Produsul intern brut al României 

este estimat de Institutul Național de Statistică.[1] Produsul intern

brut (prescurtat PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piață a tuturor
mărfurilor și serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul
unei țări în decurs de un an. Acesta se poate calcula și la nivelul unei regiuni sau localități.

Comerțul în România în perioada 1937-1939[modificare | modificare sursă]

Ramurile cele mai importante ale industriei erau industria petroliferă și cea a gazelor naturale.
Principalele resurse de petrol se găseau la poalele Carpaților lângă Ploiești, la intrarea dinspre
Pasul Predeal. Producția de păcură era controlată în mod rigid de către guvernul român, deși
anumite companii străine aveau interese mari față de aceasta. Producția totală de păcură era de
6.240.000 tone în anul 1939. Exporturile totale de produse petrolifere erau de 9.313.000.000 lei
(55.878.000 $), un leu având valoarea de 0,006$.
Sarea și tutunul erau monopoluri de stat. Tutunul ce provenea în cea mai mare parte din Câmpia
Dunării era de proastă calitate, însă era sursa principală de venit a localnicilor. În comparație cu
tutunul balcanic, tutunul românesc avea o frunză slabă și era netratat.
Industria extracției și prelucrării cărbunelui era limitată la zona din jurul Aninei din Banat, însă
cărbunele extras era de foarte bună calitate. La Anina se produceau 300.000 tone de cărbune anual.
Cărbunele extras de la Sacu, Doman și Ocna de Fier era livrat unor oțelării importante. Se spunea în
acea vreme că în regiunea Hunedoara, la sudul localității Deva, ar exista resurse nedescoperite.
Lignitul era extras în mari cantități din regiunea Hunedoara și din regiunea
dintre Vârciorova și Bacău, însă cele mai importante zăcăminte se aflau în Muntenia și Moldova.
Producția totală de lignit în 1937 era de 2.183.508 tone.
Antracitul era extras din districtul Gori de la Schela și din Moldova și Muntenia, însă cantitatea totală
nu depășea 201.000 tone.
Gazele naturale erau exploatate pe scară largă în regiunile Sărmășel, Zau de Câmpie, Șaroș pe
Târnave, Bazna și Copșa Mică din Transilvania. Era exploatată o suprafață de 114 km pătrați; în
general 140.000.000 metri cubi de gaz metan puteau fi extrași de pe un kilometru pătrat.
Industria oțelului se afla în Banat, fiind în legătură cu minele de cărbune de acolo, având o producție
anuală de 129.060 tone în 1937.
Pescăriile din regiunea Dunării erau de o importantă valoare comercială și după pescăriile de pe
Volga, pescăriile din josul Dunării, de lângă Giurgiu și Oltenița, Călărași, Cernavodă și Hârșova și
cele de lângă Ostrov, erau cele mai extinse și mai bogate din Europa. Pescuitul din lacuri era
neînsemnat, însă producția anuală a Deltei Dunării era de aproximativ 9.000.000 kilograme.
România era una dintre cele mai bogate țări din sud-estul Europei în ceea ce privește
grânele. Muntenia și Basarabia produceau de două ori mai mult decât cantitatea produsă
în Transilvania. Producția totală era doar puțin mai scăzută decât cea a Germaniei și reprezenta o
cincime din cea a Canadei. Grâul era de calitate foarte bună și era recoltat în mare măsură
mecanizat, iar fermele românești erau bine dotate.
Exportul de grâu a scăzut în mod considerabil din 1914, deși în 1911 reprezenta 70% din valoarea
totală a exporturilor. De atunci locul a fost luat de exportul de gaze naturale. Principalii clienți pentru
exporturile de grâu erau țări ca Belgia, Olanda, Germania și Marea Britanie.
Industria de prelucrare a lemnului exporta în 1938 produse în valoare de 2.465.000 lei.

Economia românească în perioada 1950-1989[modificare | modificare

sursă]
Economia de comandă-control[modificare | modificare sursă]
Stadiul de dezvoltare la care ajunsese economia României la sfârșitul anului 1989, după mai bine de
patru decenii de guvernare comunistă, este evidențiată prin trăsăturile de bază ale mecanismului de
funcționare a vieții economice și sociale din acea perioadă. Una dintre trăsături era dominația
proprietății socialiste, de stat și cooperatiste, monopolul acesteia în toate ramurile economiei
naționale, care și-a pus amprenta asupra funcționării întregului sistem economic românesc.
Astfel s-a impus conducerea unitară centralizată, cu ajutorul planului național unic al întregii activități
economice și sociale. Planificarea centralizată a dezvoltării întregii economii naționale, realizată pe
cinci ani și anual, era mijlocul principal de dirijare și corelare ex-ante a activității agenților economici
din toate ramurile producției naționale. La nivelul macroeconomiei s-au pus bazele strategiei
generale de dezvoltare economico-socială și tacticii de urmat, până la etajele inferioare ale
economiei. În aceste condiții, activitatea agenților economici și, în general, macroeconomia, se
desfășurau potrivit normelor și reglementărilor stabilite de sus în jos, în concordanță cu indicatorii
economico-financiari din planul național unic aprobate de conducerea țări. Prin exercitarea
capacității de decizie, în problemele fundamentale ale activității economice la nivelul
macroeconomiei, autonomia managerială a agenților economici era limitată la elemente de mică
importanță pentru strategia și tactica întreprinderii. Piața era considerată o componentă pașnică a
sistemului economic, rolul ei reducându-se, în principal, la desfășurarea actelor de vânzare-
cumpărare, legate de aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor și de trecere în consumul
populației a bunurilor economice necesare.
Prețul, dobânda, creditul, salariile, impozitele și taxele erau dirijate de la centru, prin planul național
unic, fără să reflecte prin nivelul și evoluția lor raportul real dintre cerere și ofertă pe piața internă,
dar nici condițiile de pe piața internațională. Concurența nu mai avea rolul de a regla piața, de aceea
eficiența și rentabilitatea activității agenților economici nu reflectau realitățile interne și internaționale.
Resursele economice erau alocate centralizat, prin planul național, iar agenții economici nu mai
dispuneau de autonomia și libertatea necesare folosirii propriilor mijloace economico-financiare.
Procesele de modernizare și retehnologizare a capacităților de producție erau dirijate centralizat prin
planuri și programe speciale, adoptate pe ramuri și subramuri, sau chiar pe ansamblul economiei
naționale. Relațiile economice externe ale României erau organizate și se desfășurau pe planul
național unic, iar acțiunea agenților economici în acest domeniu era în mare măsură supusă
conducerii centralizate a economiei naționale. Echilibrarea balanței comerciale se realiza prin
creșterea forțată a exporturilor și reducerea drastică a importurilor, având consecințe grave asupra
satisfacerii cererilor de pe piața internă și dezvoltării economiei pe termen mijlociu și lung.
Eficientizarea comerțului exterior era concepută și urmărită la nivel macroeconomic, iar agenților
economici nu li se permitea să adopte cele mai bune măsuri și să folosească cele mai adecvate
mijloace economico-financiare. Nu exista interesul necesar găsirii unor modalități mai eficiente de
conducere a afacerilor internaționale.
Veniturile salariaților și ale țăranilor nu reprezentau eficiența reală a activității depuse de fiecare
lucrător, ci de o eficiență globală. Producătorii direcți ai bunurilor economice erau tot mai mult
îndepărtați de rezultatele muncii lor. Din cauza fenomenului de înstrăinare economică, oamenii au
început să manifeste un comportament individual și colectiv bazat pe nepăsare și lipsă de
răspundere, cu consecințe directe asupra motivației muncii. Au existat și o serie de încercări eșuate
de perfecționare a mecanismului economic, cu scopul de a crește nivelul rentabilității și
competitivității.
Dezvoltarea economico-socială[modificare | modificare sursă]
Stadiul de dezvoltare economico-socială a României poate fi caracterizat prin urmărirea indicatorilor
macroeconomici care exprimă potențialul și nivelul economiei, structura acesteia, eficiența
folosirii factorilor de producție și gradul de competivitate internațională, nivelul de trai al populației. În
perioada 1950-1989, creșterea economică a avut un caracter extensiv, mai ales după 1970, când s-
a accentuat preponderența acțiunii factorilor cantitativi în susținerea indicatorilor macroeconomiei.
Deceniul 1970-1980 a marcat cea mai puternică extindere a câmpului de producție în întreaga
economie, în afară de industrie, unde extensivitatea dezvoltării a fost deosebit de
puternică. Produsul social a înregistrat o creștere rapidă față de venitul național, fapt ce a dus la
scăderea ponderii venitului național în cadrul produsului social. Fiecare unitate de venit se obține în
acest caz cu cheltuieli materiale din ce în ce mai mari.
În deceniul 1970-1980 a fost înregistrată o rată de acumulare ridicată, în medie anuală de 35,7%,
cea mai mare parte a investițiilor fiind orientate către industrie. Referitor la contribuția ramurilor la
crearea venitului național, tendința dominantă care s-a manifestat în această perioadă a fost legată
de schimbarea caracterului structurii de ramură, din agrar industrială în industria agrară.
În 1989, industria și construcțiile deveniseră sectoarele preponderente ale structurii de ramură ale
producției naționale. Această tendință a fost rezultatul creșterii semnificative a venitului național
creat în industrie și a unei creșteri mai reduse a venitului național creat în agricultură. Populația
ocupată a înregistrat creșteri în industrie și construcții și scăderi în agricultură. Ponderea industriei în
volumul fondurilor fixe ale economiei naționale a crescut, iar ponderea agriculturii a scăzut. Din
volumul total al investițiilor din perioada 1950-1989, industria a primit cea mai mare parte, în timp
ce agricultura a primit o parte redusă.
Caracterizarea în ansamblu a stadiului dezvoltării economico-sociale se obține prin combinarea
indicatorilor de nivel, raportați la populație, cu indicatorii eficienței. Față de media europeană a PIB
pe locuitor în 1988, de 9.725 de dolari americani și de cea mondială, de 3.853 de dolari, România cu
2.624 de dolari avea un nivel de aproape 3,7 ori mai scăzut decât cel european și se afla sub nivelul
mediu mondial. În ceea ce privește indicatorul PNB (produs național brut) pe persoană activă
(productivitatea muncii sociale), față de o medie europeană de 17.217 dolari și de o medie a țărilor
dezvoltate de 32.793 dolari, la nivelul anului 1988, România se prezenta la un nivel mai scăzut de
3,74 ori și respectiv de 7,13 ori. Sub aspectul randamentului la cereale, România se situa, la sfârșitul
anului 1989, pe unul din ultimele locuri în Europa. Nivelul înregistrat de țara noastră la consumul de
îngrășăminte chimice la hectar și la numărul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de
peste două ori și respectiv șase ori mai scăzut, la acești doi indicatori, față de media țărilor europene
dezvoltate. De asemenea, producția medie pe vacă furajată a fost în România în anul 1988, de
1.955 kilograme, față de media europeană de 3.161 kg și media țărilor dezvoltate de 4.120
kilograme. Locul României în ierarhia mondială se reflecta la acel moment și cu ajutorul indicatorului
volumului de exporturi pe locuitor. Acesta era în anul 1988 de 453 de dolari americani pe locuitor,
față de media europeană de 1.885 de dolari și de o medie a țărilor europene dezvoltate de 3.635
dolari. În 1989, s-a înregistrat un excedent al contului curent al balanței de plăți de 2,8 miliarde
dolari, folosit pentru lichidarea datoriei externe și creșterea rezervelor internaționale ale României.
Situația în decembrie 1989[modificare | modificare sursă]
La data de 21 decembrie 1989, România avea un produs intern brut de 800 miliarde de lei, adică de
aproximativ 53,6 miliarde de dolari, și un curs mediu de schimb de 14,92 lei pentru un dolar[11].
Exporturile României totalizau, în anul 1989, 5,9 miliarde de dolari[12]. Datoria externă a țării, în
valoare de 11-12 miliarde dolari[12], era achitată integral, din februarie 1989[11]. În jur de 58% din
venitul național era realizat de industrie și 15% de agricultură[11]. Populația angajată reprezenta peste
73% din cea ocupată[11]. Salariul minim era de aproximativ 2.000 de lei, adică 135 de dolari[11].
România avea peste opt milioane de salariați și 3,6 milioane de pensionari[11]. Peisajul bancar
cuprindea cinci instituții - Banca Națională a României, Banca Română de Comerț Exterior, Banca
pentru Agricultură și Industrie Alimentară, Banca de Investiții și Casa de Economii și
Consemnațiuni[11].