Sunteți pe pagina 1din 4

Scrisoarea I

Scrisoarea I a aprut pentru prima dat n Convorbiri literare la 1 februarie 1881. n totalitatea ei, ea este mai mult o meditaie asupra existenei pe tema fortuna labilis din Memento mori. Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structur romantic. El abordeaz n cadrul mai larg al relaie omului de geniu cu timpul i societatea omeneasc n genere, tema naterii, evoluiei i a unei previzibile stngeri a sistemului cosmic. Structura poemului se grupeaz pe dou coordonate fundamentale, dup cum problematica geniului este nfiat n dou ipostaze. Prima, aceea de cugettor, d natere unei meditaii filozofice. A doua, accea a relaiei omului de geniu cu societatea i posteritatea, conduce la satir. Aceast dubl nfiare a omului de geniu e ncadrat de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplaiei. Compoziia: Poemul este alctuit din cinci pri, din care prima parte i a cincea reia motivul contemplaiei. n prima parte motivul contemplaiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. n opziie cu omul, luna devine zeitatea omniprezent i omnireient aflat sub zodia eternitii, adic a timpului universal, fr nceput i sfrit. Astfel n acest parte, poetul introduce dou motive romantice dragi siei: motivul timpului bivalent. Timpul individual doar ceasornicul urmeaz lung-a timpului crare, i timpul universal - reprezentat prin motivul lunii ea din noaptea amintirii o vecientreag scoate. n partea a doua - versurile 7-38 - nuaneaz motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Acest parte a poemului fascineaz prin densitatea ideilor, sugesiilor i motivelor i are ea nsi structur de sine stttoare. Poetul creaz imaginea global, de dimensiuni terestre, a privelitelor ce se ofer ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrnge apoi treptat: de la pustiuri, la codri i izvoare; de la mictoarea mrilor singurtate, la rmuri, palate i ceti i de aici n cte mii de case lin ptruns-ai prin fereti, / Cte fruni pline de gnduri, gnditoare le priveti !. Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul l nfieaz ntr-o serie de ipostaze de la rege pn la srac, de la geniu pn la neghiob, de la tnrul preocupat de buclele sale i negustorul ce-i numr bogiile, pn la btrnul dascl care cerceteaz necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhauerian i anume identitatea n faa morii: Dei trepte deosebite le-au ieit din urna sorii, / Deopotriv-i stpnete raza ta i geniul morii; / La acelai ir de patimi deopotriv fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !. Dup un alt ir de ipostaze, fa de care cititorul simte ironia poetului, acesta se oprete ndelung la condiia vitreag a omului de geniu, pe care l pune ns n antitez cu individualizrile anterioare: Uscativ aa cum este, grbovit i de nimic, / Universul fr margini e n degetul lui mic. Dar nainte de a ajunge la satir, Eminescu prezint o cosmogonie (39-86) n partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, n scrierile lui Kant, dar i n miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nscut prin micarea unui punct. Exist un macrocosmos i un microcosmos. Oamenii in de lumea cea mic, lumea cea mare e vis al nefiinei, al hoonului inial care se poate reinstaura. i aici ca i n Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugettorului de a gndi cosmogonia, n opozoie cu mercantilismul si neschinria omului comun. Att n tabloul genezei ct i n acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi vin din sure vi de haosn forma de uriae roiuri, scpate din frnele luminirii planetele se arunc rebele n spaii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Btrnul dascl ntrevede sfritul prin rcirea soarelui i pierderea forei lui de atracie pn ce Timpul mort i-ntinde trupul i devine vecinicie. Dup aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflecie. Partea a patra (87-144) este comparat poziiei vitrege a cugettorului de geniu n, lumea semenilor ru. Dar nici aici problematica social a geniului nu e abordat direct, pentru c dasclul continu n mod firesc s cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare n care apare din nou identitatea oamenilor ca ei nii i cu omenirea ntreg: Unul e n toi, tot astfel precum una e n toate( dup textele indice ). Frmntarea voinelor mrunte i lovete de inexorabilul destin al timpului ireversibil: Ce-o s-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gndesc ?.../ Ca i vntu-n valuri trece peste traiul omenesc.. Idei schopenhaueriene mai apar i aici. Impesibilitatea cunoaterii proprie vieei - pentru c singura clip sigur de existen e cea prezent - clar considerarea operei omului de geniu la direcia ru voitoare a invidiosilor: i cnd propria ta via singur n-o tii pe de rost,/ O s-i bat alii capul s-o ptrunz

cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brcuite aezat i el, un brac, / Aticismul limbii tale o s-l pun la cntri, / Colbul ridicat din carte-i l-o sufla din ochelari / i te-o strnge-n dou iruri, aezndu-te la coad, / n vro not prizrit sub o agin neroad. Din sarcasmul su mpotriva detestabilei mrginiri i ngmfri a filistinului, izvorete poziia contemporanului care va gsi prelejul s se autoglorifice pn i n discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, nencreztor, va pune la cntar peste un veac, cel mult aticismul, eleganta limbii, n vro not prizrit sub o pagin neroad. In cazul acesta dasclul omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obine recunoaterea meritelor sale nici mcar n posteritate pentru c incompeten ( i nepsarea ) comoditatea i seaua credin vor conduce la ignorarea adevratei opere, totul rezumndu-se la biografia subire, creia-i vor gsi pete multe, ruti i mici scandele, pcatele i vina / Oboseala, slbiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mn de pmnt. Pentru c Astea toate te apropie de dnii... Nu lumina / Ce n lume-ai revrsat-o. In partea a cincea (145-156) se revine la motivele iniale; contemplarea proprie vieii i a vieii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvluie, alturi de frumuseile eterne ale naturii, crudul i tristul adevr al identitii tuturor oamenilor cu ei nii i a tuturor laolalt n perspectiva morii: i pe toi ce-n ast lume sunt supui puterii sorii / Deopotriv-i stpnete raza ta i geniul morii !. Limbajul artistic: metafora, comparaia dezvoltat, metafora interogativ.

Mihai Eminescu: Scrisoarea I Scrisoarea I abordeaza conditia geniului intr-o dubla raportare: la ordinea cosmica si la cea umana. Incipitul poeziei marcheaza transcenderea eului subiectiv prin identificarea cu ochiul cosmic al lunii care contempla o lume de ea instituita, lumea visului scoasa din noaptea amintirii". intr-o ampla fraza ale carei propozitii principale au ca subiecte ceasornicul" si ea (luna)", sara" apare ca moment de inflexiune intre doua orizonturi existentiale: cel dominat de timpul masurat de ceasornic (carare lunga") asociat cu spatiul ingust al odaii - inchis de fereastra opacizata de perdele si vizibil pentru ochii cu gene obosite" la lumina lumanarii" - si cel scaldat de voluptoasa vapaie" a lunii, celebrata ca putere magica de dezmarginire a timpului, caci scoate din noaptea amintirii", trecutul inghitit in magma nediferentiata a Timpului si a spatiului, fiindca deschide si inglobeaza odaia -toate odaile - in amplul spatiu terestru. Imaginea lumii, fermecata si privita de luna (caci ea isi arata siesi lumea strabatuta" de farmecul ei), e construita printr-o enumerare in care recunoastem formele statatoare prin care se perinda ciclic viata din Revedere: marea cu mii de valuri" pustiurile, codrii ce ascund in umbra stralucire de izvoare", carora li se adauga intr-o forma solemn innobilata forme ale civilizatiei umane, palate si cetati". Aceste forme ale duratei, toate scanteind ca-ntr-un vis, sunt urmate de cele ale vremelniciei, ale unei fractiuni a tim-pului-carare, fapturile umane contemplate de luna prin ferestre, o multiplicare a celei din prima secventa. Nu diversitatea vietilor - ce ar fi putut fi evidentiata prin diferenta odailor, care raman insa in intunericul nediferentierii -, ci cea a gandirilor" carora le da viata lumina fecioara" o contempla ganditoare" luna. Diversitatea gandirilor-dor, epurate de durere sau cu durerea amortita", simtita ca-n vis" e conditionata de aleatoriul sortii (norocul din Luceafarul); ele sunt evocate in perechi in antiteza: globul" impanzit in planuri pe un veac" cugetat de un rege / ziua cea de maine" cugetata de un sarac; cautarea perfectiunii propriului chip ajustat in oglinda" dupa efemerele canoane ale modei prin buclarea parului (mondenul, omul de lume)/ cautarea adevarului lumii si vremii" intr-o altfel de oglinda, galbenele file", (eruditul claustrat intre tomuri). E de remarcat ca antiteza instituita de soarta functioneaza doar in aparente, dincolo de ele, tensiunea dorului le releva identitatea: modelarea, inchipuirea viitorului, la prima pereche, cautarea tiparelor, a canoanelor in infatisarile variate si variabile ale lumii si vremii, in cazul celei de a doua perechi, caci, oricat de diferite ar parea cautarile celor doi, nici cojile" ale caror nume trecatoare" sunt insemnate pe raboj" de erudit nu se apropie mai mult de adevarul etern decat chipul cu par buclat de frumusetea eterna. Ultima pereche care are in comun calculul, socotitul", este menita sa plaseze figura batranului

dascal" in ordinea umana, intre nenumaratele rapturi supuse, fara exceptie, conditiei de muritor. Apartenenta la aceasta multime este evidentiata printr-un procedeu insolit in cadrul enumerarii de figuri generice: portretul fizic. Epitetele care servesc individualizarii, menite sa dea duratei concretete umana, stand deci sub semnul perisabilului, al nimicniciei, dezvolta in fond motivul batranetii, prezent dintru inceput in identificarea acestei figuri: cu-a lui haina roasa-n coate", uscativ", garbovit", iar gesturile, complementar, dau pregnanta particularului clipei in care este contemplat (la piept-si incheie tremurand halatul vechi, / isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi") subliniind vulnerabilitatea lui ca faptura, accentuata de varsta, in fata rigorilor timpului in forma sa particulara. in acest tablou concret, imagine a unei clipe, apare indirect si fugar (de frig... si-ncheie") particularul resimtit de om al ciclicei schimbari a timpului, alter- nanta zi-noapte suprapunandu-se celei vara-iarna din unghiul opozitiei caldura-frig. Figura batranului dascal inscrisa intr-un moment al vietuirii sale este complex relationata in context: conexat prin socotit" cu cel care, de pe scandura tarabii", imparte lumea socotind cat aur poarta marea-n negrele-i corabii", batranul dascal este reversul antitetic; pe de alta parte infatisarea lui mana de tarana" vulnerabila si precara - este ironic opusa puterii de Atlas a mintii sale care sprijina lumea si vecia" intr-un numar". Prin cunoasterea numarului sacru, constiinta batranului dascal este un fel de centru al universului in care viitorul si trecutul se incheaga". La lumina lunii ea capteaza in imagine inceputul Timpului si al timpurilor ca si sfarsitul, reintrarea in eterna pace". Inspirata din Rig Veda, imaginea intrarii lumilor in fiinta" a starnit, cu indreptatire, admiratia tuturor comentatorilor creatiei eminesciene prin obligarea limbajului de a numi ceea ce este de nenumit, caci este inainte si in afara de orice nume si de insasi ideea de nume. Poetul o face negand succesiv afirmatia si negatia pereche, care nici nu are sens in afara celei dintai, pornind de la realitatea prima in pragul careia se opreste cugetul fiinta", apoi stari primordiale, moduri ale lui a fi, prezent/absent (lipsa), manifest/ascuns, patruns/nepatruns implicand insinele si inafara sinelui -, inteligibil/ininteligibil. Nasterea fiintarii - facere si desfacere in acelasi timp se produce printr-o fractura, printr-o miscare si desprindere din imobilismul eternei paci a lui unu - punct in miscare ce se opune ca Tatal lui tot-haos, facut muma, desfacand negura eterna" in colonii de lumi pierdute" ce vin din sure vai de haos pe carari necunoscute" atrase in fiinta de un dor nemarginit". Acestui dor nemarginit", interpretat de eminescologi ca schopenhaueriana vointa oarba de a fi, Ioana Em. Petrescu ii da intelesul de dor de autocunoastere, legand, in spiritul poetului, fiintarea de gandire. Din uriasa perspectiva spatiala a roiurilor luminoase izvorand din infinit" si din cea temporala a miilor de veacuri" de la brusca desprindere a celui dintai si singur", perspectiva ce o depaseste pe cea a ochiului cosmic al lunii, destinul umanitatii ii apare gandului batranului dascal ca derizoriu ironic: copiii lumii mici" nu sunt decat musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul", uitand cu totul" ca intr-a veciniciei noapte pururea adanca" prezentul - in acceptiunea de ceea ce este - e doar o clipa suspendata", o himera vis al nefiintei". in imaginea a ceea ce uitam" - si in intreaga aceasta secventa discursul se personalizeaza, cugetatorul (minte care pricepe si ochi care vede) ipostaziindu-se in lumea priceputa si vazuta ca noi, copii ai lumii mici" - grandioasa izvorare a roiurilor luminoase" pierdute pe carari necunoscute", aidoma musunoaielor de furnici" pe care le facem pe pamantul nostru", apare minimizata prin ampla comparatie cu jocul firelor de pulbere in lumina unei raze a carei stingere face ca totul sa piara ca o umbra-n intuneric". Simetric imaginii, deslusite in cugetul batranului dascal, a nasterii visului nefiintei divine - universul , se incheaga si cea a sfarsitului, pornind insa dinspre sistemul planetar al Soarelui care trist si ros" se-nchide ca o rana", iar planetele, scapate din franele" lui, se azvarl in spatiu intr-o miscare rebela. Nivelul urmator - imensitatea de dincolo de sistemul solar, acum descentrat si absorbit in negura - e sintetic si metaforic numit catapeteasma lumii" (catapeteasma e perdeaua brodata ce desparte altarul de naos), sugerandu-se astfel calitatea lui de imagine lume de vazut. Invadat in adanc" de intuneric si golit de stele, care ca si frunzele de toamna" pier, universul se resoarbe in noaptea nefiintei" iar timpul mort, in vecinicie". Urmarind aceasta deslusire in spiritul uman genial a enigmei universului fara margini, constatam ca infiorarea, marcata prin succesiune de intrebari (Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?"), naste doar informa stare a nefiintei divine si aparitia punctului care se misca, prezentata prin exclamatii, aidoma unui spectacol prezent. Melancolia ce strabate din evocarea lumilor pierdute atrase in fiinta - si deci in marginire - de dorul nemarginit devine ironie dizolvanta, rece, cand scara timpului devine Istoria si lumile microscopice popoare". Aceasta forma de dainuire ce o transcende pe cea a individului si pare din unghiul lui fara sfarsit ocupa partea mediana intre nasterea si

exctinctia universului. Periferic in imensitatea himerica a lumilor al carei centru - daca se poate spune asa e nefiinta divina, pamantul nostru" este totusi un pol prin spiritul care cuprinde necuprinsul, statuand astfel, asa cum remarca Ioana Em. Petrescu, functia de axis mundi a batranului dascal. De aceea suprema ironie a destinului cugetatorului e relevata nu numai din unghiul vremelniciei manii de tarana", care incape bine in patru scanduri", ci mai cu seama din acela al agoniei in derizoriu a lucrarii spiritului sau. infatisarea nemuririi" mandrului spirit genial e intermediata de o strofa ce, restrangand perspectiva asupra totalitatii in extinctie, reia imaginea diversitatii umane, a indivizilor ale caror vise scoase din noaptea amintirii" de lumina fecioara au fost prezentate in panoramica imagine cuprinsa de ochiul ganditor al lunii. in viata, toti, indiferent de rolul si locul harazit de aleatoriul soartei oarbe" si indiferente, au parte de durere - amortita" doar in vis - munciti" fiind de a vietii lor enigma", fara a fi constienti ca aceasta nu e decat enigma universului, caci unul e in toti asa cum una e in toate". Transpare aici fugar motivul lumii ca teatru" cu o multitudine de masti repetand aceeasi piesa din Glossa, insa cu o nota de compasiune pentru cei cu inima smerita" ce se pierd nestiuti... in taina ca si spuma nezarita". Comparatia ultima este conexa imaginii simbol a umanitatii ca mare framantata de valuri in bataia vantului pe care o regasim in Luceafarul si in alte numeroase poezii. Faptul ca spiritul genial a descifrat enigma si ca sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga" nu modifica insa destinul lui. Ideea de care i se leaga viata-ntreaga / Ca si iedera de-un arbor" ca va dainui dincolo de moarte in scrierile sale ce-si vor gasi adapost in ungherul unor crieri", iar numele lui or sa-1 poarte secolii din gura-n gura... de a pururi, pretutindeni" nu este decat o iluzie. Nemurirea care-i este rezervata e derizorie, nu pe masura puterii sale de a descifra nemarginirea, ci pe masura spiritelor cu totul marginite care-1 vor reduce la dimensiunea lor. Strofele dedicate vietii dincolo de moartea manii de tarana a spiritului ce-a cuprins tot universul" sunt incarcate de sarcasm: se perinda rand pe rand pedantul cu ochi verzui", replica de peste vreun veac" a strangatorului de coji" de pe galbenele file", care va cantari aticismul limbii" consemnand doua siruri intr-o nota prizarita sub o pagina neroada", mititelul" care va vorbi la inmormantare lustruindu-se pe el sub a numelui tau umbra" si savantii" posteritatii neputinciosi sa inteleaga lumina ce in lume-ai revarsato", a caror lauda ipocrita si suficienta tinteste perfid reducerea spiritului la dimensiunea unei biografii cu pacatele si vina, oboseala, slabiciunea" fatal legate de mana de pamant". Ultima strofa, despartita grafic printr-un rand de puncte de suspensie, ca spre a marca regasirea linistii fermecate emanate de astrul selenar, reia prima imagine. intoarcerea din periplul din lumea si lumile cugetelor e marcata printr-o mai accentuat particulara imagine a spatiului deschis prin fereastra, intre ziduri, printre arbori ce se scutura de floare, / Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!" Apoi elogiul ei ca stapana a lumii visului ce se sustrage timpului si durerii fiintarii se desfasoara in aceleasi cadente largi extinzand orizontul cuprins de vraja ei. Multitudinea fruntilor pline de ganduri" dominata de batranul dascal nu mai este numita decat prin sintagma unificatoare si egalizatoare toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii" in corelatie cu unica forma a pronumelui personal, persoana I plural in caz oblic ne" (deci nu ca subiect). Absorbtia in acest noi" a extraordinarei varietati de indivizi priviti in desfasurarea discursului poetic cu detasare, compasiune sau sarcasm incluzandu-1 si pe cugetator, indreptateste concluzia Ioanei Em. Petrescu ca Scrisoarea I este o poezie a Destinului in genere". Expresie suprema a gandirii omenesti, in care nefiinta divina se cunoaste, cugetatorul - una din ipostazele genialitatii din poezia eminesciana - este un erou tragic.