BIOFIZICA

Ce este biofizica?

• Este mult mai clar ce nu este!

 Merită studiată biofizica?

• Un domeniu • O integrare a
modern al diverselor abordări
științelor vieții fizice si fizico-
care propune o chimice pentru
nouă abordare rezolvarea
pentru problemelor din
înțelegerea biologie
funcțiilor biologice
• Merită ca biochimiștii să “se activeze”
și să depășescă “bariera energetică” a
matematicii și fizicii pentru a
descoperi, înțelege și mai ales a
beneficia în cariera lor ulterioară
(didactică, științifică, aplicativă, …) de
cunoștințele din domeniul biofizicii?
STRUCTURA MATERIEI
• Tot ceea ce există în Univers se • Relaţia informaţie-materie este
numeşte materie, iar fenomenele la acompaniată în mod necesar de o energie

scară microscopică şi specifică subtilă, reprezentată de câmpul

macroscopică, reprezintă forme de morfogenetic asociat moleculelor de

ADN. Energia şi materia nu sunt
mişcare ale acesteia, de diferite
suficiente pentru ca ADN-ul să
tipuri: mecanică, termică,
funcţioneze. Ceea ce este necesar este o
electromagnetică, chimică,
infuzie de informaţie de care nici
biologică etc. Universul
materia, nici energia nu sunt
(macrocosmosul) funcţionează pe baza
responsabile şi pe care nici una dintre ele
trinomului fundamental: informaţie –
nu o poate suplini. Informaţia asociată
energie – materie – transpusă la nivel
energiei generează printr-un “puseu”
microcosmic (organismul uman).
cibernetic suportul material pentru
evoluţie.
Materia este infinită, inepuizabilă şi se
manifestă sub două forme:

• Materia substanţă

• Materia câmp
Întreaga natură înconjurătoare, de la galaxii la stele
până la roci, animale, oameni, totul este format din
molecule şi atomi, aranjate organizat formând diferite
corpuri, dintre care unele lipsite de viaţă, iar altele vii.

Substanţa are două nivele de organizare:

• Organizarea substanţei inerte

• Organizarea substanţei vii

Materia manifestă structură duală, adică, cele două
forme de organizare sunt indispensabile vieţii,
inseparabile, şi de aceea se spune că, materia
reprezintă „dualitatea dintre substanţă şi
câmp”.

Atât câmpul cât şi substanţa, inertă sau vie,

manifestă:
• structură discretă –discontinuă (corpusculară), la
scară microscopică
• structură continuă la scară macroscopică.
Bazându-se pe conceptul de complementaritate (coabitarea
paşnică, în mod simultan, a două proprietăţi aparent diferite sau
chiar opuse în cadrul aceluiaşi obiect), componentele materiei,
se comportă atât ca undă, cât şi ca particulă cu masă
(electronul - responsabil pentru curentul electric).

Plecând de la dualitatea undă-particulă a particulelor

subatomice – reflectarea privind relaţia energie – materie -
demonstrează că nu doar materia poate fi transformată în
energie ci că, la rândul său, energia poate fi transformată în
materie (exemplu fotonul - responsabil pentru radiațiile
electromagnetice).
Astfel, câmpurile energetice – subtile care se află la originea şi
contribuie la funcţionarea corpului fizic, plasând pe un alt plan inferior
interacţiunea moleculară, abordată de modelul newtonian.

Materia aşadar, reprezintă o serie complexă şi integrată de câmpuri

energetice, având calităţi asemănătoare cu cele ale luminii.
Astfel, paradigma einsteiniană a medicinei se concentrează asupra câmpurilor
energetice – subtile care se află la originea şi contribuie la funcţionarea
corpului fizic, plasând pe un alt plan inferior interacţiunea moleculară, abordată
de modelul newtonian.
Structura particulelor interesează datorită faptului că este
extrem de importantă explicarea:
• diferitelor reacţii biochimice
• de oxidare şi reducere,
• de pozitivare sau negativare şi a interacţiunii acestora cu
substanţa (mezonii utilizaţi în tratarea tumorilor).

În prezent se cunosc peste 100 particule elementare

(incluzând şi antiparticulele corespunzătoare lor) dar nu
toate se găsesc în stare liberă, nu toate sunt stabile în
timp (dispar după un timp de viaţă extrem de scurt).
 Treptele de organizare ale materiei

• Particule fundamentale:
proton, neutron, electron
• Elemente chimice:
C, H, O, N, Na, Mg, P, K,Ca etc.
• Structuri chimice:
molecule organice, ioni şi molecule minerale
• Structuri chimice complexe:
macromolecule; sistem coloidal complex
• Structuri leptonice (submicroscopice):
citoplasma
• Structuri subcelulare:
organite celulare, structuri funcţionale
• Structuri celulare:
Celula - monocelulare
- pluricelulare
• Structuri supracelulare:
Celule diferenţiate - ţesuturi, organe, sisteme, aparate, organism
STRUCTURA SUBSTANŢEI
INERTE

nucleu

atomi

substanţa
 Elemente
chimice C,
H,O,N,S,P,et
c.

Treptele organizării Structuri

chimice molecule
materiei organice, ioni şi
molecule minerale

Structuri chimice
complexe:
macromolecule,
sistem coloidal complex
Structuri
leptonice-
Submicroscopice (citoplasma)
(citoplasma)
Structuri
subcelulare
(organite celulare,
structuri funcţionale)

Structuri celulare – celula

Structuri supracelulare
(ţesuturi, organe, sisteme)

Adică: ORGANISM
1.1 Particule elementare unele având masă, de fapt cele care se
combină pentru a forma toată materia

Structura particulelor interesează nu din Univers și particule purtătoare de

numai pe fizicieni ci şi pe biologi, şi forță, (fermionii sunt particulele cu

asta datorită faptului că este extrem de masă, iar bosonii sunt particulele forță

importantă explicarea diferitelor reacţii - împărţiţi în două grupe: quarci și

biochimice de oxidare şi reducere, de leptoni).

pozitivare sau negativare şi a Dacă, am continua analiza structurii

interacţiunii acestora cu substanţa materiei din perspectiva particulelor
(mezonii utilizaţi în tratarea elementare, putem afirma că la rândul
tumorilor). La o primă clasificare, lor quarcii sunt grupaţi în şase

există două tipuri de particule categorii: „up” şi „down”, „charm” şi

fundamentale: „strange” ” și respectiv „top” şi

„bottom”.
• Substanţa este formată din particule • Dar, la începutul secolului al
indivizibile numite atomi, şi are o XIX-lea, s-a descoperit că, atomul
structură discontinuă (Democrit) - nu este particulă elementară, că
atomul fiind considerat cea mai mică are structură internă (Rutherford),
parte indivizibilă a materiei. fiind format din două tipuri de
• Atomul era considerat atunci particule, presupuse elementare,
particulă elementară (se consideră atunci:
particulă elementară acea particulă care  Nucleu (masă mare, sarcină
la nivelul respectiv de cunoaştere pare a pozitivă aflată în centrul atomului)
fi indivizibilă, adică pare a nu fi
 Electroni (masă foarte mică
formată din entităţi mai mici, a nu avea
comparativ cu a nucleului, sarcina
structură internă).
negativă)
Valoarea absolută a sarcinii • Neutralitatea lui arată că
electronului este de 1,6 10-19 C şi se sarcina nucleului hidrogenului este
numeşte sarcină electrică elementară, egală şi de sens contrar cu sarcina
sau cuantă de sarcină electrică. electronului. S-a dovedit că masa

S-a constatat de asemenea, că atomul nucleului hidrogenului ar fi de

este neutru din punct de vedere electric, aproximativ de 1840 ori, mai mare

ceea ce înseamnă că suma sarcinilor decât masa electronului ( e-).

negative ale tuturor electronilor dintr- Măsurându-se masele altor atomi,

un atom este egală cu suma sarcinilor şi ordonând în ordinea creşterii

pozitive - prin compensare (Atomul cel masei lor, s-a constatat că masele

mai simplu, are un singur electron şi se acestora sunt aproximativ egale cu

numeşte hidrogen) multiplii întregi ai masei atomului

de H.
• Dar această ipoteză, nu s-a putut • Această teorie s-a acceptat
accepta, deoarece masa atomilor definitiv în 1932, odată cu

creşte mai repede decât sarcina lor. descoperirea neutronului (Chandwich)

S-a emis o altă ipoteză conform ca parte componentă a nucleelor

atomice.
căreia nucleele sunt constituite din
• Cu toate că s-a acceptat ipoteza
două tipuri de particule elementare
structurii substanţei, explicată mai sus,
numite nucleoni, (au masele
experienţe serioase efectuate pe
aproximativ egale).
parcursul mai multor decenii au pus în
 Nucleonul pozitiv, identic cu evidenţă existenţa în nucleu (dar nu şi
nucleul atomului de hidrogen, s-a în stare liberă) a unor particule
numit proton. elementare numite quarci. Materia
obişnuită, adică materia formată
 Celălalt nucleon, neutru electric
din atomi, conţine doar cei mai
(nu are sarcină electrică), se numeşte
uşori doi quarci, up şi down.
neutron.
Particulele elementare se disting prin proprietăţi
intrinseci care le diferenţiază:

• Masă de repaus,
• sarcină electrică,
• moment cinetic de spin,
• timp de viaţă
pe care dacă nu le-ar avea , nu ar fi ceea ce sunt.
Luăm în considerare , pentru înţelegerea
fenomenelor descrise, doar 4 particule
elementare:

• Electronul (e-)
• Protonul (1p)
• Neutronul (on): are masa de repaus aproximativ egală
cu cea a protonului, nu are sarcină electrică;
• Fotonul (γ): particula (cuanta) asociată câmpului
electromagnetic, se deplasează cu viteza luminii, nu are sarcină
electrică şi nici masă de repaus;
Particula Masa de repaus(kg) Sarcina(C) Spinul(ħ) Timp de viaţă(s)
e- 9,1 10-31 -1,6 10-19 ½ ∞
P+ 1,672 10-27 +1,6 10-19 ½ ∞
no 1,674 10-27 0 ½ 918
ν 0 0 1 ∞
Proprietăţile particulelor elementare determină
existenţa, în natură, a patru tipuri de interacţiuni
fundamentale:

• Interacţiunea nucleară (tare) aleasă ca referinţă

• Interacţiunea electromagnetică
• Interacţiunea slabă
• Interacţiunea gravitaţională

Dintre acestea, interacţiunea electromagnetică are rol

important în realizarea şi funcţionarea structurilor
proprii substanţei vii.
 Interacţiunea nucleară (tare) Interacţiunea electromagnetică (este considerată
forţa care guvernează orbitarea electronilor
aleasă ca referinţă (Este știut
negativi în jurul nucleelor atomice pozitive (cu
faptul că protonii au sarcină
protoni pozitivi), precum şi respingerea între ele
pozitivă și se resping foarte
a particulelor elementare de aceeaşi polaritate
puternic, dar sunt ținuți în
(electronul respins de electron, protonul respins
același nucleau atomic de către
de proton - conferă o structură stabilă atomilor şi
pioni, care sunt purtătorii de
moleculelor).
forță.)
Interacţiunea gravitaţională (Toți o știu, toți o simt, dar
 Interacţiunea nucleară slabă
puțini știu faptul că, gravitația nu este o forță care
(Forţa nucleară slabă intră în
acționează numai asupra obiectelor cu masă, ci
acţiune atunci când forţele din gravitația acționează și asupra obiectelor care au
interiorul nucleului atomic - energie. Cu alte cuvinte, gravitația are efect și asupra
nucleară tare şi luminii, deși aceasta nu are masă de repaus, numai
electromagnetică nu mai sunt în masă cinetică
echilibru stabil).
 1.2 Nucleul atomic

• Nucleul atomic este cea mai mică entitate care cuprinde

aproape toata masa atomului, formată din următoarele
tipuri de particule elementare: protoni, neutroni dar şi
unele invizibile-quarci.
Protonul şi neutronul sunt cele două stări de sarcină
ale nucleului
 Este şi el afectat de cele patru forţe fundamentale ale naturii.
Datorită existenţei masei, este afectat de gravitaţie, forţa de atracţie dintre toate
obiectele Universului.
Deşi neutronul nu are sarcină electrică prezintă proprietăţi uşor magnetice - deci este
afectat de forţa electromagnetică, forţa de atracţie sau respingere dintre particule magnetice
sau încărcate electric.
În schimb este afectat de puternica forţă nucleară, o atracţie care menţine neutronii
alături de protoni şi de alţi neutroni în nucleu.
Neutronul este de asemenea afectat forţă atomică slabă, o interacţiune dintre
componentele neutronului care-i cauzează descompunerea sau ruperea. Izolat de materia
nucleară, un neutron liber se descompune intr-un electron încărcat pozitiv şi un electron
încărcat negativ, eliberând în acest fel energie.
Numărul de protoni din nucleu (Z),coincide cu numărul
atomic al elementului chimic în tabelul periodic al
elementelor şi cu numărul sarcinilor elementare ale
nucleului.

A=Z+N (1)

De aceea:
Z- se numeşte număr atomic sau număr de sarcină.
N- se numeşte număr de neutroni din nucleu - număr
neutronic.

A- se numeşte număr de masă(numărul nucleonilor din

nucleu)
Simbolul care exprimă nucleul XAZ

Ex. Li Z=3 (poziţia 3 în sistemul

periodic)
N=4 (numărul de neutroni)
A=7 (număr de masă)
a) Dacă A- diferă, Z- este acelaşi atomii se
numesc izotopi
ex. H¹, H², H³
este vorba de :
• nucleu de hidrogen
• deuteriu
• tritiu

b) Dacă N- este acelaşi , A- diferit

atomii se numesc izotoni
ex: 17 37Cl , 18 38Ar
Stabilitatea nucleelor atomice nu poate fi explicată cu
ajutorul interacţiunilor electromagnetice dintre
nucleoni.

Se ştie că sarcinile electrice de acelaşi semn se resping

iar cele de semn opus se atrag.

Ca urmare, forţele de respingere dintre protoni ar trebui

să ducă la dezmembrarea nucleului.

Ca urmare stabilitatea nucleelor atomice poate fi

explicată cu ajutorul interacţiunilor nucleare
(interacţiuni între nucleoni).
 1.3 Atomul
Atomul este cel mai mic sistem fizic în constituţia căruia există
electroni.

Este format dintr-un nucleu în jurul căruia gravitează un nor de Z

electroni aflaţi la distanţă foarte mare de nucleu comparativ cu
dimensiunea nucleului.

Dimensiunea liniară a norului electronic – dimensiunea atomului

este de ordinul a 10-10m.

Sarcina negativă a tuturor electronilor atomului, - Ze, compensează

exact sarcina pozitivă +Ze, a nucleului atomului respectiv.

Rezultă că atomul este neutru din punct de vedere electric

Atomul este un sistem cuantic.
Aceasta înseamnă că atomul nu poate fi descris corect aplicând
legile mecanicii clasice.

Pentru descrierea corectă a proprietăţilor atomului trebuie aplicate

legile şi teoriile, metodele fizicii cuantice.

La baza teoriei cuantice se află rezultatele a numeroase experienţe

în urma cărora s-a stabilit că:

• În interacţiunea cu substanţa, lumina manifestă caracter de

undă (la λ mari), şi un caracter de particulă (la λ mici).

Particula elementară de lumină este fotonul.

Energia fotonului ε=hν ( cuanta de energie luminoasă), unde :

− h- constanta lui Planck
− ν – frecvenţa
Electronul (la fel ca toate microparticulele) manifestă caracteristici de
particulă (corpuscul), în unele fenomene şi caracteristici de undă.

Lungimea de undă (λ) asociată electronului (caracteristica sa

ondulatorie), este legată de impulsul său (p) (caracteristica
corpusculară), prin relaţia λ=h/p.

Atomul se poate găsi în stări energetice staţionare diferite, în care

nu emite şi nu absoarbe energie. Atomul absoarbe şi emite energie
doar când trece dintr-o stare staţionară în alta.
Atomul absoarbe şi emite energie doar când trece dintr-o
stare staţionară în alta.

La trecerea atomului din starea staţionară cu energia En,

în starea staţionară cu energia Em, acesta emite fotoni
cu energia :

– hνnm = En - Em, dacă En > Em,

Sau absoarbe foton cu energia:

– hνmn = Em - En, dacă En < Em,

Evident | hνnm| = hνmn|

Atât energiile staţionare permise ale electronilor în atomi,
cât şi funcţiile de undă , care descriu distribuţia spaţială a
densităţii sarcinii electronice, sunt determinate de
numerele cuantice ale stărilor electronilor în atomi.

Fiecare electron este caracterizat de 4 numere cuantice:

Cuantic principal (n)
 Numărul cuantic principal determină energia electronului în atomii
hidrogenoizi liberi, precum şi pătura electronică la care aparţine electronul,
conform modelului Bohr este numărul de ordine al stratului electronic.

• El este cel mai apropiat de nucleu şi poate lua următoarele valori

întregi: n=1,2,3,……∞
Cuantic orbital sau azimutal (l)

Determină energia electronilor în atomii liberi, şi distribuţia în spaţiu a densităţii

sarcinii lor electronice.

Acesta depinde de n, şi poate lua următoarele valori: l=0,1,2………(n-1)

De ex: dacă n=2, l poate lua valorile 0 şi 1

Cuantic magnetic (m)

• Determină nivelele energetice ale atomilor aflaţi în câmp magnetic exterior şi

funcţiile de stare corespunzătoare. În modelul Bohr mişcarea electronului pe orbite
eliptice crează o buclă (“circulară” sau “elicoidală”) şi în consecinţă produce un
câmp magnetic extern.

• Numărul cuantic magnetic m poate lua următoarele valori: m=-l, …0, …+l.

• De exemplu pentru n=2, l poate lua valorile 0,1 iar m poate fi -2,-1,0,+1,+2, sau:
când n=3 şi l=2, m=-2, -1, 0, +1, +2
Cuantic de spin (s)
Descrie sensul rotaţiei electronului individual, în jurul axei
proprii.

Sunt posibile numai două sensuri de rotaţie: unul pentru care

ml=+1/2, şi unul în sens opus pentru care ml=-1/2 după cum
spinul este orientat paralel sau antiparalel cu momentul cinetic
orbital.

Ocuparea de către electroni a stărilor energetice ale atomilor,este

guvernată de principiul energiei minime şi de principiul de
excluziune a lui Pauli.

Principiul de excluziune a lui Pauli are diverse enunţuri:

• „ Într-un orbital pot exista cel mult doi electroni, cu spinii orientaţi
în sens opus”
• „ Într-un atom nu pot exista doi sau mai mulţi electroni care să
aibă toate cele 4 numere cuantice identice”
 1.4 Molecula
Molecula este cea mai mică particulă stabilă a unei substanţe care
posedă însuşirile fizice ale substanţei.

Este formată din unul sau mai mulţi atomi identici sau diferiţi.
Numărul atomilor din molecule variază în limite largi : de la ordinul 2 (H2,
O2,), 3 (H2O, CO2), etc., la mii şi chiar zeci de mii în macromoleculele
biologice.
Moleculele mici se numesc micromolecule.

Atomii se unesc în moleculă datorită interacţiunii electronilor exteriori (de

valenţă), care formează legături chimice în funcţie de natura atomilor
moleculei, stabilitatea ei fiind determinată de forţele de legătură chimică
intermoleculare sau chiar interatomice

.
Există 4 tipuri fundamentale de legături chimice interatomice:
o Covalentă (homeopolară)
o Ionică (heteropolară)
o Metalică
o Van der Waals

Legătura covalentă
Este legătura pur chimică, se formează prin punerea în comun de doi
atomi identici sau diferiţi, a unor electroni pentru a-şi forma fiecare
configuraţia completă pe ultimul strat electronic

Caracteristici:
 leagă atomii în poziţii fixe
 moleculele îşi păstrează însuşirile indiferent de starea de agregare
 natura este mecanico-cuantică
 este o legătură puternică şi stabilă
• Punere în comun de electroni
• Atomi identici – nor simetric (ex H2, Cl2)
– Moleculă nepolară
• Atomi diferiţi – atomul mai electronegativ atrage
norul şi devine centru de sarcini negative (ex HCl,
H2O)
Legătura ionică

 este pur electrostatică se formează între doi atomi în structura cărora

electronii ocupă poziţii energetice foarte diferite. Un electron aparţinând
unui atom poate trece la celălalt atom, dacă în acesta, poate ocupa o
poziţie energetică mai coborâtă. Primul atom se va încărca pozitiv, iar al
doilea, negativ, deci se transformă în ioni, între care se realizează
 legătura ionică este o legătură mai slabă decât cea covalentă şi
suficient de stabilă
Legătura metalică

 specifică reţelelor cristaline metalice

 nu este specifică structurilor biologice

Legătura Van der Waals

 se manifestă interatomic(la gazele rare), dar şi

intermolecular
 sunt foarte slabe(mai slabe decât cele covalente
şi ionice
 2. Structura substanţei în sistemele vii
Substanţa vie , este formată din aceeaşi atomi, alţii nu există. Dar, din punct de
vedere chimic, materia vie se caracterizează printr-o deosebită eterogenitate.

Pe baza multiplelor cercetări microchimice şi histochimice s-a ajuns la concluzia că

elementele chimice intră în organismele vii, în combinaţii foarte complicate şi
extrem de instabile.

Materia vie este formată din mii de feluri de molecule organice care formează
substanţele organice (glucide, lipide, proteine), o mare cantitate de apă şi
numeroase substanţe anorganice (minerale), care se află fie dizolvate în
apă, fie sub formă de combinaţii orgnominerale.

Eterogenitatea materiei vii este şi mai evidentă dacă se analizează deosebirile

care există de la o specie la alta, de la un organism la altul, de la o vârstă la
alta şi chiar de la un organ la altul a aceluiaşi organism.
Pentru a exprima compoziţia chimică a materiei vii, ar trebui să se cunoască
formulele tuturor constituenţilor, ceea ce este foarte greu. (după aprecierea
savantului Linus Pauling „corpul uman ar fi constituit din aproximativ 100 mii feluri
de proteine, din care astăzi nu se cunosc încă bine nici zece”).

Substanţele care se găsesc în materia vie, sunt formate din elementele chimice
constitutive ale materiei anorganice (acest lucru demonstrează unitatea lumii).

În organismele vii s-au identificat peste 60 de elemente ale tabelului periodic al

elementelor.

Acestea se numesc bioelemente, (elementele constitutive ale substanţei vii, provin

din lumea minerală).

Ele se găsesc în mediu sub formă de alimente şi aer, şi pătrund în organismele vii
prin nutriţie şi respiraţii.
Elementele:C,H,N,O,P,S,Cl,Na,K şi Ca, sunt conţinute în concentraţii
mari în lumea vie, şi intră în constituţia majorităţii substanţelor
organice şi anorganice din structurile biologice, deci au rol plastic,
constructiv.

Carbonul este folosit în unele studii legate de biosinteză, metabolism,

de organizare celulară.

Sodiul este un radioelement care nu are un anume „organ critic”, dar

este folosit în special, pentru studierea circulaţiei sângelui.

Fosforul este folosit în cercetarea biologică, diagnostic şi tratament

medical. Prezenţa fosforului în într-o serie de compuşi (ca de
exemplu nucleoproteine, fosfolipide, fosfoproteine, glucide) şi
participarea sa la o serie de importante procese metabolice(ca de
exemplu resorbţia intestinală a glucidelor), justifică utilizarea
radioactiv în cercetările biologice.

Sulful a permis efectuarea unor cercetări metabolice, privitoare la

sinteza unor aminoacizi şi polipeptide indispensabile în formarea
unor proteinelor
Compuşii organici sunt cuprinşi în trei clase mari:
o proteine
o lipide
o glucide
evident la acestea se pot adăuga enzimele, acizii nucleici,
vitaminele, hormonii.

La om, proteinele deţin aproximativ 15% din masa corpului, lipidele aproximativ
13%, glucidele aproximativ 1%, substanţele anorganice aproximativ 70%
din care apa circa 67%.

o Compuşii anorganici sunt: apa, sărurile minerale şi gazele.

o Proteinele sunt cele mai importante substanţe structurale şi funcţionale ale

materiei vii , intră în constituţia citoplasmei celulelor, reprezentând
substratul material al tuturor fenomenelor vieţii (rezultă în procesul de
biosinteză din multiplele posibilităţi de combinare a celor 20 de aminoacizi).
o Lipidele au rol energetic şi mai puţin plastic, rol de vehiculanţi
ai unor componente importante din punct de vedere biologic,
dar insolubile în apă (vitamina A, D, E, K).
o Acizii nucleici (ADN şi ARN), au rol unanim recunoscut în
conservarea, exprimarea şi transmiterea informaţiei genetice.

Macroelementele se pot împărţi în trei categorii mari:

• elemente biogene (oxigen 65%, carbon 18%, hidrogen 10%,
azot 3%), care împreună reprezintă 96% din compoziţia unui
organism
• elemente metalice (biometale): calciu, magneziu, potasiu şi
sodiu.
• elemente metaloide (biometaloide): fosfor, sulf şi clor.

Biometalele şi biometaloidele reprezintă 3% din compoziţia

materiei vii.
În substanţa sistemelor vii se găsesc în concentraţii mai mici
elemente necesare funcţiilor caracteristice cum sunt: Li, B, F, Mg,
Fe, Co, Cu, Zn, Mo, I, Cd, etc. şi se numesc microbioelemente.

Microelementele au rol catalitic, asigurând desfăşurarea unor

importante procese biochimice, de aceea se mai numesc elemente
catalitice.

În general ele intră în compoziţia unor enzime, hormoni, vitamine.

Fierul intră în componenţa hemoglobinei, fluorul în structura smalţului

dentar, zincul în insulină, cuprul în muşchi, schelet , ficat, sânge,
iodul în hormonul tiroidian, seleniul în retină, etc

Bioelementele formează compuşi organici cât şi anorganici.

Diferenţa de comportare între substanţele vii şi cele inerte, sunt

proprietăţile specifice: metabolismul, reproducerea, creşterea,
reactivitatea care conduc spre puterea extraordinară a
organismelor vii spre organizarea structurală.
 2.1 Structura biosistemelor

Componentele structurale ale substanţei vii,-

bioelemente, microionii, micromolecule,
interacţionează între ele şi determină” logica
moleculară a stării vii”.

Logica moleculară a stării vii constă în următoarele

(Lehninger, Biochemistry):
 La baza structurii sistemelor vii se află celula.
 Celula vie este un sistem termodinamic deschis
capabil să se autoregleze, autoansambleze.
 Celula funcţionează după principiul consumului minim de
energie, substanţă şi mijloace.

 Celula favorizează şi autoreglează desfăşurarea în secvenţe

cuplate bioreacţiile metabolismului cu ajutorul
catalizatorilor enzimatici produşi chiar de ea

 Structura unui sistem este dată de elementele ce-l compun

şi de interrelaţia existentă între elemente.

Logica moleculară a stării vii reprezintă, în esenţă, un salt calitativ

faţă de organizarea şi asamblarea unităţilor structurale în lumea
inertă, salt care a condus la apariţia sistemelor biologice, la
apariţia vieţii.
Dar, apare logic întrebarea „ce se înţelege prin termenul structură ”, în
cazul substanţelor vii?

Pentru biologi structură înseamnă organizarea macroscopică sau

microscopică vizibilă a unui organism: scheletul , celula, organitele
celulare, etc.

Termenul de „structură moleculară”, se referă în schimb, la aranjarea

atomilor în moleculă, care poate fi descris doar cu ajutorul
mecanicii cuantice.

În biofizică termenul de structură include structuri de ecosisteme, de

reţelele metabolice, structuri temporale, etc.

Reţeaua metabolică este un sistem dinamic în care elementele sunt

metaboliţi iar interrelaţiile dintre aceştia, adică interacţiunile, sunt
etapele reacţiilor biochimice, Schrodinger (1944), spunea că
structura biologică, este un cristal aperiodic, în sensul că deşi este
înalt organizată elementele sale nu se repetă periodic.
În acest concept, macromoleculele biologice sunt
sisteme înalt structurate.

Ca exemple de organizare macromoleculară, sunt

monomerii si polimerii sintetici şi naturali.

Principalele tipuri de unităţi structurale monomerice sunt

aminoacizii, nucleotidele şi monozaharidele cărora le
corespund polimerii naturali:

 polipeptide (în proteine),

 polinucleotide (în ADN şi ARN) şi
 polizaharidele în hidraţii de carbon.
 Materia câmp
Câmpul este o altă formă de existenţă a materiei.

Câmpul şi substanţa nu sunt entităţi independente, particulele elementare fiind

responsabile de existenţa în natură a unor interacţiuni fundamentale.

 Ex.1. Câmpul gravitaţional – generat de masă , prin intermediul căruia

se transmite interacţiunea gravitaţională. Cuanta câmpului gravitaţional
purtătoare de energie este particula numită graviton.
 Ex.2. Sarcina electrică generează câmpul electromagnetic, iar
cuanta acestui purtător de energie este fotonul.
 Ex.3. Nucleonii interacţionează în nucleele atomice prin schimb de
mezoni, iar câmpul se numeşte mezonic

Două sarcini electrice interacţionează schimbând între ele fotoni.

Rezultă , aşadar, că substanţa şi câmpul se generează reciproc, şi pot trece dintr-o

formă în alta.
Mulţumesc,
cântăreşte singur