Inflația: cum recunoaștem semnele crizei

Cuvântul „inflaţie”, definit în cuvinte simple, înseamnă „creşterea preţurilor” şi, automat, „scăderea
puterii de cumpărare a unei monede”. Termenul vine din latinescul „inflare” („a umfla”) şi descrie
„umflarea” cererii şi imposibilitatea ca oferta să acopere cererea.
Opusul inflaţiei este deflaţia. Se întâmplă atunci când oferta depăşeşte cererea şi preţurile la
consumatori scad. Deşi mulţi credeţi că ar fi bine ca preţurile să scadă, fenomenul deflaţionist este şi
el foarte periculos. Japonia a trecut din 1997 până în 2020 peste o lungă perioadă deflaţionistă şi
avem de unde învăța.
Spunem des „o monedă purtătoare de inflaţie” şi ne gândim la o monedă cu care cumpărăm din ce în
ce mai puţine bunuri şi servicii de la o zi la alta. Cum o economie liberă se bazează pe cerere şi
ofertă, inflaţia a devenit un termen care în mintea oamenilor de rând descrie o criză economică
majoră.
- Inflaţia pe leu din anii ‘90 a fost asociată cu criza economică a României din anii imediat următori
tranziţiei de la comunism la capitalism
- Inflaţia pe pesosul argentinian se suprapune crizei economice din 1989-1990 sau celei de anul trecut
- Inflaţia pe bolivar se suprapune crizei profunde din Venezuela şi tot aşa.
De obicei, nu asociem fenomenul inflaţionist decât cu monedele minore, supuse unor atacuri de
devalorizare contra valutelor majore cum ar fi dolarul, euro sau yenul. Realitatea este însă un pic
altfel. Nicio monedă nu este ferită sine die de fenomenul inflaţionist. Cea mai mare hiperinflaţie din
ultima sută de ani a avut loc pe marca germană a Republicii de la Weimar. O pâine a ajuns să coste,
după un an şi ceva, de la 160 de mărci la 4.5 trilioane de mărci.
În 1944 s-au semnat acordurile de la Bretton-Woods şi s-a creat un sistem monetar bazat pe aur şi
dolar american, pentru a nu avea după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial situaţii similare cu
cele din Germania anilor ’20. Sistemul de la Bretton-Woods lega toate monedele Marilor Puteri de
dolarul american şi dolarul american de aur. Până la încetarea acordului din 1971, SUA plătea pentru
fiecare dolar aceeaşi cantitate de aur, iar celelalte monede erau obligate să ţină ratele de schimb
contra dolarului într-o margine de +/- 1%. Etalonul aur a funcţionat timp de 26 de ani, dar şi el a
trebuit abandonat, pentru că America se îndatora din ce în ce mai mult pentru a face faţă războiului
din Vietnam şi astfel a ajuns în imposibilitatea de a-şi mai respecta obligaţia de a plăti aur contra
dolar-hârtie. Ce s-a întâmplat însă după 1971 cu dolarul american, puţini ştiu şi astăzi şi mai puţini
analizează. Crizele economice se repetă şi istoria lor ne poate ajuta să le trecem mai uşor. Nu
seamănă una cu cealaltă, dar fenomenele macro-economice se repetă. Nuanţat, dar se repetă.
Să revenim la octombrie 2021 şi să încercăm să găsim similitudinile cu anii ‘80 şi să vedem dacă
putem intui ce se va întâmpla. Chiar dacă nu vom reuşi să găsim bula de cristal şi prognoza ideală,
sigur vom reuşi să trecem mai bine prin viitoarele crize dacă analizăm distant şi nepărtinitor ceea ce
se întâmplă azi şi cum acţionează politicul, FED-ul şi BCE-ul în combaterea acestui fenomen
inflaţionist pe care toţi îl consideră... trecător.
Mai jos, vă invit să rememorăm evenimentele de referință care au dus inflația la recordul de 14,1% în
1980:
După ce Nixon, în 1971, a anunţat retragerea din etalonul aur şi din acordurile de la Bretton-Woods,
dolarul s-a devalorizat instant. Devalorizindu-se, a atras şi fenomenul inflaţionist. FED-ul (Banca
Centrală a USA) a mărit şi ea dobânzile pentru a combate inflaţia şi fenomenul s-a calmat, în 1973
ajungând la un acceptabil 3%. Economiştii americani au respirat uşuraţi şi au spus că fenomenul
inflaţionist a fost trecător. Exact ce spune şi astăzi FED-ul când este întrebat ce face cu inflaţia care
în septembrie a atins 5,3%. Nimeni nu ştia ce se va întâmpla în octombrie 1973. Războiul arabo-
israelian, numit şi „Războiul Yom-Kipur”, a dus la o reacţie unită a ţărilor exportatoare de petrol,
OPEC, care au micşorat brusc producţia de petrol, ducând preţul la stele. Criza petrolieră din 1973,
cu cozile ei enorme la staţiile de benzină, cozi similare cu ce am trăit noi pe vremea lui Ceauşescu, a
făcut ca inflaţia să urce la stele şi de data aceasta să nu mai poată fi oprită prin ridicările de dobânzi
ale FED-ului. În 1980, inflaţia a atins pe dolar un record de 14,1%, iar dobânzile pe dolar au atins în
1981 recordul de 21%. Dobânzile mari au dus la recesiunea din anii ‘80-‘82 şi la manifestaţii de
stradă în timpul întregii guvernări Reagan. La conducerea FED-ului s-a aflat din 1979 până în 1987
uriaşul Paul Volcker. I s-a spus „Uriaşul” pentru că avea peste 2m, dar şi pentru că a reuşit să ducă în
8 ani inflaţia de la 21% la 1,5% în 1987, când a plecat. Dar cu ce preţ? La preţul plătit de americani a
contribuit esenţial şi preşedintele Reagan, care a tăiat drastic impozitele şi a mărit enorm datoria
publică a Americii prin dublarea bugetului Pentagonului în încercarea (reuşită) de a câştiga Războiul
Rece. Mulţi îmi vor putea spune că anii ’80 au fost un boom şi că bursele şi mai ales indicele Dow-
Jones au crescut de la 1000 la 2700 până la crahul din lunea neagră, 19 octombrie 1987, când a
scăzut cu 22% într-o singură zi. Tot ceea ce s-a întâmplat în anii ‘70 şi ‘80 a fost o selecţie naturală
care a respectat, în mare, regulile economiei capitaliste liberale, selecţie naturală care nu a mai existat
la criza din 2008 şi care astăzi pare a fi doar un termen economic desuet. E oare asta soluţia?
Din întreaga istorie a economiei, interpretată diferit mereu de actorii ei, o singură idee este
îmbrăţişată de aproape toţi: inflaţia e bună atâta timp cât nu depăşeşte 2%.
Va urma...

Inflatia:cum recunoastem semnele crizei? partea a II-a

Să revenim în zilele noastre, în octombrie 2021, şi să vedem ce putem înţelege şi anticipa din actualul
puseu inflaţionist, prezent deja la toate monedele majore. Zilele acestea s-a anunțat inflația anualizată
pentru septembrie de 6,3%, sărind de prognozele BNR. Pentru final de an - estimare 7 -7,3%.
Cum măsurăm inflaţia sau mai bine zis cum o măsoară fiecare bancă centrală în parte? Modelul vine
de la americani.
Există 3 indicatori majori care măsoară inflaţia: CPI, PPI şi Core PCE.
1. CPI (consumer price index) este un indice rezultat dintr-o medie ponderată a preţurilor la
consumatorul final. El măsoară cu cât cresc sau scad preţurile la anumite produse esenţiale pentru o
gospodărie. La americani, ponderea cea mai mare în acest index o au preţurile caselor şi chiriilor,
aproximativ 42% din indice. Acest indice a crescut de la începutul anului cu 5,3%.
2. PPI (producer price index) este un indice rezultat dintr-o medie ponderată a preţurilor de producţie.
Acest indice a crescut de la începutul anului cu 8,3%.
3. Core PCE (personal consumer expediture) sunt cheltuielile unei gospodării, cheltuieli personale ce
nu includ energia şi mâncarea, adică ce cheltuim neesenţial pentru existenţă. Cheltuielile cu energia
şi mâncarea, ce pot fi foarte volatile în funcţie de vreme şi crizele politice ale petrolului, nu intră în
acest indice. De aceea, el descrie nucleul inflaţiei şi se numeşte şi „core inflation”. De la începutul
anului, acest indice creşte cu 4%.
**Ce concluzii tragem? ** De la începutul anului, preţul energiei şi al cerealelor a crescut foarte
mult. Acest lucru se vede într-o inflaţie mare la producători. Vânzătorii de retail nu au avut curajul să
mărească preţurile în acelaşi ritm, de frică să nu le scadă vânzările şi au preferat să câştige mai puţin.
Explozia preţurilor la case a contribuit major la creşterea inflaţiei.
**Ce se întâmplă în România? ** Isărescu a creat un coş zilnic şi măsoară inflaţia mult diferit de
americani şi zona euro. Preţurile la case, deşi au explodat, nu au o pondere la fel de mare în calculul
românesc. Chiriile la noi nu au crescut proporţional cu preţurile la case şi asta face ca inflaţia actuală
de 6,3% să fie puternic falsificată. Pe de altă parte, România stă mult mai bine la raportul dintre
datoria publică şi PIB. Dacă la noi datoria publică e încă mult mai mică decât PIB-ul ţării, la
americani ea a ajuns la 130% din PIB, cam cât avea Grecia când a început să intre în criză.
Dacă la americani PIB-ul a crescut anul acesta cu 6,5%, adică mai mult decât inflaţia de 5,3%, la noi
deja riscul ca inflaţia să depăşească PIB-ul este deja scontat. Lucrurile s-ar putea schimba dacă
Isărescu ar începe să tipărească sau dacă ar lăsa liberă devalorizarea leului. Problema e că România
nu este o ţară esenţial exportatoare, balanţa noastră de plăţi fiind mereu deficitară. Isărescu va ţine
leul stabil atât timp cât va putea, dar cu cât întârzie momentul devalorizării, cu atât va risca să fie luat
de valul inflaţionist ce vine din Vest şi care se va propaga şi pe moneda şi economia locală. La fel ca
în 2008, Isărescu va reacţiona mereu mult mai târziu, fiind un guvernator fricos şi conservator. O
creştere de dobânzi la FED şi la BCE vor atrage peternice atacuri asupra leului şi a altor monede
minore care nu au tipărit bani în ultimul an.
**Ce ar putea face românul de rând ca să se protejeze de viitorul val de inflaţie ce va fi exportat de la
Vest spre Est? **
1. Nu ţineţi economii în lei!
2. Bine ar fi să nu ţineţi economii în nicio monedă, toate fiind purtătoare de inflaţie.
3. Românul se va arunca în cumpărarea de case, lucrul logic ce va duce la stele preţurile caselor şi
terenurilor, până când economia va intra în criză şi lumea nu va mai putea plăti ratele; dar casele vor
creşte încă un an şi ceva.
4. Refugiul multor români va fi aurul şi cryptomonedele. Bitcoinul are avantajul că nu poate tipări
monede noi, numărul lor fiind mereu finit. Cantitatea mondială de aur creşte, BTC rămâne însă fix.
Profiturile firmelor vor scădea şi creşterea bursieră spectaculoasă din ultimul an, mai mult de 100%
va dispărea în fum. Pe de altă parte, băncile centrale vor declanşa un război anti crypto care va fi
câştigător; chinezii au dat startul, dar în curând şi celelalte bănci centrale vor face asta.
5. Ce să faci în acest caz? Cumperi aur şi grâu pe bursă dacă ştii, cumperi apartamente dacă ai
suficiente economii (cu credit de la banca te vei frige dacă Isărescu ridică dobânzile) sau cumperi
cryptomonede cu acoperire în real estate.
Nu vreau să-mi fac publicitate, dar **Celindra coin** e un exemplu salvator şi l-am creat exact
pentru a-i ajuta pe cetățenii de rând să poată diversifica economiile și să nu mai fie atât de vulnerabili
în cazul fenomenelor inflaționiste. Veți vedea că bătaia va fi iniţial pe crypto şi real estate.
În articolul viitor, vă voi spune ce aş face eu cu 5.000 de euro economii, cu 10.000, 50.000 sau
100.000. Nu doar că vă voi spune, dar vă voi arăta live asta. Nu am bulă de cristal, dar în 2007, la
Turcescu în emisiune, vă povesteam despre criza subprime; nimeni nu ştia ce vrea să spună
„subprime”, dar mulţi au regretat că nu au analizat ce am spus.
Nu luaţi ca certitudine ce sfaturi vă dau, nimeni nu ştie ce va fi, analizaţi singuri şi decideţi apoi ce
veţi face. Viitorul economiei mondiale e o enigmă identică cu o femeie frumoasă şi inaccesibilă. Toţi
vă vor da sfaturi cum s-o abordați, dar nu uitaţi: doar voi singuri o puteţi cuceri.