Floare albastră

De Mihai Eminescu

Poezia „Floare albastră” a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la data

de 1 aprilie 1873 și este considerată o premiză la problematica „Luceafărului” și la
problematica scrisorilor închinate dragostei conform părerii criticului literar Zoe
Dumitrescu-Bușulenga în lucrarea „Eminescu și romantismul german”.

Poemul fundamentează motivul poetic al „florii albastre”, întâlnit la romantici

europeni și care are sensul de chip al iubitei sau de proiectare al iubirii în infinit. Se
pare că Eminescu ar fi cunoscut motivul în timpul studiilor vieneze.

Poezia propune temele cheie ale iubirii și naturii, însă, spre deosebire de alte
poezii erotice, această creație este înnobilată cu profunde idei filozofice, desăvârșite în
„Luceafărul”.

Imaginarul poetic este concretizat prin potențialul cuplu de îndrăgostiți care se

profilează într-un viitor nedefinit, într-o viziune artistică, specific Eminesciană.

Structură:

Poezia este alcătuită din 4 segvențe lirice, în care două ilustrează monologul liric
al iubitei, iar celellalte 2, monologul lirico-filosofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv
cu cel obiectiv.

Incipitul este o interogație retorică a iubitei adresată bărbatului visător,

„cufundat în stele și în ceruri nalte”.

Titlul reprezintă motivul „Florii albastre” care se întâlnește la romanticul german

Novalis, unde semnifică împlinirea prin iubire ideală după moarte într-o altă lume; La
romanticul italian Leopardi sugerează iubirea pură, însă, pentru Eminescu reprezintă
aspirația spre iubirea ideală proiectată în viitor, cât și imposibilitatea împlinirii iubirii
cuplului dată de incompatibilitatea dintre geniu și omul comun.

Prima secvență poetică(S1-S3) este data de monologul iubitei care își dojenește
iubitul că rămânemai tot timpul într-o lume superioară a metafizicii tipică geniului,
redată aici prin simbolurile din enumerația „stele..nori..ceruri-nalte”; Ceea ce îl
îndepărtează de dorințele ei rămân gândurile sale, mai mereu orientate către cultură și
cunoaștere – „câmpiile asire” și „piramidele-nvechite” - metafore prin care se sugerează
distanța emoțională dintre cei doi. Pentru ea ca ,om comun, fericirea se înâlnește /apare
pe cu totul alte coordonate. Lirismul este aici subiectiv, avem verbe și pronume de
persoana a II - a „ai uitat”,”te” și vocativul ”iubite”.

A doua secvență este reprezentată de monologul liric al eului liric în ipostaza

iubitului genial care nu poate cupla la iubirea propusă de iubita sa care este expresie a
arhetipului ființei comune; iubitul are o atitudine tandră de compasiune prin gestul de a-i
netezii părul, dar și ușor ironică, prin râs și superioară prin refuzul de a comunica verbal.

A treia secvență poetică(S5-S12) este dată de cel de-al doilea monolog liric al
fetei realizat acum sub forma unei îmbieri pentru că fata îl cheamă în mijlocul naturii
pentru a experimenta alături de el gingășiile și frumusețile iubirii. Cadrul este tipic
Eminescian, natura, fiind feerică, deoarece, în poemele Eminesciene când iubirea este
împlinită, natura este ca un ecou al trăirilor afective, prin splendoarea ei: apar
constantele motive ale codrului, izvorului, lunii, dar și motive variabile precum: „prăpastia
măreață”, „firul de romaniță”, epitete de o rară frumusețe în toată simplitatea lor; apare
și o personificare a izvorului care plange.

Jocul dragostei este plin de tandrețe și de puritate și chiar denotă veselie; am

putea spune că avem de-a face cu un ritual erotic – „șederea în foi de mure”, „mici
săruturi” – toate în lumina soarelui de vară și în liniștea de taină a naturii. Apar aici ca
figuri de stil comparația „rosie ca mărul”, epitetul metaforic „de aur părul” , inversiunea,
interogația retorică, exclamația retorică „Ș-apoi cine treabă are!”.

Ideea izoloării cuplului de îndrăgostiți de restul lumii este constantă în lirica lui
Eminescu în viziunea căruia intimitatea poveștii de iubire generează expresia absolutului,
a ieșirii din contigent prin miracolul sufletesc al împlinirii afective.

Ultima secvență(S13-S14) revine la monologul liric al sinelui poetic încărcat , de

data aceasta, cu profunde accente filosofice. Primul vers din secvență punctează
sfârșitul jocului de iubire ipotetic, înțeles ca o proiecție în ideal.Avem marca grafică a
punctelor de suspensie. Al doilea vers îl surprinde pe eul liric într-o atitudine sugestivă
de uimire în fața frumuseții iubirii, el rămânând „ca un stâlp în lună”, sugerând
inflexibilitatea unei gândiri superioare. Masca lirică a iubitului este fascinată de
iubire(nu de persoană) redată prin epitetul metaforic „albastra-mi dulce floare”.
Punctele de suspensie de dinaintea ultimei strofe capătă valoare semantică pentru
conținutul de idei al poetului separând finalul care se constituie într-o strofă sinteză de
profundă semnificație filosofică. Primele două versuri ale ultimei strofe marchează
regretul ce provine din neputința celui superior de a cupla la o stare de împlinire casre
nu îi este tipică; geniul trăiește „mai sus” acest aspect al iubirii pe care fata îl
integrează într-un mod comun, simplist, el trăind în absolutul iubirii redat prin sintagma
„florii albastre”; structura se repetă exclamativ. Ultimul vers rămâne celebru prin
varianta finală pentru care în genialitatea lui, marele nostru poet: „Totuși este trist în
lume!” reprezintă remarca plină de amărăciune, dar exprimată, totuși, într-o atitudine
superioară de detașare care punctează neputința geniului de a-și găsi împlinirea în lumea
comună in ferioara lumii sale.