CIOBOTARU GABRIELA RAMONA

FACULTATEA DE DREPT – UNIVERSITATEA BIOTERRA

ANUL I IFR

ARGUMENTAREA ȘI REGULILE FOLOSITE ÎN INTERPRETAREA LEGILOR

La baza fundamentării juridice stă un șir de judecăti din care rezultă o propoziție
afirmativă, șirul de judecăți urmând un procedeu logic. Conținutul fundamentării este de fapt
adevărul reprezentat de afirmații.
Fundamentarea are următoarele funcții esențiale : cea de stabilire a adevărului
afirmațiilor (aserțiunilor), cea de determinare a recunoașterii și cea de prezentare sistematică
a afirmațiilor și poate lua forma demonstrației sau a argumentării. Aceste forme corespund în
practică pentru probarea unui adevăr faptic și pentru probarea unui temei legal al unei
afirmații.
Demonstrația este un procedeu logic pentru a alcătui adevărul unei afirmații prin
utilizarea altor propoziții adevărate, condiția esențială fiind aceea ca norma care
reglementează acel raport juridic să fie cunoscută și acceptată de către toate parțile implicate.
Demonstrația este completă doar dacă : fiecare etapă realizată are la baza propoziții adevărate
și intreaga teorie a demonstrației respectă prima condiție. Rigurozitatea demonstrației se
realizează prin efectuarea derivărilor doar în virtutea propozițiilor, iar nu în virtutea
conținutului.
Elementele constitutive ale demonstrației sunt : teza de demonstrat, fundamentul
demonstrației (axiome, definiții etc.) și procedeul (propoziții ipotetice, etc.). Demonstrația
poate fi directă sau indirectă. Aceasta este socotită a fi directă atunci când totalitatea
argumentelor utilizate se indreaptă/ fac referire strict la teza de demonstrat si este socotită a fi
indirecta atunci când totalitatea argumentelor se îndreaptă strict către a demonstra falsitatea
tezei, fiind numită și „argumentul reducerii la absurd”
Demonstrația indirectă poate fi realizată în două moduri : modus tollendo – se
analizează toate variantele posibile și se demonstrează că toate sunt false astfel teza rămânând
singura adevarată și unica variantă posibilă și modus tollens – teza este reprezentată de
acceptarea contradicției astfel determinînd efecte false, numită și „reducti ad absurdum”.
Regula esentială pentru realizarea demonstrației este aceea ca teza de demonstrat
trebuie să rezulte din argumentele folosite. O demonstratie este validă doar dacă respectă
urmatoarele reguli : fundamentul trebuie să includă doar propoziții adevărate, fundamentul
trebuie sa fie rațiune suficientă pentru teza , teza trebuie să aibă același sens pe tot parcursul
demonstrației, propoziția care reprezintă teza trebuie sa fie alcatuită doar din termeni clari,
evitând polisemia, teza trebuie să rezulte ca fiind o necesitate din fundament.
Scopul demonstratiei este acela de a stabili daca anumite idei sunt false sau adevarate.
Prin argumentare se poate urmari realizarea demonstratiei, fiind o forma generala de
fundamentare, asociindu-se cu retorica si urmarind convingerea celuilalt de un fapt anume.
 Argumentarea judiciara este o categorie particulara a argumentarii si este un discurs
argumentativ construit cu scopul de a respinge tezele contrare si de a convinge de adevarul
tezei.
Elementele constitutive ale argumentarii sunt : teza de argumentat, premisele, tehnici
de argumentare, motivarea judecatilor si operatorul modal. O argumentare este valida doar
daca se respecta cerintele logice, premisele initiale sunt sustinute de argumentele utilizate,
evaluarile deciziilor alternative acceptabile conduc la posibilitatea acceptarii si nu a validitatii
acesteia, respectarea validitatii argumentelor in raport cu realitatea obiectiva, sistemul de
valori si bune moravuri stau la baza argumentelor.
Argumentele pot fi legale – fac referire la normele legale care reglementeaza situatia
in discutie si probatorii – fiind reprezentate de informatiile derivate din mijlocul de proba
utilizat. Mijloacele de proba pot fi clasificate astfel : complete si univoce, incomplete si
neechivoce, incomplete si echivoce.
Argumentarea poate fi un discurs care urmareste convigerea celuilalt de adevarul tezei
prin utilizarea metodelor adecvate si prin folosirea limbajului corespunzator.
Discursurile judiciare pot fi in apararea persoanei, cat si in acuzarea persoanei
implicate, discursuri prezentate in fata instantei de judecata. Aceste discursuri sunt prezentate
de catre avocatul apararii, respectiv de catre procuror. Discursul care implica legile penale se
numeste rechizitoriu si reprezinta discursul pentru acuzarea persoanei, prezentandu-se
mijloacele de proba.
Discursul judiciar reprezinta un rezumat si este asemanator cu pledoaria, diferenta
fiind ca a doua are ca scop convingerea celuilalt. In cazul unui proces, judecatorul are nevoie
de doua teze , numite si ipoteze judiciare care se confrunta intre ele.
Pledoaria are cinci momente importante : de inventione ( cadrul actiunii) , de
dispositione( ordinea discursului avocatului ) , de elocutione ( prezentarea materialului),
memorio (capacitatea de a gandi in retrospectiva a oratorului ) si actio ( dictie, infatisare,
gesturi, glas, etc.).
Partile componente ale pledoariei sunt : exorditul ( atragerea interesului auditorului),
propunerea (mentionarea foarte clar a ce doreste sa demonstreze), diviziunea ( anunta partile
care vor fi dezvoltate de catre avocat), naratiunea ( expunerea faptelor), discutia ( clarificarea
probelor ), peroratia ( concluzia).
Asadar, argumentarea este o metoda complexa prin care se dovedeste printr-o logica
de necontestat, daca o afirmatie este falsa sau adevarata, respectandu-se anumite principii dar
si etape bine stabilite.

BIBLIOGRAFIE
Corina Scarlat – Logica Juridica, editura Sitech Craiova 2021

SEMNATURA