România postbelică.

Stalinism, național-comunism și disidență

anticomunistă. Construcția democrației postdecembriste
A. Perioada stalinismului românesc (1948-1965)
1. Cauzele instaurării comunismului
La 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu este înlăturat de către regele Mihai, ajutat de
principalele partide politice: PNL, PNȚ, PSD și PCR. În viziunea clasei politice românești,
evenimentele de la 23 august, prin care România ieșea din războiul împotriva Națiunilor Unite, ar fi
trebuit să însemne revenirea la democrație. Însă, revenirea la democrație a fost brutal întreruptă de
instalarea regimului comunist, cauzele fiind multiple.
- în primul rând, Armata Roșie, în contextul operațiunilor militare din cadrul celui de Al Doilea
Război Mondial, ocupase România și devenise sprijinul Partidului Comunist Român, care până
atunci fusese o forță politică periferică (avea 1000 membri în 1944).
- o alta cauză care a permis instalarea comunismului a fost înțelegerile secrete dintre Marea Britanie,
URSS, SUA: Acordul de procentaj de la Moscova (9 oct. 1944), dintre W. Churchill si I.V.Stalin;
Înțelegerea de la Yalta (feb. 1945), dintre W.Churchill, I. V. Stalin, F.D. Roosevelt.
2. Acțiuni de acaparare a puterii
Stalin avea două instrumente cu ajutorul cărora va declanșa comunizarea României:
- Partidul Comunist Român, un partid politic minuscul toată perioada interbelică;
- un acord cu puterile occidentale, care-i dădea mână liberă în răsăritul Europei.
Acapararea puterii de către comuniști a fost extrem de rapidă (1944-1947). Într-o primă
etapă, ei și-au sporit prezența în structurile de guvernare. Dacă la 23 august 1944, în primul guvern
Sănătescu, comuniștii aveau un singur reprezentant, Lucrețiu Pătrășcanu (ministrul justiției), în scurt
timp numărul membrilor PCR va crește în cel de-al doilea guvern Sănătescu și Rădescu. În cele din
urmă, la 6 martie 1945, regele Mihai a fost nevoit să numească guvernul Petru Groza format în
totalitate de comuniști, la presiunea lui Andrei Vîșinski, trimisul lui Stalin. În consecință, URSS-ul
va accepta revenirea NV Transilvaniei la România. O prima măsură luată de guvernul Groza a fost
realizarea reformei agrare, prin care se urmărea atragerea țărănimii. Regele Mihai va protesta prin
declanșarea grevei regale, sperând astfel să atragă atenția Occidentului. Acțiunea nu va avea succes
deoarece guvernul va refuza să demisioneze. În cele din urmă, la presiunea statelor occidentale,
guvernul Groza va accepta intrarea în componența sa a doi reprezentanți ai partidelor istorice: PNL,
PNȚ.
 După includerea acestor doi membri (Mihail Romniceanu și Emil Hațieganu), guvernul
Groza va fi recunoscut și de către puterile occidentale.
A urmat falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, când comuniștii și aliații lor din
Blocul Partidelor Democratice au manevrat rezultatul alegerilor în favoarea lor, deși PNȚ era
adevăratul câștigător al scrutinului. După acest moment, PCR a trecut la eliminarea partidelor
politice. În iulie 1947, are loc înscenarea de la Tămădău, în urma căreia PNȚ a fost scos în afara
legii și liderii acestui partid au fost arestați. În august 1947, PNL s-a autodizolvat: liderii celor două
partide politice, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, au fost condamnați la închisoare pe viață, sfârșind
închiși la Sighetul Marmației. Celălalt lider al PNȚ, Ion Mihalache, a fost și el condamnat la
închisoare pe viață, murind în penitenciarul de la Râmnicu Sărat.
Ultimul obstacol în calea comunizării țării a rămas monarhia. Regele Mihai, amenințat de
către Petru Groza cu uciderea a 1100 de tineri, majoritatea studenți, se vede nevoit să abdice la 30
decembrie 1947. În aceeași zi, monarhia era desființată și se va proclama RPR.
3. Stalinismul românesc. Caracteristici. Consolidare
a. Apariția partidul unic
O primă etapă în procesul de stalinizare a fost apariția partidului unic și anume apariția
Partidului Muncitoresc Român în februarie 1948, prin fuziunea Partidului Comunist Român cu
Partidul Social Democrat. Conducătorul acestui partid era Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel care a
condus România în perioada 1948-1965. El a instaurat, cu sprijinul sovieticilor, un regim politic
stalinist, caracterizat la început prin obediența totală față de Moscova. Imediat după preluarea
puterii, Dej va acționa pentru eliminarea din partid a posibililor competitori. Prima victimă a
constituit-o, în 1946, Ștefan Foriș, fostul lider al partidului. Următoarea victimă a fost Lucrețiu
Pătrășcanu, arestat în 1948, judecat, condamnat și executat la moarte în 1954.
În anul 1952, este înlăturată linia moscovită din partid, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari
Georgescu. Baza juridică a noului regim a fost consfințită de constituțiile din 13 aprilie 1948 și
24 septembrie 1952, care acordau PMR rolul de forță conducătoare a întregii societăți, desființau
pluralismul politic și principiul separării puterii în stat.
b. Naționalizarea mijloacelor de producție
Un impact deosebit asupra societății l-au avut acțiunile inițiate de regimul comunist în plan
economic. Astfel, la 11 iunie 1948, s-a trecut la naționalizarea principalelor mijloace de producție
(întreprinderi bancare, industriale, de minerit și transporturi), măsură ce duce la desființarea
proprietății private și la dezvoltarea economiei pe bază de planuri cincinale și centralism economic
(primul plan cincinal 1951-1955). În fapt, a fost o confiscare a proprietății deoarece nu s-a acordat
niciun fel de despăgubire. Totodată, iau naștere societăți mixte sovieto-române numite „sovromuri”,
prin care URSS controla economia României.
Considerată o problemă esențială, comuniștii au impus industrializarea forțată cu accent pe
industria grea, fără a ține seama de indicatorii economici, ceea ce a dus la eșec.
c. Colectivizarea
Una dintre cele mai dure măsuri, prin conținutul și prin modul în care a fost aplicată, dar și
prin consecințele ei, a fost colectivizarea. Aceasta s-a realizat dupa model sovietic, decizia fiind
adoptată în Plenara PMR din 3-5 martie 1949. Colectivizarea a însemnat forțarea țărănimii să-și
cedeze proprietatea individuală în favoarea celei colective controlate de stat. Au apărut astfel
Gospodăriile Agricole Colective (GAC) și Stațiunile Mașini Tractoare (SMT). În majoritatea
cazurilor, colectivitatea s-a făcut pe cale violentă, măsurile represive fiind îndreptate în special
împotriva țăranilor înstăriți (chiaburi). După declarațiile oficiale, 80000 țărani au fost arestați
deoarece se opuseseră acțiunilor de colectivizare. La 27 aprilie 1962, Dej anunță încheierea
procesului de colectivizare.
d. Represiunea politică
Una dintre caracteristicile regimului stalinist a fost represiunea politică. Principalele forme
de manifestare a acesteia erau arestarea celor considerați ”dușmani ai poporului”, exterminarea
deținuților prin muncă, deportarea populației (din Banat în Bărăgan în 1951), sistemul de teroare și
crimă din închisori (Gherla, Aiud, Sighet), totul culminând cu fenomenul Pitești, care consta în
dezumanizarea individului și transformarea victimii în călău, experiment unic în sistemul represiv
comunist.
Direct responsabile cu represiunea politică erau securitatea și miliția, create în perioada
anilor 1948-1949, conduse la început de agenți sovietici, cum ar fi Gheorghe Pintilie (Timofei
Bodnarenko zis și Pantiușa), Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg) și Vladimir Mazuru.
f. Revoluția culturală
Paralel cu modificările în toate structurile statului (economic, societate politică), a fost
declanșată și o revoluție culturală. Politica PMR viza formarea omului nou, de tip sovietic (homo
sovieticus) și tot ce era național era blamat. Noua direcție în cultura română a fost impusă prin forță.
Legăturile intelectualilor cu Occidentul au fost complet întrerupte, Academia Română a fost
desființată în iunie 1948 și înlocuită cu una nouă. Mari personalități culturale și artistice ale
României, precum Lucian Blaga, Constantin Rădulescu Motru și Simion Mehedinți, au fost excluse.
Organizarea învățământului s-a făcut după model sovietic, prin legea din august 1948. A fost
interzisă predarea religiei în școli, limba rusă a devenit obligatorie, istoria României a fost rescrisă
de Mihai Roller, care a pus accent pe rolul slavilor. S-a introdus o cenzură strictă, peste 8000 de
titluri fiind interzise, printre autori găsindu-se Eminescu, Rebreanu, Cantemir. În locul valorilor
naționale, a fost impus proletcultismul – cultura proletară, scriitorii fiind chemați să scrie în spiritul
realismului socialist, să reflecte chipul muncitorului din uzine, dar și al țăranului colectivist.
B. Perioada național- comunismului (1965-1989)
1. Instaurarea regimului Ceaușescu
La moartea lui Dej, în 1965, secretar general al partidului a devenit Nicolae Ceaușescu.
Prima etapă a regimului său, 1965-1971, s-a caracterizat prin continuarea procesului de destalinizare
început de Dej. În august 1965, a fost adoptată o nouă constituție, titulatura statului devenind
Republica Socialistă România, iar Partidul Muncitoresc Român a devenit Partidul Comunist Român.
Prin reforma administrativă, din februarie 1968, s-a revenit la organizarea pe județe,
renunțându-se la raioanele de inspirație sovietică. În același an, au fost criticate abuzurile și
ilegalitățile din timpul lui Dej, fiind reabilitați liderii comuniști Ștefan Floriș și Lucrețiu Pătrășcanu.
S-a realizat, astfel, o liberalizare a vieții economice și culturale și o creștere a nivelului de trai.
Pe plan extern, a continuat distanțarea față de Moscova, România stabilind relații cu statele
occidentale și refuzând să intervină, alături de trupele pactului de la Varșovia, la invadarea
Cehoslovaciei în 1968. Mai mult, Ceaușescu a criticat invazia, considerând-o o eroare gravă a
URSS. Momentul 1968 l-a făcut pe Ceaușescu un erou în fața Occidentului.
2. Național comunismul. Caracteristici. Consolidare. Declin.
a. Consolidarea puterii lui Nicolae Ceaușescu
Încă din perioada liberalizării interne și a redeschiderii spre Occident, pozând ca un campion
al libertății și dreptății, Ceaușescu consolidează puterea, cumulând cele mai importante funcții din
stat și partid. În anul 1967, Ceaușescu devine președintele Consiliului de Stat, iar în anul următor
ajunge să controleze și Consiliul Apărării. La 28 aprilie 1974, Ceaușescu era ales în funcția nou
creată de președinte al RSR. Practic, din 1974, Ceușescu deținea controlul asupra partidului și
asupra statului. În același an, Elena Ceaușescu a fost aleasă în Comitetul politic executiv, devenind a
doua persoană din stat. Din acest moment, se poate vorbi de așa zisul socialism dinastic, mai ales că
frații lui Ceaușescu și copiii acestora au primit funcții înalte de stat. Paralel cu procesul de
consolidare a puterii, Ceaușescu i-a înlăturat pe vechii colaboratori ai lui Dej.
b. Revoluția culturală
Cursul liberalizării interne este întrerupt în 1971, când, în urma vizitelor din China și Coreea
de Nord, Ceaușescu lansează documentul ”Tezele din iulie”, prin care se declanșa revoluția
culturală. Faptul a însemnat promovarea cultului personalităţii sale, mai târziu şi al soţiei, Elena
Ceauşescu, ideologizarea culturii (aceasta trebuia să reflecteze realizările regimului), revenirea, în
toate domeniile, la un centralism excesiv. În anul 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al P.C.R., a
fost adoptat „Programul partidului”, ce viza făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi
înaintarea României spre comunism. Tot acum, era formulat un cod alcătuit din norme şi principii
pentru făurirea „omului nou”, în fapt urmărindu-se transformarea cetăţenilor în executanţi fideli ai
politicii partidului, orice opoziţie putând fi considerată ostilă intereselor generale ale naţiunii. Pe
aceeaşi linie, în 1976, s-au elaborat planurile de activitate pentru dezvoltarea conştiinţei socialiste a
maselor. „Epoca Nicolae Ceauşescu” se contura în acest timp, atingând apogeul în anii ‛80. Ea a
reprezentat monopolizarea puterii de către cuplul prezidenţial şi punerea tuturor mijloacelor de
propagandă în mâinile conducătorului, executarea cu servilism a tuturor indicaţiilor, chiar dacă
unele erau aberante. Aparatul de partid şi-a stabilit ca obiectiv principal idolatrizarea celor doi.
Academia de partid „Ştefan Gheorghiu” a devenit simbolul acestei politici. Ea tindea să acapareze,
după 1974, domenii care, în mod normal, ar fi aparţinut învăţământului universitar tradiţional:
sociologia, ştiinţele politice, jurnalismul au fost monopolizate de această instituţie.
Un aspect al revoluţiei culturale a fost înregimentarea politică de la vârstele cele mai fragede.
Astfel, copiii din grădiniţe erau cuprinşi într-o organizaţie politică specifică, numită „Şoimii
Patriei”, prin care erau educaţi în spiritul devotamentului faţă de partid şi față de conducătorul
acestuia. De la vârsta de şapte ani, elevii deveneau, fără excepţie, membri ai Organizaţiei
Pionierilor, care urmărea aceleaşi scopuri de manipulare şi control. Costumele obligatorii ale
organizaţiilor de copii indicau, de asemenea, tendinţa de anihilare a personalităţii şi uniformizare a
membrilor societăţii. La 14 ani, pionierii treceau într-o noua etapă socială şi politică, devenind
membri ai Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C), pregătindu-se pentru a deveni „oamenii noi” pe
care regimul dorea să-i creeze. După vârsta de 18 ani, adulţii puteau fi membri ai P.C.R. sau, în
funcţie de locul de muncă, erau încadraţi în organizaţiile sindicale aflate, de asemenea, sub controlul
partidului.
Minirevoluţia culturală a avut, însă, efect invers, determinându-i pe mulţi dintre intelectualii
străluciţi din România să emigreze, alţii, resemnaţi, s-au retras într-o emigraţie internă, refuzând să
ia parte la paradele oficiale. Această etapă coincide şi cu apariţia disidenţei române, reprezentată de
Paul Goma, Dorin Tudoran, Mihai Botez şi alţii.
Cu cât situaţia generală a ţării se degrada, cu atât mai mult cultul personalităţii se accentua,
fapt ce genera o puternică stare de nemulţumire în rândul populaţiei. Între conducerea de partid şi
poporul român se crease o prăpastie, propaganda agresivă ducea la rezultate inverse, cetăţenii dorind
să scape de un regim pe care-l receptau ca pe un coşmar. Această stare de spirit va genera izbucnirea
din decembrie 1989.
c. Industrializarea forțată
Ceaușescu a continuat procesul de industrializare forțată. Autoritățile au investit în trei
domenii considerate prioritare :
-industria grea: siderurgie, construcție de mașini;
-infrastructură: Canalul Dunăre-Marea Neagră, Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari, Metroul
bucureștean, Transfăgărășanul;
-proiecte cu caracter mai mult propagandistic decât economic: Canalul Dunăre-București și
transformarea capitalei în port la Dunăre; Centrul Civic al Bucureștiului și Casa Poporului.
Pe termen lung, industrializarea forțată s-a dovedit o politică falimentară, care a provocat
specializarea industrială a unor regiuni întregi fără a oferi alternative (valea Jiului). O altă consecință
a politicii de industrializare a fost creșterea datoriei externe de la 3,6 miliarde dolari în 1977, la 11
miliarde dolari în 1983.
d. Rambursarea datoriei externe
În acest moment, Ceaușescu a decis rambursarea datoriei externe prin limitarea importului și
sporirea exportului. Principala consecință a fost declanșarea unei crize alimentare. Produsele de
primă necesitate au dispărut de pe piață, din anul 1983 se generalizează raţionalizarea alimentelor de
bază (pâine, lapte, ulei etc.) prin reintroducerea cartelelor alimentare, ce fuseseră desfiinţate din
1954. A urmat energia electrică, iar în 1984 partidul a introdus un „program de alimentaţie
raţională”, considerat singura soluţie pentru depăşirea crizei alimentare. În martie 1989, Ceaușescu
anunța sfârșitul plății datoriei externe, însă criza economică devenise acută în toate sectoarele
economice. Această scădere dramatică a nivelului de trai a dus la revoluția din 1989.
e. Lumea satelor
În aceeaşi gravă criză se afla şi agricultura. Lipsită de forţă de muncă (ani de zile canalizată
spre oraşele industrializate), insuficient mecanizată, producea doar atât cât puteau strânge elevii,
soldaţii şi funcţionarii publici. Deşi statisticile oficiale vorbeau de rate înalte de creştere şi recolte
record, producţia reală pare să se fi situat mult sub cifrele raportate. Mai mult, în 1988, partidul
lansa un amplu program de „sistematizare rurală”, prin care se anunţa reducerea, în fapt demolarea,
a 5000-6000 de sate din totalul de circa 13000. Această iniţiativă a generat reacţii negative în rândul
cetăţenilor români, cât şi al mass-mediei europene. „Operation Villages Roumains”- o mişcare
europeană de salvare a satelor româneşti de la distrugere - a recomandat adoptarea localităţilor
noastre rurale de satele din țările occidentale (Belgia, Franţa, Elveţia, Marea Britanie),
înregistrându-se sute de propuneri de adopţie.
Scăderea dramatică a nivelului de trai al populaţiei demonstra eşecul economic al regimului
comunist. La aceasta se adăuga încălcarea sistematică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
consecinţa fiind revoltele muncitorilor din Valea Jiului (1977), Braşov (1987), totul culminând cu
revoluţia din decembrie 1989 şi căderea regimului comunist.
f. Planificarea familială
În anul 1966, România era pe ultimul loc în Europa în ceea ce privește natalitatea, aceasta
fiind de 14 nou născuți la mia de locuitori. Pentru a forța creșterea populației, în toamna anului
1966, se interzice avortul pentru femeile având mai puţin de patru copii şi mai puţin de 45 de ani.
Întreruperea sarcinii era pedepsită cu închisoarea pentru femei, pentru personalul care făcea operația
și pentru tatăl care se făcea vinovat de omisiunea de denunț.
Celibatarii și cuplurile fără copii erau obligate să plătească taxe suplimentare. Această
măsură a fost urmată de dublarea nr. de nou născuți (28/1000 locuitori). Cum contraceptivele nu se
găseau, măsurile de educaţie sexuală erau primitive, singura soluţie era să se recurgă la avortul
ilegal. Consecinţele au fost dramatice: circa 11000 de femei au murit, mii de copii nedoriţi. Mai
mult, în 1983, natalitatea era de 14 nou-născuţi la mia de locuitori, adică exact la nivelul din 1966,
ceea ce însemna falimentul acestor măsuri. România se afla pe locul întâi în lume în privinţa
mortalităţii infantile, astfel încât autorităţile au luat decizia ca actele de naştere ale copiilor să nu fie
eliberate mai devreme de o lună de la naştere, pentru a diminua numărul statistic al deceselor la
nou-născuţi.
C. Represiune politică și rezistență anticomunistă
1. În timpul lui Dej (1948-1965)
a. Forme de represiune
Pentru a transfoma radical societatea românească, comuniştii au creat instrumentele necesare
impunerii măsurilor preconizate, prin înfiinţarea, la 30 august 1948, a Direcţiei Generale a
Securităţii Poporului, pe scurt Securitatea, care era poliţia politică a regimului. La începuturile ei,
Securitatea a fost condusă de agenţi sovietici, precum Pantelimon Bodnarenko (cu numele românizat
Gheorghe Pintilie), ajutat de Boris Grunberg (cu numele românizat Alexandru Nicolschi). Un rol
important, mai ales în cazul ţăranilor care se opuneau colectivizării, l-a avut şi Miliţia, înfiinţată în
1949. Sistemul detenţionar a fost organizat în funcţie de numărul şi calitatea celor închişi. Astfel, au
existat închisori de tranzit (Jilava), dedicate elitei ţării (Sighet), pentru femei (Miercurea Ciuc),
studenţi (Piteşti).
În numele aşa-zisei „ascuţiri a luptei de clasă”, sub acuzaţia de „uneltire contra intereselor
statului”, au fost încălcate brutal drepturile şi libertăţile elementare ale oamenilor.
Un val de teroare a fost iniţiat între 1948-1952, prima vizată fiind elita vieţii politice şi
culturale interbelice. Au fost înscenate numeroase procese politice, în urma cărora au fost
condamnaţi la ani grei de detenţie lideri politici, precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe
Brătianu, iar cunoscuţi oameni de cultură, precum Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Simion Mehedinţi,
au fost marginalizaţi şi au sfârşit în mizerie.
O altă formă de represiune a fost deportarea: mai întâi, între ianuarie-februarie 1945, a
saşilor, deoarece erau de origine germană, şi, deci, consideraţi inamici. Ulterior, în 1951, pe fondul
conflictului dintre URSS şi Iugoslavia, un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane,
din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-
Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români,
germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii, inclusiv
femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia
Bărăganului. După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe
câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul
fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și
toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi..
Pentru „construirea socialismului”, regimul a decis folosirea deţinuţilor la muncă forţată la
Canalul Dunăre-Marea Neagră şi în Delta Dunării. În acea perioadă, arestările se făceau în funcţie
de numărul deţinuţilor necesari pentru finalizarea unor anumite lucrări. Condiţiile de viaţă de la
Canal şi din Delta Dunării au fost dintre cele mai dure, astfel încât numărul deceselor a fost de
ordinul miilor. De asemenea, în condiţii extrem de grele au lucrat şi deţinuţii aduşi la minele de
plumb de la Baia Sprie, Cavnic.
Rămas în istorie sub formula „reeducarea prin tortură”, la închisoarea Piteşti s-a petrecut
unul dintre cele mai inumane experimente din România comunistă. Aici s-a realizat un experiment
inedit: reeducarea deţinuţilor prin punerea torţionarului în aceeaşi celulă cu cel torturat, acesta
nemaiavând nicio o clipă de odihnă (metoda torturii neîncetate). Esenţa „fenomenului Piteşti”, iniţiat
de Alexandru Nicolschi, a constat în transformarea victimei în călău, torturarea unui deţinut de către
alt deţinut şi dezumanizarea individului.
b. Forme de rezistenţă în timpul lui Dej
Măsurile luate pentru transformarea radicală a societăţii româneşti conform propriei
ideologii au întâmpinat de la început rezistenţa populaţiei româneşti.
Astfel, o primă formă de rezistenţă o întâlnim în cadrul procesului de colectivizare a
agriculturii, care a generat rezistenţa tărănimii, fapt ce a dus, conform propriilor mărturii ale lui Dej,
la arestarea şi judecarea a peste 80000 de ţărani. De altfel, pentru impunerea proprietăţii colective,
statul a apelat masiv la armată şi celelalte instituţii de represiune, Securitatea şi Miliţia.
O formă originală de luptă împotriva sistemului comunist au fost grupările de partizani din
zonele de munte. Rezistenţa armată anticomunistă s-a manifestat între anii 1944-1961, însă cu
maximă intensitate până la începutul anilor 1950. Începută ca o luptă contra ocupaţiei sovietice,
rezistenţa s-a transformat repede şi a continuat, mai bine de un deceniu şi jumătate, ca o luptă
împotriva regimului comunist de la Bucureşti. Între numeroasele grupuri de partizani, se remarcă
Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui, Mişcarea Naţională de Rezistenţă, cele conduse de
Gheorghe Arsenescu, fraţii Arnăuţoiu şi Ion Gavrilă-Ogoranu din Munţii Făgăraş. Alcătuite în
medie din 10-40 de persoane, aceste grupări cuprindeau foşti ofiţeri din armată, legionari, foşti
membri ai PNŢ şi PNL, ţărani şi intelectuali. Toate aceste grupări au fost sprijinite de locuitorii din
zonele în care acţionau, cu alimente, îmbrăcăminte şi adăpost. Ei sperau că va izbucni un război
între Uniunea Sovietică, pe de o parte, şi SUA şi Marea Britanie, pe de altă parte, care va avea ca
rezultat eliberarea României. Ideea că „vin americanii” anima o bună parte a poporului român, aflat
sub ocupaţie sovietică. Etichetaţi de propaganda oficială drept „bandiţi”, „duşmani ai poporului”,
partizanii au avut de înfruntat acţiunile masive ale Securităţii şi Miliţiei, astfel încât ultimele grupuri
au fost lichidate în 1957-1958, iar ultimii partizani izolaţi au fost anihilaţi la începutul anilor 60.
Un rol important în rezistenţa anticomunistă l-au avut şi românii din exil. Refugiaţi în
Occident, aceştia s-au constituit în diferite asociaţii, precum Comitetul Naţional Român, Liga
Românilor Liberi, desfăşurând o vie campanie împotriva regimului comunist, cerând revenirea la o
societate democratică, atrăgând atenţia factorilor politici occidentali asupra încălcării sistematice a
drepturilor omului în România, abuzurilor regimului de la Bucureşti, iar prin intermediul posturilor
de radio Europa Liberă, BBC, Vocea Americii, au informat corect pe cetăţenii români asupra
evenimentelor din propria ţară sau din lume, în condiţiile în care accesul la informaţii era atent
controlat de regim. În această acţiune s-au remarcat fostul prim-ministru Nicolae Rădescu, foştii
miniştri de externe Grigore Gafencu şi Constantin Vişoianu.
O altă formă de opoziţie au reprezentat-o mişcările studenţeşti din 1956 de la Cluj, Timişoara
şi Bucureşti, în contextul izbucnirii revoluţiei anticomuniste din Ungaria. Cea mai mare şi mai
coerentă adunare de protest a fost cea de la Timişoara, în 30 octombrie 1956, unde au participat
circa 3000 de persoane. Din păcate, populaţia nu s-a solidarizat nicăieri cu studenţii protestatari, nici
măcar studenţii din alte centre universitare, în parte din lipsa informaţiilor, dar şi din cauza fricii
care pusese în bună măsură stăpânire pe societatea românească. Represiunea a fost dură, numeroşi
studenţi fiind exmatriculaţi, arestaţi, condamnaţi.
2. În timpul lui Ceauşescu (1965-1989)
a. Forme de represiune
Preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu în 1965, precum şi eforturile sale de a
îmbunătăţi imaginea României pe plan internaţional au implicat şi renunţarea la măsurile de teroare
din timpul lui Dej, neajungându-se la excesele acestei perioade. Mai mult, în 1968, el a denunţat
anumite abuzuri şi crime comise de Securitate, însă fără ca niciun vinovat să fie pedepsit. Principala
consecinţă a fost numai înlăturarea unor lideri apropiaţi lui Dej, precum Alexandru Drăghici, care se
aflase la conducerea Ministerului de Interne şi coordonase multe dintre acţiunile Securităţii şi
Miliţiei. Faptul nu a însemnat renunţarea la controlul asupra societăţii, la anihilarea oricărei opoziţii,
Securitatea concentrându-şi activitatea mai mult pe crearea unei vaste reţele de informatori, infiltraţi
în toate instituţiile statului, ascultarea telefoanelor, instalarea de microfoane în casele celor bănuiţi
că au o atitudine critică la adresa regimului, internarea în azile psihiatrice, condamnarea opozanţilor
politici sub infracţiuni de drept comun etc. În pofida pretinsei legalităţi, practicile violente ale
Securităţii au continuat şi în perioada 1965-1989 (asasinarea inginerului Gheorghe Ursu, atentatul
comandat împotriva postului Europa Liberă, atacurile împotriva opozanţilor din exil,, Monica
Lovinescu, Emil Georgescu), fără să egaleze, însă, excesele perioadei anterioare.
b. Forme de rezistenţă
Scăderea dramatică a nivelului de trai, raţionalizările, lipsa alimentelor de bază, accentuarea
cultului personalităţii, fixarea unor norme de muncă dificile au determinat revolta muncitorilor, în
pofida faptului că, peste tot în lume, partidele comuniste se pretindeau reprezentantele acestora. În
România, se remarcă două acţiuni de protest ale muncitorilor: cea din august 1977, a minerilor din
Valea Jiului, însă cel mai important protest s-a desfăşurat la Braşov, în 15 noiembrie 1987. Ieşirea în
stradă a muncitorilor de la Uzina „Steagul Roşu”, determinată de revendicări de ordin economic, a
atras sprijinul populaţiei braşovene. Mărşăluind pe străzile oraşului, peste 8000 de oameni au strigat
lozinci explicit anticomuniste, precum „Jos Ceauşescu!” şi „Jos dictatura!”.
În ambele cazuri, Securitatea a acţionat cu brutalitate: circa 4000 de mineri au fost obligaţi să
părăsească Valea Jiului, unii fiind arestaţi, condamnaţi, în vreme ce la Braşov 61 de muncitori au
fost judecaţi, condamnaţi şi deportaţi.
 O altă formă de rezistenţă a reprezentat-o constituirea unor sindicate libere ce s-au opus
înregimentării oficiale a muncitorilor din România. Astfel, în 1979, lua naştere Sindicatul Liber al
Oamenilor Muncii din România, ce a atras peste 2000 de membri, fiind însă desfiinţat în scurt timp
de intervenţia Securităţii. În iunie 1988, şase muncitori din Zărneşti au constituit un sindicat liber. O
voce critică a avut şi Vasile Paraschiv, un muncitor care a trecut de la convingeri comuniste la
anticomunism, dovedindu-se un personaj incomod, motiv pentru care a fost arestat, bătut şi internat
în spitalele de psihiatrie.
c. Disidenţa
c.1) Cauzele apariţiei
În prima etapă a regimului său (1965-1971), urmărind creşterea prestigiului personal,
Ceauşescu a continuat politica de distanţare faţă de Moscova, procesul de destalinizare, îmblânzind
sistemul poliţienesc, reabilitând victimele politice din vremea lui Dej. S-a realizat o uşoară
liberalizare a vieţii economice şi culturale, o îmbunătăţire a nivelului de trai. Astfel, a fost permisă
desfăşurarea unor activităţi private, deschiderea spre o nouă cultură cu accente româneşti, ce a
permis reeditarea unei mari părţi a operelor lui Eminescu, Caragiale, Eliade etc. Au fost iniţiate
Festivalul Internaţional „George Enescu”, Festivalul Internaţional „Cerbul de Aur”.
Însă, din 1971, inspirat de vizitele efectuate în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu a trecut
la aplicarea „revoluţiei culturale”, care s-a manifestat prin exacerbarea propagandei comuniste şi a
cultului personalităţii, punea capăt liberalizării regimului, încălcând sistematic drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului. Regimul său revenea la vechile practici staliniste, degenerând
spre o dictatură personală sau spre ceea ce s-a numit „socialism dinastic”.
Faţă de aceste abuzuri au luat atitudine unii oameni, acţiunile lor punând bazele disidenţei
anticomuniste care a fost reprezentată în special de categoria intelectualilor. Disidenţa a constituit o
opoziţie în interiorul sistemului comunist în vederea transformării acestuia, folosind orice mijloc,
mai ales juridic, precum invocarea prevederilor Constituţiei României, dar care nu se aplicau în
practică. De asemenea, speranţele lor erau legate şi de condiţiile destinderii relaţiilor internaţionale
şi a semnării, în 1975, a Acordului de la Helsinki, prin care statele semnatare, inclusiv România, se
angajau să respecte drepturile omului. Totodată, acordul permitea Occidentului să intervină în
apărarea celor ce protestau împotriva regimului comunist.
c.2) Disidenţa intelectualilor
Momentul fondator şi totodată cel mai important al disidenţei româneşti este considerată
mişcarea lui Paul Goma din 1977. În ianuarie 1977, când în Cehoslovacia s-a constituit mişcarea
disidentă Carta 77, Goma a trimis o scrisoare de solidaritate. După doar o lună, Goma i-a trimis o
scrisoare şi lui Nicolae Ceauşescu, în care îl invita să semneze împreună documentul programatic al
Cartei 77. De asemenea, Goma a adresat participanţilor la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare,
care se ţinea la Belgrad, în februarie 1977, o scrisoare deschisă, în care protesta împotriva opresiunii
şi a încălcării drepturilor omului în România. Ulterior, scrisoarea a fost semnată de mai mult de 200
de persoane, textele fiind trimise şi posturilor de radio occidentale. Arestat şi interogat de Securitate,
hărţuit după punerea în libertate, Goma a fost silit să emigreze, ceea ce a însemnat şi sfârşitul
mişcării sale. Abia în anii 80 au urmat diferite acte de protest (creaţii literare, memorii, scrisori
deschise), individual mai ales, ale unor intelectuali, precum Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Doina
Cornea, Mihai Botez. Ei au criticat regimul lui Ceauşescu şi au cerut reformarea sistemului şi
respectarea drepturilor omului. Majoritatea acestor intelectuali au fost nevoiţi să suporte represiunea
regimului, mai ales sub forma urmăririi permanente de către Securitate, a intimidării, discreditării şi
a impunerii domiciliului forţat. Puţini dintre ei au reuşit să emigreze.
O altă grupare disidentă, care a activat la sfârşitul anilor 70, a fost Comitetul Creştin Român
pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), iniţiată de pastorul baptist Pavel
Nicolescu. Această grupare milita pentru libertatea religioasă, având în vedere că regimul comunist
interzicea manifestările explicite ale credinţelor religioase. Pe aceeaşi linie, se înscriu şi predicile
părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, din 1979.
c.3) Disidenţa foştilor demnitari comunişti
Împotriva politicii lui Nicolae Ceauşescu au luat atitudine şi foşti demnitari ai partidului
comunist. Se remarcă protestul lui Constantin Pârvulescu împotriva realegerii lui Ceauşescu în
funcţia de secretar general al partidului, în timpul Congresului al XII-lea din 1979, şi „scrisoarea
celor şase” din 10 martie 1989, prin care atrăgeau atenţia asupra abuzurilor făcute de regimul
personal ceauşist.
c.4) Consecinţe
Deşi disidenţa românească nu a avut amploarea celor din Polonia sau Cehoslovacia, fiind
mai ales acţiuni individuale ce nu au reuşit să coaguleze segmente largi ale populaţiei, rolul său a
fost deosebit de important în sensibilizarea opiniei publice occidentale asupra încălcării drepturilor
în România. Astfel, în apărarea disidenţilor s-au implicat unele guverne occidentale (preşedinţii
americani Jimmy Carter şi Ronald Reagan au adus numeroase critici regimului Ceauşescu,
acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate fiind condiţionată de respectarea drepturilor omului),
organizaţii internaţionale (Radu Filipescu, arestat în 1983, a fost eliberat în 1986 la presiunea
Amnesty International; faţă de programul de distrugere a satelor româneşti s-a iniţiat „Operation
Villages Roumains”- o mişcare europeană de salvare a satelor româneşti de la distrugere - a
recomandat adoptarea localităţilor noastre rurale de satele din ţările occidentale (Belgia, Franţa,
Elveţia, Marea Britanie), înregistrându-se sute de propuneri de adopţie) şi nu în ultimul rând,
posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC.
Astfel, disidenţa românească a contribuit la izolarea regimului ceauşist în relaţiile
internaţionale, iar pe plan intern la stimularea nemulţumirilor populare, care au culminat cu
prăbuşirea regimului comunist în decembrie 1989.