Arthur Verona

Variant 1
Arthur Garguromin Verona s-a nascut  in 1867 la  Brăila , a decedat in 1946 la
Bucureşti, a fost un pictor român de origine aromână. A făcut studii militare în
cadrul Academiei Militare Tereziene de laWiener Neustadt pe care a absolvit-o în
anul1891, devenind ofiţer în Armata Comună. Datorită vocaţiei sale artistice
manifestate încă din copilărie şi-a continuat studiile, de această dată în domeniu
artelor plastice, începând din anul 1895 la Academia de Arte Frumoase din
München ca elev al lui Fritz von Uhde. Acolo s-a dedicat exclusiv picturii şi a
intrat sub influenţa mişcării seccesioniste, apropiindu-se mai ales de maniera
pictorilor Fritz von Uhde şiSimon Hollósy. Pentru Arthur Verona, vizita din
capitala Bavariei din anul 1895, a avut ca rezultat o confruntare a propriilor calităţi
de exprimare plastică cu noile modalităţi de primenire şi de înnoire a limbajului.
La München nu l-a atras rigiditatea academismuluide sorginte istorică care
promova portretistica monumentală şi scenele eroice, ci noile concepte ale plein -
airismului, promovat de Fritz von Uhde şi Simon Hollósy. Conform unor mărturii
documentare destul de lacunare şi disparate se pare că Arthur Verona ar fi
participat la primele două tabere de creaţie organizate de Simon Hollósy, cu Şcoala
de pictură de la Baia Mare. La îndemnul lui von Uhde, artistul a studiat
la Academia Julian. Aici s-a aflat sub influenţa lui Jean-Paul Laurens. Parisul i-a
adus lui Arthur Verona un plus de libertate şi o mai bună tradiţie a picturii de
tip plein-air.
Arthur Garguromin Verona s-a afirmat ca pictor în România începând cu ultimul
deceniu al secolului al XIX-lea, în momentul în care realizările lui Nicolae
Grigorescu au început să se impună în pictura românească. Absolvent al marilor
Academii de la München şi din Paris, el s-a dovedit a fi un bun cunoscător al
artelor occidentale. A fost un mare admirator al Renaşterii şi a fost atras prin
educaţie şi structură de pictura clasică. Pictorul a fost de asemenea atras şi de
farmecul operei lui Grigorescu, dar s-a străduit pe parcursul celor cincizeci de ani
de activitate să găsească o formulă care să împace viziunea academică a unor mari
compoziţii pe care le-a făcut cu spontaneitatea de care a dat dovadă pictura
de plein-air. A reţinut de altfel, tematica grigoresciană, dar nu a putut renunţa
niciodată la apetenţa sa spre compoziţia de atelier. El a fost considerat la un
moment dat ca fiind un continuator al operei lui Nicolae Grigorescu, dar opera sa
apare astăzi într-o imagine eclectică revendicată de către istoria picturii româneşti,
datorită modului entuziast şi plin de conştiinciozitate cu care s-a manifestat Arthur
Verona ca organizator şi ca dascăl.
 Verona nu a renunţat nici la formă nici la linie şi a fost incapabil să picteze altceva
decât ceea ce a văzut, astfel el nu şi-a putut însuşi o reţetă anume. Ca urmare, chiar
dacă în lucrările pe care le-a realizat se poate vedea o puternică
influenţă impresionistă prin strălucirea luminii redate, prin cromatica desfăşurată
sau prin folosirea tuturor elementelor derivate din avantajele picturii de plein-
air pe care a agreat-o cu predilecţie, el nu a rămas istoriei ca un impresionist.
Realizările sale artistice se pot cataloga a fi clasicizante în compoziţie şi portret, iar
peisajele lui au păstrat o armonie a culorilor şi o consistenţă a formelor care le
apropie mai mult de tendinţele realiste ale postimpresionismului, mai mult decât de
o orice altă viziune. A fost mândru de legătura pe care a găsit-o cu arta italiană şi a
fost animat de poezia senină a lui Nicolae Grigorescu. A fost atras prin aspiraţiile
sale către pictura monumentală şi a iubit pitorescul peisajului românesc şi a ceea ce
are ţăranul român mai preţios în tradiţia sa seculară. A învăţat permanent şi a
dovedit că era posesorul unui meşteşug plin de virtuozitate cu care s-a îndreptat
spre mari compoziţii murale laice sau bisericeşti. A pictat portrete scânteietoare
prin eleganţă, sau sobre cu amprente melancolice ori triste şi a fost fără îndoială
pictorul peisajelor calde, iluminate de prezenţa oamenilor veseli, frumoşi şi
sănătoşi.
A fost iniţiatorul înfiinţării unei Academii Libere de Pictură în anul 1919, ca o
ripostă la academismul lui G.D. Mirea de la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti şi
în anul 1940 a devenit profesor la Şcoala superioară de pictură şi sculptură
bisericească aflată pe lângă Arhiepiscopia Bucureştilor, care a fost înfiinţată de
către Patriarhul Nicodim. Aici a predat cursuri tehnice de pictură de icoane şi a
condus atelierul de lucrări practice. A fost medaliat de către statul român cu o
mulţime de decoraţii în plan profesional şi militar, ca urmare a participării sale ca
voluntar la primul război mondial. Nu în ultimul rând, este de menţionat că Arthur
Verona a îndeplinit funcţia de preşedinte al Societăţii Tinerimii artistice în
perioada 1910 - 1921.
Format mai întâi la şcoala germană, apoi la ”
“
cea franceză, Artur Verona şi-a pus şi ştiinţa
şi talentul, în interpretarea motivelor
româneşti. Ţăranii moldoveni, cu obiceiurile
şi portul lor pitoresc, au fost subiectele lui
de predilecţie.”, , a ştiut sa dea un caracter
idilic operei sale, reuşind să creeze un
curent şi să-şi formeze elevi. Dintre portrete
— căci Artur Verona a fost şi un excelent
portretist — vom aminti de acela al lui Emil
Mihail Brancovici, al d-lui Nicolae Henri
Verona .Vom aminti de asemenea de
compoziţiile sale „Moartea lui Ştefan cel
Mare”, plafonul de la muzeul Kalinderu şi
cel de la Palatul Regal, lucrări caracteristice
prin mişcare, echilibru şi armonie de
culoare. Ca pictor, Artur Verona a trăit în
spiritul vremii sale, pe care a cinstit-o prin
opera lăsată. Ca profesor, el a ţinut cursuri
la Academia liberă de pictură, şi mulţi din
pictorii cari contează astăzi în arta
românească, se pot număra cu mândrie
printre elevii lui. Verona a publicat şi o carte
despre tehnica picturii, un adevărat
îndreptar pentru tineretul artistic.
 Varianta 2

Arthur Garguromin Verona s-a afirmat ca pictor în România începând cu

ultimul deceniu alsecolului al XIX-lea, în momentul în care realizările
lui Nicolae Grigorescu au început să se impună în pictura
românească. Absolvent al marilor Academii de la München şi din Paris, el s-a
dovedit a fi un bun cunoscător al artelor occidentale. A fost un mare admirator
al Renaşterii şi a fost atras prin educaţie şi structură de pictura clasică. Pictorul
a fost de asemenea atras şi de farmecul operei lui Grigorescu, dar s-a străduit pe
parcursul celor cincizeci de ani de activitate să găsească o formulă care să
împace viziunea academică a unor mari compoziţii pe care le-a făcut cu
spontaneitatea de care a dat dovadă pictura de plein-air. A reţinut de altfel,
tematica grigoresciană, dar nu a putut renunţa niciodată la apetenţa sa spre
compoziţia de atelier.
Pictorul a fost considerat la un moment dat ca fiind un continuator al
operei lui Nicolae Grigorescu,  dar opera sa apare astăzi într-o imagine
eclectică revendicată de către istoria picturii româneşti datorită modului
entuziast şi plin de conştiinciozitate cu care s-a manifestat Arthur Verona ca
organizator şi ca dascăl. Aflat la studii în capitala Bavariei în anul 1895, artistul
s-a apropiat de operele lui Fritz von Uhde şi Simon Hollósy. A înţeles pictura
de plein-air de la von Uhde şi a adoptat realismul practicat de către Hollosy.
Arthur Verona a fost convins că numai cine desenează bine poate picta. El nu a
renunţat nici la formă, nici la linie şi a fost incapabil să picteze altceva decât
ceea ce a văzut, astfel el nu şi-a putut însuşi o reţetă anume. Ca urmare, chiar
dacă în lucrările pe care le-a realizat se poate vedea o puternică
influenţă impresionistă prin strălucirea luminii redate, prin cromatica
desfăşurată sau prin folosirea tuturor elementelor derivate din avantajele
picturii de plein-air pe care a agreat-o cu predilecţie, el nu a rămas istoriei ca un
impresionist. Realizările sale artistice se pot cataloga a fi clasicizante în
compoziţie şi portret, iar peisajele lui au păstrat o armonie a culorilor şi o
consistenţă a formelor care le apropie mai mult de tendinţele realiste
ale postimpresionismului, mai mult decât de o orice altă viziune. Printr-o
analiză sumară sau uneori aprofundată, se poate observa că tuşa pe care a
practicat-o chiar în cadrul aceluiaşi tablou, este caracterizată de o consistenţă
unitară, chiar şi în cazul în care pasta pare a fi stropită.
Critica de artă a vorbit foarte mult despre peisajele sale, uneori
nejustificat. Conform curentelor artistice ale vremii sale, oamenii erau atraşi
mai mult de literatura semănătoristă şi astfel aveau tendinţa de a aprecia mai
ales melancolia unor lucrări intitulate Toamna, lirismul fetelor pierdute Între
nalbe sau optimismul debordant al Horelor pe care le-a pictat. Verona a rămas
însă inflexibil la succesul de public sau al criticii de artă şi şi-a urmărit pasiunea
în direcţia picturii monumentale.
Posesorul unei firi active şi entuziaste, dublate de un entuziasm exuberant,
muncitor şi adeseori tenace, Arthur Verona a fost atras de către artă de un
puternic sentiment de dragoste spre frumos. El s-a afirmat în arta plastică
românească într-un moment în care aceasta se afla la o răscruce de drumuri şi a
contribuit la propăşirea ei nu numai prin creaţia sa ci şi prin activitatea
didactică pe care a desfăşurat-o în cadrul Academiei Libere de Pictură şi mai
apoi la Şcoala superioară de pictură şi sculptură bisericească. A fost mândru
de legătura pe care a găsit-o cu arta italiană şi a fost animat de poezia senină a
lui Nicolae Grigorescu. A fost atras prin aspiraţiile sale către pictura
monumentală şi a iubit pitorescul peisajului românesc şi a ceea ce are ţăranul
român mai preţios în tradiţia sa seculară. A învăţat permanent şi a dovedit că
era posesorul unui meşteşug plin de virtuozitate cu care s-a îndreptat spre mari
compoziţii murale laice sau bisericeşti. A pictat portrete scânteietoare prin
eleganţă sau sobre cu amprente melancolice sau triste şi a fost fără îndoială
pictorul peisajelor calde, iluminate de prezenţa oamenilor veseli, frumoşi şi
sănătoşi.
În compoziţiile lui Verona transpare tendinţa sa spre monumental şi sculptural,
lucru care l-a dus câteodată spre unele atitudini artificiale. În peisaje,
sensibilitatea l-a dus spre lirism şi dragostea spre frumos. În compoziţiile cu
tematică din viaţa oamenilor a ales îndeosebi momentele luminoase care l-a
împins adesea spre idilic. Datorită îndrăznelii cu care a abordat problemele
picturii murale, el a contribuit la modernizarea acestei arte în România prin
urmărirea reprezentării umanului în pictura bisericească, apropiind-o în acest
mod de veacul său prin pasiunea de care a dat dovadă în reprezentarea ţării şi a
oamenilor simpli.
Din cauza dorinţei de afirmare în cât mai multe direcţii, creaţia sa arată
neputinţa lui de a se concentra asupra unui singur drum. A încercat soluţii
tehnice diferite şi nu întotdeauna le-a găsit pe cele mai fericite. Nu s-a lăsat
influenţat de către cei care îl chemau spre orientări teoretice, dar nici de cei
care-i atrăgeau atenţia că aspiraţiile lui erau prea ample în dauna căutării unei
unităţi plastice. De fapt, Arthur Verona a trăit vremea în care Nicolae
Grigorescu era descoperit la adevărata lui valoare şi el, Verona, s-a încăpăţânat
să rămână ultimul artist care sa folosească tehnica şi subiectele grigoresciene.
În primul deceniu al secolului al XX-lea, Arthur Verona a făcut eforturi
considerabile pentru a-şi fixa conceptele picturii de plein-air. Aşa cum a
menţionat şi Paul Verona, picturile unchiului său din această perioadă oricât de
multe personaje aveau sau oricât de mari erau, au fost realizate în stilul plei-
airismului în maxim două sau trei şedinţe de lucru. Paul Verona a evocat de
altfel şi un anumit stil de lucru cu privire la pregătirea şedinţelor de pictură,
care semănau cel mai bine cu secvenţele ce apar într-o superproducţie
cinematografică.
Pictorul Verona era însoţit de adevărate caravane organizate cu ajutoare care
cărau materialele necesare (pânze, umbrele de soare, vopsele, acareturi,
şevalete, etc.) pe mai mulţi kilometri spre locul ales cu mare atenţie
dinainte. Alături de caravană mergeau şi o liotă imensă de oameni - modele
alehorelor pe care urma să le realizeze anterior acestor deplasări Verona făcea
numeroase studii pregătitoare precum şi observaţii necesare la locul din natură
care urma să fie imortalizat pe pânze.
Deşi, Arthur Verona se considera un adept şi un integrat al impresionismului,
adeziunea sa la acest curent nu a fost completă. Criticii spun asta ţinând cont că
prin impresionism se recunoaşte îndeobşte mişcarea artistică care a readus
lumina şi culoarea în pictura franceză asecolului al XIX-lea. Pentru artistul
român, preocuparea pentru a mări substanţial lumina din lucrările sale era
deosebit de acută şi în acelaşi timp foarte reală. Pe de altă parte, compoziţiile
lui Verona suferă de un grad de realism cel puţin egal dacă nu mai mare decât
preocuparea reprezentării luminii în operele sale. Ca atare, imaginile realizate
nu sunt dizolvate într-o cromatică feerică (cromatica reprezentând unul din
conceptele principale pe care le susţineau impresioniştii) şi ca urmare nici într-o
atmosferă luminoasă care să învăluie personajele sau obiectele din natură.
Astfel, pictura pe care realizat-o a devenit mai luminoasă, dar artistul a fost mai
puţin preocupat de aspectul schimbător al lucrurilor şi mult mai atent la
statornicia lor. Formele care au rezultat nu s-au topit sub influenţa anvelopei
atmosferice, ci dimpotrivă, ele şi-au etalat structurile.
Printr-o analiză detaliată a lucrărilor lui Arthur Verona se poate observa
exprimarea concomitentă a două tendinţe contradictorii. Pe de o parte se poate
vedea dorinţa sa de a-şi transpune pe pânză senzaţiile în toată prospeţimea şi
intesitatea lor şi pe de altă parte năzuinţa de a le ordona cu ajutorul raţiunii prin
eliminarea a oricărui obstacol care ar putea da viaţă existenţei efemere.
Desenele realizate de Verona care s-au păstrat pun în evidenţă, mai mult decât
în pictura sa, studiul scrupulos al naturii epuizate în muncă şi în singurătate.
Analizând comparativ crochiurile realizate de către Nicolae Grigorescu cu cele
ale lui Verona privind transpunerea de vibraţii atmosferice, la Grigorescu totul
pare a fi relativ simplu prin comparaţie cu exigenţele pe care Verona şi le
impunea în infinita luptă dintre spirit şi materie. Pictorul a adaptat natura
conform propriei gândiri şi a impus efemerităţii lucrurilor o logică, un sistem, o
armonie şi o disciplină care făceau parte din propria-i simţire. La Verona,
contrar impresioniştilor care au recurs la aluzii şi abrevieri care duc la uitarea
suprafeţei în favoarea iluziei urmărite, accentul cade asupra suprafeţei, asupra
rigorii compoziţiei, efect care duce la impresia dominantă a monumentalului.
Arthur Verona a realizat pe lângă pictura de şevalet o mulţime de picturi care
prin dimensiunea lor şi prin pasiunea artistului către monumental, au devenit
de-a lungul timpului o marcă prin care posteritatea a recunoscut şi a apreciat
opera sa.
Aşa cum obişnuia, pictorul făcea mai multe schiţe şi desene premergătoare
pentru fiecare lucrare pe care o aborda. Astfel, există menţiuni cum că ar exista
o fotografie de atelier din anul 1906 în care Arthur Verona apare înconjurat de
o mulţime de desene în cărbune. Prin călătoriile sale de documentare, el realiza
schiţe şi desene pe viu asupra motivelor dorite, acest obicei fiind practic un
exerciţiu pentru dobândirea stilului. În acest fel folosea laviul, tuşul, acuarela şi
adesea creionul pentru fixarea elementelor de compoziţie şi a modelelor umane.
Reluate cu o disciplină de invidiat, zi de zi, ele au ajuns un ritual. După ce
studiile erau definitivate urma execuţia şi mai apoi grija deosebită pentru
finisarea lucrărilor, adică acurateţea la care ajungea cu o perfecţiune
surprinzătoare a limbajului.
Ca o concluzie se poate spune că perfecţiunea limbajului corespundea pe deplin
stilului şi totul îşi avea izvorul în etapele preliminare ale marilor compoziţii ce
au fost transpuse pe pânză sau frescă. Spaţiul desenelor lui Verona, era un
spaţiu spiritual expansiv în care pot fi recunoscute studii făcute
după Rembrandt,Michelangelo, proiecte de frescă sau studii pentru portretele
lui Carol I sau Bogdan I. Existenţa acestora semnalează un înalt grad de
profesionalism şi valorile la care s-a raportat. Se regăsesc printre ele unele
desene dramatic tensionate de gravitate, imagini dezolante despre mizeria
umană şi desene din timpul războiului.
Chiar dacă pictura de plein-air i-a adus o faimă demnă de luat în seamă în arta
plastică românească prin peisajele pe care le-a realizat, el a considerat
permanent că monumentalul nu poate fi obţinut la şevalet şi că o astfel de
abordare poate fi mai bine pusă în valoare doar în pictura murală. Ca urmare,
artistul a studiat intens tehnica frescei şi ca rezultat, în anul 1905 pe vremea
când se pregătea pentru deschiderea Expoziţiei Jubiliare din 1906, i s-a
încredinţat proiectul pentru decorarea cu motive istorice a Culei româneşti. Cu
această ocazie, pictorul şi-a dat seama că nici varul românesc şi nici diferenţele
de temperatură specifice climatului din România nu sunt elemente favorabile
frescei propriu-zise, cu toate că el a executat lucrarea pe tencuială udă proaspăt
aplicată. Deşi la acea vreme nu stăpânea pe deplin toate secretele acestei
tehnici, dovadă stând faptul că după circa cinci decenii această lucrare era grav
avariată, el a fost conştient de valoarea ei şi de aceea a afirmat toată viaţa că
pictura monumentală îşi are locul în frescă.
Admirator al Renaşterii, al clasicismului şi chiar al barocului, Arthur Verona
spre deosebire de pictorii educaţi în spiritul artei bizantine, a considerat că
pictura decorativă este inevitabil subordonată arhitecturii. El a fost convins
că pictura murală trebuie să se ridice la nivelul arhitecturii pentru simplul fapt
că ea trebuie să o întregească şi uneori să estompeze elementele deficitare care
pot apărea printr-o proiectare neglijentă a edificiului. Astfel, pentru a crea
cavităţile aparente în construcţie, bizantinii s-au folosit de o decoraţie plană şi o
cromatică adaptată unei iluminări reduse a interiorului. Arta renascentistă şi
mai apoi barocul au folosit pictura murală tocmai pentru a amplifica
luminozitatea şi spaţiul interior al unei clădiri arhitecturale.
În anul 1940, Arthur Verona preda ca dascăl la Şcoala superioară de pictură şi
sculptură bisericească aflată pe lângă Arhiepiscopia Bucureştilor şi care a fost
înfiinţată de cătrePatriarhul Nicodim. Aici a predat cursuri tehnice de pictură de
icoane şi a condus atelierul de lucrări practice.
Arthur Verona s-a născut în familia lui Francesco Spiridon Verona şi al
contesei Amalia de Lukovici, amândoi de origine romano-catolică, originari
din Cattaro - Dalmaţia, de cetăţenieaustriacă. Al doilea nume al lui Arthur,
Garguromin, aparţinea familiei tatălui său şi l-a adăugat el însuşi la începutul
carierei sale artistice. Giovanni Dolcetti a menţionat că în anul 1474 în
oraşulScutari din Albania ocupată de veneţieni ar fi existat o familie cu numele
Verona. După menţiunile pe care Ary Murnu le-a făcut, familia tatălui era de
origine mavro-vlahă. Numele de Garguromin, Gargurovici sau Garguroyici,
legenda spune că familia l-a câştigat ca titlu de nobleţe în secolul al XV-lea ca
urmare a vitejiei strămoşilor săi pe câmpul de luptă în cadrul armatei veneţiene
din Verona. Familia Verona are o vechime remarcabilă, ea fiind atestată
documentar încă din anul 1474 în oraşul Scutari din Albania, stăpânită de către
veneţieni. Ea a fost înnobilată în anul 1478.
Francesco Spiridon Verona a fost armator de corăbii şi căpitan de marină civilă.
El a făcut călătorii în Australia şi a navigat adeseori între porturile Adriaticii, pe
Dunăre sau pe Marea Neagră. Arthur şi fratele său Nicolae Henri s-au născut
la Brăila, localitate în care s-a stabilit Francesco Spiridon Verona în jurul anului
1850  ca urmare a dorinţei luiVodă Bibescu care l-a angajat să coordoneze
transportul şi comerţul cu grâu al Ţării Româneşti.
Nicolae Henri s-a stabilit la Herţa unde s-a căsătorit cu Ecaterina Kazimir, fiica
boierului local, Panait Kazimir. Nicolae a fost un talentat autor de miniaturi şi a
absolvit Şcoala de arte plastice din Paris. Mai târziu s-a dedicat politicii,
îndeplinind în perioada 1904 - 1918, pe rând funcţia de deputat, senator şi
prefect de Dorohoi din partea Partidului Conservator.
Nicolae a avut un fiu pe nume Paul Verona care a făcut studiile liceale la Liceul
internat din Iaşidupă care a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, făcând
în paralel şi Şcoala de Belle Arte. Renunţă după un an la Facultatea de Drept şi
se dedică picturii. În 1921 se înscrie ca student laAcademia Julian din Paris şi
la La Grande Chaumière. În 1938 se căsătoreşte cu fiica profesorului universitar
Teofil Sauciuc-Saveanu, Carmen Sauciuc-Saveanu. Teofil Sauciuc-Saveanu era
membru marcat al Partidului Naţional Ţărănesc, corespondent al Academiei
Române şi Ministru al Bucovinei. Paul Verona a avut doi copii, un băiat Tudor
Nicolai Verona şi o fiică Irinel Verona. Paul se stinge din viaţă în anul 1966
la Bucureşti. Picturile sale au fost achiziţionate de către Ministerul Artelor şi
Cultelor, Pinacoteca Bucureştiului şi de către Muzeul Toma Stelian. Tudor
Verona le aduce în cartea sa „Monografia familiilor Verona şi Kazimir”un pios
omagiu:

 Au existat în perioada 1957 - 2011 controverse legate de data naşterii lui

Arthur Verona. Ion Zurescu, primul monograf al artistului, a menţionat fără
să aducă surse documentare, că acesta s-ar fi născut în ziua de 25 august
1868. Afirmaţia lui a fost infirmată de către monografia Marinei Preutu şi a
Brânduşei Răileanu care au evidenţiat faptul că Arthur Verona s-a născut în
24 august 1867. Acestea din urmă au adus în susţinerea relatării actul
original de botez al pictorului. Ele au specificat că informaţia pe care Ion
Zurescu a adus-o în monografia sa din 1957 a proliferat eronat şi în alte
studii şi articole care au analizat activitatea artistului. În continuare,
autoarele monografiei familiei de pictori Verona au amintit şi faptul că în
anul 1968 s-au comemorat o sută de ani de la naşterea artistului în mod
eronat.
 Referitor la anul căsătoriei artistului există diferenţe de opinii. Astfel, Ion
Zurescu a specificat că Arthur Verona s-a căsătorit în anul 1903, fără a
menţiona cu cine, iar Marina Preutu şi Brânduşa Răileanu aduc o corectură
în anul 2011, amintind în monografia familiei de pictori Verona, faptul că
 Zurescu a greşit anul şi că de fapt căsătoria a avut loc în data de 18
septembrie 1904, consoarta sa numindu-se Maria Zerman.
 Începând din anul 1995 au demarat lucrările de restaurare a Capelei de
la Castelul Bran la iniţiativa istoricului Nicolae Pepene, a preşedintelui
„Asociaţiei Fiii şi Prietenii Branului” şi a Parohiei Bran. Capela de la Bran a
fost resfinţită în anul 2005. Cu ocazia întocmirii acestui articol, editorii nu
au găsit - deocamdată, surse care să ateste dacă pictura actuală este pictura
murală realizată de către Arthur Verona sau este rezultatul repictării de către
un alt pictor contemporan.
 Informaţiile privitoare la Monumentul eroilor corpului didactic pe care
Arthur Verona l-a realizat împreună cu Cornel Medrea suferă de o
ambiguitate care a survenit în publicaţiile apărute de după anul 2000. Astfel,
în timp ce Ion Zurescu (1957), Marina Preutu şi Brânduşa Răileanu
(2011) au susţinut că monumentul în cauză ar fi fost realizat de Verona cu
Cornel Medrea în anul 1935 - 1936, Serban Caloianu, Paul Filip (2009)[57] şi
Silviu N. Dragomir (2008) au susţinut că monumentul a fost făcut de
Verona în colaborare cu Ion Jalea până în anul 1930 când a fost inaugurat
în Piaţa Victoriei. Mai mult, ultima versiune a fost susţinută şi de Lucia
Hossu Longin (2014) în Memorialul durerii, în timp ce Dan C.
Mihăilescu (2012) a susţinut că monumentul controversat ar fi fost realizat
în trei - Ion Jalea, Cornel Medrea şi Arthur Verona tot în anul 1930.
Picturile realizate de Arthur Verona se regăsesc în colecţii private şi o mare
parte prin muzeele din România. După anul 1990, când s-au reînfiinţat casele
de licitaţii de artă, lucrările sale au făcut obiectul vânzării - cumpărării.
Valoarea lor a crescut constant, astfel încât în anul 2010 ele s-au aflat împreună
cu cele ale lui Samuel Mützner în topul vânzărilor de artă; cel mai scump tablou
fiind Odihnă în iarbă. De-a lungul timpului s-au mai vândut De la vie, Prin
pădure,Frumuseţe antică, Studiu de panou decorativ pentru Serviciul Maritim
Român, Ursari, Serbare câmpenească şi multe altele.

varianta3
1867 Brăila - 1946 Bucureşti
Pictor român

Studiile liceale le-a absolvit în 1888, la Cernăuţi, fiind mai apoi trimis de
părinţi la Academia din Viena, pentru a studia artele militare. Prima lucrare a
viitorului pictor, va fi expusă la Viena, în 1889 şi purta titlul de Patrula de
noapte. Renunţă în scurt timp la cariera militară (1894), sub influenţa mişcării
seccesioniste şi a pictorilor Fritz von Udhe şi Simon Hollosy (întemeietorul
şcolii de pictură de la Baia Mare) dedicânu-se exclusiv picturii. A studiat,
începând cu 1895 la Academia de arte frumoase din München, ca elev al lui
Fritz von Uhde.
În anul 1899, artistul pleacă la Paris, pentru a urma cursurile celei mai celebre
instituţii artistice a vremii Academia Julian, unde îi are ca şi profesori pe J.P.
Laurens şi Bougureau. Expune lucrările sale la Expoziţia internaţională de la
Paris şi în 1899 şi 1900. Întors în tară, expune la expoziţia artiştilor în viaţă.
Participă în 1901, la constituirea Societăţii Tinerimea Artistică, şi ca fondator al
ei, se bucura de succese. Expune din nou la Viena, la Salonul Oficial. Lucrările
sale sunt remarcate de Nicolae Grigorescu, care le laudă.
Este premiat la Salonul Oficial, în 1906, iar un an mai tîrziu în 1907, participă
la a V-a expoziţie a societăţii "Tinerimea artistică". În acelaşi an realizează
lucrarea de artă monumentală Cosaşii. Se remarcă ca un bun portretist, fiind
considerat egalul lui Grigore Demetrescu Mirea (G.D. Mirea). Execută şi
picturi murale: tavanul casei lui Kalinderu si al Palatului Gheorghe Cantacuzino
din Bucureşti. La 7 iulie 1909 este distins prin decret regal cu Medalia Bene
Merenti Clasa I. În urma participării la Salonul de pictură de la München, în
1910, este distins cu Medalia de Aur.
Între 1911-1912, participă la diverse expoziţii cu peste 25 de lucrări şi obţine la
München pentru lucrarea "Spartul horei" a doua Medalia de Aur. Un an mai
tîrziu în iunie 1913, la Expoziţia internaţională din München obţine cea de a
treia Medalie de Aur şi este considerat, de critică, ca urmaşul lui Nicolae
Grigorescu. Pictează nuduri in spirit secesionist. În 1917 lucrările sale împreună
cu tezaurul României sunt duse în Rusia. Organizează academia liberă de
pictură. Este distins cu Ordinul "Steaua României".
În 1940 devine profesor la Şcoala superioară de pictură şi sculptură bisericească
de pe lângă Arhiepiscopia Bucureşti. În 1941 i se fixează o pensie lunară şi
printr-un decret semnat de generalul Ion Antonescu, i se acordă naturalizarea.
Participă la Salonul Oficial de toamnă din 1942, în anul următor, prin decizie
ministerială devine Membru al Corpului Artiştilor Plastici.
Se stinge la 29 martie 1946, suferind şi uitat, la Bucureşti.