PLUMB

de George Bacovia
-Temă și viziune asupra lumii
George Bacovia(1881-1957), „poet al sfârșitului continuu”(I. Caraion), este considerat cel
mai însemnat reprezentant al simbolismului românesc. Simbolismul bacovian adoptă o lirică
monocordă, ce dezvăluie o poezie a obsesiilor stilistice, a damnării, și marchează „ruptura de
utopia romantică”(V. Fanache).
Poemul „Plumb” este capodopera liricii bacoviene prin care poetul a devenit „ bijutierul
plumbului în literatura română” (I. Caraion).Poemul apare în volumul omonim, în 1916, și este o
considerat o artă poetică de factură simbolistă ce relevă condiția unui creator pentru care existența
înseamnă perpetuă damnare. Poemul poate fi considerat și un pastel simbolist prin cromatica rece,
decorul funerar(cimitirul), cât și prin atmosfera dezolantă, lipsită de vitalitate.
*Simbolismul este curentul literar apărut în Franța, în a doua jumătate a secolului al XIX
lea , ca reacție împotriva retorismului romantic și a formalismului parnasian, promovând emoția
și muzicalitatea interioară a ideii.
O primă trăsătură ce permite încadrarea poemului în simbolism este utilizarea simbolului
ca procedeu artistic. Elementul „plumb” se repetă simetric de șase ori, devenind simbolul și
motivul poetic central al poemului. În sens denotativ, plumbul denumește un metal greu, toxic,
de culoare gri-albăstruie, iar în sens conotativ sugerează angoasa, greutatea sufocantă, cenușiul
existențial, claustrarea, substituirea metaforică a cuvântului, transfigurând în text tema creației,
dar și a sufletului aflat în degradare metafizică.
O a doua trăsătură sugestivă constituie principiul corespondențelor dintre universul
exterior și cel lăuntric. Astfel, termenului „plumb” îi sunt asociate caracteristicile fizice cu aspecte
ale lumii interioare: greutatea metalului sugerează apăsare sufletească, culoarea cenușie
sugerează monotonia, spleen-ul, maleabilitatea corespunde labilității psihice, iar sonoritatea surdă
(o vocală închisă între patru consoane grele) surprinde ideea de captivitate într-un spațiu ostil.
Tema poemului constituie condiția creatorului într-o societate decadentă și artificială, în
care acesta nu se poate regăsi. Astfel, creația se așază sub semnul unei crize spirituale profunde,
neavând puterea de înălța ființa copleșită de solitudine și disperare. Moartea, o altă temă a
poemului, nu este niciodată atinsă, ci apare ca o senzație de anihilare a ființei, ca expresie a
pericolului iminent. În viziunea poetului, lumea este privită drept un „cerc barbar și fără
sentiment”, un univers ostil ce sufocă și angoasează ființa poetică.
O primă idee poetică ce susține tema poemului este criza erosului, sugerată de versul:
„Dormea întors amorul meu de plumb”. Verbul cu valoare durativă „dormea” apare ca figurare
metaforică a morții, ca reprezentare a „somnului bacovian”, iar adverbul „întors” marchează
„întoarcerea mortului cu fața către apus”(L. Blaga), sugerând imposibilitatea iubirii de a salva
ființa poetică. Metafora substantivală „amor de plumb” aduce în prim plan condiția creatorului,
marcat de o încremenire interioară ce generează dispariția afectivității. În lirica bacoviană, iubirea
nu mai are capacitatea de a înălța spiritual ființa, ci o devitalizează și o consumă pe plan interior.
Amorul devine astfel ipostaza desacralizată a erosului, care se convertește în „thanatos”(moarte).
„Aripile de plumb”, atribuite amorului, trimit spre albatrosul lui Charles Baudelaire, sugerând
imposibilitatea iubirii de a elibera ființa din mediul apăsător în care se află, o „coborâre în apele
lustrale ale visului”(Dinu Flămând).
O a doua idee poetică se regăsește în motivul poetic al strigătului din secvența: „ și-am
început să-l strig”. Verbele anunță ieșirea eului din pasivitate și conturează o imagine auditivă ce
surprinde vidul sufletesc al damnatului. Motivul strigătului apare ca expresie a deznădejdii, a
disperării, a dorinței de a trezi la viață sentimentul iubirii în propriul suflet, a ultimei forme de
rezistență a ființei captive. Strigătul eului reprezintă reacția creatorului în fața absurdului existen
țial, o manifestare a expresionismului ce dezvăluie o durere a ființei în plan metafizic. În altă or
dine de idei, strigătul de invocare poate sugera și speranța unei reveniri, prin puterea demiurgică
pe care o are cuvântul, deși încercarea de recuperare este iluzorie.
Lirismul subiectiv al poemului dezvăluie o conștiință creatoare crispată de mediul ostil,
apăsător, de lumea artificială în care își consumă existența. Discursul liric se constituie sub forma
unui monolog confesiv, interior, marcat de puternice accente dramatice ale sentimentului morții,
ce situează în centrul universului de sens al poemului eul liric, marcat prin formele pronominale
și verbale la persoana I („stam”, „meu”). Eului poetic îi corespund o serie de ipostaze umane
specifice universului bacovian: omul copleșit de angoasă în fața morții, ființa apăsată de vidul
existențial, ființa solitară, creatorul aflat într-o profundă criză a comunicării și a erosului.
Relațiile de simetrie se stabilesc cu ajutorul paralelismului sintactic, procedeu ce redă
ideea de monotonie, circularitate, simetrizând perfect cele două catrene.Liniile de pauză așezate
simetric acumulează tensiuni lirice, iar punctele de suspensie generează angoasa, devitalizarea.
Relațiile de opoziție delimitează două secvențe lirice ce conturează două planuri opuse (exterior,
respectiv interior). Prima secvență lirică surprinde universul omului modern, dominat de prezența
morții, de o „atmosferă de plumb, în care plutește obsesia morții și a neantului, o descompunere
a ființei organice”(E. Lovinescu). Decorul funerar, asociat plumbului, capătă valențe stilistice
inedite: „scriele” apar ca substitut metaforic al sufletului golit de esență, „florile” sugerează
devitalizarea mediului,dualitatea viață-moarte,dispariția frumosului, „cavoul” apare ca metaforă a
lumii închise, a trupului ce ține în captivitate sufletul dornic de înălțare. Vântul, singurul element
al cadrului ce sugerează dinamism, accentuează efectele reci, thanatice, sentimentul de pustietate
sufletească, o tentă sonoră macabră. Imaginea auditivă cu sonorități stridente și dizarmonice
„scârțâiau coroanele de plumb” evocă o stare de nevroză ce angoasează eul într-un spațiu
devitalizat, încremenit într-un prezent etern. A doua secvență lirică surprinde condiția omului
modern, defintă de încremenire interioară, solitudine, absența iubirii și aflată sub semnul
decadenței. Solitudinea este asociată frigului originar, ce aduce ființa între infinit și neant. Se
realizează o corespondență între elementele cadrului devitalizat și trăirile eului poetic, iar
lirismul se interiorizează , aflându-se din ce în ce mai pregnant sub semnul tragismului.
 La nivel prozodic, poemul are o construcție riguroasă care sugerează prezența morții, prin
închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată ce surprind captivitatea eului într-un spațiu ostil, măsura
de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul (expresie a unui tragism existențial, a unei suferințe
metafizice). Muzicalitatea poemului e susținută de recurența simetrică a simbolului „plumb”,
repetiție ce are drept efect monotonia lexicală. Efectul produs surprinde eșecul existențial,
incapacitatea ființei de a se salva prin cuvânt, criza demiurugului în relație cu sine și cu lumea
devitalizată. Muzicalitatea mai e susținută și de simbolismul fonetic al poemului, accentuând
stările eului:vocalele a,o,u sugerează vidul, absența, vocalele i,î sugerează crisparea, disperarea,
teroarea, neliniștea metafizică, iar consoanele implozive b,p,m,ș,t,ț crisparea, angoasa.
Poemul bacovian „Plumb” este o artă poetică simbolistă ce cuprinde o sinteză a celor mai
specifice note estetice și psihologice ale liricii bacoviene: mediul claustrant, atmosfera apă
sătoare, „metafizica cromaticii”,solitudinea și condiția damnatului, ilustrând astfel o viziune
crepusculară, „în esență tragică”(Mihail Petroveanu). Acesta poate fi considerat o meditație asu
pra raportului dintre ființă și neant, dar și o elegie existențială pe tema inadaptării.