Test

Instaurarea regimului fanariot în Principatele Române a fost rezultatul unui

proces de durată, ale cărui origini se plasează în perioada anterioară începutului
secolului al XVIII-lea. Această instaurare a constituit totodată, şi expresia
transformărilor substanţiale care au avut loc în raportul de forţe pe plan politic
din centrul, estul şi sud-estul continentului. După pacea de la Carlowitz din 1699,
Turcia cedează Transilvania Imperiului Habsburgic, iar Rusia a devenit o putere
europeană. În acest context, problema orientală a intrat într-o nouă etapă, centrul
ei de greutate fixânduse în zona balcano-dunăreană. Trecerea de partea Rusiei a
domnitorului Moldovei Dimitrie Cantemir în 1711, în războiul lor cu Turcia, a
constituit un semnal de alarmă ce nu putea fi ignorat la Constantinopol. Se
impuneau măsuri menite să împiedice desprinderea Moldovei şi Ţării Româneşti
de sistemul politic otoman. Urmarea a fost modificarea statutului lor juridic
internaţional, concretizat în instaurarea domniilor fanariote.
In secolul XVII si la inceputul secolului XIX , pe teritoriul Tarilor Romane au avut
loc mai multe razboaie ruso-austro-turce care au avut numeroase consecinte ( din
cauza domnilor fanarioti) :
-ocupatii militare straine
-jafuri
-distrugeri
-pierderi teritoriale
Insa a fost dezbatuta problema romaneasca si s-au luat masuri in favoarea
Principatelor Romane

Pe lângă aspectele negative, regimul dominaţiei fanariote a avut şi destule aspecte
pozitive:

-schimbările de domni (aceiaşi) dintr-o ţară în alta contribuie la unire;

-fac reforme pentru modernizarea celor două ţări;
-încurajează cultura;
-uneori duc o politică externă, contrară intereselor Porţii.
Regimul fanariot a durat în ambele ţări până la 1821 şi în evoluţia lui se disting
două etape:

1711/1716 – 1770 de consolidare, când tronul va fi ocupat de familii de origine română

(Racoviţă, Ghica, Callimachi);
1770 – 1821 de înăsprire, când tronul va fi ocupat de familii greceşti (Caragea,
Mavrogheni, Şuţu, Ipsilanti).