Ovid. S. Crohmălniceanu, Literatura româna intre cele doua razboaie mondiale, vol.

I,
Universalia, București, 2003, pp. 322-324.

M. Blecher (1909-1938) face parte dintr-o familie întreagă de autori rămași puțin
cunoscuti (Bruno Schulz, Robert Walser), dar al căror exponent genial a fost Kafka.
Asemeni lor. naratorul „întâmplărilor din irealitatea imediată” a văzut în scris nu o
îndeletnicire artistică, ci o experiență existențială intimă. Ca ei, s-a simțit împins către un
realism fantastic, practicat prin construcția de universuri terifiante, din erzațurile cu care
civilizația industrială modernă inundă spațiul vieții cotidiene.
Această familie de scriitori pare să fi fost sortită să resimtă în forme paroxistice
conștiința bolnavă a epocii și să trăiască într-un neîntrerupt „coșmar aclimatizat". Nimeni
însă n-a traversat o experiență existențială atât de teribilă ca M. Blecher. Murea în 1938, la
29 de ani, când nu-i mai rămăsese nesupusă torturii fizice nici o fărâmă a trupului. Din
portretele, care ni s-au păstrat, ne scrutează o față șlefuită de suferință ca un fildeș. Sub o
frunte scoasă apăsat în relief prin surparea tâmplelor, ochii mari, puțin sticloși, „dilatați de
lunga lor insomnie” - zice M. Sebastian -, examinează lumea înconjurătoare cu o atenție
încordată, precaută, deznădăjduită. Ajunsese, până a-și încheia lunga expiație, să aibă
amândouă picioarele îndoite și anchilozate de la genunchi, șira spinării măcinată, corpul
întreg, o mină în care se încrucișau galeriile abceselor și fistulelor. Cea mai mare parte a
vieții o petrecuse prizonier într-un bloc de gips. A găsit totuși puterea să scrie cărțile pe care
le-a lăsat. Întâmplări în irealitatea imediată (1935), Inimi cicatrizate(1936) și Vizuina
luminată publicată postul (1971), sunt mărturia zguduitoare, scoasă dintr-o asemenea
experiență.
Ceea ce-l înrudește structural pe Blecher cu Kafka, cu Bruno Schulz sau cu Robert
Walser, e mai ales facultatea de a se instala în nenorocire, de a o accepta ca o condiție a
vieții curente. înainte ca boala să se manifeste, el înregistrează o agresivitate sistematică a
universului, îndreptată împotriva sa. Există locuri virane sau închise, care îi provoacă
invariabil stări de leșin voluptuos, prevestite printr-o bizară beție olfactivă. Lucrurile ies din
neutralitatea lor și-l asaltează căutând să-l fascineze sau să-l terorizeze, ca să poată pipăi
câteva minute o bucată de mătase neagră mucegăită, pe care un coleg o păstrează într-o
cutie, îi dăruiește acestuia bani și timbre. Rămâne ore întregi singur într-o odaie din casa
bunicului și contemplă vrăjit obiectele vechi și disparate, depozitate acolo, o pâlnie de
gramofon sau niște stampe spălăcite. în schimb, când e trimis la culcare, cutele cearșafului,
văgăunile așternutului îl neliniștesc și încearcă să se apere de amenințarea lor cu o lanternă
ascunsă sub plapumă. Această agresivitate a spațiilor și obiectelor revine în nenumărate din
constatările sale anxioase. Lucrurile își trădează o „răutate” a lor personală. Când îl prind în
cursa pe care i-au întins-o, ele iau brusc o înfățișare insolită, le cuprinde o adevărată
frenezie a libertății, adică devin independente unele fată de altele. în odaie se transmite o
exaltare anarhică insuportabilă. Autorul încearcă să exorcizeze forțele malefice din juru-i.
sfidându-le sau adulându-le josnic. Plecând de acasă, are grijă să se întoarcă pe urma pașilor
săi spre a nu descrie în mers un cerc, care să închidă clădiri și copaci. Se complace într-o
atmosferă de artificialitate, colindă bâlciurile și panopticum-urile, simțindu-se bine printre
figuri și gesturi împietrite, sau la cinematograf, pentru că-l înconjoară întunericul, și viața se
desfășoară ireală, pe pânză, fără să-l mai includă. Originalitatea unei asemenea confesiuni și
puterea ei de a transmite o tulburare adâncă, rezultă - cum spuneam - dintr-o instalare în
nefericire. Blecher își acceptă cu o dureroasă resemnare condiția tragică existențială și,
practic, irealitatea devine lumea lui „imediată”. Geo Bogza, care ani de zile a căutat, printr-o
devoțiune totală, să-i insufle viață supliciatului său prieten, relatează că acesta i-a declarat o
dată: „Nu e nici o ispravă să suferi”. Afirmația o făcea țintuit în pat, când calvarul lui se
apropia inexorabil de punctul final. „De mii de ani - adăugase Blecher -, oamenii se complac
în suferință, se compătimesc și se plâng unii pe alții pentru suferința lor. Aș vrea să le pot
distruge această iluzie. Să nu mai creadă că dacă suferă e cine știe ce de capul lor” (Geo
Bogza, După moartea lui Blecher, Azi an. VII, nr. 31/1938). O asemenea răsturnare completă
de optică ne strecoară sentimentul impreciziei și șubrezeniei hotarului dintre viața obișnuită
și neființă. Autorul își imaginează o realitate înconjurătoare structurată invers. Tot ce este
scobit ar putea deveni plin, actualele reliefuri, viduri. într-o astfel de lume, îi place să-și
închipuie Blecher, „oamenii n-ar mai fi fost niște excrescențe multicolore și cărnoase, pline
de organe complicate și putrescibile, ci niște goluri pure, plutind, ca niște bule de aer prin
apă, prin materia, caldă și moale a universului plin”. Era - mărturisește el - „senzația intimă
și dureroasă pe care o resimțeam adesea în adolescență, când, de-a lungul vagabondajelor
fără sfârșit, mă trezeam subit în mijlocul unor izolări teribile, ca și cum oamenii și casele în
jurul meu s-ar fi încleiat dintr-o dată în pasta compactă și uniformă a unei unice materii, în
care eu existam doar ca un simplu vid ce se deplasează de ici-colo, fără rost”. Condus de
impulsuri asemănătoare, urmărește o femeie necunoscută, se oprește în grădinița din fața
locuinței unde ea a intrat și ia o poziție rigidă de statuie, îngenunchind cu mâna la inimă și
rămânând așa nemișcat până se lasă seara.
Altă dată, încearcă gustul cufundării în noroi. Toate aceste acte șochează prin
insolitul lor, dar din supunerea obscură, tristă, cu care sunt executate, se degajă o senzație
morală de nesiguranță. Datele fixe ale universului încep să se clatine, un vânt de absurditate
și disperare răvășește contururile ființelor și lucrurilor.
Puterea lui Blecher de a ne face să pătrundem cu el într-o „irealitate imediată” vine
din arta descripției minuțioase a banalului, până când observația concentrată insistentă,
străpungătoare, îi împrumută o transparență derutantă. Termenul c echivalent cu ceea ce se
înțelege prin realismul fantastic al universului kafkian. Și la Blecher, ca la Bruno Schulz,
întâlnim preferința pentru lucrurile devalorizate și comune, din care se încheagă lumea
straniului și reificării: flori de hârtie, statuete grosolane de ipsos, ilustrate de bâlci, inele
țigănești, pâlnii de gramofoane stricate, scuipători de tinichea, coroane mortuare: „Am avut
întotdeauna o atracție bizară pentru afublările feminine și pentru obiectele artificiale ieftin
ornamentate…”. „Mă impresionează […] tot ce este imitat” - scrie Blecher, pe care-l vrăjeau
figurile de ceară din iarmaroacele mizere (Bruno Schulz a scris un „tratat despre
manechine”!). Aceste simulacre degradate ale naturii sunt aduse necontenit sub o lumină
intensă, violentă, chemată să le izoleze și le dezvăluie o existență secretă, neliniștitoare:
„Personajele de ceară - notează el - erau singurul lucru autentic din lume; ele singure
falsificau viața în mod ostentativ, făcând parte, prin imobilitatea lor stranie și artificială, din
aerul adevărat al lumii. Uniforma ciuruită de gloanțe și pătată de sânge a vreunui arhiduce
austriac, cu figura galbenă și tristă, era infinit mai tragică decât orice moarte adevărată. într-
o ladă de cristal zăcea o femeie îmbrăcată în dantele negre, cu fața lucioasă și palidă. Un
trandafir uluitor de roșu stătea fixat între sâni, iar peruca blondă la marginea frunții începea
să se dezlipească, în timp ce în nări palpita culoarea roză a fardului, și ochii albaștri, limpezi
ca sticla, mă priveau imobil”.
Pe Blecher îl cheamă, cu o atracție însoțită de spaimă, excavațiile întunecate ale
solului, peșterile, golurile viscerale umede și negre. De acest magnetism maladiv sunt
încărcate pornirile sale erotice. în mod inconștient, tot ce ni se spune trădează o frică
paralizantă de lume și o obscură dorință de întoarcere înapoi, într-o stare prenatală.
Asociată soartei scriitorului, confesiunea lui supralucidă capătă o forță răscolitoare și ne
urmărește cu chinuitorul ei presentiment.
În Inimi cicatrizate, drama declanșându-se, se obiectivează. Emanuel află că e atins
de morbul lui Pot și pleacă la Berk, o localitate unde se tratează tuberculoza osoasă. Aici,
bolnavii trăiesc în corsete de ghips, deplasându-se cu ajutorul unor trăsurici speciale. Ca
Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, romanul e o reconstituire a acestei existențe la marginea
vieții. Toată mizeria fiziologică și morală din jur apare notată cu o cruzime pe care n-o mai
intimidează nici o formă de pudoare. Cărții îi lipsește subtextul simbolic al Muntelui vrăjit; ea
rămâne un jurnal clinic, relatat la persoana a treia, și stârnește interes prin fioroasa
sinceritate cu care transcrie această tragică experiență omenească.
Conștiința că ai o vertebră mâncată, o pungă de puroi la șold, că trebuie să te înveți a
îndeplini toate actele vitale rămânând închis într-o carapace inertă și că, sub ea, o murdărie
umilitoare îți acoperă pielea, schimbă radical raporturile individului cu lumea
înconjurătoare. Aceeași adaptare a corpului și sufletului la o existență condamnată e
urmărită și în Vizuina luminată, cu o necruțătoare stăruință analitică și interiorizare
dezabuzată. Mihail Sebastian avea dreptate scriind: „Drama este mai departe de masa de
operație, dincolo de ceea ce se cheamă «patul de suferință», în tortura morală a singurătății
și în spectacolul pustiu al vieții, privită de cineva care a fost scos din ea”. Inimile cicatrizate
sunt simbolul țesuturilor „insensibile la frig […], la cald […] și la durere…”, al existenței
supuse neutralizării complete. Cu această însușire de martor extramundan, M. Blecher își
plimbă privirile peste oameni și lucruri, întocmindu-și jurnalul halucinant.