Capitolul I – Pietrele au fost aruncate.

Eram înapoi cu șapte zile. Vedeam

mușuroiul de vespieni cum se strângea în
jurul intrării librăriei Stockham Piles.
Bătrânu’ Dante aranja rafturile mobile într-
un semicerc, iar în mijloc deschise o masa
lungă, dar joasă, invitatul stătea pe
covorașul de lângă ea. Pregătea lansarea
cărții nenorocitului ăluia de Chariot. Căcat,
Mister Chariot. Din cauza lui se întâmplase
toate astea. Tot șirul ăsta pe care l-am
urmat în ultimele șapte zile m-au adus
înapoi. Am atins Piatra, și m-a trimis aici, mi-
am dat seama, după micile ziare, de dată și
după zgomotul huruit al nervoșilor si
nerăbdătorilor fani Chariot de la intrare.
Cum am ajuns aici ? Nu știu încă.
Pietrele au fost aruncate, și apoi le-am luat
cu mine. Încă aveam saculețul cu pietrele,
iar tot ce știam e că trebuie să le aduc capul
lui Chariot. De ce ? Nu știam exact,știam
doar că nu puteai să te pui cu Giganții
Pietrelor de Lume. Am descoperit urma lor
acum o zi, de-acolo m-au prins în vrăji
subtile, și m-au făcut mesagerul lor. Au
aruncat pietrele, fiecare cu câte o rună a ei,
șapte la număr. Și m-am întors înapoi cu
șapte zile. Înainte să ajung aici, mi-au șoptit
misiunea : trebuia să le aduc capul lui Mister
Chariot. Nu-mi plăcea nici mie tipu’ , dar
asta era crimă, și intuiția îmi spunea doar să
accept și să o duc până la capăt. Nu e lucru
ușor să omori, și nu e lucru ușor sa accepți
omorul pentru Zei, parcă o răzbunare
pentru o iubită rănită sau un părinte bătut
mai merge, dar așa... nu mi-era ușor. Știam
însă că mi-era rău la stomac, și voiam să
opresc țiuitul ăla nefast din urechi cu orice
preț.
 Poc! Artificiile din fața librăriei
porniseră din greșeală, îl vedeam din nou pe
Lou cum incearcă sa aducă apă din spate să
le stingă. A doua oară. Cel puțin pentru
mine așa era. Mă uitam la reflecția mea din
vitrina largă, pătrățoasă a librariei. Eram
cercănat, dar verdele smarald pălea in
comparație cu pielea mea măslinie, bronzul
nu era o problemă, părul, în schimb, stătea
în toate părțile și creștea întotdeauna sub
urechi, arătam ca și un câine lățos, dinăla ce
poartă butoiașul de bere sub gât și merge
pe distanțe lungi să aducă rezerve de
mâncare și băutură, sau mesaje si penițe
aurite. Sacoul bleumarin închis mi-era tot
mic, îmi ieșeau mâinile ca niște cârtițe dintr-
o gaură proaspat săpată. Pffff, oase-crăpate
și mațe fripte în duhoarea ibovnicei
preotese să se înnece cu șase rulouri de crab
macerat si sa faca toate cât puțurile
hăurilor Bubonicului Sclav Major.

Băi nepoți, nepoate, dragi fustangii și

mahalagioaice, am dat de draci și sfinți la
viața mea, dar de asa creatura nefasta ca
acest Mister Chariot nu mi-a mai dat sa vad.
Ăsta își coamă părul cu ulei de pește, unduit
de parcă l-a suflat Shaka – Suflul Nordului,
zeul vânturilor neprielnice peste umăr. Are
ochii de căprioară nebună, dar îi mijeste din
carisma lui împuțită, să nu vadă nimeni ca e
trăsnit... și roba lui gălbui castanie îmi
provoacă scârbă, chiar și marinarilor care
curăță rahatul de balenă zilnic le-ar fi
scârbă... ascultați-mă ce zic... am un rău
acum...
... și cred că mă voi duce să vărs...puțin.
Un moment, vă rog.
 Așa. Mă așezasem pe un pervaz prăfuit de
la intrare, să mai văd odată discursul de
început și apoi să-l urmăresc pe acest Mister
Chariot înapoi la conacul lui de pe Dealul
Wingham. E adevărat că umbla cu o șaretă
condusă de un individ solid în umeri, ciudat
ca o gorilă în gesturi, o strajă potrivită
pentru un snob potrivit. Dar nu gorila mă
ingrjora, mai degrabă servitorul său, lung în
chip, cu nasul la fel, parcă îi creștea mai
mult in jos, cu ochii mici și atenți, un fost
shib (*preot din vechile instituții religioso
militarești ale lui Shenzu, profetul vechi al
timpurilor „Purificării”, ăstia erau antrenați
în arta războiului, mânuirii săbiilor și
pumnalelor, și aveau creierul stins de vedele
Shenziene) . Pe ăsta îl chema Sanjo Lai. Era
chel până in creștet, de-acolo izvorea o
codiță de strengăriță, împletită, ca orice
fetiță cuminte de școală pregătitoare, care
juca v-ați ascunselea și avea bretelele
umplute de coronițe din mărgăritari. Ridicol.
Ce vreau să spun e ca acest shib era bine
pregătit și periculos. De el mi-era greu să
trec. Roba lui lungă până la glezne ascundea
două pumnale, și cel puțin șase ace de
mărimea unei prune uscate. Dar, din
momentul în care l-am văzut, mi-era destul
doar să aștept. Nu voiam să atrag atenția...
dar știam mai multe decât ei. Am mai fost
aici o dată. Ei abia avum o trăiau. La ora
amiezii, Turnul Clopotar suna febril ora fixă,
speriind ciorille amarnic, un stol întreg
venind aproape de strada Doyle, colț cu
Stackham, de unde era poziționată librăria,
se vor răhății cu zecile pe lângă librărie,
când deja omul nostru Chariot a plecat în
șareta sa, și probabil a ajuns în conacul său
de pe deal. Știam că va ieși la unsprezece și
două zeci. Mai aveam două zeci de minute
să ajung la Turn, să-l urc și să trag de sforile
alea nenorocite să sune clopotele așa tare
încât stolul acela mare de ciori să-i ude pe
toți care vor ieși din librărie. Acum vă
întrebați de ce nu am făcut asta până
acum ? Păi, voiam să ascult discursul
aventurierului nostru măreț, acolo găseam
cheia minciunilor sale, și îmi dă răgaz să-i
studiez garda. Acum că l-am auzit, și că
știam că această mică distracție nu-i va opri
mai mullt de șapte secunde, am aranjat cu
puștii străzilor, prietenii mei de la orfelinat
să-l agaseze două minute bune, până Dev,
are să-i ia pumnalele shibului și inelul
murdar de bronz al lui Chariot.

Am ajuns la Turn, unde se pare că gărzile

luau prânzul mai repede, îi cunoșteam si pe
ăștia, nu vă faceți griji, niște leneși anapoda,
care nu păzesc nu mai mult nu mai puțin
 decât cerul albastru și acoperișurile Vespei,
orice înafara de Turnul Clopotar. La ultimul
nivel al Turnului era sistemul de sfori, și
când am prins să trag de una dintre ele, am
auzit un strigăt surd :
- Heeeei, pușlama, stai pe loc, nu ai ce
căuta prin locurile astea! E interzis
vespienilor civili !
Derek, unul dintre gărzi, umbla cu sosul de roșii
pe la gură în timp ce încerca să mă oprească.
Derek are vocea de canal înfundat, ca și
sinusurile lui probabil, și două sute de kile. Am
tras cât am putut de un capăt al sforilor, și
sunetul de tunet și vibrația clopotelor l-a prins
pe Derek pe nepregătite, așa că în timp ce-și
punea mâinile la urechi, am trecut repede pe
lângă el și am șters-o făcând un salt mortal pe
scări la etajul de mai jos. Am derapat pe
scândurile de susținere, și am coborât iute
afară, trecând ca vântul pe lângă Justyn, celălalt
gardian, care se înnecase cu propria ceafă de
porc văzând doar o umbră trecând pe lângă el.
L-am auzit pe Derek cum striga de departe :
„Prindeți nesimțitul ăla de puștan! N-ai voie la
clopote nemernicule, sunt la ore fixe!” ...
Pfuui! Gata.M-am strecurat printre mulțime,
și am atras atenția la mulți pietoni cu acest mic
gest al meu, la o oră neregulată pentru clopote.
M-am distrat pe cinste, vă jur! Am ajuns la
capătul străzii Stackham, și vedeam cum șareta
plecase deja. Iar oamenii se despărțeau
încântați, din librărie, de vizita aventurierului.
Dev, trecuse ușor pe lângă mine,
înmânundu-mi pumanlele și inelul gros al lui
Chariot. Mi le-a vârât așa lin în buzunare, că
dacă nu știam că e hel putea liniștit să mă
jecmănească de câteva monede. Am tras spre
strada Daghanham, obișnuit cu străzile astea
înguste, pietruite, unde mici bișnițe își făceau
veacul, de tot felul. Voiam să ajung la Toto,
magazinul unde puteai să vinzi lucruri de preț,
inclusiv arme, avea permis de la Justiție Toto
ăsta, așa că miliția și mulți dintre shibi umblau
pe la el, în cazul unor operațiuni mai aparte.
Partea bună când ești hoț neprins e că ai toate
resursele la dispoziție, așa ca știam ca cel mai
probabil shib-ul lui Chariot avea să verifice
pawn shop urile din zonă pentru lucruri de preț.
Eu, evident că voi folosi un act de identificare
fals, și bine că l-am șterpelit pe cel din jacheta
gardianului Derek, când am trecut pe lângă
dumnealui, nu cred că o să-i observe lipsa așa
repede. Nu e cel mai răsărit. Am la mine și
mustața falsă, figura mea expresivă poate să
denote o maturitate pe chip, dar barba nu tinde
să-mi crească așa repede. În fine, Toto nu era
acolo, doar aghiotantul său, Ben, care aranja
niște penițe și se scobea în nas în același timp.
Sper să nu mă țină de vorbă, ăsta vorbește mult
și prost.
 - Cu ce vă pot ajuta azi, domnule?
M-a făcut domn cu mustața asta falsă. Ce
să vezi, sunt așa bun în atitudine sau el e
doar nătâng ?
- Eh, cu niște lucruri de mare preț. Le
am de la un unchi moștenitor, care avea
și majordom shib, și-a lăsat posesiunile
unor nepoți, și acum că n-am niciun
folos lucrurilor, voiam să le donez...Ă,
pardon, să le vând la un preț rezonabil
de bun...
I-am tras un zâmbet până la urechi, așa de
politețe. Ben, puțin abătut, dar și mirat, scoase
un formular rapid din sertar când scosesem
inelul mâzgălit și pumnalele.
- Ia să vedem ce aveți dumneavoastră aici
...
- Un inel categoria I, spoit cred cu aur,
ciudat de greu, și două pumnale mici,
 argintii, care se pot retracta la
îndemn ... sau îndemânare... dacă
înțelegi unde bat...
Începusem să râd ca bezmeticul. Gros și fals ca
un măgar în călduri... Nici acum nu bănuia
nimic. Vedeam pe figura lui tâmpă.
- Ăăă... desigur domnuleee...?
- Derek...pffff...Pardonfiervinndeți.
- Așa... domnule... Pardonfiervindeți...
- Derek, vă rog... sau Pardonvin...
- Domnule, Pardonvin... să mă uit peste
obiecte și vă voi spune, dacă sunt
viabile, prețul și contractul unde să
semnați ...

Mi-era foarte greu să mă abțin să nu mă

pufnească râsul. Totul era stupid... și
tipul ăsta se pare că n-avea nici cinci
doage la el să gândească situația reală...
mă văzusem în sticla sertarelor de
prezentare... arătam ciudat de deformat
cu o mustață aproape cât obrajii, dar
tipul era lent și obosit, se vedea pe el,
consumator de iarbă-de-orbalț*(ștevie).
Consumată prin inhalare, în cantități
mari crește activitatea glandelor, și
elimină minerale importante din
organism... și mai ales ți-e sete. Te
deshidratează complet. Vedeam după
tejgheaua de sticlă un bidon de nuc
mare, plin cu apă, și un furtun tras.
Mamă, ăsta era grav... era uscățiv, cu
ochii ieșiți din orbite, cu gravuri în loc de
riduri, parcă luptase alături de shibi cu
ani în urmă în Războiul de o sută de ani*
( război pentru credințele religioase
opozante ale shibilor shenzieni și Fiilor
lui Brago , credință politeistă de trib,
respectiv celor douăsprezece triburi ale
Deșertului Roșu) .
 Vine Ben după zece minute, parcă
plutind sau târâindu-și picioarele ca un
melc, și semnează două acte pe care
apoi mi le dă să le completez și să le
semnez. Zis și făcut. Gata și cu asta. ...
Am uitat să menționez că am copiat
runele de pe inel cu o gumă flexibilă,
care imprimă tot ce agață. E mișto. Am
copiat multe lucruri și însemne așa...
chiar am scris pe ea cu peniță, să
rămână imprimată scriitura...e ca
betonul, se usucă și rămâne ca-n
piatră...

În fine, fierbeam de la soarele ăla de

vară târzie, și mă aflam tot pe
Daghanham. Ieșisem de la Toto, dar
acum nu mai era de făcut decât să-l
curmez pe Chariot de suferință și să am
grijă să -i aduc căpățâna la Giganții
Pietrelor de Lume.

Capitolul II – Despre shibi și alte

lucruri nefaste
E o poveste lungă prieteni, nu mai
stați cu gurile căscate, de parcă
așteptați sa vi se scoată molarii afară de
juma’ de oră...

Fiți atenți aici...

De unde să încep ? Păi, e o poveste...
deci poveste de origini ...

Eu m-am născut în partea de Sud- Vest

al Vespei, capitala Imperiului Vespian,
denumit după generații intregi de clerici
și shamani, care spuneau că aurul alb
sau Lumina Protectoare se găsește aici.
Pentru ei asta era alchimie, arheologie,
antropologie, shamanism , credință,
știință și astrologie. Cică acum trei mii
de ani erau șapte lacuri pe acest
continent, fiecare avea câte o virtute și
un defect. Vechii shibi au căutat în ele să
gasească akasha sau nemurirea,
scăparea de înrobirea lumească. În fine,
unii au găsit o substanță numită petrol
și metale, așa au facut tehnologiile
prime. Alții au găsit rădacini antice ale
unor plante si copaci , iar ei au adus
leacurile, alții au găsit aur galben și au
inventat trocul, iar alții au găsit alte
triburi și civilizații care trăiau în alte
părți ale continentelor, și au comunicat
cu ele, dar asta nu le-a adus prea multă
pace. Celelalte civilizații erau umanoizi
cu puteri ale Zeilor Vechi, Iman și
Ymane, si ei le-au dăruit schimbarea la
față, așa ca mulți puteau să se
preschimbe în lupi, urși, iepuri, lei sau
mamuți. Vechii shibi s-au rugat Zeilor
Cerurilor să le poată ține piept, așa că
lacurile s-au secat și ei au format diguri
și ziduri de trei ori mai înalte ca omul.
Au format comunități de sine
stătătoare, și au despărțit continentele
în două cu magia Umbrei, magia
Hăurilor Zeilor, numai așa puteau sta
deoparte de basti sau schimbători sau
triburile înzestrate cu schimbarea la
față.
Pffuuui... am obosit vobind singur. Pe
scurt, Vespa e un oraș pe unul dintre
lacuri, despărțit de un zid circular, unele
triburi de schimbători îi spun Domul,
religia oficială e a lui Shenzu, profetul
Purificator, justiția are milițieni cu
grade, armata are roshini sau asasini
infanterie, sau tanchiști sau orice e
mobil și face zgomot cu motor. Shibii au
ieșit din comisie sau armată cu douăzeci
de ani în urmă, de când cu Războiul
celor 100 de ani. Hamph, ăla a fost prea
traumatizant pentru ei și majoritatea s-
au retras în munți sau și-au luat joburi
de pază, pedagogie sau sport. Niciunul
n-a uitat acel război, dar niciunul nu
vorbește despre el. Nici eu, măcar, nu
știu atâytea despre el... acum Imperiul
Vespian e condus în pace și echilibru de
Regina Noastră dragă, Cyril Vey, ah, ce
spurcăciune de muiere, asta e din clanu
Vey... sunt lupii mafiotici de cincizeci de
ani, au profitat de pe urma nobililor și s-
au infiltrat în rangurile înalte... și cât ai
zice :” Oops, ce păcat ca ți-ai rupt gâtu’”
, regele Nas Vespa a murit, iar soția lui
dragă Cyril a rămas la guvernare. E
genu’ meu de femeie. Fără scrupule,
fină în gesturi, frumoasă în draci, cu
ochii ca de șarpe, cu gust în petreceri și
sărbătoare. Și Doamne cât îl adoră pe
Mister Chariot. Acest Chariot, are o
privire foarte haioasă, dar e bine făcut,
la vârsta bărbăției de patruzeci de ani,
are picioare late și mari, păru frizat, v-
am mai spus, și garderoba unei girafe ce
tocmai a născut canguri. Na, nimic nu e
perfect pe lumea asta.

Ieșeam din centrul Vespei, înspre partea

de nord-vest, aproape de Zidul de Nord,
aproape de Dealul Wingham. Chiar
după conacele astea puteai privi
mărețul zid circular, care înconjura
toată Vespa. Până aici, la marginea asta
de oraș îti ia vreo oră bună să ajungi,
dar timp aveam destul, șase zile să
termin misiunea și să mă reîntorc la
Pietrele de Lume, era un chilipir, dacă n-
aș fi făcut pe mine de frică... v-am spus,
gândurile astea nocive sunt pentru
mecanismul meu de autoapărare, nu
doresc răul nimănui. O survolare rapidă
a terenului era destulă. Am văzut
conacul și stufărișul din jurul său. Gardul
din fier forjat, aveau înscrise la poarta
de intrare, caligrafic și stilizat :”Casa
Chariot” . Super. Pompos, egocentrist și
posesiv... ahhh, când vedeam acoperișul
ăla negricios, și coloanele de piatră albe
la intrarea principală, vedeam un prost
gust și arhitectural... o crimă în gusturi,
pentru asta trebuia pedepsit... dar cine
sunt eu să-l judec... cizmele mele topite
de la soare, sacoul meu ponosit, și
cămașa puturoasă nu-mi aducea fani în
modă și nici nu-mi dădea un aer de
artist... Artiștii în Vespa oricum sunt
interziși... activitățile lor sunt
considerate periculoase, și magice.
Regina urăște magia, de aceea a
ranforsat și zidul acum ceva ani, după
terminarea războiului, să se asigure că
schimbătorii sau basti n-au ce căuta în
orașul ei vestit. De fapt ura tot ce nu era
în concordanță cu ideile ei, și
blasfemierea reginei era pedepsită cu
biciuri pe spate... Pfff, am văzut ce era
de văzut. Sper totuși că shibul lui
Chariot nu m-a văzut. Am stat pe burtă,
în vârf de culme, să văd in plonjon
conacul, și activitatea lui. Câțiva
grădinari, servitoarele ieșind din spate,
probabil din bucătărie.
 Eu nu m-am împăcat bine cu zeitățile,
si nici cu plozii lor, Giganții. Când eram
mic auzeam cum se ardeau oameni pe
rug pentru rostirea numelor lor,
considerată magie sacră, o formă de
magie veche, pe care shibii o numeau
Daya. „Daya este Calea. Și Calea e
nebatută, este doar a mea, și Daya e și
Lumina prin care văd Calea. Daya se
oglindește în Daya, ca și lacul în stele și
stelele în lac. Așa cum e Sus, e și Jos, iar
Daya e doar Una, indiferent de unde
privești.” Astea erau cuvintele lor,
disciplina Daya era un fel de a trăi, de a
gândi viața, iar shibii o urmau orbește.
Puteau să-i pe invoce pe Giganți demult,
de fapt singurii care au pregatirea
pentru magie sunt tot shibii , și regina i-
a scos din comisie și pe ei, după ce i-a
folosit sute de ani în treburi și interese
pentru Imperiu. Vedeți voi, înainte de
Imperiu, schimbătorii erau magii sau
shamanii triburilor de pe continent,
ascultau și invocau puterea Zeilor
Primordiali, și comunicau mult cu
Giganții.
Am plecat in grabă de pe Dealul
Wingham să pot să-mi limpezesc
mintea. O bere rece făcea minuni
asupra mea. Mă opream în cartierul
crâșmelor, buticurilor și dineurilor
deschise toată noaptea, numit de civili
Cartierul Homarilor, că toți se aprindeau
de la băutură, și se ciocneau cu miliția in
fiecare noapte. Cartierul ăsta era plin de
terase pe o parte, dineurile și
troșcoletele sau buticurile pe o altă
parte, iar partea mea favorită era a
beciurilor „domnești”. Aici veneau
străinii din alte orașe, povestitorii buni,
calfele din oraș, cântăreți și doamne
exotice care însoțeau gărzile sau miliția
orașului. Aici se întâlneau toți la discuții,
la pahare pline de bere, vin și palinca
făcută din toate roadele pomilor celor
mai bune grădini din Vespa. Aici îmi
plăcea. Și nici măcar nu trebuia să port
mustața mea caraghioasă, puteam să fiu
eu. Îl știam pe barman, îi făceam rost de
câte una-alta și el mă lăsa să stau la
discuții filosofice cu alți clienți cât nu
făceam tam-tam si nu ieșeam din
decorul calfelor obișnuite. Îmi dădeam
jos sacoul, îmi puneam o pereche de
bretele peste cămașa albă, și îmi
puneam o bască țuguiată neagră să par
că-s calfă. Norocul meu că lucram
aproape de fierăria din Estul Vespei, de
fapt era o croitorie veche, a domnului
Iordan. El mă luase asistent și ajutor
acum câteva luni, și îmi dăduse cizme și
pantaloni de calfă. „ De azi ești discipol
într-un meștesug sacru. Noi nu facem
doar haine, facem și încălțăminte de
bună calitate, ar trebui să fii mândru” ...
Atâția papuci murdari și haine nespălate
am lucrat că mi s-a luat de orice haină.
Cele pe care le aveam, deși nu erau noi,
erau curate și eu faceam dușuri zilnic...
azi am umblat mult, dar întotdeauna
port cu mine un parfum Ziegfried aspru,
dar bărbatesc mirositor, așa nu mă ia
lumea ca pe un cioban de oi. Deși nu
sunt departe, la câte oi servesc zilnic.
În fine, ung gâtul cu niste parfum, și
intru la „Berbecuțul Straveziu”, taverna
perfectă pentru tipuri de bere
artizanală. Am coborât ușor peste
treptele vehi din piatră. Locul era
împărțit în trei saloane, două la parter...
 adică la subsol, și una la etaj, adică afară
o mica terasa unde preferau mușterii cu
escortele lor exotice să-și soarbă vinul și
să-și înghită berbecuțul pe gât.
Mâncarea era prea scumpă pentru
mine, în schimb berea albă, spumantă
numită „Dor de străveziu” , era
preferata mea. Am ajuns la primul
salon, la bar, unde Randy Koleman
ștergea repede niște vin de pe șorțul
său negru.

- Randy. Bună.
- Fiverr, prietene, credeam că te-am
pierdut acum câteva zile. Toate bune ?
- Aha. Ce vrei și tu, fetițele alea de la
Colegiu mergea strâmbe de dinainte de
a intra aici, nu e păcat să nu le îndrepți ?
- Haha... tare salivar ești tu !
 - Salivar ești tu, mă! ... mi-e „Dor de
Straveziu” ...
A sficuit o sticlă pe bar, aproape
rotogolindu-se, dacă nu o prindeam la țanc.
- Na!
- Mersi pentru asta... Mmmm, ce
„Dooor...” îmi era...
- Nu te-ai săturat de gluma asta...
- Răsuflată ? Ba da. Ca și berea asta
câteodata, n-o țineți unde trebuie, și e
si caldă...
- Auzi, nu te întinde cu glumele, că-n
seara asta miliția mi-a făcut felul ...
- Păi cum așa ?
- Păi... hai mai așa, întinde-te că nu pot
să-ți zic așa ca la șură...
M-am întins peste bar și Randy m-a luat peste
umăr.
 - Au venit ieri niște mușterii din triburile
Navaro... au venit cu treburi... aham,
oficiale, cică îl caută pe ...
- Băi Koleman, adă și tu trei butoaie la
masa noastră de sus...azi ne-au durut
picioarele grozav și tu mă pui să vin
după tine !
- Se face, imediat.
Uniforma militianului era haioasă, iar cureaua îi
stătea într-o parte. Kaki-ul ăla a lor este
aberant, dar și culoarea vomei e bună la
Justiție,nu zic. Acuma ăștia păreau prea șefi
pentru seara asta complet obișnuită, care se
dădea foarte neobișnuită, într-un final.
- Stai să-i servesc pe Kramer și confrații
săi de arme, ăștia sunt puși pe fapte
mari, și cred că numai un shib are să-i
dea afară azi! ...
- Stai liniștit... să nu uiți ce voiai sa zici ...
- Da, da. Vin acuma.
 Calici de Navaro în oraș ? Ăstora nu li prea
permitea așa ușor prin părțile astea. V-am spus
că Reginei nu-i plac magii sau shamanii, abia îi
acceptă pe shibi. Șefii celor trei triburi Navaro
sunt schimbători, deci putem presupune c-au
ajuns neinvitați... dar cum de nu i-au
întemnițat ? Fără arestări ? Agitație zero ? Ceva
nu era foarte normal, aici... și cu cine or fi având
treabă ? ... Mă gândeam în același timp să nu
dau de garda de azi de la Turnul cu Clopote...
dar ăla era un puștan, deși era masiv pe lângă
sfrijitu de mine. Nu cred că frecventa el, locurile
astea...
Pâna se întoarse Randy, scanam localul de
oameni cunoscuți. Îl vedeam pe Sand Joy, care
se umfla în pene cu alți studenti de la Colegiu.
Toti aveau uniforme gri, cu insigne galbene, pe
care era tasat simbolul Colegiului, o pană și un
cuțitaș negre. Simplu, și ... ridicol, evident. Le
mai trebuia un creier întipărit pe frunțile lor și
puteam să-i cred academicieni . He! Eram în
formă bună în seara asta. Dar mă presa gândul
la pasărea maiastră gălbui-maronie făcută de
mama girafă și tata-cangur...
-Fiverr, hai aici, că n-am terminat să-ți spun...
cică șefii Navaro au venit preschimbați în ciori
azi, și că s-au prezentat aproape de lansarea
cărții lui Chariot... lumea zice că ar avea treabă
cu el...
Și atunci mi s-au oprit bătaile inimii. Brusc,
mintea mi s-a înghețat... aham... mă scuzați, dar
am nevoie la toaletă.
- Unde zbori, găină ? Mă gândeam că te
interesează .
- La baie Randy!...
M-am inchis repede în toaleta dee lângă bar, si
am stat să cuget. Mintea mi-era tulbure, și
vedeam Pietrele de Lume, cu măreția lor
impresionantă, parcă mă apăsau pe cap... și
auzeam zumzetul Giganților, care îmi șoptea în
ureche : „Adu-ne capul lui Chariot. Zeii cer
sacrificiul. Așa e Calea” ... nu prea am înțeles
ultima parte... Daya era Calea shibilor, da, dar
nu și a Zeilor... Giganții ăștia aveau o voce tare
ciudată, un șoptit greoi, de bas, care-mi răsuna
în piept și în cap. Figurile lor imprimate pe
Pietrele de Lume era nemișcate, dar totuși îi
auzeam. Corpul îmi paralizase și mâna stângă
mi-era așezată pe una dintre Pietre... acuma
eram doar cu mâna pe încuietoarea toaletei... și
mă sprijineam ca un bătrân schilod și cu
probleme la oase. M-am ridicat, și ieșit cu
gândul să – mi termine de zis Randy toată
povestea... ăsta știa toate zumzetele din oraș,
de-aia se și avea bine cu miliția, numai shibii
nu-l prea suportau. Eu îl acceptam așa gură-
spartă, privighetoare cum era.
- Ești bine, Fivey ? Nu te-am mai prins așa
agitat ...
 - Sunt bine, da. Continuă povestea
Randy... eram curios ce se mai aude...
- Păi cam atât... Știu doar că au trecere în
oraș de la Regina Vey. Nu înțeleg de
ce... și care ar fi motivul, dar Kramer,
milițianul de sus zice că nu contestă
deciziile Reginei, și că ei au ordine să nu
se lege nimeni de ei. Îți dai seama ? Șefi
Navaro la noi în ștad ?
- Hmm, curios într-adevăr...
Ce nu știa Randy, e că eu peste două zile
plănuiam o seară romantică alături de o tânără
Navaro, înafara orașului... tânâră care era fiica
unuia dintre șefii Navaro... Doar că eu atunci nu
știam nimic de venirea lor...
Capitolul 3 – Casa noastră cea de toate zilele
Futui !
Am fost prost și neatent la semnele clare...
Miliția era prea lejeră în zonele mărginașe, și
prea mult se concentrau pe centrul Vespei. Apoi
mai era și toată treaba aia cu Căminul Nostru,
casa unde stăteam eu, alături de ceilalți zece
frați ai mei. Atâția rămăsesem, de dragu Oonei.
Oona era guvernanta casei de copii. Eu am
rămas de când ajutoarea Oonei și-a dat demisia,
și ea nu mai putea face față copiilor rămași.
Mulți au plecat din oraș, și pe mulți îi mai caut
eu să le dau de urmă, la rugămintea Oonei, să
nu fi pățit ceva... era o casă de copii mai mari,
toți aveam între cincișpe și douăzeci și unu de
ani, vârsta la care nu prea ai ce să muncești, și
vârsta la care faci cele mai multe boacăne.
Copiii mai mici au fost adoptați cu timpul, sau
au fugit de când erau mai mici. Pe ăia îi mai caut
eu. Oona e sensibilă la treburi de genu’ ăsta. Eu
nu prea. Dacă au fugit , or veni ei înapoi, ori ba.
Treaba lor. Aveau mese calde și paturi bune de
dormit. Ce le mai trebuia ? Niște țânci
nerecunoscători, asta erau.
 Am hotărât să ajung repede pe Aleea Castor,
undeva aproape de zona sud-vestică a orașului,
unde se afla Căminul, sau casa noastră cea de
toate zilele cum îi spunea Oona. Rochia ei
lungă, maronie, șifonată, nu se părea că bântuie
pe peluza din fața Căminului. Intrarea era din
două uși groase din mahon, proaspăt lăcuite,
norocul meu că aveam o cheie de rezervă. Scot
din săculețul meu cheia, și simt pietricelele cum
se răstoarnă prin el... mi le-au aruncat Giganții
înainte de plecare, fiecare cu câte o rună
scrijelită pe ea. Mi-ar fi fost prețioase și dragi
din argilă netedă, curate și albe ca marmura. Le
prin ușor în mână, și iarași simt cum mi se
încordează mușchii până la paralizie. Mi se
ridică ușor părul, ca electrificat de un curent
imaginar, pielea mi se face găină și aud bătăile
inimii cum accelerează. Aud cuvintele acestor
entități de dimensiuni uriașe, ce apasă greu
peste mine. De ce m-au ales pe mine ? Eu sunt
nimeni. Și nici nu mi-aș fi dorit să fiu ceva
anume, responsabilitățile mele sunt destule, și
viața mea curgea bine, era destul de spontană
fără Giganții ăștia și Pietrele lor de Lume...
figurile lor ,încrestate în Pietrele masive, sunt
ca o înlănțuire de masivi muntoși, iar eu doar o
furnică. O furnică harnică și fără pretenții la
glorie, măreție, aur și ranguri înalte. N-am
menire înaltă, sunt un biet orfan, lăsat așa de
izbeliște pe treptele unui Cămin de copii, exact
pe astea pe care am călcat acuma...
Nici nu realizasem că eram cu cheia într-una
dintre ușile de mahon de vreo cinci minute
stând așa cu ea, în broască, când o mână fină,
cu degete subțiri îmi atinse umărul...
- Fiiiveerrrr ! Ești bine copile dragă ?
Oona nu smucea mâini și nici nu cârpea părul
de pe cap cuiva, avea atingerea fină, ușoară,
doar figura ei era mai aspră, părul brunet
tăciuniu, deranjat, dar în coc, avea privirea aia
de căprioară pierdută, de parcă visa tot timpul
cu ochii deschiși.
- Ăă, da. Sunt bine Oona. Eram doar...
puțin gândit... știi tu, chestii de
croitorie, plus am auzit de șefii ăia
Navaro din oraș ...
- A, chiiaaar, am auzit și eu. Grozavă
treabă. Par reci și calculați șefii de trib, i-
am văzut azi, în timp ce mergeam în
piața de legume... și se plimbau într-un
toți într-o coloană, unul lângă celălalt,
de trebuia să se dea lumea la o parte de
ei, nu era strada așa lată... Îți dai
seama... oricum, ție cum îți merge la
domnul Iordan ?
- Mbine. Cred. Nu s-a plâns de mine, dar
nici eu de el... hehe...
- Bun. Foarte bine. Azi dormi la Cămin,
sau ... ?
 - Da, voi dormi aici. Mi -am terminat
treburile pe ziua de azi... da tu, de unde
veneai ? Coșul nu ți-e cu tine, deci de la
piața ai venit azi dimineață...
- Mda... de la slujba de după masă, știi că
sechaba de peste drum e deschisă azi și
poimâine pentru slujbe... La fiecare
două zile de fapt, am fost să ...
- Te rogi, am înțeles... e în regulă, Oona.
Ai nevoie de ajutor prin casă...
- Ah, nu. Mă descurc azi, mă ajută Jasper
și Diggle.
- Oricum, dacă ai nevoie mă găsești în
camera mea... o știi ...
Oona dăduse din cap în semn se aprobare. Știa
că o pot ajuta la orice. Pielea ei fină îmi plăcea
tare mult, și mergea bine cu blândețea din ochii
ei, deși erau cercănați acum, obosiți. A suferit la
viața ei mai mult decât ar fi putut una ca ea. Era
prea bună. Când avea și ea douăzeci și ceva de
ani, un bărbat misterios, un pungaș mărunt, i-a
luat floarea, a pătat-o cum s-ar spune pe aici,
pe la noi, și apoi a denunțat-o preoților dayeni
pentru păcat de vrăjitoare și a făcut-o impură.
Preoții dayeni, majoritatea foști shibi, au Legi
grave pentru deflorare și în general pentru
păcatele cărnii , și cred bărbații ciudați, se pare
ca, dacă vreunul zice despre o femeie că e
impură. Așa tâmpeni n-am mai auzit. Ea era
reîncarnarea lui Lira, Marea Preoteasă a
Cerului, și a ființelor Celeste, soția lui Iman.
Doamne, câtă raidcalizare și prostie... Așa, deci
au obligat-o să se autoflageleze în fiecare zi a
vieții sale, daca nu , o pățea rău, Justiția tăbărea
peste ea. În fiecare dimineață, se roagă în fața
unei mici sculpturi din lemn, o femeie lungă,
deasupra căreia zboară praf de stele în formă
de aură. Ea este Lira, soția lui Iman, sau Celeste
cum este numită de triburile Navaro. Ea mi-a
povestit despre toate astea. De fapt ei îi
datorez toate poveștile lumii, inclusiv despre
Giganți și Pietrele de Lume.
Slavă ție, Oona. Slavă Ție, Celeste. Slavă ție,
Lira.
Eram în camera mea mică, cu un pat cu saltea
tip rogojină, și un dulăpior cu oglindă. Aveam o
noptieră pentru lumânări și apă. În rest,
fereastra avea o plasă de sârma lipită de cadru,
așa pentru a nu intra gâzele înăuntru, și pentru
a nu sări de la etaj... se mai întâmplase, nu de
alta. Mă gândeam și stăteam să-mi plănuiesc
următoarea mișcare. Venisem aici căci aici
gândeam cel mai bine. Așa că m-am dus să-i bat
la ușă Oonei. Știam că nu doarme, se pedepsea
pe la douăsprezece ceasuri trecute, noaptea.
Camera ei era cea de la etaj, în
capătul stâng, cum urcai. Ușa avea
miros de lavandă, și era de un alb
spălăcit. I-am bătut ușor.
 - Oona ?
- Fiver, tu ești ? avea vocea slabă și
spartă.
- Da, aș putea să discut ceva cu tine ?
Știuca e târziu, dar nu a poate aștepta...
- Intră.
Când am deschis ușa, stătea întinsă pe patul de
fier cu arcuri. Îl auzeam cum scârțâie. Era
inconfundabil de inconfortabil. M-am așezat pe
scaunul de lângă pat, ea avea o compresă pe
cap.
- Dureri de cap, din nou?
- Mda. Ce e Fiver, ce nu putea aștepta?
Îmi zise cu ochii închiși parcă visând la
lucruri mai bune.
- Păi, voiam să îmi povestești despre
Giganți și despre Pietrele de Lume...
- Serios ? Povești pentru copii la ora
asta ? Ești adult acum, nu mai ai nevoie
de ele, nu poți dormi sau de ce e așa
 important subiectul ăsta la o oră așa
târzie ?
- Păi, uite ce e, fac un studiu, și ...
- Aoleu, faci un studiu, te cunosc atât de
bine încât aș putea zice c-ai intrat în
ceva belele de vrei să știi ceva despre
Giganți... spune-mi ca n-ai făcut ceva
necugetat ...
- E o poveste mai lungă, și nu prea... pot
să-ți spun... am îndoieli ca m-ar aștepta
ceva bun dacă aș spune, și nu vreau sa
te implic și pe tine...
- Eh, deja m-ai implicat, așa ca spune ...
- Ei bine, nu pot să-ți explic. Pur și simplu
nu pot...
S-a ridicat în coate. Avea privirea aspră, și
ridurile tăioase de la nas se făceau ca niște nări
de șarpe.
- Atunci nu mă mai deranja dacă nu vrei
ajutor. Ți-am mai spus de atâtea ori,
 cine nu vrea ajutor sa nu dispere la
singurătate ...
- Cine vorbește... ziceam eu pentru
mine...
- Ce -ai spus ? Nuuu, nu ai tu acest dreept
să mă judeci, eu am slujit Căminul
cincisprezece ani de zile, iar voi nu ați
fost întotdeauna acolo, nu înțelegi
responsabilitatea dusă până la capăt.
Am terminat discuția. Noapte bună !
Mi se făcuse un nod în gât. M-am ridicat greu
de pe scaun și mi-am cerut scuze pentru cele
spuse... știam că era un punct sensibil pe care –
l atinsesem, dar speram totuși să mă ajute. Ce
prost am fost! Am plecat ușor spre ușă.
- Stai, copile Fiver ! Nu vreau să pleci. Știu
că n-ai vrut să spui ceva nefast, dar
vreau să înțelegi că sunt alături de tine,
și ca nu trebuie să înfrunți lucruri de
unul singur.
- Dar și eu sunt alături de tine, Oona.
Întotdeauna.
- Știu. Așează-te, te rog, și spune-mi ce
vrei să știi...

Am revenit, trântindu-mă obosit pe

scaun. Mă presa misiunea asta, și nu
voiam să-mi afecteze oamenii din jur
pentru o prostie făcută de mine; o mare
prostie, una de profanare. Pe care eu
trebuia să mi-o asum. Oare unde era
fata aia din tribul Navaro? Trebuia să o
găsesc neapărat.
- Bun, păi am nevoie să-mi spui tot ce știi
despre Giganți și Pietrele de Lume. Tot
ce-ai auzit, ce se zvonește, ce ai învățat
din sechaba-uri sau din alte locuri.
- Aha... nu e o poveste simplă. Oamenii
de-aici nu mai cred în giganți din munți
sau monștri marini, sau în alte zeități.
 Shenzu e Legea. Slavă Lui! Și Slavă
Luminii Purificatoare! .
- Mda, și ?
- Ai răbdare, cine spune povestea asta,
căci dacă o spun eu, atunci o spun cum
vreau eu, ai înțeles ? Se răsti ușor la
mine.
- Am înțeles, Slava Lirei și-a lui Celeste
pentru răbdarea ta și impulsivitatea
mea...
- Întradevăr, Slavă! Așa, deci după ce
Iman, prima ființă spirituală a lumii a
fost creată, și-a luat-o de soție pe
Celeste, sau Lira, de-acolo și vine
termenul de ființe celeste, după cum știi
ei doi au ingrijit Pământul Nostru, si au
lăsat ca păstrători ai Echilibrului pe
copiii lor, pe Giganți.
- Aha. Îmi poți spune despre firea
Giganților ? Despre ei mă interesa...
- Hei! Nu mă mai întrerupe...
- Bine, iartă-mă... te rog continuă...
- Așa. Giganții făceau parte din cele cinci
elemente primordiale : Giganții de Aer
pe cele mai înalte vârfuri, ca nori groși
care înconjurau piscurile cele mai înalte,
Giganții de pământ erau copaci imenși
ce stăteau pază pădurilor și colinelor,
Giganții de Apă erau în mările Joase și în
Oceanurile Adânci ca monștri marini
imenși, acum îți dai seama că
dimensiunile lor erau multe peste noi și
chiar peste ale formațiunilor din natură.
Ei ocroteau natura și păstrau Echilibrul.
Dar, ceva s-a întâmplat acum mult timp
în urmă, ființa bipedă cu suflul
conștiinței limitate a născut cenușa
tuturor animalelor. Giganții au ticluit un
cimitir uriaș, în formă circulară, unde să
arunce tot ce însemnau morții. Copacii
 bătrâni, algele, burienile, animalele
adâncurilor, orice exista și murea era
aruncat aici. De-aici Iman l-a făcut pe
Om. Giganții nu priveau cu bun augur
ființa asta nouă, dimpotrivă, se temeau
de forma ei, și obiceiurile ei nefaste.
Născută din cadavre, avea tendința să
adapteze și să strice natura după bunul
său plac. La început au fost
douăsprezece oameni. Ei aveau
capacitatea să înnoate ca peștii și să
zboare ca cele mai mărețe păsări.
- Știu deja povestea asta, și apoi au ieșit
cei care se puteau schimba și cei care
erau obișnuiți, banali. Ei erau
schimbători sau jibi și ceilalți se
numeau shibi sau obișnuiți . Ambii
foloseau magia naturii, folosind toate
elementele la îndemâna lor.
- Da Fiver, ceea ce nu se zice despre ei
este că mulți erau dușmani ai Giganților,
și că voiau supremația Pământului
Mamă. Aceia au întemeiat ziduri, și
colibe și arme. O parte voiau protecție,
o parte voiau putere. Și știau că puterea
Giganților era aproape nemăsurată. Așa
ca la un moment dat, un shib pe nume
Aban Vespa a stârnit furtuni și a întors
chiar unii copaci împotriva Giganților de
Pământ, și ei s-au retras prin dealuri
razlețe, si au lăsat șapte puțuri, izvoare
de apă. Acele izvoare s-au umflat și s-au
făcut, numai ca omul să le sece din nou,
și să intemeieze prima citadelă
vespiană.
- Iman le-a permis oamenilor să crească și
să se dezvolte, dar Giganții n-au stat să
privească cum Natura lor e distrusă. Au
luat cadavrele unui liliac, unei vulpi și
 unui tigru și au facut un jib strigoi care
avea puterea magiei sacre lui Imane, și
care se hrănea din Hăul Primordial.
Acela a distrus mai mult din jumate din
armata oamenilor, dar a fost extirpat de
Iman, considerat o anomalie a Naturii.
Iman a pedepsit Giganții, și i-a împietrit
pe toți. Au devenit niște forme vechi și
aproape nedistincte de munții,
craterele, sau vulcanii din Natură. Dar se
spune că sufletul lor înca dăinuie și
prezența lor se faxe simțită când e
profanată Natura.
- Ahaaaa... bun. Deci ei încă pot interveni
în chestiunile oamenilor ? Încă sunt vii ?
- Nu chiar. Dar se spune că războinicul lor
e doar un cub de gheață prin
îndepărtatul nord, si că va veni zoua
când se va trezi si va aduce răzbunare
stăpânilor lui, păstrătorii echilibrului.
 - Hmm... pfui... ce poveste... mersi
Oona...
Eram foarte curios de alte povesti dacă nu mi-ar
fi căzut ochii în cap. I-am urat noapte bună
Oonei, și am plecat la somn. De ce s-or fi trezit
Giganții tocmai acuma ? Ce vor cu mine, ce vor
cu Chariot ? Și de ce vor să se amestece după
atâta timp în treburile omenești. Poate voi visa
un răspuns, căci acum mintea trebuie să se
odihnească.
Capitolul 4
Lanika vrea să ne vedem.
Mă durea capul îngrozitor, si cred că acea de-a
face cu intoarcerea mea înapoi. Rutina mea de
dimineață, cu boabele de orz fierte si cu ouăle
de prepelită trebuia amânată. Da, ați auzit bine,
ouăle de prepeliță sunt hrabitoare si fac bine
vocii, îmi scotea baritonul în evidență. Și știam
că azi trebuia să mă întâlnesc cu Lanika. Era fiica
șefului de trib Anango, tribul păsărarilor. Avea
părul creț, in bucle frumoase șatene, cu o figură
rotundă de copil, si cu tenul mai închis ca al
meu. Ochii ei spuneau : „Du-te cu vântu’ , dar
cu mintea stai pe locul de baștină „ . Era
statornică și tinea mult la obiceiurile anango
urilor, ei aveau tabăra prin sudul Imperiului,
mult mai în sud decât Vespa, departe de zid.
Dar ea călătorea singură prin capitala, noaptea
și căuta Pietre de Lume ascunse. M-am
ridicatcdin pat, și mi-am facut un ceai de
brusturi, sa-mi mai treaca durerea de cap.
Am ieșit devreme din Cămin, deși Oona se
trezise de la șase dimineața să pregătească
toate cele de trebuință pentru ziua aceea.