BANCHIZELE DE GHEATA SI ICEBERGURILE

Banchiza este un strat plutitor de gheaţă care se formează în regiunile oceanice

polare.
Are o grosime de aproximativ un metru, când se reînnoiește annual și între 4-5
metri, când este persistentă, cum este cazul banchizei din regiunea arctică cea
mai apropiată de Polul Nord.
În cazuri excepționale, banchiza poate ajunge la o grosime de 20 de metri.Foarte
frecvent este constituită din blocuri de gheață fracturate și care se sudează din
nou.
Cauza principală a formării banchizei este înghețarea suprafeței marine, dar
mai pot contribui și precipitațiile sub formă de zăpada care, în orice caz, sunt
nesemnificative în zonele polare datorită presiunii ridicate cauzate de vortexul
polar (un ciclon persistent și de mare anvergură situat la cei doi poli ai unei
planete). Apa mării îngheață doar la suprafață pentru că cea din profunzime nu
ajunge să se răcească suficient. Pentru ca solidificarea apei să se producă,
temperature trebuie să scadă până la -1,8 °C, datorită scăderii crioscopice, care
reprezintă diminuarea punctului de fuziune/solidificare, caracteristică apei saline.
În faza inițială, se formează mici cristale lenticulare(3) de apă pură care, treptat,
se unesc. În ultimă instanță, banchiza este format dintr-un conglomerat de
gheațăși o soluție concentrată de saramură care umple interstițiile formate între
blocurile de gheață fuzionate, în care trăiesc alge și bacteria adaptate acestui
mediu hipersalin.
Există două banchize: una care acoperă Oceanul Arctic și o alta, de jur
împrejurul continentului Antarctica.
Banchiza antarctică dispare în cea mai mare parte în timpul verii austral și se
formează din nou iarna, ajungând să aibă o suprafață echivalentă continentului
însuși. În luna septembrie ocupă o suprafață de 18,8 milioane de km², pe când în
martie se reduce la doar 2,6 milioane de km².
 Iceberguri :ghetar plutitor desemneaza un bloc mare de gheata desprins din una
din calotele polare glaciale ale Terrei, care navigheaza spre zonele calde ale
globului influentand clima zonelor invecinate si stingherind navigatia maritima.
  Desprinderea icebergurilor  se produce ca urmare a actiunii unor factori de
ordin fizic: alunecarea ghetarilor pe pante, producerea unor tensiuni interne
enorme, cutremure, variatii mari de temperatura, eroziunea provocata de valuri si
curenti, vanturi.
  Deoarece apa sarata nu ingheata la temperaturile de pe planeta noastra decat
in anumite conditii si nu poate forma blocuri massive si stabile de gheata,
icebergurile sunt, de fapt, blocuri de gheata de apa pura.
  Partea unui iceberg ascunsa sub nivelul apei este de sapte ori mai mare decat
cea vizibila la suprafata.Ca atare, forma portiunii scufundate poate fi estimata cu
greu, doar privind partea vizibila de deasupra apei. Nu intamplator, acest fapt a
dus la crearea expresiei 'partea vazuta (sau nevazuta) aicebergului' desemnand
orice problema ale carei implicatii sunt mult mai complexe decat aparenta privire
a acesteia.
Masa de gheata a icebergurilor este extrem de compacta, durabila si
dura putand  provoca serioase daune, chiar distrugerea unui vas. Volumul total de
gheata cuprins in icebergurile care plutesc intr-un an pe marile si oceanele lumii a
fost estimat la 1000 km cubi, din care peste 90% se afla in emisfera sudica.
De regula icebergurile din emisfera nordica au forme neregulate cu contururi
accidentale deasupra apei deoarece provin in majoritate din ghetarii din vestul
Groenlandei care curgpe pante accidentate. Cei din emisfera sudica, care provin
din zona de "Self Continental" (prelungirea plutitoare a ghetarilor continentali) au
suprafata superioara aproape plana.

   Icebergurile sunt considerate deosebit de periculoase, deoarece coliziunea

dintre un ghetar plutitor si o nava, se soldeaza aproape sigur cu scufundarea
navei.Ele pot fi intalnite de nave pe circa 20% din suprafata oceanelor, fiind un
pericol pentru navigatia maritima din nordul Oceanului Atlantic, din marile si
oceanele sudice si pentru platformele marime de foraj si de exploatare a
petrolului.
 In prezent, pentru a preveni ciocnirea cu icebergurile, navele sunt dotate cu
sisteme radar performante. Deplasarea icebergurilor este supravegheata cu
ajutorul satelitilor, fiind realizate harti speciale de risc. Cea mai cunoscuta
catastrofa navala produsa de ciocnirea cu un aisberg s-a produs la 14 aprilie 1912,
cand transatlanticul "Titanic" s-a scufundat, dupa aproximativ 2 ore si 40 minute
dupa impactul cu icebergul,  in largul coastelor insulei Newfoundland, fiind
inregistrate 1503 victime.