ELEMENTE DE METEOROLOGIE

1. Notiuni introductive

Meteorologia este stiinta care se ocupa cu cercetarea tuturor fenomenelor fizice

care se petrec in atmosfera terestra, precum si cu studiul interdependentei lor.
Multimea acestor fenomene si punctul de vedere diferit din care ele pot fi abordate,
a dus la impartirea meteorologiei in patru mari ramuri:
Meteorologia generala – se ocupa cu studiul analitic al fiecarui fenomen in parte
indicand conditiile in care acesta apare si legile dupa care el variaza.
Meteorologia sinaptica (sinoptica) – al carui scop este prevederea starilor de timp
viitoare.
Climatologia – se ocupa cu studiul sintetic al starilor de timp si cu precizarea
conditiilor de clima ce se intalnesc pe intreaga suprafata a Pamantului.
Aerologia – abordeaza fenomenele ce se petrec in straturile superioare ale
atmosferei, straturi in care influenta suprafetei subiacente (suprafata activa a
Pamantului aflata imediat sub atmosfera) nu se mai resimte si care constituie asa-
numita atmosfera inalta.

2. Atmosfera

Atmosfera este invelisul gazos al Terrei. Ea nu are propriu-zis o limita, ea devine

din ce in ce mai rara pe masura ce departarea fata de Pamant creste si tinde ca la
inaltimi mari, printr-o tranzitie lenta, sa se confunde cu vidul interplanetar.
Atmosfera este mentinuta in jurul Pamantului datorita fortei de atractie newtoniana
exercitata de masa acestuia. Moleculele gazului ce constituie atmosfera se afla intr-
o miscare continua, se ciocnesc intre ele, isi schimba directia, iar la inaltimi mari
unde parcursul liber mijlociu al moleculelor devine de ordinul zecilor de kilometri,
ele ating viteze atat de mari incat pot scapa din sfera de atractie a Pamantului si se
pot pierde in spatiul cosmic sau pot reveni in atmosfera terestra dupa ce au parcurs
traiectorii eliptice foarte alungite. Acest lucru se petrece la aproximativ 2500 km,
nivel la care atmosfera terestra se afla intr-o stare de disipatie atat de inaintata,
incat nu mai apar fenomene meteorologice. Aceasta regiune a fost denumita franj
atmosferic sau exosfera.

2.1. Structura atmosferei

Din punct de vedere fizic atmosfera este un mediu neomogen. Daca se ia in
considerare distributia temperaturii cu inaltimea, atmosfera poate fi impartita in
urmatoarele straturi (fig.1.):

Fig.1. Structura verticala a atmosferei

Troposfera este stratul din imediata apropiere a Pamantului, grosimea ei atingand
16-18 km la ecuator, 10-11 km la latitudini mijlocii si 6-8 km la poli. Trecerea spre
stratul superior se face prin intermediul tropopauzei.
Stratosfera - se intinde de la tropopauza pana la o inaltime medie de 32 km si se
caracterizeaza printr-o constanta a temperaturii de –56,5 0C. Tranzitia spre stratul
superior se face prin stratopauza.
Mezosfera – este stratul de la 32-80 km. Aici apare fenomenul de inversiune
termica, adica temperatura pana la 50 km creste atingand valori in jur de 60 –
70 0C, iar apoi scade pana la –80 0C sau chiar mai mult.
Termosfera – se intinde pana catre 1000 km. Intre 200-500 km se intalnesc
straturi puternic ionizate, care constituie ionosfera. Ionosfera reprezinta patura pe
care se reflecta undele radio si in care se formeaza aurorele polare. Tranzitia spre
stratul superior se face prin intermediul termopauzei.
Exosfera – este ultimul strat al atmosferei, intinzandu-se pana la aproximativ 3000
km. Densitatea acestui strat este extrem de mica, apropiindu-se de cea a materiei
interstelare. Gazele care mai persista la aceste inaltimi se gasesc sub forma de
atomi, ioni si molecule, existand chiar si a patra stare de agregare a materiei –
plasma.

2.2. Masa si compozitia atmosferei

Prin calcule masa atmosferei a fost stabilita la 5,26 1015 tone, valoare care
comparativ cu masa Pamantului de 5,98 1021 tone, reprezinta aproximativ a
milioana parte din masa Terrei.
Masa atmosferei nu este uniform distribuita pe verticala, astfel 50 % din ea se
gaseste intre sol si primii 5 km inaltime, 75% intre sol si 10 km, 95% in primii 20
km si numai restul la inaltimi mai mari. Din acest motiv si densitatea aerului scade
cu inaltimea.
Aerul uscat din atmosfera este constituit din gaze care se gasesc in permanenta,
unele in proportii apreciabile si constante (N2 – 78,09%, O2 – 20,95%, Ar – 0,93%),
iar altele in proportii extrem de mici (Ne – 1,8 10-3 %, He – 5,2 10-4%, H2 -5 10-
5
,CH4 –2,   2 10-5, N2O - 5 10-5, NO2 - 2 10-6 etc).
Un aer perfect uscat nu exista, el contine apa sub toate cele trei forme: vapori,
picaturi, cristale de gheataa. In medie vaporii de apa reprezinta 5% din intregul
volum al aerului si se gasesc in special in partea inferioara a troposferei, unde dau
nastere la nori si precipitatii.

3. Factori genetici ai climei

3.1. Radiatia solara

Soarele reprezinta cea mai insemnata sursa de energie de care dispune Pamantul,
energia solara propagandu-se sub forma de radiatii. Radiatiile solare sunt rezultatul
reactiilor termonucleare, in primul rand al sintezei de heliu. Soarele emite doua
tipuri de radiatii:
a)     Radiatii electromagnetice – pot fi produse de miscarile oscilatorii ale unor
sarcini electrice, care determina aparitia unui camp electromagnetic de intensitate
E variabila si a unui camp magnetic de inductie B, de asemenea variabila, orintat
perpendicular pe E. Spectrul radiatiilor electromagnetice este foarte larg, avand
lungimea de unda, l, cuprinsa intre 104 m si 10-18 m. Radiatiile cu l < 100 nm
cuprind doua tipuri de radiatii: g care provin din nucleul atomic si X care isi au
sorgintea in paturile profunde ale unui atom excitat.
b)    Radiatiile corpusculare – constituite din particule de dimensiuni subatomice:
protoni, neutroni, ioni, particule a si b. Aceste radiatii nu ajung pana la suprafata
Pamantului, ele fiind dirijate de campul magnetic terestru catre zonele polare, unde
la inaltimi de peste 100 km dau nastere la fenomene de ionizare ale aerului si de
formare a aurorelor polare.
Din spatiul cosmic si nu de la Soare, in atmosfera mai ajunge pana la troposfera
inferioara, o radiatie foarte patrunzatoare, numita radiatie cosmica. Ea este
alcatuita din diferite particule si antiparticule, inclusiv radiatii g

3.2. Radiatia terestra si atmosferica

Absorbind o parte din energia solara, Pamantul se incalzeste si devine capabil sa
emita la randul lui anumite radiatii, numite radiatii terestre. Acestea sunt radiatii
termice a caror energie depinde de natura si temperatura suprafetei terestre care le
emite.
Tinand cont ca temperatura Pamantului variaza intre –60 0C si +50 0C, rezulta ca
Pamantul emite numai radiatii infrarosii cu 4 mm < l < m m. Considerand
temperatura medie a Pamantului de +15 0C, conform cu legea lui Wien, maximul
de radiatii corespunde unei radiatii cu l mm, iar valoarea intensitatii terestre fiind
de ~ 0,5 langley/ minut.
Din energia termica radiata de Pamant, o parte se pierde in spatiul cosmic, cealalta
parte este absorbita de atmosfera, absorbtia exercitandu-se in special pe vaporii de
apa. Absorbind pe langa radiatiile solare (cu l mic) si pe cele terestre (cu l mare),
atmosfera se incalzeste si devine la randul ei capabila sa emita o radiatie tot
cu l mare, numita radiatie atmosferica.
In general, atmosfera lasand sa treaca radiatiile luminoase de la Soare, dar
absorbind pe cele obscure emise de Pamant, impiedica pierderea caldurii si
exercita un efect de sera. Radiatia atmosferica se propaga in toate directiile si
implicit spre Pamant.

3.3. Bilantul radiatiilor

Bilantul radiativ rezulta din ansamblul tuturor radiatiilor intalnite la suprafata

Pamantului, fiind dat de relatia:
Q = S + D – R + A – r –T         (1)
unde  S – radiatia solara directa, D – radiatia solara difuza, R – partea reflectata din
radiatia globala, A - radiatia atmosferica, r – partea reflectata din radiatia
atmosferica, T – radiatia terestra.
Pe timp acoperit, radiatia solara directa este nula, astfel bilantul devine:
Q’ = D – R + A – r – T             (2)
Relatie din care se poate constata importanta radiatiei difuze pentru sistemele
biologice, cand cerul este total acoperit de nori.
In timpul noptii bilantul radiativ se reduce la:
Q” = A – r – T                           (3)
Cum T in valoare absoluta este mai mare decat A, rezulta un flux de radiatie
indreptat dinspre sol spre troposfera, flux ce constituie radiatia nocturna.
4. Elemente meteorologice

4.1. Temperatura solului si a aerului

Energia radianta solara este absorbita in proportie de peste 80% de suprafata

Pamantului si transformata in energie termica. Astfel, suprafata solului dispune de
o anumita cantitate de caldura pe care o transmite o parte straturilor din adancime
si alta parte straturilor de aer de deasupra sa. Transmiterea in sol se face numai prin
conductivitate, iar in aer prin conductivitate si in special prin convectie si radiatie.
O parte din caldura primita se consuma in procesele fizice, chimice si biologice
care se desfasoara la suprafata si in interiorul solului, cum ar fi: evaporare,
dizolvare, asimilarea substantelor nutritive etc.
Aerul avand o conductibilitate termica redusa nu retine decat intr-o mica masura
energia solara. El se incalzeste prin intermediul suprafetei subiacente care
transmite straturilor de aer o parte din caldura primita printr-o serie de procese cum
ar fi: conductibilitate termomoleculara, procese radiative, convectie termica,
turbulenta atmosferica, transformari de faza, curenti de advectie etc.

4.2. Umiditatea solului si a aerului

In natura apa se poate gasi sub cele trei forme de agregare: gazoasa, lichida si
solida, numite faze si care se deosebesc intre ele prin proprietatile lor fizice. Apa
sub forma de vapori, este singurul din constituientii atmosferici care sub actiunea
temperaturii poate trece dintr-o faza in alta. Datorita agitatiei moleculare, sistemul
va suferi un transport permanent, starea de echilibru fiind atinsa cand inceteaza
schimburile sau acestea se compenseaza reciproc.
Riguros, prin umiditatea solului trebuie sa se inteleaga apa in stare de vapori ce se
gaseste in sol. Acest lucru este insa greu de precizat, deorece apa din sol aflata in
stare de vapori este de obicei in contact cu cea in stare lichida, prezenta fie sub
forma de apa higroscopica, fie sub forma de apa capilara. De aceea, prin umiditatea
solului trebuie sa se inteleaga continutul de apa de care acesta dispune, indiferent
de forma sub care se gaseste apa.
Vaporii de apa ajung in atmosfera datorita fenomenului de evaporare a apelor de pe
suprafata Pamantului, a evaporarii apei din sol, transpiratiei plantelor si animalelor
etc. Difuzia vaporilor de apa de la sursa de vaporizare este favorizata de curentii de
advectie si convectie si de schimbul turbulent. Vaporii de apa se pot raspandi in
toata troposfera, uneori putand sa ajunga pana in partea inferioara a stratosferei.
Umiditatea aerului exercita o influenta puternica asupra proceselor fiziologice,
afectand in special procesele de termoreglare. Vaporii de apa din atmosfera absorb
radiatiile infrarosii mentinand incalzirea atmosferei.
4.3. Produse de condensare ale vaporilor de apa din atmosfera. Precipitatii
atmosferice

Condensarea vaporilor de apa din atmosfera devine posibila cand aerul este saturat.
Saturatia se poate atinge fie prin cresterea cantitatii de vapori de apa, fie prin
racirea aerului pana la temperatura punctului de roua. Daca temperatura scade sub
valoarea punctului de roua, la aceeasi cantitate de vapori, aerul se suprasatureaza,
si excesul de vapori se condenseaza. Pentru ca procesul de condensare sa decurga
normal este necesara existenta nucleelor sau a centrilor de condensare, care sunt
particule higroscopice cu dimensiuni de aproximativ 10-5 m.
Ceata este un produs de condensare a vaporilor de apa din straturile inferioare ale
troposferei. Ea se formeaza in imediata vecinatate a Pamantului, cu care vine in
contact. Ceata reduce vizibilitatea, ea are aceasi structura ca norii, diametrul
picaturilor de ceata variaza intre 5 10-3 mm si 10-2 mm.
Norii sunt produse de condensare formate in straturile mai inalte mai din atmosfera
libera, fara sa depaseasca inaltimea tropopauzei.
Folosind drept criterii de baza cel morfologic, de altitudine si genetic, Organizatia
Meteorologica Mondiala a clasificat norii in patru familii:
Familia norilor superiori: - Cirrus
- Cirrocumulus
- Cirrostratus
Familia norilor mijlocii:    - Altocumulus
- Altostratus
Familia norilor inferiori:   - Stratocumulus
- Stratus
- Nimbostratus
Familia norilor cu dezvoltare verticala: - Cumulus
- Cumulonimbus
Nebulozitatea este gradul de acoperire al cerului cu nori. Nebulozitatea se
determina pe o scara de la 1 la 10, considerand intreaga bolta cereasca pana la
orizont. Cifra 0 indica cer senin, iar 10 cer complet acoperit. Cifrele intermediare
exprima cate zecimi din suprafata totala a boltii ceresti sunt acoperite cu nori.

4.4. Miscarile orizontale ale aerului – vanturile

Diferitele regiuni ale Pamantului se incalzesc in mod diferit, iar presiunea in zonele
reci este mai ricata decat in cele calde. Din acest motiv, aerul are tendinta sa se
deplaseze din regiunile cu presiune ridicata in cele cu presiune mica. Aceste
miscari pe orizontala ale aerului formeaza vanturile.
Miscarea aerului pe orizontala este influentata de exitenta a patru forte: forta de
gradient baric care influenteaza intensitatea vantului, forta Coriolis care deviaza
masele de aer, forta centrifuga si forta de frecare. Miscarea maselor de aer se face
dupa rezultanta acestor forte.
Clasificarea vanturilor se poate face dupa mai multe criterii.
10 Din punct de vedere al curgerii aerului vanturile sunt:
laminare – in care straturile de aer aluneca unele pe celelalte, traiectoriile fiind
paralele;
turbulente – straturile de aer se intrepatrund, aparand o stare de turbulenta;
in rafale – traiectoriile straturilor de aer sunt diferite, iar viteza vantului are un
caracter pulsatoriu, neregulat.
Dupa caracterul lor:
vanturi constante, permanente - bat tot timpul anului. Din aceasta categorie fac
parte alizeele, care bat la suprafata Pamantului de la tropice la Ecuator, si
contraalizeele care bat la inaltime de la Ecuator spre tropice;
vanturi periodice - bat numai in anumite perioade (musonii, brizele). Musonii sunt
vanturi periodice stabile, a caror directie dominanta se inverseaza de la un sezon la
altul. Ele sunt specifice Indiei si Indochinei. Brizele sunt vanturi periodice cu
intensitate, care ziua bat dinspre mare spre uscat, iar noaptea in directie inversa.
Ele apar datorita incalzirii neuniforme a marii si a uscatului.
vanturi neregulate – care bat fara nici o regula. Din aceasta categorie fac parte
vijeliile, care include tornadele si uraganele. Tornadele sunt vanturi foarte violente,
devastatoare, insa cu arie de actiune restransa, insotite de ploi torentiale. In centrul
tornadei viteza vantului este de 300 km/h. Uraganele sunt vanturi care se
desfasoara pe suprafete mari cu viteze foarte mari, de circa 200 km/h, fiind insotite
de descarcari electrice si ploi violente.
vanturi locale – apar doar in anumite regiuni ale suprafetei terestre.
In tara noastra, sub influenta anticiclonilor azoric si siberian, vara predomina
vanturile oceanice de vest si nord-vest, iar iarna cele continentale de nord si nord-
est. Trecerea de la regimul oceanic la cel continental se produce in perioada
septembrie-octombrie, iar de la regimul continental la cel oceanic in mai-iunie.
In functie de tipul reliefului , in diferite regiuni ale tarii se intalnesc urmatoarele
vanturi cu caracter local:
Crivatul – bate in special iarna din N-E fiind un vant rece si cu intensitate mare,
determinand viscole puternice. Sufla in Moldova, Dobrogea si Campia Dunarii.
Nemira – este o continuare a Crivatului, patrunzand prin trecatorile Carpatilor
Orientali in partea de est a Transilvaniei, in zona Ciucului. Este un vant rece,
aducand viscole.
Austrul – sufla in Campia Dunarii. Este un vant uscat, vara cald si secetos, iar
iarna deosebit de rece.
Cosova – este un vant uscat, care bate in sudul Banatului din septembrie pana in
aprilie.
Vantul Negru – bate vara in sudul Dobrogei si al Baraganului, fiind cald si uscat.
Vantul Mare – este cald si uscat, sufland in Depresiunea Fagarasului si provocand
primavara topirea rapida a zapezii.
Baltaretul – vant cald si umed, care bate primavara si vara in Muntenia dinspre S-
E.
Zefirul – vant caldut, bate din sud, usor, primavara.
Föhnul – vant cald care apare apare pe versantul opus curentului aerian, incalzirea
lui producandu-se prin comprimare adiabatica La noi in tara bate pe Valea Oltului,
in Tara Barsei si aproape in toata Transilvania.
Brizele de mare si de munte – bat jumatate de zi dintr-o directie si cealalta
jumatate din directia opusa. Brizele de mare bat vara pe litoral, ziua de la mare spre
uscat si noaptea in sens invers. Brizele de munte sufla de-a lungul pantelor, ziua
din vale spre varf si noaptea spre vale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Alberts B., Bray D., Lewis J., Raff M., Roberts K., Watson J.D., Molecular
Biology of the Cell, Third Edition. Garland Publishing Inc., New York & London,
1994
Benga G., Biologie celulara si moleculara, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1985
Bozac R., Curs de biofizica, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca, 1989
Criveanu H., Agrometeorologie – Curs, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2001
H.R.Criveanu, Georgeta Taralunga, Elemente de fizica si meteorologie aplicate
la biosisteme, (2004), Editura Digital Data, Cluj-Napoca, ISBN 973-7768-03-5
Dimoftache C., Herman S., Biofizica medicala, Ed. Cerres, Bucuresti, 1993
Dissescu C.A., Luca I., Tudor M., Dabuleanu M.L., Georgescu D., Soltuz
V., Fitica si climatologie agricola, EDP, Bucuresti, 1979
Dragomirescu E., Enache L., Biofizica, EDP, Bucuresti, 1993
Gennis R.B., Biomembranes. Molecular Structure and Function, Springer Verlag,
New York, Heidelberg, London, Tokyo, 1989
Margineanu D.G., Isac M.I., Tarba C., Biofizica, EDP, Bucuresti, 1980
Popescu A.I., Elemente de Biofizica Moleculara si Supramoleculara, Ed. ALL,
Bucuresti, 1996
Popescu A.I., Fundamentele biofizicii medicale, vol. I, Ed. ALL, Bucuresti,1994
Rusu V., Baran T., Branisteanu D., Membrane si Patologie, Ed. Medicala,
Bucuresti, 1988
Shechter E., Biochimie et Biophysique de Membranes, vol. I, Ed.Masson, Paris,
1990
Shechter E., Biochimie et Biophysique de Membranes, vol. II, Ed.Masson, Paris,
1990
Stein W.D., Channels, Carriers and Pumps. An Introduction to Membrane
Transport, Academic Press. Inc., New York, 1990
Taralunga G., Biofizica moleculara si celulara, Ed. Todesco, Cluj-Napoca, 2002
Georgeta Taralunga, Biofizica si meteorologie – curs, (2003), Editura Todesco,
Cluj- Napoca, ISBN 973-8198-54-2
Georgeta Taralunga, Tehnici si metode de laborator in biofizica, (2006), Editura
Mediamira, Cluj-Napoca, ISBN 973-713-133-9; 978- 973-713-133-