a secolului XIII şi în secolele XIV-XV, in Italia existau, ca şi în
veacurile precedente. mai multe tipuri de regimuri politice: monarhii feudale, ca în regatul
Neapolelui, ducatul Savoiei, marchizatele de Montferrat şi de Saluzzo; regim teocratic în statul
papal; republici aristocratice, ca la Veneţia şi la Genova. În unele republici urbane forma de
guvernământ a evoluat de la comună medievală cu autonomie largă sau limitată, la seniorie sau
tiranie, ca la Milano, Florenţa, Verona, Padova, Ferrara, Mantova.
Din secolul al XIII-lea, în unele oraşe funcţia de podestat, deţinută de familii nobiliare, a
început treptat să devină ereditară şi să se exercite ca o seniorie individuală municipală, fiind de
aceea tot mai mult numită seniorie (Signoria) sau, cu un termen grecesc antic, care desemna o
conducere autoritară individuală în oraşe, tiranie. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XIII-
lea şi în primele decenii ale secolului al XIV-lea, s-au instaurat la Verona senioria familiei Della
Scala sau Scaliger, la Ferrara şi la Modena senioria familiei d'Este, la Padova senioria familiei
Carrara.
Senioria Milanului a fost obţinută în anul 1257 de familia Della Torre, iar în 1277 de
familia Visconti, care a deţinut-o ereditar până la stingerea ei din 1447. Ca urmare a extinderii
teritoriale a senioriei Milanului, care a ajuns să cuprindă cea mai mare parte a Lombardiei şi a
sporirii autorităţii familiei Visconti, Gian-Galeazzo Visconti şi-a luat în 1395 titlul de duce, iar
Milanul a devenit ducat. După stingerea dinastiei Visconti şi după o scurtă restaurare a Republicii
milaneze, puterea a fost uzurpată în anul 1450 de condotierul Francesco Sforza, care a pus bazele
unei noi dinastii ducale.
La Florenţa, unde orăşenimea reprezenta o puternică forţă economică şi politică,
conducerea personală a fost instaurată nu de către o familie nobiliară, ci de către o familie din
rândurile „poporului gras", a Medicilor. Începutul instaurării autorităţii Medicilor s-a datorat
lui Cosimo cel Bătrîn, unul dintre cei mai influenţi oameni de afaceri din Florenţa. Acesta
nu a deţinut decât rareori magistraturi principale în Signorie, dar în cursul anilor 1443-1464, el i-

83
a plasat în principalele magistraturi din Signorie şi din diversele consilii urbane pe partizanii săi
politici, exercitându-şi autoritatea prin mijlocirea lor. Păstrarea instituţiilor şi a practicilor
republicane nu putea însă ascunde exercitarea de către Cosimo de Medici a unei seniorii de fapt.
Contemporanul său, papa Pius al II-lea (1458-1464), sesizându-i autoritatea pe care o deţinea,
scria: ,,Cosimo poate tot; el est arbitrul păcii, al războiului, al legilor. El nu este cetăţean, ci
stăpân. În casa sa se dezbat treburile republicii. El desemnează pe cei car deţin magistraturile".
La moartea lui Cosimo de Medici, conducerea a revenit fiului săi Pietro (1464-1469), iar
apoi fiului acestuia, celebrul protector al artelor, Lorenzo Magnificul (1469-1492), ceea ce
oglindea transmiterea ereditară de fapt a puterii în Florenţa în familia de Medici. De aceea,
referindu-se la regimul politic florentin din timpul lui Lorenzo Magnificul şi la autoritatea sa,
Francesco Guicciardini definea în secolul următor în Istoria Italiei Florenţa ca fiind ,,un oraş
liber în aparenţă, dar în realitate tiranizat de un cetăţean al său”. La moartea lui Lorenzo
Magnificul, conducerea a revenit fiului său Piero (1492-1494). Comportarea sa tiranică şi
încheierea, în condiţiile începerii războaielor italiene, a unui tratat umilitor cu Franţa, au dus la
opoziţia crescândă a florentinilor, care l-au răsturnat în noiembrie 1494.
Veneţia şi-a accentuat în secolele XIV-XV caracterul aristocratic al regimului politic.
Împotriva încercărilor de răsturnare a regimului aristocratic, a fost creat un organ special de
supraveghere şi de reprimare numit Consiliul celor zece, la început cu caracter provizoriu
(1310), devenit apoi permanent în 1355. Investit cu atribuţii întinse, Consiliul celor zece exercita
o supraveghere severă asupra vieţii publice şi private a Veneţiei, ceea ce genera frecvente acte
arbitrare şi crea o stare de permanentă suspiciune.

3. Relaţiile dintre statele italiene

În. secolele XIV-XV s-a intensificat procesul de constituire a unor mari republici urbane
şi principate teritoriale. Datorită întinderii teritoriale şi dezvoltării economice, republicile
Florenţei şi Veneţiei, ducatul Milanului, statul papal şi regatul Neapole deţineau rolul cel mai
important în viaţa politică a Italiei.
Între aceste state s-au purtat între sfârşitul secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al
XV-lea mai multe războaie pentru preponderenţă politică în Italia. Războiul l-a deschis ducele
Milanului, Gian-Galeazzo Visconti (1385-1402), care urmărea să instaureze preponderenţa
Milanului în Italia nordică şi centrală. Rezistenţa Florenţei şi a altor oraş italiene, ca şi moartea
lui Gian-Galeazzo Visconti au dus la eşecul încercării Milanului de a-şi instaura hegemonia în
Italia nordică şi centrală (1399-1402). Încercările de a-şi instaura preponderenţa în centrul Italiei
ale regelui Neapolelui, Ladislau, s-au lovit şi ele de rezistenţa statului papal, a Florenţei şi a altor
oraşe italiene şi au eşuat (1404-1413). Planurile lui Gian-Galeazzo Visconti au fost reluate în
deceniul al treilea al secolului XV de un urmaş al său, Filippo Maria Visconti, care a fost însă
învins de armatele coalizate ale Florenţei şi Veneţiei. Aceste războaie şi conflictele care au
avut loc în anii următori au arătat că nici unul dintre statele italiene nu avea posibilitatea
să-şi impună hegemonia politică şi să realizeze unificarea ţării, datorită împotrivirii
celorlalte state italiene. În consecinţă, în cursul anilor 1454-1455, Milano, Veneţia, Florenţa
şi Neapole, precum şi alte state italiene mai mici, au încheiat sub patronajul papalităţii
LIGA DE LA LODI, al cărui obiectiv principal era menţinerea echilibrului politic dintre
statele italiene.

84
 Rezumat şi concluzii generale. Ca şi Germania, Italia şi-a realizat unitatea politică abia
în secolul XIX. În Evul Mediu acest lucru nu a putut fi înfăptuit datorită mai cu seamă faptului
că regiuni întinse din peninsulă au fost stăpânite pe rând de bizantini, germani, normanzi sau
francezi, care au împiedicat naşterea şi consolidarea unei mişcări de unificare naţională eficiente
şi apariţia acelui „principe” ideal plăsmuit de geniul lui Machiavelli, capabil să unifice peninsula
sub o singură cârmuire. Totodată, rivalităţile economice şi politice dintre statele italiene au
contribuit la menţinerea acestei stări de lucruri.
În perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului X şi a doua jumătate a secolului
XIII, harta politică a Italiei se prezenta astfel: în Italia nordică şi centrală, dependentă de
Imperiul Romano-German, principalele formaţiuni politice erau ducatul de Savoia şi
marchizatele de Saluzzo şi Montferrat; statul papal, republicile Veneţia şi Genova erau
independente; în sudul peninsulei exista Regatul normand din Sicilia şi din Italia de Sud, care la
sfârşitul secolului XII devine o posesiune germană.
În perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului XIII şi sfârşitul secolului XV în
Italia existau monarhii feudale (regatul de Neapole, ducatul Savoia, marchizatele de Montferrra
şi Saluzzo), un stat teocratic (statul papal) şi republici (Veneţia, Genova, Florenţa, Padova,
Milano etc.).
De la sfârşitul secolului XIV şi până la mijlocul secolului XV, principale principate
teritoriale şi oraşe-republici italiene au luptat pentru supremaţie. Aceste războaie nu au dus la
triumful nici unui competitor, motiv pentru care, în anii 1454-1455 s-a încheiat Liga de la Lodi,
în vederea menţinerii unui echilibru politic între statele italiene.

Fixarea cunoştinţelor

1. Precizaţi situaţia divizării politice a Italiei până în prima jumătate a secolului

XIII.
2. Arătaţi esenţa luptei comunale din oraşele italiene.
3. Prezentaţi evoluţia Florenţei şi Veneţiei până în prima jumătate a secolului
XIII.
4. Precizaţi situaţia divizării politice a Italiei începând cu cea de-a doua jumătate a
secolului XIII.
5. Prezentaţi evoluţia Milanului, Florenţei şi Veneţiei începând cu cea de-a doua
jumătate a secolului XIII.
6. Rezumaţi succint relaţiile dintre statele italiene în perioada medievală.

85
 TURCII OTOMANI ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA
EVULUI MEDIU EUROPEAN
Stat cu posesiuni tricontinentale (Europa, Asia şi nordul Africii, Imperiul Otoman a avut
o înrâurire majoră, în cea mai mare parte negativă, asupra destinului creştinătăţii europene. Acest
curs îşi propune să prezinte cititorilor formarea Imperiului Otoman, pornind de la statul turcilor
selgiucizi din Asia Mică, cauzele ascensiunii şi declinului acestuia.

1. Statul turcilor selgiucizi din Asia Mică

Turcii otomani, la fel ca şi predecesorii lor, turcii selgiucizi, îşi aveau originea în Asia
Centrală, unde strămoşii lor, vechii turci, menţionaţi în izvoarele chineze sub numele de Tu-kiu,
au întemeiat un mare imperiu Gök-Türk (al „turcilor albaştri") între anii 552-744. Întins de la
fruntariile Bizanţului şi Iranului în vest până la hotarele împărăţiei chineze în est, această mare
formaţiune de stepă, fără capitală şi frontiere stabile, controla marele drum al mătăsii, care trecea
prin Asia Centrală. Încurajaţi de câştigurile aduse de acest mare negoţ, kaganii (hanii) Gök-Türk
au căutat să asigure protecţia lungilor caravane ale comerţului internaţional, creând astfel, în mod
obiectiv, şi punţi de legătură între străvechile civilizaţii ale Mediteranei şi Iranului, pe de o parte,
ale Chinei şi Indiei, pe de altă parte.
În secolele VIII-XI, pe ruinele Imperiului Gök-Türk s-a format o mare confederaţie de
triburi turco-oguze, cu centrul în Sîr-Daria sudică, dar cu frontiere nesigure, vremelnice. Această
formaţiune, caracterizată prin relaţii feudale timpurii şi adoptarea Islamului (cca. 940), a fost
distrusă de kîpceaci (cumani) în anii 1050-1051, triburile componente fiind împinse spre vest,
spre Iran, Horasan, Asia Mică şi Europa răsăriteană (aici oguzii aveau să fie cunoscuţi sub
numele de uzi sau pecenegi). Aceste triburi, alimentate mereu de noi valuri venind din Asia

86
Centrală şi Anterioară, unde, în secolele XI-XII, trecerea la orânduirea feudală şi explozia
demografică lăsau fără pământuri agricole şi păşuni .un mare număr de turci, au constituit
rezervorul militar şi demografic al noului stat turc, al selgiucizilor, fondat în secolul al XI-lea pe
o vastă arie geografică în Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Noul imperiu îşi trage numele de la Selgiuk, care în veacul al X-lea a fost conducătorul
unei mărci turco-oguze, musulmane, de la frontiera Iranului. În fapt, adevăratul fondator
al .statului selgiucid a fost Tugrul Beg, sub comanda căruia, după prăbuşirea statului persan,
turcii au avansat spre vest, spre Califatul abbasid, cucerind în anul 1055 Bagdadul. Cu această
ocazie, Tugrul Beg a primit de la calif titlul de sultan. Acest act n-a reprezentat o simplă atribuire
a unui titlu unui soldat învingător, ci semnifica, în fapt, transferarea autorităţii principale, reale,
din mâinile califilor abbasizi şi ale aristocraţiei arabe, în mâinile conducătorilor selgiucizi şi ale
aristocraţiei turce şi iraniene, în vreme ce puterea califilor rămânea limitată doar la sfera
spirituală religioasă. În anul 1071, în celebra bătălie de la Mantzikert (Malazgirt), selgiucizii
înving oastea bizantină, condusă de însuşi împăratul Roman al IV-lea Diogene, care a fost făcut
prizonier.
În anul 1077, Suleyman Bey, conducătorul unei noi formaţiuni selgiucide apărute între
Konya (vechiul Iconium) şi Kayseri (Caesarea), se proclamă sultan, punând astfel bazele
sultanatului turco-selgiucid din Anatolia, vasal, până la mijlocul veacului al XII-lea, „Marelui
Selgiucid” de la Isfahan (Iran). Se deschidea în acest chip un nou şi important capitol în istoria
Anatoliei, unde începea procesul stabilirii în masă a turcilor, în primul rând din ramura oguză.
După unele estimări, altminteri foarte aproximative, în cursul secolelor XI-XII Asia Mică a fost
invadată de circa 500.000-1.000.000 de turci, care s-au stabilit îndeosebi în Anatolia estică şi
centrală, slab populate. Sedentarii s-au aşezat pe văile râurilor, bune pentru agricultură, iar
nomazii au urcat în munţi. Ţăranii bizantini, apăsaţi de povara dărilor imperiale, treceau de
partea turcilor selgiucizi. Bazileii înşişi, ca Mihail al VII-lea bunăoară creaseră un ,,vid de
populaţie” în Anatolia, prin politica lor de strămutare a populaţiei anatoliene în Balcani.
În consecinţă, la capătul unui complex proces de metamorfoză politico-militară, social-
economică şi confesională care a avut loc din a doua jumătate a veacului XI şi până în prima
jumătate a veacului XV, Anatolia bizantino-creştină a devenit turco-musulmană, începând a fi
numită, încă din veacul XII Turquia sau Turkomania.
Se pun totodată bazele poporului turc, ca şi ale celui azerbaidjan, prin contribuţia
hotărâtoare a oguzilor. În cursul ocupaţiei turceşti a Anatoliei o parte a populaţiei greco-creştine
a fost dizlocată, alta a fost omorâtă, dar cea mai mare parte a rămas pe loc, fie păstrându-şi
vechile tradiţii de viaţă şi credinţă, fie convertindu-se la islamism şi amestecându-se cu
cuceritorii. Felul de viaţă şi de guvernare al autohtonilor a fost preluat de noii veniţi, aflaţi la un
grad inferior de dezvoltare, ceea ce le-a grăbit sedentarizarea şi feudalizarea.
Opriţi circa un veac în expansiunea lor spre vest de cruciaţi, selgiucizii din Anatolia
cuceresc în 1116 Konya, devenită noua lor capitală până la începutul secolului al XIV-lea. De la
această capitală i s-a spus statului turco-selgiucid din Anatolia sultanatul de Konya, supranumit
în Orient sultanatul de Rum (Rum desemnând teritoriile romane, de fapt bizantine, romeice, luate
în stăpânire de selgiucizi), stat care s-a extins de la Antalya (pe ţărmul Mediteranei) la Sinope (pe
litoralul Mării Negre) şi din Siria de nord până în Transcaucazia.
Formaţiunea selgiucidă reprezintă veriga de legătură dintre vechile state turceşti (turcice)
din Asia Centrală şi viitorul stat al turcilor otomani (osmanlâi) atât în ce priveşte instituţiile, cât
şi în ce priveşte limba şi cultura.

87
 2. Fondarea Imperiului Otoman

Sultanatul de Rum a atins apogeul puterii sale în prima jumătate a veacului al XIII-lea,
sub Alaeddin Keykübad (1219-1236) şi Keyhüsrev III (1236-1245). Prosperitatea clasei
conducătoare se ridica însă pe exploatarea maselor care, nemulţumite, s-au răsculat în anul 1241,
sub conducerea dervişului (călugăr musulman) Baba Ishak. Autorităţile au reprimat cu greutate
răscoala, care s-a întins din vest spre est, cuprinzând aproape toată Anatolia. Peste 4.000 de
oameni – printre care femei şi copii – au căzut victimă represaliilor. Între timp, armatele tătaro-
mongole înaintau victorioase spre Asia Mică. La 1243, în urma bătăliei de la Kösedag (60 km est
de Sivas), oastea selgiucidă a fost zdrobită şi sultanatul de Rum primea astfel lovitura de graţie,
deşi formal existenţa sa a mai continuat, sub suzeranitate mongolă, până la 1307. Pe ruinele
fostului sultanat, s-au format 10-16 principate (beylikuri sau emirate) : de Germiyan,de Karaman,
de Kastamonu, de Menteşe, de Saruhan etc. Printre acestea figura şi micul principat al lui
Osman, situat în sud-vestul Asiei Mici, la frontiera cu Bithynia bizantină şi având drept centru
orăşelul Sögüt.
Deşi, după tradiţie, fondatorul dinastiei otomane a fost Ertugrul (mort pe la 1280) care se
pusese cu aproape 400 de membri ai tribului oguz în slujba Selgiucizilor de Rum, primind în
schimb domeniile Sögüt şi Domanic în Phrygia de nord, în fapt, adevăratul fondator al statului
otoman a fost fiul său Osman (Othman), care i-a succedat în anul 1299 la conducerea tribului şi a
micii formaţiuni de margine situată pe valea bogată a Sakaryei şi în apropierea marelui drum
comercial al Bursei (turc. Bursa), marcă îndreptată iniţial împotriva Bizanţului sub pretextul
„războiului sfânt” (gaza). Ea avea să cunoască o expansiune rapidă, devenind în curs de două
veacuri o putere tricontinentală, întinsă de la cataractele Nilului la porţile Vienei şi de la
Gibraltar la izvoarele Indusului.
Datele esenţiale ale acestei expansiuni, care s-a lovit de o eroică rezistenţă a popoarelor
întâlnite în cale, sunt: la 1326, otomani cuceresc Bursa, care devine a doua lor capitală; la 1352
ei pun piciorul în Europa, ocupând cetatea Tzympe. Odată instalat acest cap de pod, urmează
căderea Gallipolelui (1354), paralel cu o importantă achiziţie în Anatolia: Ankara. Cad apoi rând
pe rând, în Balcani: Adrianopole (1361 poate 1369 sau 1371, devenit capitală după anul 1402),
Sofia (1385), Salonic (1386), Skopije (1391), Tîrnovo, capitala Bulgariei (1393), Vidinul (1396).
Bulgaria dispare astfel de pe hartă şi la finele veacului al XIV-lea statul otoman ajunge la
Dunăre, devenită hotarul său natural din miazănoapte. Serbia pierde partea sa vestică şi centrală,
în special în urma luptei de la Kossovopolje (1389), Albania încă rezistă în munţii ei, Imperiul
bizantin este învăluit de Bayazid „Fulgerul" (Yilderim) (1389-1402), care cucereşte principatele
turcomane din Anatolia (Germiyan, Karaman etc.).
Invazia lui Timur Lenk, victoria lui asupra lui Bayazid la Ankara (28 iulie 1402) şi
interregnul otoman ce i-a urmat (1402-1412) acorda Bizanţului asediat un răgaz de circa
jumătate de veac. Sub Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) (1451-1481), considerat a fi
adevăratul fondator al Imperiului otoman, oraşul Constantinopol de pe Bosfor este cucerit (29
mai 1453), statul otoman căpătând astfel, împreună cu Strâmtorile, „inima şi plămânii” unui
organism imperial. La 1475 cade sub suzeranitatea otomană Hanatul Crimeii, încheindu-se, în
linii mari, transformarea Mării Negre într-un „lac otoman".
În Balcani, Mehmed al II-lea transformă ultimele posesiuni ale statului sârb în paşalîc
(1459), cucereşte Moreea (1464), supune Albania (1474); în Asia, el stăpâneşte toată Anatolia,
inclusiv puternicul principat de Karaman (1468), pune capăt Imperiului grec la Trapezunt (1461)

88
şi împinge mult spre est frontierele statului său în defavoarea hanului turcoman Akkoyunlu (al
„Oii Albe”) din Iran, Uzun Hasan.
Imperiul Otoman era astfel creat, iar suveranul său devenea împărat (padişah),
nemaifiind un simplu prinţ (bey) ca Osman, ci han (sultan) turco-selgiucid şi cezar romano-
bizantin, reuniţi deopotrivă în persoana aceluiaşi monarh.

3. Cauzele ascensiunii Imperiului Otoman

Specialiştii au căutat să dea răspuns la întrebarea cum se explică această extraordinară

ascensiune a puterii turco-osmane de la micul trib de 400 călăreţi al lui Ertugrul la Imperiul lui
Mehmed al II-lea, întins între Nil şi Dunăre, de la porţile Belgradului şi până în estul Anatoliei?
Cum a fost posibil ca un mic principat de margine să se extindă treptat şi să nimicească un stat de
mare tradiţie şi civilizaţie, ca Imperiul bizantin, vechile state balcanice ca Serbia, Bulgaria şi
Albania, sau puternicele principate anatoliene, ca cel de Germiyan (ce avea 200.000 călăreţi şi
pedestraşi la sfârşitul secolului al XIII-lea), de Kastamonu (200.000 călăreţi), de Karaman
(50.000 oşteni fără detaşamentele nomazilor)?
Înainte de toate, trebuie precizat că principatul lui Osman nu era o insulă turcească

într-o mare bizantină, ci doar pintenul, avanpostul unei întregi zone turceşti – Anatolia, care n-

a încetat a fi alimentată cu noi valuri de populaţii turcice (oguze), împinse spre vest de

mongoli. Cu ajutorul celorlalţi principi turci din Anatolia, beii otomani şi-au mărit posesiunile

pe seama Imperiului bizantin, iar cu sprijinul Bizanţului s-au extins pe seama celorlalţi bei

turci. Însăşi poziţia geografică strategică a beylikului otoman permitea această pendulare pe

două fronturi precum şi controlul drumurilor comerciale.

În al doilea rând, luptele interne din Bizanţ şi din ţările balcanice, descentralizarea

acestor state, atinse de fărâmiţare au permis otomanilor să manevreze ajutând pe unii contra

89
altora, pentru a-i înghiţi apoi rând pe rând. Din simple instrumente, cum păreau la început,

otomani au trecut la o expansiune pe cont propriu, susţinută de entuziasmul religios al gazi-ilor

(„luptători în războiul sfânt”) şi bucuroşi să primească prăzi pe lumea aceasta şi ,,recompensă

dumnezeiască pe lumea cealaltă”, pentru aducerea „necredincioşilor” ,,pe calea lui Allah”.

Tendinţele expansioniste ale clasei dominatoare otomane au fost sprijinite de un stat centralizat

care moştenise proprietatea de stat asupra pământului, precum şi o armată bine organizată, care

avea o mare mobilitate (prin ponderea deosebită a călărimii uşoare), un bun. sistem de

aprovizionare, de comunicaţii şi de informaţii, un eficace corp de arcaşi, o tactică a retragerilor

simulate (toate moştenite din Asia Centrală), precum şi un corp de armată permanentă,

a(pentru prima oară în Europa), cu soldă în numerar (ienicerimea), iniţiat încă de Orhan I şi

organizat în 1361-1362 de Murad I după modelul selgiucizilor. Armata otomană a folosit de

asemenea masiv armele de foc şi artileria, ceea ce a asigurat succesul campaniilor lui Mehmed

al II-lea şi mai ales ale lui Selim I. O caracteristică a expansiunii statului otoman a constituit-o

90
 şi faptul că avansul militar se făcea din aproape în aproape, pe baza resurselor militare locale,

de frontieră. Sultanul cu forţele principale ale armatei nu intervenea decât în momentele critice

sau decisive, pentru a da duşmanului lovitura de graţie. În felul acesta, cheltuielile puterii

centrale erau minime şi se lăsa beilor de margine libertatea de mişcare şi putinţa de a se

îmbogăţi rapid, fapt ce avea darul de a le menţine elanul cuceritor.

Un alt factor care explică succesul expansiunii otomane îl constituie sistemul de infiltrare
şi cucerire treptată a unei zone, cuprinzând două etape. În prima etapă se cucereau cetăţi,
devenite capete de pod ale ofensivei otomane, lăsându-li-se învinşilor teritoriile şi autonomia
statală internă în schimbul plăţii tributului. În etapa a doua, teritoriile tributare erau
transformate în simple provincii ale statului otoman. În teritoriile cucerite, otomanii au dat
dovadă de toleranţă religioasă şi, în linii generale, au permis fostei clase dominante să îşi
păstreze pământurile.
Turcii au avut o diplomaţie suplă faţă de adversari, care mergea de la intimidare (prin
scrisori ameninţătoare, prin primirea fastuoasă a solilor străini cărora li se arătau trupele de elită
şi bogăţiile sultanului), la sistemul practicării luării de ostateci din familiile princiare (pentru ca
părinţii acelor copii-ostatici să nu se răscoale împotriva turcilor), până la contractarea unor
căsătorii şi a altor forme de alianţă, inclusiv cu statele creştine. Format relativ devreme dintr-o
echipă de renegaţi greci sau italieni, capabili şi fără scrupule, aparatul diplomatic otoman
recurgea cu abilitate la principiul divide et impera, folosind şi amplificând neînţelegerile dintre
adversarii statului otoman.
Nu în ultimul rând, turcii au recurs la presiuni economice, fie prin controlul drumurilor
comerciale, prin infiltrarea monedei şi negustorilor otomani, fie chiar prin veritabile „blocade
economice”, ca cea din 1514, împotriva Iranului şiit. În sfârşit, din punct de vedere tactico-
strategic, Imperiul otoman a urmat cu consecvenţă un principiu fundamental, anume cel de a nu
se angaja concomitent pe două fronturi de anvergură.
Toate aceste elemente explică măcar in parte cariera istorică a principatului de margine al
lui Osman Bey. Instaurarea dominaţiei otomane în Europa sud-estică, la fel ca şi în alte zone
geo-grafice, a fost însoţită de numeroase distrugeri materiale şi pierderi umane într-o primă
etapă, de stoarcerea resurselor materiale şi a energiilor umane din teritoriile cucerite, într-o a
doua etapă, contribuind, alături de alţi factori la rămânerea în urmă a popoarelor supuse faţă de
Occidentul european.

91
 4. Cauzele declinului Imperiului Otoman

Conform opiniei specialiştilor, istoria Imperiului Otoman cuprinde perioada de ascensiune

(1290-1566), perioada de stagnare (1566-1683) şi perioada de declin (1683-1918). În mod
practic însă, germenii declinului acestei puteri tricontinentale încep să apară încă de la sfârşitul
domniei lui Soliman Magnificul (1566), manifestându-se în chip accelerat odată cu înfrângerea
turcilor sub zidurile Vienei de către regele Sobieski (1683).
În literatura de specialitate există inventariate circa douăzeci de cauze ale declinului
Imperiului Otoman. Cauzele interne ale decăderii imperiului ţin de decăderea economiei rurale
şi urbane, creşterea explozivă a cheltuielilor militare neproductive pentru înzestrarea ienicerilor
cu arme de foc costisitoare şi pentru întreţinerea unei mari flote în Marea Mediterană,
generalizarea corupţiei, decăderea puterii centrale, ostilitatea faţă de introducerea de inovaţiile
militare, tehnice sau culturale din Occident, devalorizarea asprului (principala monedă, de argint,
a statului), deplasarea axei comerciale a Europei din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic, fapt
ce i-a lipsit pe turci de importantele venituri aduse de comerţul de tranzit, etc. Cauzele externe
ale decăderii Imperiului ţin de înfrângerile militare şi pierderile teritoriale suferite. Înfrângerile
militare se datorează pe de o parte faptului că turcii nu şi-au modernizat armata şi au fost
refractari la noile metode de luptă europene, iar pe de altă parte faptului că lumea creştină a
reuşit să înjghebeze coaliţii eficiente împotriva Islamului.
Nu înfrângerile militare şi pierderile teritoriale au fost cauza ultimă a decăderii Imperiului
Otoman, deşi ele au accentuat-o. În realitate, decăderea imperiului s-a datorat unor fenomene
mult mai adânci petrecute în interiorul societăţii otomane, care, faţă în faţă cu o Europă care
trecuse deja la metode capitaliste de producţie şi comerţ, n-a găsit în ea însăşi noi resurse, noi
posibilităţi de revitalizare a organismului statal şi de valorificare a imenselor bogăţii stăpânite, ci
s-a închis în forme tradiţionale de viaţă, dedându-se mai mult consumului şi risipei decât
producţiei de noi bunuri şi valori.

Rezumat şi concluzii generale. Începând cu secolul XIV, Imperiul Otoman a influenţat în

chip decisiv istoria centrului şi estului Europei. Etapa preliminară, condiţie sine qua non a
genezei acestui imperiu, este cea a fondării statului turcilor selgiucizi din Asia Mică. La capătul
unui proces complex de transformări religioase, social-economice şi politico-militare desfăşurat
începând cu a doua jumătate a secolului XI până în prima jumătate a secolului XV, Anatolia
bizantino-creştină a devenit turco-musulmană. Oştile sultanatului selgiucid de Rum au fost
învinse în chip decisiv de mongoli în 1243. Existenţa sa, sub suzeranitate mongolă, a continuat
până în anul 1307, după care, pe teritoriul său s-au format circa 16 principate (beylikuri sau
emirate). Între aceste principate exista şi cel condus de Osman, situat în sud-vestul Asiei Mici, la
frontiera cu Bithynia bizantină. Deşi tradiţia istorică îl consemnează pe Ertugrul ca fondator al
dinastiei otomane, adevăratul fondator al statului otoman a fost fiul acestuia, Osman (Othman),
care i-a urmat la conducere în 1299.
Un şir de urmaşi capabili, între care se detaşează Murad I, Baiazid I, Mehmed I, Murad II
şi Mehmed II, reuşesc să creeze din statul otoman, până la sfârşitul secolului XV, cea mai
puternică forţă militară a Europei. Acest lucru a fost posibil datorită unui complex de factori
interni (demografici, economici, militari, religioşi, politico-diplomatici şi strategici) şi externi
(slăbiciunea şi dezbinarea statelor balcanice atacate) favorabili. Decăderea Imperiului Otoman s-
a datorat manifestării combinate a unor factori interni şi externi defavorabili. Între aceştia se
detaşează stagnarea şi decăderea economică, generalizarea corupţiei, împotrivirea obstinată la

92
introducerea elementelor de progres, decăderea militară, înjghebarea unor coaliţii eficiente de
către creştini etc.

Fixarea cunoştinţelor
1. Arătaţi provenienţa etimologică a etnonimelor „turci selgiucizi” şi „turci
otomani”.
2. Prezentaţi succint istoria statului turcilor selgiucizi şi precizaţi rolul său în
cadrul lumii creştine şi musulmane.
3. Schiţaţi evoluţia statului otoman până în secolul XV (inclusiv).
4. Arătaţi (cu exemple) cauzele ascensiunii Imperiului Otoman.
5. Prezentaţi cauzele declinului Imperiului Otoman.

93
 ASCENSIUNEA ŞI EVOLUŢIA IMPERIULUI MONGOL

Genialul comandant de oşti, legiuitor şi administrator Ginghis-Han a creat cel mai uriaş
imperiu din câte cunoscuse omenirea, de la moartea lui Alexandru Macedon. Acest imperiu a
influenţat în chip decisiv viaţa Europei de est şi sud-est. Prin distrugerea Rusiei Kievene,
mongolii au împiedicat pentru trei secole ascensiunea politică a slavilor de răsărit. Totodată,
prin presiunea permanentă exercitată asupra regatului Ungariei, mongolii au ocrotit în chip
indirect crearea statelor feudale româneşti Moldova şi Ţara Românească, deoarece ungurii nu
au putut dispune de întreaga lor forţă politico-militară capabilă să împiedice acest fenomen
istoric.
Totodată, în timpul existenţei Imperiului Mongol a existat o anumită siguranţă a
circulaţiei de mărfuri şi persoane în cadrul acestuia, urmare a aşa-zisei pax mongolica. Un stat
succesoral al Imperiului Mongol, Hanatul Hoardei de Aur, a influenţat în chip negativ, datorită
incursiunilor neîncetate de pradă, istoria medievală a românilor.

1. Triburile mongole în perioada prestatală

În secolul al XII-lea, triburile mongole se întindeau la est până la fluviul Amur, la vest
până la cursul superior al fluviului Irtîş, la sud până 1a hotarele Chinei, la nord până la Lacul
Baikal. Ele au luat denumirea de mongole numai de la începutul secolului al XIII-lea, după
constituirea statului mongol unit, când s-a simţit nevoia creării unui nume comun pentru toate
triburile înrudite care intrau în componenţa lui. În Europa, mongolii erau cunoscuţi sub numele
de tătari. Mongolii se ocupau cu creşterea animalelor, vânătoarea, pescuitul şi meşteşugurile
casnice. Ei nu se ocupau cu agricultura, iar negoţul era legat de schimbul în natură al produselor
economiei lor pastorale cu produsele agricole şi meşteşugăreşti ale popoarelor vecine. Religia
dominantă la mongoli era şamanismul.
În perioada de la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea,
triburile mongole se găseau într-o epocă de profunde transformări economice, sociale şi
politice, datorită trecerii de la orânduirea comunei primitive în destrămare la feudalismul
timpuriu, contopirii ginţilor şi triburilor într-un popor mongol unic şi a constituirii statului
mongol unit.
În acea perioadă, mongolii trăiau deja într-o societate stratificată, formată din oameni
liberi, aristocraţi (noioni) şi oameni dependenţi (araţi). Aristocraţia şi şefii de triburi dădeau în
folosinţă păşuni şi în dependenţă familii de araţi membrilor cetelor lor armate (nucheri), ca
recompensă ca recompensă pentru slujbele militare prestate. În societatea mongolă existau şi robi
patriarhali (care nu jucau un rol hotărâtor în producţie), recrutaţi mai ales din prizonieri de război
şi folosiţi ca păstori, meşteşugari sau slugi în casă.

2. Formarea statului mongol. Ascensiunea lui Ginghis-han

Formarea claselor antagoniste ale societăţii feudale nomade timpurii şi apariţia

contradicţiilor între araţi şi aristocraţie, lupta din rîndurile aristocraţiei şi ciocnirile dintre triburi
sau dintre uniuni de triburi (ulusuri) pentru păşuni, pradă şi dominaţie, precum şi necesitatea de a
desfăşura organizat incursiunile de pradă şi de cucerire pe seama popoarelor vecine au constituit
premisele formării statului feudal mongol. Realizarea lui se datorează noion-ului Temugin, numit
ulterior GINGHIS-HAN. După purtarea unor lupte îndelungate cu alţi hani conducători de triburi

94
şi de uniuni de triburi, Temugin a rămas singurul han în măsură să-şi impună dominaţia asupra
tuturor triburilor mongole, care, în adunarea reprezentanţilor lor (hural, kurultai), ţinută pe valea
râului Onon 1-au ales mare han al întregii Mongolii, dându-i titlul de Ginghis-han (1206).
Statul mongol era un stat feudal timpuriu, în care marele han exercita o putere fără limite,
fiind împărţit în unităţi teritoriale-militare, formate din grupe de familii, care, în raport cu
numărul de 10, 100, 1.000 şi 10.000 de ostaşi pe care îi trimiteau la oaste erau
numite ,,zeci” ,,sute”, ,,mii”, şi ,,zeci de mii” şi erau conduse de slujbaşi proveniţi din rândurile
aristocraţiei locale, ce puteau fi numiţi şi revocaţi oricând de către marele han. Structura de clasă
şi organizarea statului feudal mongol se oglindesc în ,,Marea Iasă”, legiuire menită să asigure
pacea şi ordinea în societatea mongolă. Oastea mongolă era alcătuită mai cu seamă din unităţi de
cavalerie grea şi uşoară, care avea o deosebită mobilitate.

3. Cuceririle mongole

Constituirea statului mongol unit a avut ca urmare încetarea luptelor dintre triburile şi
ulusurile din Mongolia. De aceea, pentru a satisface setea de pradă şi pentru a canaliza energia
războinică a mongolilor săi în afara hotarelor, Ginghis-han a organizat mari expediţii de cucerire.
Într-o primă etapă, oştile mongole au supus triburile din valea fluviului Ienisei şi
triburile uigure din Turkestanul de răsărit şi au impus tribut statului XI-XIA, situat la nord de
China (1207-1211). În timpul lui Ginghis-Han, China de nord era ocupată de triburile jucene, de
origine tungusă, care constituiseră un stat cunoscut sub numele de KIN (QUIN), cu capitala la
Ian-dzin (Beijing). Jucenii nu au putut face faţă atacului mongolilor, care au ocupat cea mai
mare parte a Chinei de nord (1211-1215).
În etapa a doua, mongolii au atacat şi cucerit HOREZMUL (1219-1221), statul cel mai
însemnat din Asia Centrală, cu înfloritoarele oraşe Buhara, Samarkand, Marw (Merv) şi
Urghenci. Apoi o parte a oastei mongole condusă de iscusiţii generali Djebe şi Subotai a invadat
Gruzia, Azerbaidjanul, nordul Caucazului şi sudul Rusiei, unde, în bătălia de la Kalka, a înfrânt
oştile ruso-cumane (1223).
În etapa a treia, cuceririle mongole au continuat şi după moartea lui Ginghis-han,
survenită în 1227, fiind opera fiului său, marele han Ogodai (Ughedei, 1229-1241) şi a lui Batu-
han. În alianţă cu Imperiul Song din China de sud, ai cărui conducători urmăreau desfiinţarea
statului jucen, oştile mongole au înfrânt pe juceni şi au ocupat toate posesiunile lor din China de
nord (1231-1234). În anii următori, oştile mongole au purtat mai multe campanii de cucerire în
Europa. O mare armată mongolă, condusă de Batu-han, a supus pe cumani (kîpciaci) şi pe
bulgarii din regiunea Volgăi (1236-1237), a invadat nord-estul Rusiei, prădând oraşele Reazan,
Moscova şi Vladimir şi sudul Rusiei (1239), pustiind Kievul în 1240.
În anul 1241, oştile mongole, al căror efectiv se ridica la 150.000-200.000 ostaşi şi erau
comandate de Batu-han şi Subotai, au invadat un şir de ţări din Europa răsăriteană şi centrală. Un
corp de oaste a străbătut Polonia şi a înfrânt la Legnica (Liegnitz), în Silezia, armata reunită a
feudalilor poloni, silezieni, moravi şi germani, apoi s-a îndreptat. prin Slovacia, spre Buda. Un al
doilea corp de oaste a pătruns în Ungaria nordică şi a înfrânt oastea ungară la Mohi, pe râul
Sajo, un afluent al Tisei. Alte grupuri ale unui al treilea corp de oaste au străbătut Moldova,
Transilvania şi Ţara Românească. şi s-au îndreptat spre Buda, unde a avut loc joncţiunea tuturor
forţe-lor mongole. Alte detaşamente de mongoli au făcut incursiuni în Peninsula Balcanică,
până în Dalmaţia şi Croaţia, precum şi în Austria, ajungând până în apropierea Vienei. Lupta

95
popoarelor atacate, pierderile suferite precum şi pregătirile care aveau loc în Mongolia în
legătură cu alegerea noului mare han i-au determinat pe mongoli să se retragă în 1242.
Luptele pentru demnitatea de mare han din perioada 1242-1251 au oprit temporar
cuceririle mongole, care au reînceput însă în deceniul al şaselea al secolului XIII. În apus,
mongolii au cucerit Iranul şi Irakul cu Bagdadul, punînd capăt existenţei califatului arab abbasid
în anul 1258. În răsărit, ei au început cucerirea sudului Chinei, care, cu toată rezistenţa eroică a
poporului chinez, a fost în întregime ocupată (1268-1279). Marele han mongol Kubilai şi-a luat
şi titlul de împărat al Chinei. a întemeiat o nouă dinastie, care a primit denumirea de origine
chineză de Yuan şi a mutat capitala Imperiului mongol din Mongolia, de la Karakorum, în China,
la Beijing, denumit atunci Hanbalîk. Ulterior, mongolii şi-au impus dominaţia asupra Coreei,
Indochinei şi Birmaniei (ultimul sfert al secolului XIII. În schimb, expediţiile de cucerire a
Japoniei (1274, 1276, 1281) şi a Javei (1293) s-au sfârşit cu grele înfrângeri pentru aceştia.
Cauzele succeselor mongole rezidă în primul rând în calităţile militare deosebite ale
luptătorilor mongoli. Generalii mongoli s-au dovedit net superiori în arta militară tuturor
conducătorilor cu care au venit în conflict, iar ostaşii mongoli aveau însuşiri războinice
deosebite, fiind călăreţi şi arcaşi neîntrecuţi. În al doilea rând, ţările invadate şi cucerite
experimentau diverse crize interne în timpul invaziilor mongole, fapt ce le-a împiedicat să opună
o rezistenţă eficientă cuceritorilor mongoli. Totodată, războaiele dintre statele europene le-au
slăbit de asemenea capacitatea de apărare în faţa atacurilor mongole.
Invaziile mongole au fost însoţite de grave distrugeri materiale, de masacre şi înrobiri de
mari proporţii, care constituiau procedee prin care năvălitorii căutau să dezorganizeze rezistenţa
ţărilor atacate şi să le silească la supunere necondiţionată. Regiuni înfloritoare şi bine populate
din China, Asia Centrală, Iran sau Europa de răsărit au fost prefăcute în pustiuri, mari oraşe ca
Beijing, Buhara şi Kiev, au fost în mare parte distruse, iar milioane de oameni au fost masacraţi
sau duşi în robie.
Ca urmare a cuceririlor mongole s-a format cel mai întins stat cunoscut în istorie, cuprins
între Oceanul Pacific şi ţărmurile nordice ale Mării Negre. Statul mongol rămânând la început
unitar în ansamblul său, cuprindea două grupe de teritorii – ulusul marelui han, compus din
Mongolia şi China şi ulusurile celorlalţi fii ai lui Ginghis-han sau ale urmaşilor acestora, asupra
cărora îşi exercita autoritatea supremă marele han, căruia ceilalţi stăpânitori de ulusuri îi datorau
supunere. Deoarece întinsul stat mongol nu putea fi cârmuit cu mijloacele insuficient de evoluate
ale societăţii mongole, cuceritorii au fost nevoiţi să păstreze vechiul aparat de stat din ţările
cucerite, Pentru evidenţa impozitelor, care au crescut mult în timpul stăpânirii mongole,
mongolii au organizat recensăminte fiscale amănunţite. Statul mongol, compus dintr-un
conglomerat de populaţii care se deosebeau între ele prin nivelul dezvoltării economico-sociale,
organizare de stat, limbă şi cultură, reprezenta o formaţie politică artificială, realizată prin
subjugare. Marile deosebiri dintre ţările componente ale statului mongol şi accentuarea
procesului de feudalizare au avut ca urmare apariţia unor fenomene centrifugale, specifice
stadiului feudalismului dezvoltat, care au dus la treptata destrămare a statului mongol.
Fenomenul de destrămare s-a manifestat prin transformarea ulusurilor supuse autorităţii
marelui han în state de sine stătătoare care, la rândul lor, s-au fărâmiţat în formaţii statale mai
mărunte. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în secolele XIV-XVI, principalele state
(ulusuri) mongole erau imperiul chino-mongol, hanatul din Asia Centrală, hanatul din Iran şi
hanatul Hoardei de Aur.

4. PRINCIPALELE STATE SUCCESORALE MONGOLE

96
 a. Hanatul mongol din Asia Centrală

Această formaţiune statală se întindea între fluviul Amu Daria la apus, lacul Balhaş şi
izvoarele fluviului Irtîş la nord, podişul Tibetului la sud şi hotarele Chinei la răsărit, fiind condus
de dinastia Ciagataizilor, după numele lui Ciagatai, fiul lui Ginghis-han. Ulterior, în componenţa
ulusului Ciagataizilor a intrat şi ulusul urmaşilor lui Ogodai (Ughedei), care cuprindea regiunea
Podişului Altai.
Dezvoltarea inegală a relaţiilor feudale la triburile mongole stabilite în Asia Centrală, mai
intensă în regiunile apusene şi mai lentă în cele răsăritene, a avut ca urmare scindarea, la mijlocul
secolului al XIV-lea, a ulusului ciagataid în două hanate deosebite, Mavaranar în apus şi
Mogulistan în răsărit.

b. Statul lui Timur Lenk

Feudalii locali şi mongoli din Mavaranar, pentru a-şi putea consolida dominaţia de clasă
şi pentru a organiza mari expediţii de cucerire, şi-au dat seama de necesitatea unei puteri centrale
autoritare, a cărei instaurare a fost realizată de emirul mongol turcizat Timur Lenk („Timur cel
Şchiop”). Nefiind urmaş al lui Ginghis-han, el nu putea lua titlul de han. De aceea, păstrând ca
han pe un ciagataid, a deţinut puterea efectivă având numai titlul de mare emir (1370-1405).
Timur-Lenk a organizat mari războaie de cucerire, în urma cărora a constituit un stat imens, în a
cărui componenţă au intrat partea de apus a Asiei Centrale, Horezmul, Iranul, Azerbaidjanul,
Transcaucazia, Irakul, Siria şi Asia Mică. El a organizat mai multe campanii împotriva Hoardei
de Aur, cu care prilej a distrus marile oraşe comerciale Sarai, Astrahan, Azov, abătând astfel
tranzitul de mărfuri spre Iran, Buhara şi Samarkand, aflate în stăpânirea sa. Campania sa
împotriva Imperiului otoman din anul 1402, sfârşită prin înfrângerea oştilor otomane lângă
Ankara şi luarea în captivitate a sultanului Baiazid I, a slăbit Imperiul otoman şi a dat Bizanţului
posibilitatea să mai supravieţuiască o jumătate de secol.
În timpul lui Timur Lenk procesul de feudalizare s-a accelerat. Neîncetatele expediţii
necesitând un număr sporit de călăreţi, el a acordat aristocraţiei sau ostaşilor domenii ereditare
(soyurgal), a căror stăpânire era condiţionată de prestarea serviciului militar călare. Accelerarea
procesului de feudalizare şi alcătuirea statului timurid dintr-un conglomerat de ţări aflate în
stadii diferite de dezvoltare economico-socială şi deosebite prin limbă şi cultură, au avut ca
urmare destrămarea sa. Urmaşul lui Timur-Lenk, Şah Ruk (1409-1447), care stăpânea Asia
Centrală, Afganistanul şi Iranul, a cedat Mavaranarul fiului său, Ulug Bek. După o perioadă de
lupte interne între timurizi (1449-1469), statul timurid s-a destrămat în mai multe state de sine
stătătoare: Mavaranar, Ferghana, Horasan, Afganistan. Partea de răsărit a ulusului ciagataid sau
Mogulistanul, care nu intrase în componenţa statului timurid. a continuat să-şi ducă o existenţă
de sine stătătoare. Ca şi celelalte ulusuri, de la sfârşitul secolului al XV-lea Mogulistanul s-a
destrămat în câteva hanate, dintre care cele mai importante erau hanatele Caşgariei şi Uiguriei.

c. Hanatul Hoardei de Aur

După invadarea Rusiei în anii 1236-1241 şi retragerea mongolilor din Europa centrală şi
sud-estică în anul 1242, Batu-han, nepotul lui Ginghis-Han şi o parte din oastea mongolă s-au
stabilit pe cursul inferior al fluviului Volga în 1243. Ulusul iniţial al Djucizilor, după numele lui

97
Djuci, fiul lui Ginghis-han, extins prin cucerirea Rusiei, a început să fie cunoscut ulterior sub
numele de hanatul kîpciacilor (cumanilor) sau mai ales sub acela de hanatul Hoardei de Aur. El
se întindea de la fluviul Obi până la ţărmurile nordice ale Mării Negre, avându-şi centrul în
oraşul Sarai, la vărsarea Volgăi în Marea Caspică.
Către sfârşitul secolului al XIII-lea, Hoarda de Aur a încetat să mai recunoască autoritatea
marelui han şi a devenit un stat mongol de sine stătător. Ulterior, accelerarea feudalizării
Hoardei de Aur, luptele de eliberare duse de poporul rus şi de alte popoare aflate sub stăpânirea
mongolă şi înfrângerile suferite din partea lui Timur Lenk au avut ca urmare slăbirea şi
destrămarea Hoardei de Aur. Hanatul Crimeei s-a format la sfârşitul primului pătrar al secolului
al XV-lea şi cuprindea Crimeea şi o parte din litoralul de nord al Mării Negre. În anul 1475
Imperiul otoman a ocupat coloniile genoveze din Crimeea, iar hanatul Crimeei a recunoscut
suzeranitatea sultanului. Hanatele Cazanului şi Astrahanului s-au format la mijlocul secolului al
XV-lea, primul pe cursul mijlociu, iar al doilea pe cursul inferior al fluviului Volga.

Rezumat şi concluzii generale. Începând cu secolul XIII, triburile mongole unite de

către Ginghis Han au făurit în Asia un mare imperiu, care a devenit în scurt timp o mare
ameninţare pentru toate popoarele din jur. În anul 1206 noionul Temugin este ales mare han
(Ginghis Han) al întregii Mongolii. Într-o primă etapă, acesta distruge statul Xi-Xia, situat la
nord de China şi ocupă partea de nord a celei din urmă ţări. Ulterior, acesta distruge sultanatul
de Horezm (Asia Centrală), iar o parte a forţelor sale invadează Gruzia, Azerbaidjan, nordul
Caucazului şi sudul Rusiei, învingând rezistenţa trupelor ce li s-au opus. Cea mai celebră bătălie
dată de acest corp expediţionar mongol a fost cea de la râul Kalka (1223), unde au fost distruse
forţele ruso-cumane.
Fiul şi nepotul lui Ginghis Han (Ogodai şi Batu Han) extind şi consolidează cuceririle
mongole în China şi în Europa. Oştile lui Batu Han îi supun pe cumani şi pe bulgarii din
regiunea râului Volga (1236-1237), invadează o mare parte a Rusiei (1239-1240), Polonia,
Cehia, Ţările Române, Ungaria, Croaţia, Austria (1241).
În deceniul şase al secolului XIII, mongolii reîncep expediţiile în Asia, cucerind Iranul,
Irakul, sudul Chinei, Coreea, Indochina şi Birmania, dar nereuşind să cucerească Japonia şi
Java.
Principalele state succesorale mongole au fost Hanatul din Asia Centrală întemeiat de
Ciagatai, fiul lui Ginghis Han, statul lui Timur Lenk (1370-1405) şi Hanatul Hoardei de Aur.
Uriaşul imperiu mongol a putut fi edificat şi consolidat datorită calităţilor militare şi politico-
diplomatice deosebite ale conducătorilor mongoli, combinate cu valoarea militară deosebită a
ostaşilor mongoli şi slăbiciunile interne ale statelor atacate, care nu au putut astfel opune o
rezistenţă eficientă în faţa invadatorilor mongoli.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi situaţia teritorială şi socială a triburilor mongole din perioada

prestatală.
2. Arătaţi evoluţia statului mongol în timpul lui Ginghis Han.
3. Prezentaţi succint istoria principalelor state succesorale mongole ale imperiului
creat de Ginghis Han.

98
 ORAŞUL MEDIEVAL EUROPEAN. GENEZĂ ŞI EVOLUŢIE
Oraşele medievale europene au reprezentat adevărate insule de libertate individuală într-o
societate puternic stratificată social, fiind totodată cele mai importante centre de cultură şi
locurile unde au apărut germenii unei noi societăţi, societatea capitalistă. Acest curs urmăreşte
reducerea vastei problematici privind oraşul medieval european, la aspectele sale esenţiale. În
consecinţă, structura acestuia va fi următoarea: continuitate şi discontinuitate în evoluţia
oraşului medieval european; structura socială urbană; activitatea corporativă; statutul
politic şi regimul social politic urban; importanţa oraşelor medievale.

1. Continuitate şi discontinuitate în evoluţia oraşului medieval european

În evul mediu timpuriu, pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus, evoluţia oraşelor s-a
caracterizat, pe de o parte, prin continuitatea vieţii urbane antice, iar pe de altă parte prin
declinul ei faţă de antichitate. Totodată, în u unele regiuni periferice ale fostului Imperiu Roman
de Apus, în care viaţa urbană fusese mai slab dezvoltată, a avut loc un proces de înviorare
parţială sau de naştere a oraşelor.

99
 În Italia, continuitatea vieţii urbane s-a păstrat în formele cele mai persistente unde
marea majoritate a oraşelor din evul mediu are o origine antică. Îndeosebi în regiunile rămase
sub stăpânirea sau sub influenţa Bizanţului, viaţa urbană a fost stimulată de contactele
economice cu lumea bizantină, desfăşurate în secolele VIII-X prin mijlocirea unor oraşe ca
Veneţia, Gaeta, Napoli, Amalfi, Salerno, Bari.
În Peninsula Iberică şi mai cu seamă în Spania vizigotă, a exista de asemenea o
puternică continuitate a vieţii orăşeneşti. Din primele decenii ale secolului al VIII-lea,
continuitatea orăşenească a avut loc in condiţiile instaurării stăpânirii arabe, datorită căreia viaţa
economic a peninsulei s-a desfăşurat în strânsă legătură cu cea a califatului arab:
În Gallia francă, continuitatea vieţii urbane a fost mai intensă îi regiunile sale
meridionale şi centrale, unde influenţa romană s-a păstra mai puternică, decât în cele nordice.
Totodată, în condiţiile înviorări vieţii economice din regiunile nordice ale Galiei şi ale
legăturilor lor comerciale cu Britania anglo-saxonă, aici au luat naştere câteva oraşe portuare, ca
Quentovic, la gura râului Canche, la sud de Boulogne sau Dorestad, la confluenţa râului Lek cu
Rinul.
În Germania, evoluţia oraşelor a cuprins două zone distincte. În regiunile de pe valea
Rinului şi de pe cursul mijlociu al Dunării, unde se află oraşe de origine romană (Köln, Bonn,
Mainz, Worms, Speyer, Augsburg, Regensburg, Viena), a existat o continuitate între oraşul antic
şi cel medieval. În regiunile de la est de Rin şi de la nord de cursul mijlociu al Dunării, oraşele
sunt de origine medievală. Aici începuturile vieţii urbane au fost stimulate în secolele VII—X de
progresul economic şi de construirea unor centre militare-administrative (castre, burguri) şi
religioase, mai ales episcopale, în jurul cărora au luat naştere aşezări cu caracter meşteşugăresc şi
comercial, care au constituit nucleele de formare a unor oraşe medievale (Frankfurt-am-Main,
Emden, Hamburg, Magdeburg etc.).
În Britannia, oraşele de origine romană, aflate în declin, au dăinuit parţial şi în epoca
anglo-saxonă, continuitate care se oglindeşte, în afară de atestări scrise sau arheologice, şi în
păstrarea în numele lor a sufixelor cester şi chester, transmise din termenul latin castrum, prin
forma anglo-saxonă de ceaster. Totodată, pentru unele oraşe de origine romană şi mai ales pentru
cele de origine medievală anglo-saxonă se folosea termenul germanic de burh, similar celui
germanic de burg.
În ţările scandinave, oraşele au luat naştere în ultimele secole ale mileniului I, ca urmare
a progresului economic, îndeosebi a intensificării schimburilor comerciale. În sudul peninsulei
Iutlanda s-au format, la capetele istmului Schleswig, oraşele portuare Hollingstedt şi Haithabu,
care mijloceau contactele comerciale dintre Marea Baltică şi Marea Nordului, iar în Suedia -
Birka şi Sigtuna, situate în insulele lacului Mälar, din vecinătatea Stokholmului, care funcţionau
drept capete nordice ale „drumului de la varegi la greci".
În concluzie, pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus a existat în evul mediu
timpuriu o continuitate, in ansamblu, între oraşul antic şi cel medieval, mai pronunţată în Italia,
Peninsula Iberică, Galia şi mai atenuată în Germania renană şi dunăreană şi în Britania anglo-
saxonă, astfel încât se poate vorbi mai de grabă de o epocă de tranziţie decât de o întrerupere.
Totodată, oraşelor de origine romană li s-au adăugat în evul mediu timpuriu oraşe de origine
medievală, atât pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus cât şi în ţările din Europa centrală şi
nordică, care nu intraseră în cuprinsul său.

2. Structura socială urbană

100
 Societatea urbană medievală era structurată în funcţie de criterii socio-profesionale şi
socio-juridice extrem de precise.
BOURGEOISIE
BURGENSES – locuitor al burg-ului
BRONISLAW GEREMEK
În funcţie de criteriile socio-profesionale, care au la bază raporturile de proprietate şi
ocupaţiile, populaţia urbană poate fi grupată în: proprietari laici şi ecleziastici de terenuri şi
imobile; meşteşugari, mineri, corăbieri, negustori, zarafi-cămătari, intelectuali; elemente
marginale formate din oameni cu mijloace incerte de existenţă. În condiţiile formării relaţiilor
capitaliste, în unele oraşe au luat naştere burghezia şi lucrătorii salariaţi neorganizaţi corporativ.
Dezvoltarea meşteşugurilor, a comerţului şi a circulaţiei băneşti, iar ulterior formarea relaţiilor
capitaliste au avut ca urmare accentuarea stratificării sociale a populaţiei urbane. Din masa
populaţiei orăşeneşti s-a desprins treptat, începând cu secolele XI-XII, un grup de orăşeni bogaţi,
alcătuit din proprietari de terenuri, imobile şi corăbii, mari negustori, meşteşugari-patroni din
„breslele mari”, zarafi şi cămătari care formau patriciatul sau cetăţenii de bază ai oraşului
(divites, majores, meliores, potentes, primores, grands, popolo grasso). Ei cumpărau adesea
proprietăţi rurale sau chiar domenii, se înrudeau cu familii nobiliare, luptau călare în miliţia
urbană, duceau un trai asemănător nobilimii. Totodată, pentru a-şi menţine şi consolida situaţia,
ei încheiau legături familiale, îşi rezervau principalele funcţii municipale sau se grupau în
asociaţii. În secolele XIV-XV, în condiţiile formării relaţiilor capitaliste, în unele oraşe, în
principal din rândul patriciatului, s-a desprins burghezia timpurie.
Marea majoritate a populaţiei orăşeneşti era formată din păturile „mijlocii”, „mărunte”,
„sărace” (minores, popolo medio, popolo minuto, povres), între care hotarul era nesigur şi
fluctuant, alcătuite, cu precădere, din meşteşugari şi mici negustori. Din secolele XIV-XV, li s-au
adăugat lucrători salariaţi neorganizaţi corporativ din întreprinderile capitaliste, îndeosebi de
postav („unghii albastre” în Italia şi Flandra, ciompi la Florenţa).
Pe măsura răspândirii şi laicizării culturii, în mediul urban s-a format o pătură de
intelectuali medievali: magiştri de şcoală şi universitari, legişti, notari, medici, provenită, în
marea ei majoritate, din rândul orăşenilor şi în creştere necontenită. În funcţie de criteriile socio-
juridice, care împărţeau persoanele după poziţia socio-profesională, statutul juridic şi apartenenţa
confesională, populaţia oraşelor era grupată în „orăşeni” (cives, burgenses) şi „neorăşeni" (non
burgenses), astfel încât nu toţi locuitorii oraşelor medievale aveau statut de orăşeni.
Starea socială a orăşenilor, care alcătuia comunitatea orăşenească constituia marea
majoritate a populaţiei urbane. Orăşenii formau o stare socială distinctă şi privilegiată a societăţii
medievale, prin activitatea lor economică specifică (meşteşuguri, minerit, comerţ, operaţii
băneşti, navigaţie), prin statutul lor social-juridic de oameni liberi, prin participarea lor la
organizarea şi conducerea autonomă a comunităţii urbane. De aceea, condiţia social-juridică de
oameni liberi a orăşenilor făcea din oraş o oază de libertate, care contrasta cu starea de
dependenţă din lumea rurală şi se reflecta în larg răspânditul dicton medieval că „aerul oraşului
te face liber”.
Din rândul „neorăşenilor” făceau parte persoane aparţinând fie stării sociale a nobilimii şi
a clerului, fie unor categorii sociale marginale. Nobilimea provenea fie din familiile nobiliare
care locuiau în oraş din perioada dominaţiei senioriale, fie din familii statornicite ulterior şi unele
şi altele stăpânind, în majoritatea cazurilor, şi domenii rurale. În oraşele din nordul şi centrul

101
Italiei, unele familii nobiliare, angrenate în comerţul extern, aveau legături strânse cu familiile
patriciene, cu care adesea se înrudeau.
Clerul secular (preoţii) şi regular (călugării) era mai numeros îndeosebi în oraşele-
reşedinţe episcopale sau cu mănăstiri mai multe. Existau, de asemenea, slujbaşi feluriţi,
reprezentând, în statele în curs de centralizare, autoritatea centrală şi ostaşi depinzând fie de
organele municipale, fie de puterea centrală.
Se adăugau grupuri sociale periferice sau marginale, uneori destul de numeroase,
alcătuite din oameni cu mijloace de subzistenţă incerte, neliberi (robi) sau care prestau munci
desconsiderate (servitori), elemente declasate (cerşetori, vagabonzi) sau persoane de alte
confesiuni (musulmani în oraşele iberice eliberate de sub stăpânirea maură, evrei).

3. Organizarea corporativă

Unicitatea organizării profesionale a oraşului medieval este dată de existenţa breslelor

(corporaţiilor), asociaţii profesionale în care meşteşugarii îşi desfăşurau activitatea. Breasla
medievală purta, în funcţie de regiune, diferite denumiri (ars, fraternitas, ministerium, officium,
arte, metier, Zunft).
Embrionare în secolele X-XI, breslele s-au cristalizat în secolele XII-XIII, devenind tot
mai numeroase şi mai minuţios organizate în secolele XIV-XV. În unele oraşe breslele erau
organizate, în funcţie de forţa lor economică şi social-politică în grupuri; la Florenţa, cele 21
bresle sau „arte” au fost împărţite între 1267 şi 1292, în 7 „bresle mari”, 5 „bresle mijlocii” şi 9
„bresle mici”.
Breasla îi grupa pe toţi meşteşugarii care lucrau în acelaşi meşteşug sau în meşteşuguri
înrudite şi era condusă de un staroste şi de un sfat al breslei, aleşi de membrii ei, de regulă,
din rândul meşteşugarilor-patroni (meşteri).
Breasla avea atribuţii variate. Principala sa atribuţie consta în organizarea procesului de
producţie şi a desfacerii produselor în condiţiile monopolului breslei, dreptul de a ţine atelier şi
de a practica meşteşugul avîndu-1 numai membrii ei. Pornind de la cunoaşterea, prin experienţă,
a posibilităţilor de desfacere a produselor sale pe piaţa internă şi externă, breasla stabilea, printr-
o organizare corporativă a producţiei, numărul atelierelor şi al lucrătorilor şi ucenicilor din
fiecare atelier, felul uneltelor şi procedeele tehnice, durata zilei de muncă, cantitatea, preţul
materiei prime şi al produselor etc. La început, reglementarea minuţioasă şi severă a producţiei şi
a desfacerii produselor a avut urmări pozitive, contribuind la dezvoltarea meşteşugurilor şi la
asigurarea calităţii pro-duselor. Ulterior, eforturile breslelor de a-şi păstra monopolul prin măsuri
privind limitarea producţiei, menţinerea procedeelor tehnice tradiţionale, înlăturarea cu forţa a
concurenţei meşteşugarilor nebreslaşi din oraş sau a meşteşugarilor din oraşele mai mici din
vecinătate şi a celor rurali, au frânat progresul tehnic şi economic şi au generat conflicte sociale.
Urmărind pentru fiecare membru breslaş, în cadrul „ierarhiei corporative",
asigurarea unei existenţe potrivit condiţiei sale, breasla reglementa şi controla relaţiile între
meşteşugarul-patron (meşter) lucrători şi ucenici.
Pentru ca un lucrător să ajungă meşteşugar-patron, trebuia să aibă nu numai pregătirea
profesională corespunzătoare, dovedită prin executarea, sub supravegherea breslei, a unei
„lucrări de măiestrie”, ci şi posibilităţile materiale necesare pentru deschiderea unui atelier,
organizarea producţiei, întreţinerea ucenicilor şi plata lucrătorilor, achitarea unor taxe tot mai
ridicate etc. Dacă la început, în perioada avântului meşteşugurilor urbane, ridicarea lucrătorului
la situaţia de meşteşugar-patron se realiza mai uşor, ulterior, în condiţiile limitării producţiei,

102
accesul a fost tot mai mult îngrădit îndeosebi prin măsuri menite să rezerve fiilor sau ginerilor de
meşteşugari-patroni transmiterea ereditară a atelierului. Ca urmare a consolidării transmiterii
ereditare a atelierului, majoritatea lucrătorilor au rămas permanent în situaţia de lucrători
salariaţi.
Meşteşugarii erau datori să plătească cotizaţii stabilite pentru „lada breslei”, în
vederea constituirii unui fond comun de asistenţă socială, din oare erau acordate ajutoare
breslaşilor şi familiilor acestora în cazuri de boală, deces etc.
Breslele aveau şi importante atribuţii politice. Meşteşugarii au luptat împotriva
patriciatului sub conducerea breslelor, iar după instaurarea regimului social-politic corporativ,
locurile în consiliul municipal erau repartizate în funcţie de însemnătatea social-economică şi
politică a diferitelor bresle în viaţa oraşului, participarea legală la viaţa politică municipală fiind
condiţionată de apartenenţa la o breaslă.
Breasla avea obligaţii militare, constând în participarea la miliţia urbană şi la ridicarea,
întreţinerea sau paza zidurilor oraşului. Ea avea şi îndatoriri religioase, contribuind îndeosebi
la construirea sau înzestrarea unor biserici. Totodată, breasla veghea ca membrii ei să ducă o
viaţă cinstită şi să aibă o conduită morală corespunzătoare.

4. Statutul politic şi regimul social-politic urban

Ca urmare a unei vaste mişcări de dobândire a aşa-ziselor „charte de privilegii” de la

marii seniori feudali sau conducători de stat, orăşenii au dobândit o stare socială liberă şi

privilegiată iar oraşul a devenit o comunitate organizată autonom. În raport cu gradul de

autonomie dobândit, oraşele aveau statute politice variate, care pot fi grupate în câteva tipuri

esenţiale.

1. Oraşe desprinse complet de sub autoritatea seniorială sau monarhică. Aceste oraşe

103
erau independente sau depindeau numai de jure de marii seniori sau monarhi. Ele aveau statutul

de republici urbane sau de oraşe libere, ca republicile urbane italiene Veneţia, Genova,

Florenţa, Pisa, Siena, Lucca, ca oraşele imperiale (Reichsstädte) de pe teritoriul Imperiului

Romano-German, sau mai cu seamă oraşele libere (Freie Städte) din cadrul aceleiaşi formaţiuni

politice.

2. Oraşe cu autonomie largă în raport cu autoritatea seniorială sau monarhică, de care

încă depindeau. În această categorie se încadrează unele oraşe din Flandra, Franţa nordică, Italia

nordică şi centrală, Germania, Franţa sudică.

3. Oraşe cu autonomie limitată, în raport cu autoritatea seniorială sau monarhică, în

rândul cărora se încadrau „oraşele regale” (les bonnes villes) din Franţa (inclusiv Parisul) şi

Anglia.

În calitate de comunităţi libere şi privilegiate, care alcătuiau starea socială a orăşenilor,

oraşele îşi trimiteau deputaţi în adunările reprezentative locale sau generale ale „stărilor”. Stările

104
erau cele trei clase sociale fundamentale ale Evului Mediu: oratores („cei ce se roagă” sau

clericii), bellatores („cei ce se războiesc” sau nobilii, din rândul cărora făceau parte şi monarhii),

laboratores („cei ce muncesc”, ţărani, meşteşugari şi negustori). Adunările stărilor purtau

denumiri diferite ca State Generale (Franţa), Parlament (Anglia), Cortesuri (Peninsula Iberică),

Dietă (Imperiul Romano-German, unele oraşe italiene etc.).

În raport cu evoluţia structurii sociale a populaţiei urbane şi a ponderii social-politice a

păturilor ei, regimul social-politic al republicilor urbane, al oraşelor libere şi al celor cu

autonomie largă, având diverse organe de conducere locale, a luat forme variate, ce pot fi grupate

în câteva tipuri de bază.

1. Regim patrician şi nobiliar-patrician, în care conducerea era deţinută de patriciat, ca

în oraşele hanseatice, sau de nobilime şi patriciat, ca la Veneţia şi Genova.

2. Regim corporativ, în care conducerea era exercitată de bresle.

3. Regim al conducerii personale, propriu unor oraşe italiene, în care autoritatea era

105
exercitată, în condiţiile păstrării instituţiilor comunale, de un reprezentant al păturilor sociale

dominante social-politic, ca, de pildă, în cazul conducerii autoritare sau principatului familiei de

Medici la Florenţa în secolul al XV-lea.

5. Importanţa oraşelor medievale

Procesul de urbanizare a avut consecinţe complexe pentru lumea medievală occidentală.

Formarea oraşelor ca centre miniere, meşteşugăreşti, comerciale şi portuare a impulsionat

progresul economic, prin dezvoltarea tehnicii şi a navigaţiei, a producţiei şi comerţului, a

circulaţiei băneşti.

Procesul de urbanizare a avut ca urmare formarea orăşenimii, care, prin activitatea sa

economică specifică, statutul său social-juridic şi formele de organizare şi conducere autonomă a

comunităţii urbane, a constituit o stare socială distinctă şi privilegiată în sistemul ierarhic trinitar

106
al societăţii medievale.

În ceea ce priveşte rolul în evoluţia statală, oraşele angrenate în unificarea economică a

ţării, ca marea majoritate a oraşelor franceze, engleze sau iberice au constituit un factor care a

contribuit la unificarea teritorială şi centralizarea politică a statului, în timp ce oraşele ale căror

interese economice erau orientate cu precădere spre pieţe externe şi aveau o largă autonomie, ca

majoritatea oraşelor italiene şi germane, au constituit un factor de menţinere sau chiar de

adâncire a diviziunii politice.

Cerinţele complexe ale vieţii urbane au creat condiţii prielnice răspândirii culturii în
rândurile orăşenilor, formării unei culturi orăşeneşti cu trăsături distincte şi a unei intelectualităţi
laice de origine orăşenească, ceea ce a dat impuls dezvoltării culturale a societăţii în ansamblul
său.

Rezumat şi concluzii generale. Oraşul medieval european a reprezentat o adevărată oază

de libertate într-o societate puternic stratificată. În vreme ce în mediul rural, majoritatea
oamenilor erau neliberi de jure şi de facto, în oraşe oamenii erau liberi din punct de vedere
juridic, existând însă, în mod firesc, diferenţe enorme de avere între ei. În aceste condiţii, în
lumea medievală germană a apărut celebrul proverb Die Stadtluft macht sie frei („Aerul oraşului
te face liber”).
În Europa occidentală a existat o continuitate între oraşul antic şi cel medieval, mai
pronunţată în Italia, Peninsula Iberică sau Galia şi mai atenuată în Germania renană şi dunăreană
şi în Britania anglo-saxonă. Oraşelor de origine romană li s-au alăturat în Evul Mediu timpuriu
oraşe de origine medievală, atât în zonele ce făcuseră parte din Imperiul Roman de Apus, cât şi
în cele din Europa centrală şi nordică, ce nu făcuseră parte din cuprinsul său.
Din punct de vedere social, populaţia oraşelor medievale era extrem de diversificată, fiind
formată din nobili, meşteşugari, negustori, intelectuali, studenţi, practicanţi ai unor profesiuni
liberale, lucrători, marginalizaţi ai societăţii etc. Din punct de vedere profesional, oraşul
medieval cunoaşte organizarea în corporaţii (bresle, ghilde), cu atribuţii profesionale, politice,
militare şi religioase.

107
 Din punct de vedere al statutului politic, vestul Europei a cunoscut oraşe desprinse
complet de sub autoritatea seniorială sau monarhică, oraşe cu autonomie largă şi oraşe cu
autonomie limitată faţă de autoritatea seniorială sau monarhică. În ceea ce priveşte regimul
social-politic urban, oraşele din această zonă a Europei au fost conduse de patriciat şi nobilime
(regim patrician şi nobiliar-patrician), de către bresle (regim corporativ) şi de către exponenţii
unei singure familii nobiliare sau patriciene (regim al conducerii personale).

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi detaliat, pe ţări şi regiuni geografice, fenomenele de continuitate şi

discontinuitate, în raport cu Antichitatea, a oraşelor medievale europene.
2. Prezentaţi structura populaţiei urbane în funcţie de criteriile socio-
profesionale.
3. Arătaţi situaţia nobilimii, clerului şi a grupurilor sociale defavorizate din
cadrul oraşelor medievale.
4. Precizaţi succint ce erau breslele (corporaţiile) medievale.
5. Prezentaţi detaliat organizarea şi rolul breslelor medievale.
6. Analizaţi statutul politic şi regimul social-politic al oraşelor medievale.
7. Arătaţi importanţa oraşelor medievale.

108
 CULTURA EUROPEANĂ ÎN FEUDALISMUL TIMPURIU

Cultura europeană occidentală din feudalismul timpuriu reprezintă o îmbinare între

tradiţiile culturale ale antichităţii greco-latine şi cultura popoarelor germanice. Mănăstirile au
jucat în această perioadă rolul unor remarcabile instituţii de cultură, care au prezervat realizările
culturale ale antichităţii, creând condiţiile pentru apariţia faimoasei „renaşteri carolingiene” şi, în
general, pentru avântul culturii europene.

1. Cultura în primele secole ale evului mediu

În primele secole ale evului mediu, principalele trăsături ale vieţii culturale le
constituie declinul culturii antice, răspândirea unor elemente ale culturii popoarelor
germanice stabilite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus şi geneza culturii
medievale timpurii.
Cultura clasică intrase în declin încă de la sfârşitul existenţei imperiului, declin agravat de
decăderea oraşelor – principalele centre de cultură – şi de destrămarea instituţiilor lumii romane
în epoca marii migraţii a popoarelor germanice şi a constituirii regatelor barbare. Un şir de
oameni de cultură s-a străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub forma unor
compendii. Martianus Capella (sec. al V-lea) a transmis sistemul mai vechi al grupării
cunoştinţelor antichităţii în şapte „arte liberale" (numite astfel deoarece erau considerate drept
cunoştinţe servind unor scopuri culturale, vrednice de un om liber). Ele au fost grupate ulterior
în „trei căi” (trivium): gramatica, dialectica şi retorica şi în „patru căi" (quadrivium): aritmetica,
geometria, astronomia şi muzica ale cunoaşterii, care au constituit ulterior baza învăţământului
medieval. Sub forma unor compendii, rezumate şi extrase, cunoştinţele antichităţii au fost

109
preluate în evul mediu timpuriu care, în mai mare sau mai mică măsură, a beneficiat de o
parte a acestui tezaur cultural.
În acelaşi timp, popoarele germanice stabilite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus
au adus propriile creaţii culturale, mai ales sub forma legiuirilor cutumiare şi a literaturii epice
orale.
La rândul său, pe măsura consolidării poziţiilor sale social-politice şi ideologice în
societate, biserica creştină devenea tot mai precaută faţă de cultura antică „păgână”. Exprimând
poziţia oficială a bisericii fată de moştenirea culturală antică, papa Grigore I cel Mare reproşa în
601 unui prelat că „în una şi aceeaşi gură nu încape lauda lui Hristos împreună cu lauda lui
Jupiter”.
În condiţiile regresului cultural al epocii şi ale instaurării supremaţiei spirituale a clerului,
principalele centre de cultură reprezentau nişte oaze răzleţe (unele reşedinţe episcopale şi unele
mănăstiri sau curţile regale), iar creatorii şi purtătorii de cultură proveneau aproape numai din
rândurile unor clerici cu pregătire culturală mai temeinică, astfel încât termenii de „cleric” şi de
„ştiutor de carte” deveniseră sinonime. Principalele activităţi culturale din mănăstirile mai
însemnate se desfăşurau în scriptoriul sau atelierul de copiat codice. Călugării preparau
pergamentul, cernelurile şi vopselele, copiau, împodobeau cu miniaturi şi legau codicele. Prin
copiere de codice, unele mănăstiri au ajuns să-şi întemeieze biblioteci vestite, considerându-se
că „o mănăstire fără bibliotecă este ca o cetate fără arsenal”. Bibliotecile mănăstireşti cuprindeau
lucrări nu numai religioase ci şi profane, între care şi opere antice salvate astfel de la pieire, ca
mănăstirile Vivarium, Monte Cassino şi Bobbio în Italia, Corbie şi Luxeuil in Franţa, Sankt
Gallen, Fulda şi Reichenau în Germania, Lindisfarne în Anglia etc.
La curţile regale, activitatea culturală avea o destinaţie precumpănitor practică, fiind
subordonată necesităţilor cârmuirii. Creatorii ei erau de asemenea clerici, care formau personalul
cancelariei, unde erau întocmite acte şi scrisori, dar unde erau redactate şi analele oficiale. La
curţile regale îşi desfăşurau activitatea şi poeţi de curte, clerici şi laici şi rapsozi laici.
În secolele VI-VIII, preocupările culturale erau îndreptate mai mult asupra
cunoştinţelor enciclopedice, teologiei-filosofiei, istoriografiei şi beletristicii şi mai puţin
asupra ştiinţelor naturii.
În domeniul istoriografiei, în Galia, Grigore, episcop de Tours (cca 538-594), a scris
Istoria francilor, în care expune istoria Galiei şi cu precădere a francilor de la începuturile
legendare ale dinastici Merovingienilor până către finele secolului al VI-lea. În Anglia, cea mai
răspândită cronică aparţine lui Beda Venerabilul, autorul lucrării Istoria bisericească a
neamului anglilor, care înfăţişează istoria Britaniei de la venirea anglo-saxonilor în insulă până
în anul 731.
În afară de lucrările în limba latină, mai artificiale şi cu o adresabilitate mai restrânsă, ca
opera poetică a lui Venantius Fortunatus, poet la curtea regelui Sigebert al Austrasiei (a doua
jumătate a secolului al VI-lea), un loc important ocupau operele beletristice în limbile
germanice, adresate unui public necunoscător al limbii latine, Ele aparţin, de regulă, genului epic
şi sunt datorate unor autori anonimi. Cel mai vechi poem cunoscut pare a fi Cântecul lui
Hildebrand, creat la hotarul dintre secolele V-VI şi fixat în scris în secolul al IX-lea. În
Britania anglo-saxonă cel mai răspândit poem epic era Beowulf, legendă de sorginte
scandinavă, adusă de angli în Britania în secolul al VI-lea, pe baza căreia a fost alcătuit m
Northumbria sau în Mercia, în jurul anului 700, poemul păstrat. Poemele epice circulau şi in
statul franc. Cronicarul Einhard (Eginhard) relatează în Viaţa împăratului Carol cel Mare că

110
acesta a poruncit să fie fixate in scris „străvechile poeme barbare în care erau cântate istoria şi
războaiele regilor de demult”, întreprindere remarcabilă care, din păcate, nu s-a păstrat.

2. Renaşterea carolingiană

Evoluţia culturala din primele secole ale evului mediu, prin transmiterea unei părţi a
moştenirii culturale a antichităţii şi prin funcţionarea unor centre culturale laice şi mai ales
religioase, a creat condiţii pentru înviorarea culturii în timpul aşa-numitei „Renaşteri
carolingiene” (ultimul sfert al secolului al VIII-lea-prima jumătate a secolului al IX-lea).
Expansiunea statului franc carolingian şi a creştinismului în ritul bisericii romane a sporit nevoia
de slujbaşi şi clerici cu o pregătire mai bună, în funcţie de necesităţile statului şi bisericii. Pentru
realizarea acestor scopuri, Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de şcoli episcopale şi
mănăstireşti şi a solicitat colaborarea unor oameni cultivaţi din statul franc şi din afara hotarelor
lui.
Walafrid Strabo, în prologul la Viaţa împăratului Carol cel Mare, datorată lui Einhard,
relatează că „dintre toţi regii, el era cel mai zelos în a căuta oameni cultivaţi şi în a le procura
mijloacele de a studia după plac, ceea ce i-a îngăduit să asigure iarăşi înflorirea întregii ştiinţe”.
Carol cel Mare a invitat la curtea sa, din Italia pe Petru din Pisa şi pe Paulin din Friul,
gramaticieni şi poeţi, pe Paul Warnefrid, cunoscut sub numele de Paul Diaconul, cronicar, din
Spania pe poetul şi teologul Theodulf, din Irlanda pe astronomul Dungal, şi pe geograful Dicuil,
din Britania anglo-saxonă pe teologul şi literatul Alcuin, care a avut şi rolul unui consilier
cultural al împăratului.
Programul „Renaşterii carolingiene'" a fost realizat prin activitatea „statului major
cultural” al lui Carol cel Mare, format din oamenii cultivaţi mai sus-menţionaţi şi s-a desfăşurat
numai în cercurile cultivate ale epocii: centrale, ca „Academia palatmă" de la Aachen, care nu
era un aşezământ didactic mai înalt sau ştiinţific, ci, în fapt, „un cerc de discuţii” şi un cenaclu cu
caracter cultural-literar şi locale (şcolile episcopale, mănăstireşti şi, uneori, parohiale). Între
realizările „Renaşterii carolingiene" se numără reorganizarea şcolară menţionată,
ameliorarea scrierii şi a limbii latine, înviorarea studiilor literare şi istorice.
În ultimele decenii ale secolului al VIII-lea şi în primele decenii ale secolului al IX-lea s-
a format, întâi pentru scrierea de codice (cărţi manuscrise), apoi şi pentru scrierea de cancelarie,
(litera, n.ns.) minuscula carolingiană, clară, elegantă, uşor de trasat şi lizibilă şi au fost realizate
progrese în cunoaşterea şi folosirea corectă a limbii latine. Restaurarea studiilor literare clasice
latine a avut efecte multiple. Preţuirea lor, pentru valoarea intrinsecă şi ca îndreptar pentru
studierea textelor sacre, a dus la copierea lor în scriptoriile unor mănăstiri, textele multor opere
clasice fiind transmise posterităţii nu în manuscrise antice, ci în copii carolingiene, ca opere sau
părţi din operele lui Caesar, Titus Livius, Tacitus, Vergilius, Lucretius etc.
În istoriografie, tendinţa de a glorifica şi a justifica politica statului carolingian şi a
suveranilor săi se reflectă in Analele regatului francilor, cronică oficială a evenimentelor mai
însemnate petrecute în anii 768-829, în Viaţa împăratului Carol cel Mare scrisă de Einhard
(Eginhard) (cca. 830) sau în Istoriile lui Nithard, consacrate perioadei de frământări din statul
carolingian de la mijlocul secolului al IX-lea. Istoria Italiei se reflectă în Istoria longobarzilor,
datorată lui Paul Diaconul (sfârşitul secolului al VIII-lea).
De la mijlocul secolului al IX-lea, în condiţiile frământărilor social-politice din statul
carolingian şi ale incursiunilor tot mai frecvente ale normanzilor şi sarazinilor, oare au
creat condiţii neprielnice pentru evoluţia culturală, „Renaşterea Carolongiană” şi-a

111
încheiat existenţa ca epocă istorică. Deşi această mişcare culturală nu a cuprins decât un
mic număr de oameni, prin valorificarea şi transmiterea unei părţi a moştenirii culturale
clasice şi prin efortul de a concilia creştinismul cu înţelepciunea antică a constituit o verigă
de legătură între cultura clasică, umanismul occidental din secolele XII-XIII şi umanismul
renascentist.

3. Cultura între mijlocul secolului IX şi mijlocul secolului XI

Perioada cuprinsă între mijlocul secolului al IX-lea şi mijlocul secolului al XI-lea

constituie o epocă în care, datorită unor condiţii istorice speciale, s-au îmbinat trăsături şi
interferenţe culturale contradictorii.
În a doua jumătate a secolului al IX-lea şi în prima jumătate a secolului al X-lea
efectele destrămării imperiului carolingian şi incursiunile normande, sarazine şi maghiare
au creat împrejurări neprielnice evoluţiei culturale. În continuare însă, de la mijlocul
secolului al X-lea, stabilizarea regimului seniorial şi zăgăzuirea incursiunilor normande,
sarazine şi maghiare au dat Occidentului posibilitatea apariţiei unor realizări culturale.
Continuarea obiectivelor „Renaşterii carolingiene" de valorificare a moştenirii culturale
clasice şi de conciliere a creştinismului cu înţelepciunea antică a fost completată prin
intensificarea contactelor culturii occidentale cu culturile bizantină şi arabă, mai ales prin Italia
de sud şi Spania arabă.
Încheierea procesului de formare a popoarelor şi a limbilor romanice şi germanice a avut
ca urmare pătrunderea în cultura scrisă, alături de limba latină, care şi-a menţinut supremaţia de
limbă cultă, a limbilor vorbite, în care au fost alcătuite unele monumente ale culturii vremii.
La cumpăna secolelor X şi XI oamenii de cultură contemporani înţelegeau procesele şi
fenomenele în funcţie de climatul spiritual în care trăiau şi de capacităţile lor intelectuale. Raoul
Glaber (Glabre), călugăr-cronicar francez din prima jumătate a secolului al XI-lea este autorul
unor Istorii în care, abundă calamităţile şi miracolele.
Influenţa înnoitoare a culturii bizantine şi arabe nu s-a putut manifesta fără
exprimarea unor rezerve. Liudprand, episcop de Cremona, cunoscător al limbii greceşti,
conducătorul soliei trimise de împăratul Otto I cel Mare în Bizanţ la 968 şi autor al Relatării
despre solia constantinopolitană, privea cu suspiciune lumea şi civilizaţia bizantină. În schimb,
călugărul Gerbert d'Aurillac (cca. 940-1002), ajuns papă sub numele de Silvestru al II-lea (999-
1002), a fost un spirit cu o largă deschidere intelectuală, depăşindu-i pe oamenii de cultură
contemporani ai Occidentului. El a continuat conceptul renascentist carolingian al îmbinării
credinţei cu ştiinţa, afirmând că „Divinitatea a făcut un dar deosebit oamenilor dându-le credinţa
şi nerefuzându-le ştiinţa”. În acelaşi timp, el a cunoscut unele realizări ale culturii greceşti antice
şi ale culturii arabe. Preocupărilor legate de cultivarea ştiinţelor umaniste, între care căutarea
manuscriselor operelor clasice, Gerbert le-a adăugat cele din domeniul ştiinţelor naturii –
matematică, geometrie, astronomie, medicină. Paralel cu omul de cultură de orizont larg, Gerbert
a fost şi un om de şcoală, întocmind pentru uşurarea calculelor elevilor săi un abac perfecţionat.
În domeniul ştiinţelor naturii, în zona de contact din sudul Italiei a culturii occidentale cu
cele bizantină, arabă şi ebraică, a funcţionat din secolul al X-lea şcoala de medicină de la
Salerno.
Ca şi în secolele precedente, limba culturii scrise a continuat să fie cea latină. Dar
încheierea, în linii mari, a procesului de formare în Occident a popoarelor şi limbilor romanice şi

112
germanice a stat la baza pătrunderii şi răspândirii limbilor vorbite în cultura scrisă. Astfel,
Jurământul de la Strassburg (Strasbourg), întocmit în anul 842 ca o consfinţire a înţelegerii dintre
Carol cel Pleşuv şi Ludovic Germanicul împotriva fratelui lor Lothar şi al cărui cuprins a fost
consemnat de Nithard in Istoriile sale, este redactat în limba latină, dar pentru a fi înţeles de
oştenii din Francia apuseană ai lui Carol şi de cei din Francia răsăriteană (Germania) ai lui
Ludovic, conţine şi o redactare in lingua romana (vechea franceză) şi în lingua tudesca (vechea
germană).
În Britania anglo-saxonă, regele Wessex-ului, Alfred cel Mare (871-899), dispunea
organizarea de şcoli în care „toţi copiii de oameni liberi din Anglia... să stea să înveţe atâta timp
cât nu sunt potriviţi pentru altă ocupaţie, până când sunt capabili să citească şi să scrie bine în
anglo-saxonă”. Lui Alfred cel Mare i se datorează şi iniţiativa alcătuirii Cronicii anglo-saxone,
redactată în limba engleză veche. Departe de a fi un „veac întunecat", secolul al X-lea a
reprezentat o epocă de pregătire a relansării culturale din secolele următoare.

4. Arta

Ca şi în domeniul culturii, şi în cel al artei au coexistat şi s-au influenţat elemente ale

moştenirii clasice romane, păstrate îndeosebi în domeniul arhitecturii în piatră şi în tehnica
mozaicului, ale lumii germanice, prezente mai ales în arhitectura în lemn şi in obiectele de lemn
ca şi în artele decorative (minore): podoabe, miniaturi şi coperţi de codice şi ale creştinismului.
Elementele moştenirii clasice romane s-au păstrat în Italia, Peninsula Iberică, Galia sudică şi
zona renană, cunoscând o revigorare in timpul „Renaşterii carolingiene”, care a constituit o
tendinţă de renovatio şi în sfera artei.
O mare răspândire aveau construcţiile în lemn, laice (reşedinţe suverane şi
senioriale, castre şi burguri (oraşe forticate) şi ecleziastice (biserici şi catedrale) în întreaga
Europă apuseană, dar mai ales în Germania si ţările nordice (scandinave).
Sculptura şi pictura erau considerate de regulă auxiliare ale arhitecturii (coloane, picturi
murale), deşi s-au realizat şi obiecte separate, ţinând însă mai curând de artele decorative.
De o mare răspândire şi preţuire se bucurau artele decorative, legate de prelucrarea
lemnului (capetele de balaur la corăbiile vikinge) şi a metalelor (arme încrustate, piese
ornamentale ca fibule, catarame, broşe, pandantive etc., împodobite cu emailuri sau pietre
preţioase şi semipreţioase) si decorarea manuscriselor. Scriptoriile, mai ales cele ecleziastice, din
secolele VI-X constituiau ateliere nu numai pentru copiat codice, ci şi pentru realizarea
legăturilor şi ferecăturilor codicelor, ca Evangheliarul din Kells, Evangheliarul de la Lindisfarne
(Britania anglo-saxonă, sec. VIII-IX), Evangheliarul lui Godescalc şi Evangheliarul de la Lorsch
(statul carolingian, sfârşitul sec. VIII - începutul sec. IX), Psaltirea de la Utrecht (statul
carolingian, începutul sec. IX), Evangheliarul lui Otto al III-lea, Evangheliarul de la Echternach
(Germania, sfârşitul sec. X).

113
 În concluzie, departe de a fi o cultură primitivă sau barbară, cum a fost considerată
de către mulţi detractori ai Evului Mediu, cultura din epoca timpurie a acestei perioade se
caracterizează prin realizări remarcabile.

Rezumat şi concluzii generale. Cultura medievală reprezintă o combinaţie strălucită

între tradiţiile culturale ale antichităţii greco-latine, influenţa creştinismului, cultura popoarelor
germanice şi cultura arabă. Cunoştinţele Antichităţii au fost transmise Evului Mediu timpuriu
mai mult sub forma unor compendii, rezumate şi extrase. În secolele VI-VIII, preocupările
culturale din vestul Europei erau îndreptate mai cu seamă spre dobândirea unor cunoştinţe
enciclopedice, spre teologie, filozofie, istoriografie şi beletristică şi mai puţin asupra ştiinţelor
naturii. Cunoştinţele de logică, matematică, astronomie şi medicină ale europenilor devin mult
mai largi odată cu difuzarea culturii arabe în Europa.
La sfârşitul secolului VIII şi prima jumătate a secolului următor, vestul Europei
înregistrează o amplă mişcare culturală denumită „renaşterea carolingiană”. Acest fenomen
cultural s-a manifestat atât în domeniul organizării învăţământului, cât şi a studiilor literare şi
istorice. Totodată, au fost îmbunătăţite limba şi scrierea latină (apariţia „minusculei
carolingiene”). Timp de aproape un secol (a doua jumătate a secolului IX şi prima jumătate a
secolului X), Europa occidentală a experimentat o oarecare stagnare culturală datorată
destrămării imperiului carolingian şi incursiunilor normanzilor, sarazinilor şi maghiarilor. După
această perioadă de eclipsă culturală, Europa occidentală a găsit resursele necesare pentru a nouă
revigorare culturală.

Fixarea cunoştinţelor

1. Desemnaţi conceptul de „arte liberale” şi precizaţi ce se înţelege prin termenii de

„trivium” şi „quadrivium”.
2. Arătaţi în ce consta activitatea dintr-un scriptoriu mănăstiresc.
3. Subliniaţi trăsăturile caracteristice ale „Renaşterii carolingiene”.
4. Precizaţi care au fost învăţaţii chemaţi de Carol cel Mare la curtea sa.
5. Arătaţi trăsăturile culturii occidentale între mijlocul secolului IX şi mijlocul secolului
XI.
6. Subliniaţi trăsăturile artei occidentale din Evul Mediu timpuriu.

114
 CULTURA EUROPEANĂ ÎN SECOLELE XI-XV

Acest curs prezintă sintetic principalele trăsături caracteristice ale culturii europene
din perioada feudalismului dezvoltat. De aceea, vor fi prezentate sintetic evoluţia literaturii
cavalereşti cu genurile ei specifice şi a istoriografiei, esenţa principalelor dispute teologico-
filosofice medievale şi situaţia ştiinţelor naturii din perioada mai sus menţionată.

1. Condiţiile istorice ale evoluţiei culturii în secolele XI-XV

CULTURA, înţeleasă ca ansamblu al creaţiilor spirituale, al instituţiilor şi căilor de

receptare şi răspândire a valorilor spirituale în societate, reflectă, nuanţat şi sub o formă
specifică, multiplele procese care au loc în societate. Unitară în ansamblul său, cultura din
Occidentul european a avut un şir de trăsături distincte de la ţară la ţară, ca urmare a condiţiilor
istorice interne deosebite şi a unor influenţe culturale exterioare, mai ales bizantine şi arabe. Ea a
evoluat, de-a lungul acestor 5 secole, în condiţiile istorice care şi-au pus amprenta asupra
caracterelor sale comune şi asupra trăsăturilor sale specifice.
În paralel cu creaţiile şi instituţiile culturale ale puterii centrale şi ale claselor
conducătoare (curtea regală, clerul, nobilimea), s-a format şi s-a răspândit şi o creaţie culturală a

115
păturilor populare. Maturizarea relaţiilor feudale la hotarul dintre evul mediu timpuriu şi
dezvoltat a dat naştere unei culturi nobiliare, a cărei principală realizare o constituie literatura
cavalerească.
Procesul de urbanizare, însoţit de intensa dezvoltare a economiei urbane şi a autonomiei
municipale, a generat cultura orăşenească. În acelaşi mediu urban au luat naştere în secolele XIV-
XV relaţiile capitaliste timpurii şi burghezia, care au constituit mediul social-economic şi politic
al apariţiei Renaşterii.
Formarea statelor naţionale unificate şi centralizate şi a unor principate teritoriale şi
republici urbane a fost însoţită de constituirea unui aparat birocratic a cărui procedură scrisă
folosită implica un anumit nivel de cultură al slujbaşilor săi. Încheierea procesului de formare a
popoarelor şi limbilor din Europa apuseană a creat condiţii pentru folosirea, alături de limba
latină, a limbilor vorbite şi în cultura scrisă, creându-se astfel, în fiecare ţară. un bilingvism
cultural (limba latină ca mijloc de exprimare a culturii scrise şi de comunicare între cărturari şi
limba vorbită ca mijloc de exprimare pentru cultura scrisă şi orală). Folosirea limbilor vorbite
cultura scrisă a uşurat accesul la cultura al oamenilor care nu cunoşteau limba latină. În acelaşi
timp, folosirea limbii latine ca limbă universală a culturii a continuat să uşureze contactele
culturale între oamenii de diverse etnii care o cunoşteau (cărturari, clerici, studenţi etc.).
Din ultimele secole ale acestei perioade, cultura a beneficiat de acţiunea unor factori
favorizanţi: înfiinţarea universităţilor (din secolul al XIII-lea), folosirea hârtiei (din secolul al
XIII-lea) şi inventarea tiparului (mijlocul secolului ai XV-lea).

2. Literatura cavalerească

Literatura cavalerească din secolele XI-XIII reflecta felul de viaţă şi mentalitatea

nobilimii din această perioadă. Adresată nobilimii, care nu avea suficiente cunoştinţe de latină,
literatura cavalerească a fost scrisă în limbile vernaculare (vorbite), ceea ce i-a asigurat o largă
răspândire.
Poemele epice au avut o largă circulaţie în Franţa, Anglia şi Spania în secolele XI-XII şi
în Germania în secolele XII-XIII. Ele au la origine diverse cântece epice orale, menţionate în
epoca carolingiană.
Poemele epice franceze (chansons de geste) au fost alcătuite, prin prelucrări succesive,
în regiunea de la nord de Loara. Ele aparţin „ciclului regal”, în care un loc de frunte ocupă
suveranii carolingieni, îndeosebi Carol cel Mare (Cântecul lui Roland, Încoronarea lui Ludovic
(cel Pios) şi ,,ciclului feudal", în care rolul de căpetenie revine marilor seniori feudali (Guillaume
d’Orange, Raoul de Cambrai, Girard de Roussillon, Garin lorenul. Oglindind felul de viaţă şi
mentalitatea nobilimii din perioada apogeului relaţiilor vasalice şi a cavalerismului,
poemele epice franceze au ca teme predilecte războiul, faptele de vitejie, fidelitatea yasalică,
onoarea cavalerească etc.
În Spania, cel mai răspândit poem epic îl constituie Cidul, în care sunt înfăţişate faptele
de vitejie ale lui Rodrig Diaz del Bivar în luptele cu maurii.
În Germania, o largă răspândire a avut Cîntecul Nibelungilor, care, în forma păstrată,
datează de la sfârşitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea. Sâmburele de

116
adevăr istoric al acestui poem îl constituie înfrângerea şi masacrarea unui grup de burgunzi de
către huni în anul 437. Datorită prelucrărilor succesive, evenimentele relatate nu mai apar ca
aparţinând epocii marii migraţii a popoarelor, ci perioadei de început a evului mediu dezvoltat,
timp în care a fost definitivată versiunea păstrată. În cântul al 22-lea sunt menţionaţi
războinici polon, kieveni şi pecenegi, precum şi „Ramung-viteazul", voievod din ţara
românilor.
Poemul epic scandinav este reprezentat de Saga islandeză, fixată în scris din secolul al
XII-lea, dar care relatează evenimente şi fapta petrecute în secolele anterioare.
În Franţa sudică, unde exista o civilizaţie mai evoluată decât în Franţa de nord, a luat
naştere şi a înflorit în secolul al XII-lea şi în primele decenii ale secolului al XlII-lea aşa-zisa
literatură curteană, creată la curţile senioriale meridionale. Din sudul Franţei, ea s-a răspândit,
începând cu secolul al XII-lea, în Catalonia (Spania), nordul Italiei, nordul Franţei, Anglia,
Germania. Acest gen de literatură a fost ilustrat îndeosebi de poezia lirică, alcătuită în Franţa
de sud de TRUBADURI, în Franţa de nord de TRUVERI, în Germania de
MINNESÄNGER-I, proveniţi din mediile nobiliare şi orăşeneşti. Destinată mediilor nobiliare,
poezia lirică avea ca subiect predilect dragostea cavalerului faţă de doamna sa, manifestată prin
năzuinţa de a se ilustra atât prin fapte de arme în războaie şi turnire, cât şi printr-o purtare
curtenitoare.
Romanele cavalereşti, au apărut începând cu secolul al XII-lea. Ele reprezintă o
îmbinare a faptelor de arme din poemele epice, a dragostei din poezia lirică şi a unor elemente
legendare, mai ales din folclorul celtic din Bretania, Ţara Galilor sau Irlanda. Printre cele mai
răspândite romane se numără romanele din ciclul Mesei Rotunde (în care personajul emblematic
este legendarul rege Arthur) şi Tristan şi Isolda. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori a fost
Chrétien de Troyes (a doua jumătate a secolului al XII-lea), autor al romanelor Cavalerul
Lancelot, Yvain - cavalerul cu leul.

3. Istoriografia

Exprimate mai ales sub forma cronicilor, lucrările istoriografice au o tematică variată, ele
putând fi cronici „universale", cronici ale unor evenimente (de pildă referitoare la
cruciade), cronici ale unor ţări sau suverani, cronici ecleziastice etc. Deşi operele
istoriografice sunt dominate şi în evul mediu dezvoltat de concepţia teologică, totuşi spiritul laic
şi-a făcut tot mai mult simţită prezenţa în paginile acestora.
Printre cronicile „universale” (raportate de fapt la Occident) se numără Cronici sau
despre cele două cetăţi de Otto, episcop de Freising (secolul al XII-lea).
Dintre numeroasele scrieri consacrate cruciadelor au avut o largă circulaţie Cronica
primei cruciade scrisă de un anonim şi Faptele lui Dumnezeu săvârşite prin franci (Gesta Dei
per Francos) de Guibert de Nogent de la începutul secolului al XII-lea). Cea de-a patra cruciadă
şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204 sunt redate în două opere în limba
franceză, Istoria cuceririi Constantinopolului de Geoffroy de Villehardouin şi Cucerirea
Constantinopolului de Robert de Clari.
În Franţa, au apărut Viaţa lui Ludovic (al VI-lea, n. ns.) cel Gros, de Suger (mijlocul
secolului al XII-lea), Viata sfântului Ludovic (al IX-lea, n.ns.) de Jean de Joinville (începutul
secolului al XIV-lea), întinsul corpus al Marilor cronici ale Franţei, alcătuit in abaţia regală de la
Saint Denis (secolul al XIV-lea) sau Memorii de Philippe de Comines (a doua jumătate a
secolului al XV-lea).

117
 În Germania, operele istoriografice referitoare la vieţile împăraţilor se împletesc în
secolele XI-XIII cu istoria imperiului şi a conflictului dintre papi şi împăraţi, ca Faptele
împăratului Frederic (I, n. ns.) de Otto de Freising (secolul XII).

4. Teologia şi filosofia

Evul Mediu dezvoltat este marcat de numeroase dispute teologice şi filosofice, care s-au
manifestat cu precădere în mediul urban, unde îşi desfăşurau activitatea episcopatele,
principalele şcoli şi universităţile.
În secolele XI-XII au luat amploare mai cu seamă disputele desfăşurate între adepţii celor
două curente filosofice opuse, realismul şi nominalismul şi între adepţii metodei scolastice,
sprijinită pe „autorităţi" (pe spusele unor magiştri) şi ai metodei bazate pe cercetare şi
experiment.
Realiştii, inspirându-se din filosofia lui Platon, susţineau că noţiunile generale
(universalia) constituie realităţi de sine stătătoare cu caracter spiritual, anterioare proceselor,
fiinţelor şi lucrurilor, concept filosofic exprimat prin afirmaţia că „universaliile sunt reale"
(universalia realia sunt), de unde şi numele de realism.
Nominaliştii susţineau că doar procesele, fiinţele şi lucrurile au existenţă reală, iar
universaliile sunt numai denumiri date acestora, care există independent şi anterior noţiunilor.
Acest concept filosofic era exprimat prin afirmaţia că „universaliile sunt denumiri" (universalia
nomina sunt), de unde şi numele de nominalism. Principalii reprezentanţi ai curentului realist
au fost Anselm de Canterbury (secolul XI) şi Thoma d'Aquino (secolul XIII), iar printre cei
mai de seamă reprezentanţi ai curentului nominalist se numără Roscelin din Compiegne
(secolul XI), Pierre Abelard (secolul XII), Duns Scot (secolul XIII), William Occam (secolul
XIV).
Începând cu secolele XII-XIII a avut loc şi o înfruntare filosofică având ca obiect raportul
dintre credinţă şi raţiune, dintre afirmaţiile bazate pe „autorităţi” (pe concluziile unor celebri
oameni de cultură şi rezultatele întemeiate pe observaţie şi experiment. Adepţii conceptului
subordonării raţiunii faţă de credinţă îşi exprimau punctul lor de vedere prin teza lui Anselm de
Canterbury „cred ca să înţeleg” (credo ut intelligam). Pierre Abelard a inversat termenii tezei
lui Anselm, susţinând că pentru a crede este nevoie de a înţelege, concept exprimat prin teza
„înţeleg ca să cred" (intelligo ut credam).

5. Ştiinţele naturii

În domeniul ştiinţelor naturii progresul a fost, în ansamblu, lent, el fiind, pe de o parte,

stimulat de înrâurirea ştiinţei greceşti (prin mijlocire arabă) şi arabe, iar pe de altă parte,
încetinit de metoda abstractă de studiu şi de „autoritatea" textelor sacre şi antice.
În domeniul matematicii au fost introduse cifrele zise arabe (de fapt, de origine indiană
şi răspândite de arabi), care au uşurat considerabil calculul, realizându-se totodată progrese în
algebră şi geometrie. Filosofii englezi Robert Grosseteste şi Roger Bacon s-au preocupat de

118
 matematică, fizică şi astronomie şi au subliniat necesitatea aplicării matematicii la ştiinţele
naturii. Totodată, Bacon a subliniat rolul capital al experimentului în cercetarea ştiinţifică.
În domeniul astronomiei, francezul Nicole d'Oresme (secolul XIV) a argumentat teoria
mişcării de rotaţie a pământului, iar Nicolaus Cusanus (secolul XV) a combătut teoria oficială a
geocentrismului (pământul se află în centrul sistemul solar).
Cunoştinţelor geografice din secolele XIV-XV sunt ilustrate prin existenţa unor atlase şi
portulane (hărţi maritime cu indicarea reliefului din zona de coastă, a porturilor şi distanţelor,
îndeosebi pentru Marea Mediterană şi Marea Neagră).
Cunoştinţele medicale erau reduse şi nesigure. Astfel, referindu-se la cauzele epidemiei
de ciumă din 1348-1349, magiştrii Facultăţii de Medicină a Universităţii din Paris o explicau
prin stricarea aerului, generată de o conjuncţie astrală neprielnică.

Rezumat şi concluzii generale. Perioada de manifestare maximă a potenţialului creator

al culturii medievale europene s-a manifestat între secolele XI-XIV. În această perioadă, cultura
occidentală a beneficiat de manifestarea acţiunii unor factori favorizanţi: înfiinţarea
universităţilor şi folosirea hârtiei (din secolul al XIII-lea), inventarea tiparului (mijlocul secolului
al XV-lea).
În această perioadă înfloreşte literatura cavalerească, reprezentată de celebrele chansons
de geste (Cântecul lui Rolland, Guillaume d’Orange, Cidul, Cântecul Nibelungilor etc.) şi
romanele cavalereşti (romanele din ciclul Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde, Tristan şi Isolda
etc.). Istoriografia medievală occidentală este reprezentată prin diverse cronici „universale”,
cronici ale unor evenimente (mai cu seamă cele referitoare la unele evenimente), cronici ale unor
ţări sau suverani, cronici ecleziastice etc. Cei mai celebri cronicari medievali au fost Geoffroy de
Villehardouin, Robert de Clari, Otto de Freissing etc.
În plan filosofico-religios, în această perioadă se afirmă filosofia scolastică şi disputa de
idei dintre nominalism şi realism, sau dintre aristotelismul realist şi doctrina idealistă a lui
Platon. În această perioadă, cultura europeană cunoaşte progrese remarcabile în domeniul
ştiinţelor naturii, matematicii, astronomiei, geografiei şi medicinii.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi principalele condiţii istorice ale evoluţiei culturii europene în secolele

XI-XV.
2. Nominalizaţi principalele poeme epice şi romane cavalereşti din Franţa, Germania
şi Spania.
3. Prezentaţi cu exemple trăsăturile caracteristice ale literaturii curtene şi a
romanelor cavalereşti.
4. Nominalizaţi realizările istoriografiei medievale.
5. Arătaţi principalele trăsături caracteristice ale disputelor teologico-filosofice şi
evoluţia ştiinţelor naturii.

119
 RENAŞTEREA – ÎNCEPUTUL LAICIZĂRII SOCIETĂŢII EUROPENE

RENAŞTEREA, epocă de mare progres în istoria omenirii, are două componente:

componenta intelectuală (Umanismul) şi componenta artistică. Din punct de vedere
cronologic, acest fenomen istoric extrem de complex, a apărut mai întâi în oraşele din Italia, în
cursul secolului al XIII-lea (DUECENTO), iar apoi, din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi
în alte ţări ale Europei apusene. Corifeii Renaşterii preconizau întoarcerea la idealurile
intelectuale şi artistice ale Antichităţii clasice, considerându-le superioare celor medievale.
Renaşterea a marcat începutul lungului proces de secularizare a bisericii şi de laicizare a
societăţii vest-europene. În timpul Renaşterii, concepţia general-medievală teocentristă
(„Dumnezeu în centrul universului”) a fost înlocuită cu concepţia de tip laic antropocentristă
(„omul în centrul universului”).
Prezentul curs îşi propune familiarizarea cititorilor cu principalele aspecte ale
umanismului şi a realizărilor artistice din vremea Renaşterii. Datorită vastităţii informaţiei, acest
curs va trata doar realizările reprezentative ale Renaşterii italiene

1. Condiţiile istorice ale apariţiei Renaşterii

Renaşterea a luat naştere şi a înflorit în oraşe, care reprezentau, încă din secolele XII-XIII
principalele centre de cultură ale societăţii europene şi constituiau, datorită formării relaţiilor
capitaliste şi a burgheziei, mediul social-politic şi cultural cel mai prielnic pentru apariţia unor
noi manifestări spirituale. Din oraşe, ideile şi creaţiile renascentiste au pătruns şi în mediile
nobiliare şi ecleziastice şi la curţile monarhilor şi principilor teritoriali, care le-au preluat şi
adaptat intereselor şi mentalităţilor proprii.
Renaşterea constituie, pe de o parte, o continuare a culturii orăşeneşti din secolele
precedente iar pe de altă parte reprezintă o etapă superioară în evoluţia creaţiei spirituale
orăşeneşti, născută în noile condiţii de dezvoltare a vieţii urbane. Deoarece apariţia ei a
avut loc mai de timpuriu şi a luat forme caracteristice în oraşele din Italia, îndeosebi în cele
din Toscana, Renaşterea din secolele XIV (trecento), XV (quatrocento) şi XVI (cinquecento)
reprezintă un fenomen cu precădere italian.

2. Umanismul timpuriu

Umanismul este o mişcare culturală apărută în secolul XIV care a promovat

încrederea în valoarea omului şi a perfecţionării sale şi a militat pentru dezvoltarea
multilaterală a personalităţii umane şi pentru impunerea unei culturi laice, în spiritul
culturii clasice a Antichităţii.
Zorii Umanismului florentin au fost marcaţi de activitatea şi creaţia lui Dante Alighieri
(1265-1321). Opera sa poetică fundamentală, Divina Comedie, scrisă în dialectul toscan al limbii

120
italiene şi definitivată în ultimii ani ai vieţii, înfăţişează călătoria sa alegorică în cele trei
împărăţii de dincolo de viaţă – Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Conform opiniei specialiştilor,
Dante este un poet aflat la hotarul dintre Evul Mediu şi Renaştere.
Francesco Petrarca (1304-1374), originar dintr-o familie de notari din Arezzo, şi-a
însuşit o temeinică cultură juridică şi literară clasică şi şi-a lărgit orizontul prin lungi călătorii
făcute în Italia şi Franţa. Preocuparea pentru antichitate la Petrarca se manifestă prin studierea
sistematică a culturii romane, prin colecţionarea manuscriselor unor opere clasice şi prin scrierea
unor lucrări în limba latină cu subiecte din antichitatea romană, ca Africa, Despre bărbaţi vestiţi
sau a unor tratate filosofice. În afară de operele în limba latină, Petrarca a scris numeroase poezii
în dialectul toscan, adunate în culegerea cunoscută sub numele de Canţonierul sau Rime răzleţe.
Giovanni Boccaccio (1313-1375) este autorul a numeroase opere literare, printre care şi
capodopera sa Decameronul, scris în limba italiană între anii 1352-1354. În cele o sută de nuvele
povestite de-a lungul a zece zile – de unde şi titlul grecesc al operei sale de un grup refugiat la
ţară în timpul ciumei care bântuia la Florenţa în 1348, Boccaccio, înzestrat cu un spirit fin şi
ascuţit de observaţie, a înfăţişat o adevărată frescă a societăţii italiene a vremii sale.

3. Umanismul erudit şi critic

Acest tip de umanism a apărut ca urmare a interesului nu numai pentru creaţia in

limba latină, de care oamenii de cultură aveau cunoştinţă şi până la Renaştere, ci şi
pentru cea în LIMBILE GREACĂ ŞI EBRAICĂ, realizându-se astfel o cunoaştere de
ansamblu a realizărilor culturale ale antichităţii.
Studiul limbii eline (greceşti), aproape necunoscută în Occident până la sfârşitul
secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, a fost uşurat de imigrarea în Italia a unor
cărturari bizantini, care au început predarea ei în universităţile din oraşele italiene. Renaşterea
studiilor elenice a pornit din Florenţa, unde nivelul dezvoltării spirituale şi apariţia
Umanismului au generat preocuparea pentru cultura greacă veche. Predarea limbii eline la
Universitatea (Studium) din Florenţa a fost inaugurată m 1397 de cărturarul bizantin
Manuel Chrysoloras, care a alcătuit o gramatică a limbii eline şi a tradus în limba latină
Republica lui Platon. În secolul următor, predarea limbii eline a fost asigurată, printre alţii, de
Giorgios din Trapezunt şi de Gemistos Plethon. Florenţa a devenit în secolul al XV-lea cel mai
însemnat centru italian al studiilor elenice. Alte centre de studii elenice se găseau la Ferrara,
Bologna, Padova, Veneţia şi Roma. La hotarul dintre secolele XV şi XVI, centrul studiilor
elenice s-a deplasat de la Florenţa la Veneţia.
Studiile ebraice, aplicate textelor religioase ebraice şi vechi creştine, au făcut progrese
datorită activităţii erudite a florentinilor Giannozzo Manetti în prima jumătate a secolului al
XV-lea şi Pico della Mirandola în a doua jumătate a acestui secol.
Restaurarea studiului limbilor latină, elină şi ebraică a dat umaniştilor posibilitatea
să depăşească sistemul medieval al contactului cu operele de bază ale culturii antice prin
mijlocirea unor extrase, rezumate, traduceri sau comentarii şi să ia cunoştinţă de ele în
limba originală si în întregime, realizându-se astfel o cunoaştere superioară a creaţiei
spirituale a antichităţii. Mai buna cunoaştere a culturii antice, inclusiv a caracterului său laic

121
 şi raţionalist, a impulsionat naşterea umanismului critic. Aplicat iniţial ramurilor umaniste ale
cunoaşterii, ca filologia, istoria, teologia, filosofia, literatura, umanismul critic susţinea
necesitatea argumentării pe baza izvoarelor autentice, cerinţă oglindită în deviza umanistă „la
izvoare!" (ad fontes!), precum şi cercetarea şi folosirea lor în spirit ştiinţific, fundamentat pe
critica filologică şi istorică.

4. Umanismul în a doua jumătate a secolului al XV-lea

De la mijlocul secolului al XV-lea, umanismul se manifestă mai cu seamă în Florenţa,

unde exista o atmosferă propice mecenatului cultural-artistic, exercitat mai cu seamă de Cosimo
cel Bătrân şi Lorenzo Magnificul. Depinzând de comenzile şi sprijinul familiei de Medici,
umaniştii florentini s-au transformat treptat în a doua jumătate a secolului al XV-lea, din cetăţeni
liberi în curteni, preocupaţi să placă principelui prin glorificarea cârmuirii şi lăudarea virtuţilor
sale.
În restul Italiei, umanismul s-a răspândit în cursul secolului al XV-lea, în oraşele- state din
centrul şi nordul peninsulei, în regatul napolitan şi în statul pontifical. Principalele centre ale
umanismului din aceste zone erau curţile ducilor de Montefeltro la Urbino, Gonzaga la Mantova,
d'Este la Ferrara, Sforza la Milano, curtea regală napolitană şi curtea pontificală, creaţiile
umaniste de aici având cu precădere un caracter aristocratic.

5. Renaşterea artistică în Italia în secolele XIV-XV

Renaşterea din Italia a fost pregătită de creaţia artistică din secolele precedente şi de
tradiţia artei clasice, pe care formele atenuate ale goticului italian nu le-au putut înăbuşi şi
s-a manifestat, ca şi Umanismul, în condiţiile unei intense vieţi urbane şi ale dominării ei de
orăşenimea şi burghezia bogate şi influente.
Concepţia renascentistă despre arhitectură a fost sintetizată de Leon Batista Alberti în
lucrarea Despre arta construcţiei, în care a formulat câteva principii de bază: construirea în
funcţie de ambianţă şi de destinaţie; amenajarea spaţiului înconjurător, astfel încât prin
întrunirea tuturor condiţiilor materiale şi estetice corespunzătoare, arhitectura să fie în slujba
omului.
Între construcţiile reprezentative ale Renaşterii, un loc deosebit ocupă, prin măreţie şi
realizare tehnică, cupola catedralei (domului) Santa Maria del Fiore din Florenţa, ridicată de
Filippo Brunelleschi (1377-1446) în anii 1420-1436. Cu un diametru de 42 m, cu baza la o
înălţime de 55 m de la sol şi cu o înălţime totală de 107 m, cupola domului florentin era cea mai
mare cupolă ridicată din antichitate până în epoca Renaşterii. Dintre palatele florentine se
remarcă, prin sobrietate şi armonia proporţiilor, palatele Medici, Rucellai sau Strozzi (început la

122
1489) datorate, respectiv, arhitecţilor Michelozzo Michelozzi, Leon-Battista Alberti şi Benedetto
de Maiano.
Continuând evoluţia din perioada gotică, în perioada Renaşterii sculptura şi pictura
s-au transformat din auxiliare ale arhitecturii în ramuri de sine stătătoare ale artei. În
centrul preocupărilor sculptorilor şi pictorilor era aşezat omul. În sculptură, de pildă, statuia
ocupând un loc central. în operele de inspiraţie religioasă, artiştii au umanizat personajele,
insistând atât asupra trăsăturilor şi acţiunilor' lor supranaturale, cât şi asupra caracterului lor
omenesc, cu forţa şi cu slăbiciunile lor trupeşti şi sufleteşti. În operele cu tematică laică, a căror
pondere a sporit necontenit, omul este înfăţişat tot mai frecvent în ambianţa socială în care trăia
şi îşi desfăşura activitatea.
Preocuparea de a înfăţişa cât mai veridic natura/ambianţa socială, şi mai ales omul, a
impus artiştilor o cercetare atentă şi pătrundere a omului, societăţii şi naturii. Omul este analizat
din punct de vedere fizic şi psihic.
Dintre sculptorii Renaşterii italiene din secolul al XV-lea un loc de excepţie îl ocupă
florentinii. Donatello (1386-1466) a turnat în bronz la Padova statuia ecvestră a condotierului
Erasmo di Narni, poreclit Gattamelata (1447-1453), primul monument ecvestru de mari
proporţii realizat: în epoca Renaşterii. Andrea del Verrocchio (1435-1488) este autorul statuii
în bronz a lui David, în care personajul biblic este redat sub înfăţişarea unui tânăr luptător cu un
trup foarte bine proporţionat, ca şi al celei mai frumoase statui ecvestre a Renaşterii, cea a
condotierului Bartolomeo Colleoni, turnată şi aşezata pe soclu la Veneţia după moartea
artistului.
Prin specificul şi prin mijloacele sale de realizare, picturii i-a revenit rezolvarea
unor probleme complexe. Unele erau asemănătoare celor puse în faţa sculpturii, ca redarea
corectă a corpului uman, a mişcării şi a psihicului personajului. Altele erau proprii picturii, ca
redarea perspectivei sau modelarea imaginilor prin lumină, umbră şi culoare. Referindu-se la
sarcina pictorului de a reda omul sub aspectul său fizic şi psihic, Leonardo da Vinci afirma că
„pictorul bun e chemat să picteze două lucruri esenţiale, adică pe om şi mentalitatea acestuia”.
De aceea, ţinând seama de cunoştinţele temeinice de care pictorul avea nevoie pentru a rezolva
sarcinile complexe care îi stăteau în faţă, Leonardo da Vinci afirma în studiile sale că „pictura
este o activitate intelectuală" sau că „pictura este artă şi ştiinţă”.
Centrul în care au fost soluţionate cel mai do timpuriu şi la nivelul cel mai înalt din punct
de vedere teoretic şi al realizării artistice problemele care stăteau în faţa picturii a fost Florenţa,
de unde noile concepţii şi realizări s-au răspândit în întreaga Italie. Desprinderea de tradiţia
medievale a fost inaugurate de „protorenascentistul" florentin Giotto di Bondone (cca. 1266-
1337), care a realizat o pictură în care peisajul şi personajele nu mai sunt redate într-o suprafaţă
plană, ci dau senzaţia materialităţii, situându-se într-un spaţiu tridimensional.
Înnoitorul picturii florentine renascentiste este considerat Tommaso di Giovanni, zis
Masaccio (1401-1428), care a realizat progrese remarcabile în înfăţişarea corpului uman şi a
mişcărilor sale, precum şi în crearea perspectivei, prin redarea volumului în spaţiu. Progresele
realizate în redarea corectă a proporţiilor corpului omenesc şi a mişcărilor sale se constată, de
asemenea, în lucrările lui Antonio Pollaiuolo (1429- 1498) sau ale lui Luca Signorelli (1450-
1523).
LEONARDO DA VINCI (1452-1519) a fost preocupat, atât în studiile sale teoretice cât
şi în compoziţiile sale, de problemele esenţiale ale picturii, ca peisajul şi gruparea logică şi
armonioasă a personajelor, modelarea imaginii prin jocul de lumini şi umbre, tehnică pentru
care a folosit termenul de sfumato, explicat de el însuşi „ca văzut printr-o uşoară perdea de

123
fum”, redarea trăsăturilor psihice ale personajelor. Reprezentative sunt în acest sens tablourile
sale Fecioara din grota cu stânci (1485 şi replica din 1511), Cina cea de taină (1495-1499),
portretul Mona Lisa, soţia lui Francesco del Giocondo, cunoscut de aceea şi sub denumirea de
La Gioconda (1507).
Alte centre în care au fost realizate remarcabile lucrări de pictură. pe baza tradiţiei

artistice locale şi sub influenţa şcolii florentine sunt Ferrara, Rimini, Arezzo, Urbino,

unde a pictat şi florentinul Piero della Francesca (1420-1492), Padova, Verona şi

Mantova, unde a lucrat Andrea Mantegna (1431-Î806), Milano, unde a pictat şi Leonardo

da Vinci sau Veneţia, unde au pictat fraţii Giovanni (1430-1516) şi Gentile (1429-1507)

Bellini.

Rezumat şi concluzii generale. Fenomen cultural complex, Renaşterea s-a manifestat cu

precădere în literatura şi arta europeană, influenţând însă practic toate compartimentele societăţii
europene. Renaşterea presupunea iniţial revenirea la tradiţiile culturale şi artistice ale Antichităţii
păgâne greco-latine dar, în cele din urmă, a declanşat un proces general de laicizare a societăţii,
de înlocuire a concepţiei medievale teocentrice („Dumnezeu în centrul tuturor lucrurilor”) cu
perspectiva antropocentrică („omul în centrul tuturor lucrurilor”).
Renaşterea a apărut mai întâi în Italia, unde cunoaşte cel puţin patru secole de evoluţie:
duecento (secolul XIII), trecento (secolul XIV), quatrocento (secolul XV) şi cinquecento (secolul
XVI), de unde s-a răspândit mai întâi în vestul, apoi în centrul şi estul Europei. Renaşterea din
vestul şi, parţial, centrul Europei a fost contemporană cu Renaşterea italiană. Renaşterea din estul
Europei s-a manifestat însă numai parţial, în perioade istorice în care fenomenul renascentist
dispăruse de mult în vestul Europei

Fixarea cunoştinţelor

124
 1. Arătaţi condiţiile socio-economice ale apariţiei Renaşterii.
2. Definiţi succint umanismul.
3. Prezentaţi-i pe principalii reprezentanţi ai Umanismului timpuriu şi operele lor.
4. Arătaţi prin ce se caracterizează umanismul critic.
5. Definiţi principalele trăsături ale umanismului italian din a doua jumătate a secolului
XV.
6. Prezentaţi principalele aspecte caracteristice ale arhitecturii, sculpturii şi picturii
italiene din epoca Renaşterii

BIBLIOGRAFIE

Ablai, M., Arabii. De la Mecca la Cordoba, Bucureşti, 1968.

Altamira, R., Histoire de l'Espagne, Paris, 1956.
Arbman, H., The Vikings, Londra, 1965.
Atkinson, W., Histoire d'Espagne et du Portugal, Paris, 1965.
Barraclough, G., The Medieval Papacy, Londra, 1968.
Bloch, M., Societatea feudală, vol. 1-2, Cluj, 1995-1997.
Bosl, K., Staat, Gesellschaft, Wirtschaft im deutschen Mittelalter, München, 1973.
Boutruche, R., Seigneurie et féodalité, vol. 1-2, Paris, 1970.
Braudel, F., Jocurile schimbului, vol. 1-2, Bucureşti, 1985; Idem, Structurile
cotidianului, vol. 1-2, Bucureşti, 1982; Idem, Timpul lumii, vol. 1-2, Bucureşti,
1989.

125
Bréhier, L., La civilisation bysantine, Paris, 1970.
Brentjes, B., Civilizaţia veche a Iranului, Bucureşti, 1976.
Calmette, J., La société féodale, Paris, 1927.
Cazan, Fl., Cruciadele, Bucureşti, 1990.
Clot, A., Civilizaţia arabă în vremea celor 1001 nopţi, Bucureşti, 1989; Idem,
Mahomed II cuceritorul Bizanţului, Bucureşti, 1993.
Coulborn, R. (Editor), Feudalism in History, Princeton, 1956.
Courcelle, P., Histoire littéraire des grandes invasions germaniques, Paris, 1948.
Curtius, E. R., Literatura europeană şi Evul Mediu latin, Bucureşti, 1970.
Decei, A., Istoria imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, 1978.
Delumeau, J., Frica în Occident, vol. 1-2, Bucureşti, 1986; Idem, Civilizaţia
Renaşterii, vol. 1-2, Bucureşti, 1995.
Demydow, F., Die Goldene Horde und ihre Vorgänger, Leipzig, 1972.
Derjavin, N.A., Slavii în vechime, Bucureşti, 1949.
Diehl, Ch., Les grandes problemes de l’histoire byzantine, Paris,1943.
Dollinger, Ph., La Hanse (XIIe-XVIIe siècles), Paris, 1964.
Drâmba, O. Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 2-3, Bucureşti, 1986, 1990.
Duby, G., Guerriers et paysans, Vie-XIIe siècle, Paris, 1973; Idem, Evul Mediu
masculin, Bucureşti, 1991.
Duţu, Al., Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Bucureşti, 1982; Idem,
Dimensiunea umană a istoriei, Bucureşti, 1986.
Ennen, E., The Medieval Town, Amsterdam, New Zork, Oxford, 1979.
Franke, O., Geschichte des chinesisches Reiches, vol. 1-5, Berlin, 1961.
Ganshof, Fr.-L., Qu’est-ce que la féodalité?, Bruxelles, 1957.
Gebhardt, B., Handbuch der deutschen Geschichte, vol. 1, Frühzeit und
Mittelalter, Stuttgart, 1965.
Gernet, J., Lumea chineză, vol. 1-2, Bucureşti, 1975.
Gilson, E., Filozofia în Evul Mediu, Bucureşti, 1995.
Goldenberg, S., Epoca marilor descoperiri geografice, Bucureşti, 1971.
Goro Hani, Istoria poporului japonez, Bucureşti, 1964.
Grekov, B.D., Iakubovski, A.I., Hoarda de aur şi decăderea ei, Bucureşti, 1953.
Huizinga, J., Amurgul Evului Mediu, Bucureşti, 1968.
Iorga, N., Chestiunea Rinului, 1912; Idem, Chestiunea Dunării,1913; Idem,
Chestiunea Mării Mediterane, 1914; Idem, Dezvoltarea aşezămintelor politice şi
sociale ale vechii Europe, vol. 1, 1921; Idem, Istoria vieţii bizantine, Bucureşti,
1971.
Joos, Louis C.D., Scurtă istorie a Africii Negre, Bucureşti,
Le Goff, J., Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, 1970; Idem, Pentru un
alt Ev Mediu, vol. 1-2, Bucureşti, 1986; Idem, Imaginarul medieval, Bucureşti,
1991; Idem, Omul medieval, Iaşi, 1999.
Le Roy Ladurie, Em., Montaillou, sat occitan de la 1294 până la 1324, vol. 1-2,
Bucureşti, 1992.
Logan, Donald F., Vikingii în istorie, Bucureşti, 1990.

126
Lopez, R.S., Naissance de l'Europe, Paris, 1962.
Lot, F., Les invasions germaniques, Paris, 1945; Idem, La fin du monde antique et
le début du Moyen Âge, Paris, 1951.
Madaule, J, Istoria Franţei, vol. 1, 1973.
Manolescu, Radu, Societatea feudală în Europa apuseană, Bucureşti, 1974;
Manolescu, Radu (coordonator), Istoria medie universală, Bucureşti, 1980; Idem,
Istoria Evului Mediu, vol. 1: Europa apuseană, partea I, Bucureşti, 1993.
Martis, M., De la Bharata la Gandhi. Civilizaţia, istoria şi cultura indiană,
Bucureşti, 1987.
Matei, H., Mayaşii, Bucureşti, 1967.
Murra, J., Civilizaţia inca, Bucureşti, 1987.
Musset, L., Les invasions barbares et le peuplement de l'Europe, vol. 1, Les
vagues germaniques; vol. 2, Le second assault contre l’Europe chrétienne, Paris,
1965; Idem, Les peuples scandinaves au Moyen Âge, Paris, 1951.
Oţetea, A., Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, 1968.
Pacaut, M., Guide de l’Etudiant en histoire medievale, Paris, 1973.
Panofski, E., Renaşterea şi renaşteri în arta occidentală, Bucureşti, 1974.
Pâclişanu, Z., Istoria creştinismului antic, Oradea, 1937.
Perelman, Ch. (Editor), Les catégories en histoire, Bruxelles, 1968.
Perroy, Ed., Le Moyen Âge. Expansion de l'Orient et la naissance de la civilisation
occidentale, în Crouzet, Maurice (Editor), Histoire generale des civilisations, tom
III, Paris, 1967.
Pirenne, H., Histoire de l’Europe des invasions au XVI-e siècle, Paris, 1936;
Idem, Mahomed şi Carol cel Mare, Bucureşti, 1993.
Proccaci, G., Istoria italienilor, Bucureşti, 1975.
Riche, P., Les invasions barbares, Paris, 1964.
Runciman, S., Căderea Constantinopolului. 1453., Bucureşti, 1991.
Simu, O., Civilzaţia japoneză tradiţională, Bucureşti, 1984.
Sourdel D., Sourdel J.T., Civilizaţia Islamului clasic, vol. 1, Bucureşti, 1975.
Trevelyan, G.M., Istoria ilustrată a Angliei, Bucureşti, 1975.
Vlăduţescu, Gh., Introducere în istoria filozofiei medievale, Bucureşti, 1973.
Wallerstein, Im., Sistemul mondial modern, vol. 1-4, Bucureşti, 1993.
Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, 1993.
Zimmermann, H., Veacul întunecat, Bucureşti, 1983.

127