Martisor

Originile acestei sărbători nu sunt cunoscute cu exactitate, însă unii crecetători consideră că prezența
sa atât la poporul român, cât și la cel bulgar se datorează substratului comun daco-tracic. Pe vremea
dacilor, legendele spun că se dăruiau celor apropiați amulete confecționate din pietre albe sau roşii
înşirate pe o aţă, despre care se credea că sunt simbol al fertilității. Acestea erau purtate până când
pomii fructiferi începeau să înflorească, apoi erau agățate de crengile acestora. Cercetările
arheologice efectuate în țara noastră, la Schela Caldovei (județul Mehedinți), au scos la iveală astfel
de pietre albe şi roşii, care datează de peste 8000 de ani.

Alți specialiști spun că sărbătoarea mărțișorului a apărut pentru prima data în Imperiul Roman, când
Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte – zeu al războiului, dar și al
fertilității și vegetației. Dualismul acesta este remarcat și în șnurul împletit dintr-un fir alb și unul
roșu, albul însemnând pacea, iar roşul, războiul.

Dincolo de aceste tradiții și legende, cert este faptul că mărţişorul nu este un simbol religios sau
creştin, ci este specific, așa cum am văzut, credinţelor populare necreştine. Obiceiul de a dărui
mărţişoare s-a transmis de-a lungul timpului, reuşind să convieţuiască cu practicile creştine
bimilenare. Într-un interviu publicat pe site-ul doxologia.ro, părintele Valentin Băltoi, consilier
cultural în cadrul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, spunea că „nu putem da sens creştin
mărţişorului, ataşându-i simboluri religioase, într-o încercare de «încreştinare» a lui. Asocierea
este nefericită. Simbolurile creştine au o semnificaţie specifică şi exprimă în sine realităţi ce nu au
nevoie de îmbunătăţiri”.

Într-adevăr, simbolurile creștine ascund în spatele lor povești și semnificații deosebite, având în
vedere timpul și locul utilizării acestora. La începuturile creștinismului, în epoca persecuțiilor,
creştinii se recunoşteau între ei cu ajutorul acestor simboluri, fără a se expune. Spre exemplu, pe
pereții catacombelor din Roma se observă și astăzi urme ale acestor semne: ramura de măslin
(simbol al familiei numeroase și al păcii), ramura de smochin (simbol al victoriei) sau crinul (despre
care Mântuitorul spunea că este înveșmântat mai frumos decât Solomon). De asemenea, mai găsim
în creștinismul primar și simbolul peștelui, cuvântul grecesc ihtis (peşte) fiind format din iniţialele
numelui lui Iisus Hristos, al mielului (vietatea cea mai curată și nevinovată), al porumbelului
(închipuind sufletul blând, dar și pe Sfântul Duh) sau al butucului de viță de vie (care Îl reprezenta
pe Mântuitorul ca izvor sau temelie a Bisericii).

Tot în categoria simbolurilor creștine intră și talismanele sau amuletele purtate de vechii creștini.

Prin cuvântul latinesc amuletum sau cel grecesc, περίἄπτον înţelegem nişte obiecte mai mici sau mai
mari, pe care creştinii le purtau la mâini, la gât ori pe piept, ca semn al credinţei lor pioase sau ca o
urmă a superstițiilor care îi însoțeau chiar și după botezul creștin, așa cum arată liturgistul Badea
Cireșanu. Forma acestora era fie rotundă, asemănătoare monedelor, fie pătrată, eliptică sau sferică,
asemenea globurilor de mici dimensiuni. Alteori, acestea erau confecționate sub forma unei mâini
care ținea o plăcuță pe care scria „zises” (să trăiești!), toate fiind din aur, argint, aramă, lut ars, lemn
sau stică.

Sfinţii Părinţi, observând că acest obicei ia amploare, l-au oprit și condamnat cu severitate în cadrul
Sinoadelor Ecumenice și prin învățăturile lor, permițând totuși creștinilor să poarte la mână sau la
gât o serie de obiecte precum: medalioane din aur sau argint cu monograma lui Hristos, cruci cu
bucățele din lemnul Sfintei Cruci, iconițe, bucăți din scrierile sfinte, chipul mielului sau al peștelui,
cu speranța că aceștia vor ignora superstițiile și că se vor apropia mai mult de Biserică. Toate
obiectele de acest fel purtau denumirea generică de engolpion (gr. εγκόλπιο), termen utilizat până
astăzi pentru a denumi acel medalion cu icoană purtat de către episcopi.

Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă aceste detalii în Omilia a IX-a către Antiohieni, unde
menționează faptul că femeile și copiii purtau la gât cărți mici, cu texte evanghelice, pentru a-i feri
de rău, iar Sfântul Grigorie cel Mare mărturisește și el că a trimis reginei Teodolinda, pentru
Adulovald, fiul pe care ea îl născuse de curând, două odoare: o cruce care conținea lemn din Sfânta
Cruce a Mântuitorului și un exemplar din Sfintele Evanghelii.

Toate aceste simboluri au fost descoperite în mai multe locuri din lume – semn al răspândirii
creştinismului în primele veacuri de după Hristos. În România, la Potaissa (Turda, judeţul Cluj), a
fost găsită o piatră preţioasă de onix, pe care este sculptată scena Bunului Păstor purtând pe umeri un
miel. În stânga se află un copac cu două crengi înclinate deasupra Lui, iar pe o ramură se află o
pasăre. În dreapta e o corabie din care cade un om în apă, iar în jurul acesteia se află
criptograma IHTIS.

În ceea ce privește tradiția mărțișorului ca simbol al trecerii de la iarnă la primăvară, Biserica nu a

interzis niciodată purtarea acestuia, ci l-a îngăduit, având în vedere amploarea manifestării şi
caracterul său inofensiv. Este trist, totuși, că astăzi nu mai suntem interesați la fel de mult de tradiții
precum bunicii sau străbunicii noștri și că, în fața raftului cu mărțișoare, nu mai avem sentimentul de
apartenenţă, de iubire şi dragoste pentru rădăcinile şi valorile poporului. Din păcate, alegerea noastră
a devenit una strict estetică sau financiară.

Legenda Babelor în România.

Pietrele magice ale primăverii. Între 1 şi 9 martie, românii îşi aleg câte o zi şi spun că
“aceasta e Baba mea”. Cum va fi acea zi, aşa va fi şi norocul în an. Această tradiţie foarte veche,
răspândită în tot arealul balcanic - unde au trăit cândva tracii - este legată de nişte pietre. În Munţii
Bucegi şi în Ceahlău există câte un complex de stânci numite "Babele", respectiv "Baba Dochia". Un
alt complex, denumit tot “Babele”, s eaflă în Buzău. Toate aceste stânci sunt simboluri ale
primăverii, numele lor fiind legate de zilele magice de la început de Martie. Interesant este că doar în
România există astfel de pietre, celelalte popoare balcanice nu au decât legenda. Ca orice început,
Martie stă sub semnul luptei dintre forţele malefice şi cele benefice al răsturnării ordinii, dar şi al
refacerii acesteia. Se fac previziuni meteorologice şi prorociri. Capriciile vremii caracteristice acestei
perioade sunt patronate de cele 12 sau 9 Babe, o suită de semidivinităţi meteorologice. În prezent se
vorbeşte de 9 babe, de pe 1 până pe 9 Martie. Contrar acestei opinii, Babele sunt frecvent menţionate
în număr de 12, iar zilele lor nu au o dată fixă. Numai cea mai aprigă dintre ele, Dochia, se arată în
fiecare an la 1 Martie. În zilele noastre, se obişnuieşte ca fiecare să-şi aleagă o babă, şi cum va fi
vremea în acea zi aşa va fi pentru el restul anului. Obiceiul se cheamă „pusul Babelor”, dar
semnificaţia lui arhaică era alta: după cum e vremea în acea zi, aşa e şi firea omului, caracterul său
moral. Zilele Babelor sunt urmate de cele ale Moşilor sau Uncheşilor, care se sfârşesc de Alexii, la
17 Martie. Graniţa dintre aceste zile este data de 9 Martie. Când zilele sunt friguroase, atunci zice
poporul că sunt aspre rău Babele, dar vor fi mai moi Uncheşii. Credinţa generală este că vremea din
ziua de 9 Martie se va menţine timp de 40 de zile, şi chiar şi în ziua de Paşti. Baba Dochia, cea mai
straşnică şi mai aspră dintre Babe, stă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou, dintre iarnă şi vară.
Ea păstrează urmele începerii anului primăvara. Este bătrînă, la fel ca şi anul, întocmai ca şi Moş
Crăciun, fiind urmată în calendar de sfinţi tineri, care marchează un nou ciclu temporal. Astfel, după
Baba Dochia urmează SînToader, care vine „întotdeauna înfocat şi călduros, ca un Făt Frumos”. În
Basarabia, şi pe alocuri, i se mai spune şi Baba Marta. Dacă ziua de Baba Dochia e frumoasă, atunci
toată primăvara şi vara vor fi frumoase. Dochia – „căpetenia” Babelor Despre Dochia au fost culese
multe legende, dar unele au fost în mod vădit modificate de romanticii noştri, transformând-o în fata
lui Decebal, cea urmărită de Traian, care preferă să se facă stană de piatră, decât să fie ajunsă de
acesta. Într-adevăr, numeroase stânci de pe vârfuri de munte poartă numele de Babe. Cele mai
cunoscute sunt cele din Bucegi, dar şi Baba cu turma din Ceahlău, amintită de Dimitrie Cantemir.
„În mijlocul acestui vârf se vede o statuie foarte veche, înaltă de 5 stânjeni, reprezentând o femeie
bătrână, înconjurată, dacă nu mă înşel, de 20 de oi, iar din partea naturală a acestei figuri femeieşti
curge un izvor nesecat de apă”. Stânci sacre numite „Babe” şi „Moşi” sunt deseori întâlnite în munţii
noştri. Legenda Dochiei are un fond tracic comun, fiind menţionată şi la bulgari, sârbi, greci sau
albanezi, dar fără corespondenţe toponimice în geografia mitică a popoarelor respective. Pietrele
magice numite „Babele” nu se găsesc decât în România.

În numeroasele legende, baba Dochia îngheaţă şi este pietrificată împreună cu oile sale,
pentru că se încăpăţânează să nu se supună vremii: „N-are frică de vreun ger/ Nu-i e frică nici de
cer”. Ea porneşte prea din timp cu turma la munte, cântând: „Ţa, ţa, ţa caprele mele/ ţa la munte/ Să
facem brânză de frunte”. La plecare îşi ia 9 (sau 12) cojoace, dar pe drum vremea se încălzeşte şi le
aruncă. Însă în vârful muntelui începe să ningă şi să viscolească, şi baba îngheaţă împreună cu turma
ei. Alteori, ea este o soacră rea, care-i cere tinerei nurori imposibilul: să-i aducă fragi la 1 Martie sau
să facă din lâna neagră una albă. Cu ajutorul unui moş, fata îşi îndeplineşte miraculos sarcina.
Văzând fragii, Baba Dochia chiar crede că a venit primăvara şi aşa porneşte cu turma la munte, dar
Dumnezeu o pedepseşte şi vremea rea o transformă în stană de piatră. Pe 3 martie se logodesc
păsările cerului Baba Dochia are drept corespondent în calendar pe Sf. Evdochia, de la care, spune
una din variante, a luat numele ca urmare a interferenţei dintre legenda populară şi cea creştină.
Aceasta este însă singura asemănare, căci în popor ea este pur şi simplu Baba cea aspră şi
capricioasă. Dochia este o zeitate feminină sezonieră, care moare şi renaşte anual. Zilele urcuşului,
cu numărul de cojoace purtate în spate formau ciclul de renovare rituală a timpului, iar împietrirea ei
în ziua echinoţiului de primăvară (9 martie în calendarul iulian) simboliza moartea anului vechi şi
renaşterea anului nou. Începutul lui martie cumulează o serie de semnificaţii şi sărbători, căci ne
situăm la început de an, în preajma echinoţiului de primăvară când zilele sunt egale cu nopţile.
Astrul zilei devine din ce în ce mai puternic, patronând începutul noului sezon agricol. În credinţa
poporului romîn fiecare soi de animale sălbatice sau domestice îşi are perioada rutului primăvara.
Ziua de 3 martie a fost ţinută mult timp drept sărbătoarea tradiţională a capului de primăvară. La
această dată se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice, adică începe perioada
rutului. Caesar a schimbat Anul Nou de la 1 martie, la 1 ianuarie Până nu demult, 1 Martie marca
Anul Nou, şi mai cu seamă anul nou agricol. Marte a fost la origini zeul primăverii, vegetaţiei,
ulterior căpătând valenţe războinice. De-a lungul milenilor, diversele popoare au ales variate date de
serbare a Anului Nou, dar toate sunt legate de mişcarea Soarelui, de solstiţii şi echinoţii. Calendarul
roman a avut iniţial 10 luni (de aici şi numele actual al lunilor, de exemplu septembrie e luna a
şaptea, octombrie a opta etc.), şi începea la 1 Martie. După reforma calendaristică din timpul lui
Iulius Caesar, data Anului Nou a fost mutată la 1 ianuarie. Acest lucru a tras şi strămutarea multor
obiceiuri din primăvară în ciclul sărbătorilor de iarnă de 12 zile (25 decembrie Crăciun – 6 ianuarie
Boboteaza). Pluguşorul, care marca scoaterea plugul şi tragerea primei brazde, este un exemplu
edificator. Cele 12 zile, care sunt practic o reeditare a celor 12 luni ale anului, au un corespondent
foarte exact în cele 12 zile, o racolare pentru mersul vremii, ale Babelor. Din Crăciun în Bobotează
sunt 12 zile, iar fiecare zi reprezintă o lună a anului, şi cum va fi vremea în singuraticele zile dintre
Crăciun şi Bobotează, aşa vor fi singuraticele luni al anului.