Opera Țările Române în contextul politic internațional 1621-1672, a fost scrisă de

istoricul, profesorul Gemil Tashin. Născut la Medgidia într-o familie etnică tătară musulmană,
Tashin Gemil și-a terminat studiile primare și secundare în orașul natal și a absolvit Facultatea
de Istorie și Filosofie a Universității din Iași(1965), unde și-a luat ulterior doctoratul. A fost
angajat la Institutul de Istorie și Arheologie ,,A. D. Xenopol’’ din Iași și ulterior la Institutul de
Istorie al lui Nicolae Iorga din București , fiind vorbitor nativ al limbilor tătare și române din
Crimeea, reușește pe parcursul carierei sale să studieze otomana și turca modernă, turkmenă și
azeră, și reușește să dețină fluență în limbi precum engleza, franceza, uzbeca, kazaha și
kârgâza. Scriitorul v-a ocupa și anumite funcții politice, fiind fost deputat în
legislatura 1990 - 1992, ales în județul Constanța din partea ,,Uniunii Democrate a Tătarilor
Turco-Musulmani din România’’, fiind și vicepreședintele grupului parlamentar de prietenie
cu Turcia. După alegerile parlamentare din 1990, a reprezentat Constanța în Cameră,
participând la grupul Uniunii Democrate Turce (UDTR), participând în Comisia pentru
educație, știință, tineret și sport și în Comisia pentru drepturile omului, cultelor și Minorităților
naționale. A fost unul dintre fondatorii Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Islamici din
România și primul președinte al acesteia, reales în aceeași circumscripție cu votul din 1992. El
s-a numărat printre membrii Parlamentului din delegația trimisă la Organizația de Cooperare
Economică a Mării Negre
Lucrarea lui Tashin Gemil are trei capitole, definite de introducere, prin care autorul
stabilește scopul principal al lucrării, deși fiecare capitol se axează pe o anumită perioadă de
timp, limita cronologică a lucrării este 1621-1672, deoarece, perioada data permite cel mai
bine să se analizeze raporturile otomano polone, în care într-o măsură mai mare sau mai mica,
aproape toate statele continentului , și în primul rând cele situate în zona răsăriteană, și datorită
situației lor politice și geografice, țările române, mai ales Moldova, inclusiv și Hanatul
Crimeii, au fost implicate în mod direct în evoluția raporturilor otomano-polone
Cele trei capitole vor cuprinde trei direcții diferite prezente în contextul international
dintre 1621-1672, astfel primul capitol se axează pe Țările române și eșecul politicii orientale a
Poloniei între 1621-1634, al doilea capitol vizează Afirmarea politică a Țărilor Române pe
plan international între 1634-1654, iar capitolul trei conturează implicațiile ascensiunii Rusiei
și ale regenerării temporare a forței otomane, între 1654-1672, iar la sfârșit, petntru precizări
autorul oferă ca părți aparte ale cărții o închiere și un rezumat ce însumează influența întregită
a contextului politic internațional asupra dezvoltării de mai departe a Țărilor Române.
 Capitolul I
Țările Române și eșecul Politicii orientale a Poloniei 1621-1634
În deteriorarea relațiilor dintre poartă și Polonia au servit câțiva factori esențiali, care se
vor transforma în cele mai importante preocupări ale porții în politica sa europeană. În
primul rând conflictual era cauzat de angajarea coroanei polone în tabăra habsburgică, iar
apoi, orientarea extinderii către Dunăre, și interesul exercitării controlului în Moldova, luate
în ansamblu periclitau sistemul politic și economic otoman din zonă. Țările Române, mai
ales Moldova, se bazau pe pacificarea conflictului polono-otoman, pentru reafimarea
intereselor fundamentale ale Țărilor Române. Rusia urmărea atenuarea impactului polon
pentru redobândirea teritoriilor rusești aflate sub stăpânirea Republicii nobiliare. Suedia și
Transilvania urmăreau angajarea Imperiului Otoman în războiul de 30 de ani. Suedia
urmărea slăbirea pretențiilor dinstice polone, iar Tranasilvania împiedicarea conclucrării
polono-habsburgice. Poziția Franței față de Imperiul Otoman era destul de oscilantă, în
schimb amabsadorii britanici la Istanbul au căutat să torpileze inițiativele războinice ale
porții în Europa.
Instalarea lui Moise Movilă în Iași la sfârșitul lunii aprilie 1630, a avut semnificația unui
gest de apropiere a Porții de Polonia, știut fiind faptul că Movileștii erau simpatizanții
dintotdeauna ai Republicii nobiliare. Moise Movilă a avut deci sarcina de a îndrepta starea
internă gravă a țării. În urma stăruințelor lui Moise Movilă, în august 1630 solul polon
Aleksander Piaseczynski a asigurat sultanul de hotărârea regelui de a respecta cu strictețe
prietenia cu Poarta și a cerut reînnoirea tratatului existent. Ameliorarea raporturilor dintre
cele două. Dar imediat se v-a reprofila o nouă deteriorare a situației politice din zona
răsăriteană a continentului, din pricina uneltirilor directe și persistente ale Rusiei , aceasta
urmărea distrugerea recentului accord de pace otomano-polon și înlocuirea lui cu unul de
alință a Porții cu Rusia împotriva Republicii nobiliare. Într-un asemenea context
internațional s-au manifestat în Țările române acțiuni fățise de contestare a escaladării
limitelor acceptate ale dominației otomane, în speță controlul porții asupra succesiunii pe
tronurile lor. Pentru Țara Românească, și îndeosebi Moldova s-a creat așadar din nou o
situație critică, cu atât mai mult cu cât forțele principale ale Poloniei erau angajate atunci în
Campania din Rusia. Ele au reușit însă să depășească și aceste împrejurări, grație aceleiași
politici abile de păstrare a echilibrului dintre Polonia și Poarta otomană. Cei doi domni,
Matei Basarab, și Moise Movilă reprezentând intersele boierimii legate de țară, au acționat
în comun pentru înlăturarea pericolului ivit, astfel, în afara faptului că oștile lor nu au
sprijinit atacurile trupelor otomano-tătare asupra Cameniței. Țările Române, direct implicte
și interesate, au urmărit raporturile polono-otomne din acea vreme. Numirea lui Vasile Lupu
în Molodva, în primăvara naului 1634, în locul lui Moise Movilă, acuzat de înțelegere cu
polonii, se încadrase în contextul general al pregatirilor otomano-tătătare pentru război cu
Republica nobiliară. Încă de la începutul anului 1634, cei trei principi din Țările Române
primiseră ordine de la Poartă de afce pregătirile necesare pentru a participa la viitoarea
campanie a sultanului împotriva Poloniei, de această data se vedea implicate și Transilvania,
în frunte cu Gh Rakoczy, dificultatea de a-ți allege apartenența la o tabără, îl face să ia o
poziție bilaterală ambiguă.

Capitolul 2
Poziția internațională a țărilor române și ahantului Crimeii ca state dependente de Poartă a
fost essential influențată de evoluția crizei otomane și de politica europeană reticentă a Porții
în acea vreme. Bazându-se pe situația internă favorabilă și bneficiind de conducători
deosebit de dotați, țările române au dus în această perioadă o politică externă proprie ce
atingea atrivbutele independenței effective.
Prin fidelitatea sa Vasile Lupu urmărea anumite scopuri, în acest sens activitatea sa permite
porții să-ți asigure prin el un garant în privința supravegherii lui Gh. Rakoczy și Matei
Basarab, care erau suspectați, mai ales în sensul împiedicării conlucrării lor cu Polonia.
Țările Române asistă la un conflict între Kantemir și Hnaul Inayet Ghiray, pe lânga aceasta
aceea poarta cerea Domnilor Țărilor Române, pentru implicare acestuia intr-un atac de
reprimare al hanului asupra nogailor din Bugeac, mai ales Domnului Moldovei: ,,Să fii gata
pregătit cu Pușcașii tăi buni, pentru a porni în slujba împărătească deîndată ce vei primi știre
de la vizirul meu Kenan pașa, aflat în părțile Silistrei’’
Vasile Lupu se bucurase de încredere deplină a Porții, ceea ce îl încurajase să înfățișeze
deschis planurile sale politice, astfel, observăm că politica externă a lui Vasile Lupu din anii
1644-1646 a constituit o adaptare la noile condiții internaționale ivite atunci, a reprezentat o
încercare de devansare a atingerii țelului politic, astfel în primul rând observăm o apropriere
a lui Vasile Lupu de Matei Basarab, care este părăsit de Gh. Rakoczy, aceștia construiesc
chiar o relație de frăție, respectiv, Vasile Lupu începe să utilizeze Polonia ca un factor de
contrabalnsare a forței otomane, și ca un loc de refugiub în caz de pericol.

Legăturile cu Gh Rakoczy se vor desfășura în continuare pe fundalul războiului

transilvano-habsburgic, cel mai important element înb această perioadă este propunerea de
căsătorie a fiicei celei mai mari a lui Vasie Lupu cu Janus Radziwill, și a celei mai mici cu
propriul său fiu, însă Vasile Lupu simțind jocul pricepelui refuză înrudirea propusă, însă
alianța matrimonială v-a fi consolidată pe linie polonă, apropierea moldo-polonă a fost
pecetluită de strălucita nuntă a fiicei domnului cu Janusz Radziwill, din februarie 1645, o
căsătorie prin care Polonia urmărea atragerea Țării Moldovei în orbita s-a politică, în acest
sens putem determina dorința porții de a păstra bunele relații cu Polonia, demonstrată de
consimțământul acordat căsătoriei fiicei lui Vasile Lupu. Însă una din direcțiile politicii lui
Vasile Lupu era ocuparea Transilvaniei, totuși el v-a renunța la această ideea atunci când are
loc împăcarea austro-ungară în august 1645.
O altă ramură a politicii lui Vasile Lupu conturată prin opera lui Tarshin Gemil este
alianța sa cu zaporojenii, aceasta v-a fi favorizată de subminarea pozițiilor sale la Poartă,
domnul Moldovei a crezut că în acest fel va reuși să intermedieze împăacarea polono-
cazacă, și să realizeze o colaiție, în măsură să-l conducă mai întâi la atingerea obiectivelor
leagte de celelalte două Țări Române, apoi la lupta deschisă pentru redobândirea neatârnării.
Calculele sale s-au dovedit însă prea complet eronate, cazacii au pusw condiții inacceptabile
pentru împăcare, iar polonii, pierzându-ți încerederea în noul aliat al zaporojenilor, l-au
părăsit deîndată, penntru ca apoi să adopte împotriva lui măsuri de ostilitate efectivă, în
aceste condiții, această alianță v-a produce o bruscă schimbare în atitudinea celorlalte țări
vecine față de Vasile Lupu, mai ales atitudinea lui Gn Razkoczy, care își vedea zdruncinat
planul său de a folosi cazacii pentru obținerea coroanei polone, chiar dacă poarta avea
pretenții față de Vasile Lupu, inițiativa doborârii a pornit di interiorul Moldovei, iar
zaporojenii, a căror alaință cu Vasile Lupu provocase izolarea acestuia, nu a reușit să-l
salveze, căci ei singuri aveau nevoie de sprijin extern
Recapitulând toată activitatea s-a politică, ca o generalizare, putem spune că, deși în
genral, activitatea politică externă a lui Vasile Lupu a fost condamnată în istoriografia
noastră, dar nu întotdeauna cu dreptate, totuși, domnia lui a reprezentat o epocă dinstinctă în
istoria Moldovei, și împreună cu cea a rivalului său din Țara Românească, și cu cele ale
aliaților acestuia din Transilvania, o epocă în istoria Românilor. Epocă în primul rând
datorită faptului că atât prin durată, cât și prin conținut, qaceste domnii au ignorat efectiv
statutul politic extern din acea vreme al țărilor Române, reuțind să afirme pe un plan
superior rolul lor importat în cadrul internațional. Lupta coalizată a Moldoevi, Țării
Românești și Transilvaniei din faza imediată următoare a fost de fapt un rezultat al acestei
epoci, care, la rândul ei a fost dominată de idealul lăasat moștenire de către Mihai Viteazul.
 Capitol III
În condițiile în care poarta era decisă să-și afirme chiar cu forțele armelor interesele
sale legate de problema Ucrainei, funcționarea eficace a sistemului politic otoman din estul
Europei reprezenta desigur o cerință de prim-ordin. Aceleași motive au stat și la baza
hotărării ei de al înlocui, în primăvara lui 1671, pe Adil Ghyrai care, manifesta tendințe
către o politică proprie în chestiunea Ucrainei. Noul Han, Selim Ghiray, s-a subordonat
deplin liniilor directoare ale politicii otomane. Dealtfel, el este primul dintre hanii crimeeni
din secolul XVII-lea, care a invocat în documnetel sale autoritatea suzerană a padișahului
otoman
Pregătirile militare cerute principilor din Țările Române și pașalelor dunărene au avut
menirea de a susține presiunile militare exercitate în 1671 de către forțele tătare și cazace
asupra Poloniei, pentru a o constrânge să renunțe la intervenția sa în Ucraina. Se urmărea
anihilarea cooperării polono-ustriece. Poarta dorea menținerea Ucrainei sub controlul să, și
să atragă Polonia sub influența sa politică doar prin utilizarea elementelor sistemului său
politic european, rezervându-și forțele principale pentru o angajare antihabsburgică. Așadar
expediția otomană din 1672 asupra Cameniței a fost o măsură externă care a vizat doar
înlăturarea pretențiilor polone din Ucraina și consolidarea noii structuri politice otomane.
Camenița a căzut aproape fără vreo rezistență serioasă la 27 august 1672. La această
finalizare rapidă a campaniei otomane o contribuție nu lipsită de însemnătate a avut și poiția
adopatată de către țările Române, mai ales Moldova. Nu atât poruncile Porții de la începutul
anului, cât mai ales prădăciunile repetate ale polonilor în teritoriul Molodovei au determinat
populația de aici să se arate mult mai rezervată decât înainte în privința sprijinirii armatei
polone. Datorită comportamentului corect al turcilor, și a bunei recolte din acel an, Moldova
a susținut de această dată efectiv tabăra otomană. De aceea, luând în considerație contextul
politic de înlocuire a lui Gheorghe Duca cu Șefan Petriceicu, se pot face aprecieri că
înlocuirea a avut loc în primul rând datorită nemulțumirilor și tulburărilor care se iscaseră în
Moldova din pricina domniei sale spolioatoare și a preponderenței căpătate în țară de către
elementele grecești
Pacea de la Buczacz, încheiată pri intermediul hanului în octombrie 1672, a prevăzut
condiții grele pentru Polonia, platat unui tribut de 22000 de ducați, reconoașterea
suzeranității porții în Ucraina. Ele aveau menirea de a siguraq pozițiile otomane din esteul
Europei și de a sili Polonia să accepte influența politică a Porții. Poarta nu a urmărit
stăpânirea Poloniei, ci aducerea ei în orbita sa politicqa, astfel, în acest coontext, Imperiul
Otoman își asigura monopolul, iar Țprile Române deveneau mult mai amenințate de asuprire
otomană totală, lipsite de apărare, acestea trebuiau să devie un bastion al porții.