Lacustră

de George Bacovia
De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând...
Sînt singur, și mă duce un gând
Spre locuințele lacustre.

Și parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbește-un val --
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-același vremuri mă găsesc...
Și simt cum de atâta ploaie
Pilonii grei se prăbușesc.

De-atâtea nopți aud plouând,

Tot tresărind, tot așteptând...
Sînt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.

Context Poet de o superioară conștiință estetică, Goerge Bacovia este creatorul lucid al
unui univers liric, văzut ca expresie netransfigurată a suferinței generate de viziunea
unui cosmos în dezagregare. Lirica lui e dominată de sentimentul universabilei oprimări
a umanului redus la manifestări ce trădează o extrem de dificilă desprindere de inerția
materiei anorganice care tinde să supună ființa până la anihilare. Originalitatea sa constă
în impunerea unui nou univers de inspirație, dar și în intensitatea obsesivă cu care
trăiește orice emoție. Volumele sale de versuri, “Plumb”, “Scântei galbene”, “Cu voi”,
“Comedii în fond”, “Stanțe burgheze”, reprezintă de fapt variațiuni pe aceleași teme
obsesive.
Poezia ”Lacustră” apare pentru prima dată în revista ,,Viața nouă” în 1903, iar
ulterior în volumul de debut, intitulat “Plumb”, în anul 1916 și aparține simbolismului,
axându-se pe dramatismul trăirilor eului liric (solitudine, angoasă, monotonie, nevroză),
dar și pe utilizarea unor tehnici specifice. Criticul literar Dumitru Micu afirma că
,,Bacovia este cel cel mai mare poet al ploii și ninsorii din literatura noastră”, iar lumea
creată de el este “un infern acvatic”.

Evidențierea Simbolismul este un curent literar-artistic care ia naștere în Franța, la sfârșitul

a două secolului al XIX-lea ca o reacție împotriva romantismului ,naturalismului și
trăsături parnasianismului, care susține ideea că fiecărui obiect din lumea încojurătoare îi
pentru corespunde un sentiment care poate fi explicat prin simboluri. Numele curentului este
încadrarea dat de scriitorul Jean Moréas, care în 1886 publică articolul-manifest ,,Le Symbolisme”,
într-un în suplimentul ziarului Le Figaro. În literatura română simbolismul a fost promovat și
curent literar teroretizat de Alexandru Macedonscki, prin cenaclul și revista literatorul,,Literatorul”,
dar și de Ovid Densușianu prin intermediul revistei Viața nouă.
O primă trăsătură specifică acestui curent literar este utilizarea simbolului, care
este un substituent care înlocuiește expresia directă și are la bază realizarea unor
corespondențe. Simbolul dominant al poeziei, este lacustra. O astfel de locuință, supusă
iminent prăbușirii prin putrezirea stâlpilor de susținere este una provizorie, singurătatea
fiind totală. Astfel acest simbol, semnifică în universul bacovian, o solitudine dorită, o
autoizolară completă, care va duce inevitabil la declinul spiritual al eului poetic. Apa și
 ploaia devin simboluri al dezintegrării materiei, în comparație cu semnificația pe care
Eminescu o acordă izvoarelor, lacurilor, considerându-le dătătoare de viață. Apa
bacoviană acționează încet, dezagregând spiritualitatea creatoare printr-o serie de
simboluri sugestive, cum ar fi: ploaia, malul, valul, scândurile ude. Refrenul ,,de-atâtea
nopți aud plouând” evidențiază motivul biblic al potopului, care semnifică purificarea
lumii, eul poetic aflându-se într-o stare de spleen față de lumea care îl înconjoară.
Muzicalitatea este o altă particularitate simbolistă, fiind înțeleasă ca senzație
interioară. Ea se realizează în acest text prin armonii verbale, pause, alitarații și
asonanțe, dar și prin laitmotive și refrene. Verbele le prezent (”aud”, ”mă duce”,
”dorm”, ”tresar”) semnifică moartea lentă, un sfârșit continuu, aproape chiar infinit,
situând eul poetic în atemporalitate. Utilizarea preponderentă a gerunziului verbelor
auditive ”plouând”, ”plângând”, dar și a aliterației, sugerează tristețea profundă,
disperarea și starea nevrotică care consitutie esența simțurilor eului liric, creionând
astfel o atmosferă apăsătoare, căreia îi corespunde un peisaj monoton, preoponderent
gri. Versurile ”de-atâtea nopți aud plouând/…/sînt singur și mă duce-un gând/ spre
locuințele lacustre” reprezintă refrenul operei, simbolizând continuitatea, chiar
monotonia, planul coșmarului interior și cel al realității exterioare prezentând aceleași
elemente triste, ducându-ne cu gândul la sfârșitul speranței sau chiar moarte.

Ilustrarea Tema poeziei reprezintă un nucleu al întregii operei bacoviene: dezagregare

temei prin cosmică și regresiune în haosul primordial amorf. Se mai prezintă și ideea de
două descompunere spirituală sub efectul ploii, evidențiându-se mitul biblic al potopului, dar
imagagini/ și alienarea ființei sub presiunea materiei copleșitoare. Versurile ilustrează și condiția
idei poetice nefericită a eului poetic într-o lume ostilă, folosindu-se diferite motive specific, cum ar
fi motivul singurătății, al nevrozei, al golului sufletesc.
O primă imagine semnificativă pentru distrugerea materiei este redată
auditiv prin personificarea ,,Aud materia plângând”, care atribuie ploii nu numai
semnificația de factor distrugător al universului, ci și de purtătoare a unei încărcături
afective, o tristețe cosmică. Eul bacovian percepe direct ploaia și plânsul ca pe niște
elemente atât de distructive și nimicitoare, încât efectele sunt apocaliptice, întreg
universul trăind un dramatism sfâșietor. Versul acesta este unic prin valențele sufletești
pe care le degajă, întrucât, personificată, forma materială a lumii și inconștientă, prin
excelență, “plânge”, apa semnificând astfel contaminarea universului interior al eului
liric. Se observă de asemenea prin această metaforă și trecea la planul intern, eul poetic
subiectivizând fiecare trăire, ducându-o astfel la cote maxime.
Frica de moarte și condiția nefericită a eului poetic sunt trări în consonanță
cu tema poeziei. Versurile Tresar prin somn și mi se pare/Că n-am tras podul de la
mal” se asociază izolrăii și sfârșitului imminent. În cadrul amenajării locuințelor
lacustre, podul reprezintă legătura cu uscatul, cu realul, iar uitarea lui la mal, în
contextul existenței primitive, indică un pericol, accentuând starea de nesiguranță a
eului poetic, înconjurat de un univers aflat în pragul prăbușirii. Panica și angoasa eului
poetic sunt amplificate până la disepare din pricina solitudinii ce se simte amenințată de
un eventual pericol. În această ipostază, podul simbolizează legătura cu oamenii, iar
atâta timp cât podul rămâne la mal, trăirile din timpul coșmarului sunt aceleași cu cele
din planul realului.
Elemente de Titlul poeziei sugerează izolarea și însingurarea extremă a eului poetic bacovian, ce se
structură și întoarce în timp în epoca locuințelor lacustre – printre primele forme de construcții
de umane, așezate pe apa, folosind-o ca barieră naturală împotriva pericolelor.
compoziție Simptomatic, pentru această poezie, rămâne concepția asupra universului, perceput ca o
amenințare, ca un pericol, din calea căruia eul poetic se retrage într-o izolare ce devine
treptat, alienare. Acest termen devinesimbolul centrl al operei.
La nivel compozițional, poezia cuprinde patru catrene dispuse simetric,
construcția este circulară, ceea ce sugerează lumea închisă ca un cerc și realizată de
 reluarea versurilor ”de-atâtea nopți aud plouând... / sînt singur și mă duce-un gând / spre
locuințele lacustre”. Există așadar o secvență refren care conferă textului muzicalitate
simbolistă.
Strofa întâi exprimă, în mod simbolic, dezagregarea materiei, sub acțiunea unei
ploi permanente, plasată în atemporalitate. Percepția unei alunecări în acvatic se face
gradat, de la o reacție personală, în regim intim, la înregistrarea unei reacții cosmice.
Căderea ploii acționează hipnotic asupra somnului ființei și a lumii. Astfel, apele din
realitatea obiectivă, ploaia, se contopesc cu apele visului, subconștientul, ambele având
proprietatea de a descompune, de a dizolva. Apele ploii, conștientul, aduc la suprafață,
din vis, apele profunde ale conștiinței, imaginea lacustrelor. Izolarea poetului este
exprimată direct: ”Sunt singur”.
În strofa a doua, este continuată ideea elementului acvatic, prin intermediul
unor simboluri precum: scânduri ude, vad, pod, mal. Starea de nevroză, de iritare,
provocată în prima strofă de plânsul si dezagregarea materiei, se corelează cu spaima, în
strofa a doua, sentimente generate de pericolul iminent:” În spate mă izbește-un val”.
Reacțiile instinctuale primează, eul fiind redus la contururile acestora: ”Tresar prin
somn, și mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal”. Apare motivul somnului purtând
sugestia mortii, căci somnul bacovian este "un somn întors", care se transformă într-un
coșmar.
Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de neliniște, de singurătate a
poetului, prin regresiunea în golul istoric al începuturilor lumii, accentuată de imaginea
hiperbolică e golului istoric. Singurătatea este proiectată în eternitate prin intermediul
versului: ”Pe-aceleasi vremuri mă găsesc”. Teama de neant produce exasperare, dar și
resemnare în izolare. Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, ”piloții”
grei ai lumii lăuntrice prăbușindu-se sub acțiunea distrugătoare a apei. Încordarea,
întinderea nervilor în mod excesiv preconizează apropierea sfârșitului, cu sugestia
motivului biblic al potopului.
Ultima strofă o reia simetric pe prima, cu excepția versului al doilea, care se
realizează ca o prelungire a primului catren:” Tot tresărind, tot așteptând”. Accentul
cade pe planul subiectiv, trecându-se de la universal la individual. Așadar,
descompunerea este o acțiune liniară și finită.
La nivel morfologic, se remarcă abundența verbelor la prezent – aud, sunt,
măduce, dorm, mă izbește, tresar, mi se pare, se întinde, mă găsesc, simt, se prăbușesc -
, ceea ce sugerează permanența stării de dezagregare. Gerunziile: plouând, plângând,
tresărind, așteptând - , sugerează monotonia, prelungirea la infinit a stării de disperare,
tristețea cosmică. Folosirea repetată a verbului aud, dă imaginii poetice o dimensiune
auditivă; plânsul lăuntric devine plânsul întregului univers. La nivel lexical, cuvintele
din sfera semnatică a apei – plouând, plângând, ude, val, mal -, se organizează în două
câmpuri semantice: ploaia și lacustra. Din punct de vedere fonetic, frecvența vocalelor
a,o, u sugerează plânsul universal, tristețea metafizică, ultimele două fiind vocale
închise. Măsura versurilor este opt silabe, versul este mediu, ritmul iambic. În prima și
în ultima strofă, monorima se realizează prin intermediul silabei –ând, ceea ce
sugerează bocetul, plânsul cosmic al materiei. În celelalte două strofe rimează doar
versurile al II-lea și al IV-lea.
Concluzie În concluzie, în poezia ,,Lacustră” există un simbol-central, ploaia, ce înfățișează
distrugerea universului și o alunecare nevrotică spre haosul interior. Poezia este o culme
nu numai a simbolismului, dar și a modernității, folosind ,,categoriile negative” –
moartea, obsesia vidului, nevroza și o incredibilă simplitate a mijloacelor de expresie.
Astfel, George Bacovia creează în întreaga sa lume lirică o „atmosferă de copleşitoare
dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului, o
descompunere a fiinţei organice”. (Eugen Lovinescu)