UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

EVOLUȚIA SISTEMULUI ELECTORAL ÎN ROMÂNIA DUPĂ 1989

Elena-Denisa MIHĂILĂ

Specializarea: Drept

Anul I
 1.Obiectivele Revoluției de la 1989

Unul dintre obiectivele centrale ale Revoluției din decembrie 1989 a fost înlă-
turarea regimului comunist și instituirea unui sistem politic bazat pe voința liber
exprimată a cetățenilor. De altfel, solicitarea organizării de alegeri libere a fost
formulată încă din primele documente programatice ale Revoluției – revendicările
revoluționarilor din Timișoara în negocierile cu prim-ministrul Constantin Dăscălescu
din 20 decembrie 1989 și apoi în proclamația Frontului Democratic Român din
noaptea de 20/21 decembrie 1989 –, precum și în Comunicatul către țară al Consiliului
Frontului Salvării Naționale, citit de Ion Iliescu la posturile de radio și televiziune în
seara zilei de 22 decembrie 1989, care prevede la primele sale două puncte: „1.
Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem
democratic pluralist de guvernare; 2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii
aprilie [1990]”.
Apoi, Decretul-Lege nr. 8/1989 emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale
liberaliza funcționarea partidelor politice, stabilind condiții extrem de permisive pentru
constituirea și înregistrarea acestora. În consecință, în ianuarie 1990 au fost deja înre-
gistrate 30 de partide, iar până la alegerile din 20 mai 1990 erau înregistrate 80 de
partide politice. În anii următori, numărul partidelor politice legal înființate a crescut
până la circa 2003, reducerea numărului producându-se abia după adoptarea în 1996 a
unei legi mai restrictive, care impunea pentru reînregistrarea partidelor un minim de
10.000 de membri fondatori.
 1.1 Sistemul electoral din România postcomunistă

În actul constitutiv al Consiliului Frontului Salvării Naţionale se regăsesc

prerogative caracteristice unui Legislativ, iar prin Decretul-lege nr.8 din 31 decembrie 1989
se puneau, pentru întâia oară după perioada comunistă, bazele pluralismului politic, primul
act normativ cu incidenţă electorală poate fi apreciat Decretul - lege nr. 8 din 7 ianuarie
1990 a reprezentat o autentică lege electorală, fiind apreciat de către unii constituţionalişti ca
o „mini-constituţie a perioadei guvernării revoluţionare”, prin care s-a urmărit stabilirea
unor reguli concrete pentru alegerea noului Parlament şi a Preşedintelui, precum şi
instituirea bicameralismului.

Reprezentarea proporţională instituită în România în 1990 este o modalitate

în cadrul căreia transformarea voturilor în mandate de deputaţi şi de senatori se făcea în
mod diferit, ceea ce reprezenta o adevărată reformă din punctul de vedere al sistemului şi
practicii electorale anterioare. În prima etapă, numărul de mandate, ce revenea fiecărei liste
de candidaţi sau candidaţilor independenţi, se stabilea pe baza coeficientului electoral, care
se determina prin împărţirea numărului total de voturi exprimate într-o circumscripţie la
numărul mandatelor. La deputaţi, resturile neutilizate se însumează pe întreaga ţară de către
Biroul Electoral Central, pentru fiecare partid sau formaţiune politică iar repartizarea
locurilor rămase libere se face utilizându-se metoda d’Hondt. Ca principiu, noul sistem
electoral şi, în general, dispoziţiile noii legi electorale reflectau imperativele politice, în
considerarea cărora acestea reprezentau cel mai indicat şi eficient un mijloc, în raport cu
care legitimitatea guvernanţilor devenea indisolubil legată. O evoluţie a constituit-o şi
instituirea prin Legea nr. 68/1992 a pragului electoral de 3%. Legea fundamentală din 1991
a marcat începutul unui ciclu constituţional nou care reglementa o serie de principii valabile
în orice stat democrat .

1.1.1. Adoptarea votului uninominal

Adoptarea scrutinului de tip uninominal pentru alegerile parlamentare şi, parţial,

locale din România semnifică o schimbare de sistem şi, mai mult decât atât, pentru foarte
mulţi, un adevărat reviriment electoral. Pentru noi, reprezintă o autentică reformă electorală,
deoarece modifică de fond un sistem electoral perpetuat o lungă perioadă de timp, cu altul,
care va institui practici electorale noi, cu implicaţii deosebite asupra fenomenului partizan
românesc, în contextul cărora opţiunile politice se vor manifesta diferit. Avem de-a face cu
o reformă electorală, pentru că prin Legea 35/2008, Parlamentul României a stabilit pentru
organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei Deputaţilor şi a Senatului un cadru juridic
general în contextul căruia nu s-a modificat doar un tip de scrutin cu alt tip de scrutin, în
cadrul aceluiaşi sistem electoral, ci s-a trecut la o altă categorie de sistem electoral, respectiv
de la sistemul electoral al reprezentarea proporţionale la sistemul electoral majoritar. Ca
urmare, ansamblul regulilor care privesc nemijlocit conţinutul vechiului sistem electoral nu
a avut de suportat modificări sau completări, ci pur şi simplu, a fost înlocuit. Astfel, s-a
schimbat elementul care dă conţinut oricărui sistem electoral, şi anume, tipul propriu-zis de
scrutin, cu toate particularităţile, avantajele şi dezavantajele caracteristice. Aceasta se
observă, cel mai bine, în schimbarea acelor atribute de bază specifice oricărui sistem
electoral, respectiv: formula electorală este alta – învingător este acela dintre candidaţi, care
a obţine majoritatea absolută a voturilor valabil exprimate, în primul tur sau, după caz, cel
mai mare număr de voturi, în al doilea tur de scrutin; structura buletinul de vot este alta –
fiecare formaţiune politică propune şi înscrie un singur candidat în competiţie,
magnitudinea circumscripţiei – alt număr de mandate, apar colegiile uninominale, datorită
unei alte norme de reprezentare; modalitatea de votare diferă, valorificarea rezultatelor
votării şi metoda de atribuire a mandatelor diferă (dispare metoda celor mai mari resturi, de
pildă); se elimină lista de candidaţi; raportul între candidaţii formaţiunilor şi cei
independenţi se simplifică. La acestea, se adaugă şi o serie de modificări pe care noul tip de
scrutin, în mod firesc, le reclamă.

2. SCRUTINUL MAJORITAR UNINOMINAL - CARACTERISTICI GENERALE

Sistemul majoritar este sistemul în care sunt aleşi candidaţii care au întrunit
cel mai mare număr de voturi. El cunoaşte două variante în funcţie de două subcriterii şi
anume: în funcţie de modalitatea de propunere a candidaţilor, distingem între scrutin
majoritar uninominal sau de listă, iar în funcţie de numărul de tururi de alegeri organizate
pentru a atribui mandatele, se face o diferenţiere între scrutin majoritar într-unul sau două
tururi de scrutin.
Sistemul majoritar uninominal cu un singur tur de scrutin este caracterizat de
faptul că învingător este acela dintre candidaţi, care a obţinut majoritatea voturilor, absolută
sau relativă, după caz. Englezii au şi un termen care defineşte sistemul şi, mai mult, care-i
conferă denumirea, respectiv „ first-past-the-post system”, ceea ce mai pe româneşte ar
însemna că „ învingător este cel care trece primul linia de sosire”.

Numărul candidaţilor care se propune depinde, hotărâtor, de numărul partidelor

politice, în concurs, şi de organizarea acestora în alianţe sau coaliţii. În sistemele politice
compuse din două formaţiuni (partide, coaliţii ori alianţe), numărul candidaţilor, de regulă,
nu este mai mare de doi. Dar, până a se ajunge la o asemenea performanţă este necesară o
suită de redefiniri şi restructurări, care să asigure consolidarea, cu adevărat, a sistemului de
partide.

Ceea ce reprezintă interesul acestui tip de scrutin este că, acestuia i se poate aplica
cel mai bine, în raportarea locurilor, parametrii aşa-zisei „legii a cuburilor”. Pierre Martin
mai defineşte scrutinul uninominal cu un tur ca fiind scrutinul cu majoritate relativă, din
considerentul că nu se cere majoritatea absolută. Acest tip de scrutin se practică în
circumscripţiile electorale sau colegiile electorale uninominale. Este de sorginte anglo-
saxonă, fiind etichetat ca cel mai simplu şi cel mai răspândit, dintre toate tipurile de scrutin
cunoscute. Funcţionează în Marea Britanie şi, cu câteva corective, în Australia şi Irlanda.
Alături de acestea, alte cazuri mai interesante sunt cele ale Canadei, Indiei şi Statelor Unite.
Votul cu un singur tur de scrutin este folosit, de asemenea, de câteva ţări din Carraibe, în
America Latină – Belize, în Asia de 5 state: Bangladesh, Burma, India, Malaysia şi Nepal;
şi de către multe state-insulă mici din Sudul Pacificului. În Africa 15 state, mai ales fostele
colonii britanice, folosesc sistemul votului cu un singur tur de scrutin. Specialiştii apreciază
că din totalul statelor lumii (inclusiv state transnaţionale şi statele care nu au alegeri
directe), 22% folosesc sistemul votului cu un singur tur de scrutin.

2.1. Principalele avantaje :

- principalul avantaj al votului cu un singur tur de scrutin este axat pe principiul

simplicităţii şi a tendinţei acestuia de a duce la desemnarea unor câştigători reprezentativi;
 - conferă alegătorilor o opţiune clară, între două mari partide politice. Partidele
mici, de obicei, dispar şi aproape niciodată nu ating nivelul de sprijin necesar din partea
populaţiei;

- determină formarea unei opoziţii coerente. Teoretic, aspectul negativ al

unui sistem de guvernare puternic, cu un singur partid, este acela că şi opoziţiei îi sunt
conferite suficiente locuri pentru a-şi putea exercita rolul de verificare şi de critică, şi de a
se prezenta pe sine însăşi, ca o alternativă realistă la guvernare.

În unele societăţi sever divizate etnic şi regional, votul cu un singur tur de

scrutin este apreciat pentru încurajarea partidelor politice să-şi asigure un larg sprijin,
cuprinzând mai multe elemente ale societăţii, mai ales atunci când sunt doar două partide
mari şi o mare varietate de grupuri sociale. Aceste partide pot prezenta o listă variată de
candidaţi în alegeri. În Malaysia, de exemplu, Guvernul Naţional Barisan este format din
candidaţi din partea: Malaysia, China şi India, dintr-o zonă cu o complexitate etnică
deosebită.

2.1.1. Dezavantaje:

- exclude partidele mici de la reprezentare, în sensul că, dacă un partid întruneşte,

aproximativ 10% din voturi, ar trebui să primească 10% din mandate

- nu conferă minorităţilor naţionale posibilitatea de a fi corect reprezentate. Ca

regulă în cadrul sistemului votului cu un singur tur de scrutin, partidele propun într-o
anumită circumscripţie, candidatul care se bucura, acolo, de cel mai mult sprijin, pentru a-şi
atrage majoritatea alegătorilor. Mai rar se întâmplă, de exemplu, ca un candidat de culoare
să fie propus de către un partid important într-o circumscripţie din Anglia sau SUA unde
majoritatea alegătorilor sunt albi. Este evident faptul că este dificilă de realizat
reprezentarea minorităţile etnice sau rasiale în legislatură. În consecinţă, cu excepţia cazului
în care comportamentul alegătorilor coincide cu diviziunea etnică, excluderea de la
reprezentare a membrilor grupurilor minoritare etnice poate fi destabilizată pentru sistemul
politic, ca întreg;

- exagerează fenomenul de fiefuri regionale, conform căruia un partid politic

câştigă toate voturile la nivelul unei regiuni. Dacă un partid se bucură de sprijin deosebit
într-o anumită parte a ţării, câştigând majoritatea voturilor, acestuia i se vor atribui toate,
sau aproape toate mandatele în legislatură, pentru zona respectivă. Se exclud, astfel,
minorităţile naţionale din zona respectivă, şi consolidează percepţia că politica este un
câmp de luptă definit de cine eşti şi unde locuieşti, mai degrabă de ceea în ce crezi. În
Canada, acesta este un argument solid împotriva votului cu un singur tur de scrutin;

- rămân un număr mare de voturi nefolosite care nu au servit la numirea nici unui
candidat. Acest fenomen, combinat cu fiefurile regionale, poate fi extrem de periculos,
deoarece cei care sprijină partidele minoritare în regiune pot simţi că nu au o şansă reală de
a alege un candidat care să-i reprezinte. De asemenea, poate fi periculos pentru că poate
cauza o înstrăinare faţă de sistemul de partide politice sporind posibilitatea ca extremiştii să
poată mobiliza mişcările anti-sistem;

- poate cauza separarea voturilor. Unde două partide sau candidaţi similari
concurează în cadrul sistemului votului cu un singur tur de scrutin, votul potenţialilor
suporteri ai acestuia, este deseori împărţit între ei, conferind, astfel, posibilitatea ca un
partid mai puţin popular să câştige un mandat. Cazul din Papua – Noua Guinee este
edificator în acest sens;

- un tipar al concentrării geografice a sprijinului electoral într-o ţară înseamnă că

un singur partid poate deţine controlul executiv exclusiv asupra unei părţi semnificative din
sprijinul populaţiei, în general. În unele democraţii, sub sistemul votului cu un singur tur de
scrutin, o cădere de la 60% la 40% în ceea ce priveşte procentul de voturi naţionale obţinut
de către un partid politic, poate rezulta într-o cădere de la 80% la 60% în numărul de
mandate care îi sunt atribuite, ceea ce nu afectează, totuşi, poziţia dominantă pe care o
deţine. În concluzie, acest sistem poate fi insensibil la schimbările intervenite în opinia
publică.

În final, sistemul votului cu un singur tur de scrutin depinde de delimitarea

circumscripţiilor electorale. Delimitarea circumscripţiilor electorale are consecinţe politice:
nu există nici un proces tehnic capabil să ducă la un singur răspuns corect, independent de
consideraţii politice sau de altă natură. Delimitarea circumscripţiilor poate necesita un
interval de timp considerabil precum şi resurse materiale, dacă se doreşte acceptarea
rezultatelor ca legitime. Ar putea exista presiuni pentru manipularea delimitării
circumscripţiilor de către diverşi candidaţi. S-au întâlnit cazuri concrete în alegerile din
Kenya din 1993 când disparităţile dintre dimensiunea circumscripţiilor electorale – cea mai
mare circumscripţie având de 23 de ori mai mulţi alegători decât cea mai mică – a
contribuit la ajungerea la conducere a Partidului Naţional African Kenyan, partid care a
obţinut majoritatea mandatelor în legislatură, cu doar 30% din voturile naţionale.

3. Scrutinul uninominal cu două tururi sau cu dublu scrutin se caracterizează prin

două aspecte distincte:

- în primul tur de scrutin este declarat câştigător numai acela dintre candidaţi, care
a obţinut majoritatea absolută, adică peste 50% din totalul voturilor exprimate;

- în situaţia că nu se obţine această majoritate absolută, chiar dacă se obţine

majoritatea relativă, în raport cu ceilalţi candidaţi, dar nu se depăşeşte 50%, se organizează
şi cel de al doilea tur de scrutin.

În cadrul acestui sistem, legiuitorul poate prevedea, însă, în mod diferit,

modalităţile de desemnare a câştigătorului. Profesorul Ion Deleanu, în caracterizarea
acestui tip de scrutin, afirmă că are ca inspiraţie adagiul francez: „ în primul tur se alege, în
cel de al doilea tur se elimină”.

Sistemele cu două tururi de scrutin sunt folosite pentru alegerile legislative

naţionale din 22 de state şi sunt cea mai comună metodă utilizată pentru alegerea
preşedintelui. Pe lângă Franţa, multe alte state folosesc sistemul de vot cu două tururi de
scrutin datorită faptului că au fost teritorial dependente de Republica Franceză sau au fost
istoric influenţate, într-o oarecare modalitate, de Franţa. În alegerile legislative, sistemul de
vot cu două tururi de scrutin este folosit de Republica Africa Centrală, Congo, Gabon,
Mali, Mauritania şi Togo în Africa Sub-sahariană francofonă, de Egipt în Africa de Nord,
de Insulele Comoros, Haiti, Iran, Kiribati şi Vietnam şi de către câteva foste republici
sovietice (Belarus, Kyrgyzstan, Turkmenistan şi Uzbekistan). Câteva alte state, ca, de
exemplu, Georgia, Kazahstan şi Tajikistan folosesc, de asemenea sistemul de vot cu două
tururi de scrutin pentru alegerea reprezentanţilor în administraţia publică locală.

3.1. Avantaje:
 - dă alegătorilor o a doua şansă să-şi voteze candidatul preferat, sau chiar să-
şi schimbe opţiunea între primul şi al doilea tur de scrutin. Astfel, are unele trăsături
comune cu sistemele preferenţiale ca, de exemplu, Votul Alternativ, unde alegătorilor li se
cere să stabilească ordinea candidaţilor în funcţie de preferinţele lor, dar nu acordă
posibilitatea ca alegătorii să facă o cu totul altă alegere, în al doilea tur de scrutin, dacă
doresc asta;

- poate încuraja contopirea intereselor candidaţilor care se bucură de succes

în primul tur, în vederea candidării în al doilea tur de scrutin, fiind astfel încurajate
înţelegeri între partide şi candidaţi;

- elimină problema „împărţirii voturilor”, cea mai comună situaţie în multe

sisteme pluralitare/majoritare unde doi candidaţi sau două partide similare îşi împart între
ele votul obţinut, permiţând, astfel, unui candidat care se bucură de mai puţin sprijin din
partea alegătorilor, să câştige un mandat.

3.1.1. Principalele dezavantaje:

- plasează o povară considerabilă în sarcina autorităţilor care se ocupă cu

desfăşurarea alegerilor, întrucât necesită desfăşurarea celui de-al doilea tur de scrutin la
scurt timp după primul. Astfel, cresc semnificativ atât costurile generale necesare pentru
desfăşurarea procesului electoral cât şi intervalul de timp care se scurge între desfăşurarea
votării şi aflarea rezultatelor;

- poate duce la instabilitate şi incertitudine şi poate crea o povară şi pentru

alegători, uneori ducând la scăderea prezenţei la vot între primul şi al doilea tur de scrutin;

- una din cele mai mari probleme întâlnite în cadrul sistemului de vot cu două
tururi de scrutin decurge din implicaţiile care derivă din folosirea acestuia în societăţile
divizate. În 1992, în Angola, în ceea ce se dorea a fi o alegere în scopul încheierii păcii,
liderul rebel Jonas Savimbi a ieşit al doilea în primul tur de scrutin al alegerilor
prezidenţiale, cu 40% după Jose dos Santos care a întrunit 49% din voturi. Întrucât era
evident că acesta va pierde al doilea tur de scrutin, nu mai avea interes să joace rolul
opoziţiei democratice aşa că a reâceput războiul civil în Angola, care a mai durat o decadă.
Din cazul prezentat mai sus rezultă clar că faptul că una dintre părţi va câştiga alegerile
ceea ce a dus la violenţă. În Algeria, în 1992, candidatul Frontului Salvării Islamice a fost
plasat pe primul loc în primul tur de scrutin iar armata a intervenit pentru a anula al doilea
tur de scrutin.

4. România după 1989

La alegerile parlamentare din România de după 1989 s-au aplicat două sisteme
de vot: vot în baza scrutinului de listă şi repartizarea mandatelor în baza reprezentării
proporţionale (1990-2004); sistem mixt, în care votul a fost uninominal iar
reprezentarea mandatelor a fost de tip reprezentare proporţională. Cu excepţia primelor
alegeri parlamentare de după 1989, din 20 mai 1990, când nu a existat nicio condiţie
de prag electoral, la toate celelalte scrutinuri a existat o astfel de condiţie.Primele
alegeri legislative din 20 mai 1990, şi-au ales membrii parlamentului bicameral, prin
vot proporţional, pe liste de partid, fără existenţa unui prag electoral. În ceea ce
priveşte candidaturile independente, fiecare astfel de candidat trebuia să fie susţinut de
cel puţin „251 de cetăţeni cu drept de vot”.
Scrutinul de listă presupune că fiecare partid sau alianţă electorală îşi întocmeşte liste
de candidaţi, în funcţie de scorul partidului, persoanele care ocupă primele poziţii
având mai multe şanse. Cu cât procentul obţinut de un partid în alegeri, la nivel
naţional, este mai mare, cu atât mai mulţi candidaţi de pe lista partidului respectiv vor
avea şanse mai mari să li se aloce un mandat. Principiul reprezentării proporţionale
presupune că mandatele de parlamentar se repartizează proporţional cu procentul de
voturi obţinut de partid în alegeri la nivel naţional, astfel încât parlamentul să reflecte
într-o măsură cât mai mare votul exprimat de cetăţeni.La alegerile parlamentare din 27
septembrie 1992 s-a menţinut scrutinul de listă şi repartizarea mandatelor în baza
reprezentării parlamentare, dar s-a introdus şi un prag electoral de 3% din totalul
voturilor exprimate la nivel naţional. Pragul electoral reprezenta numărul minim
necesar de voturi valabil exprimate pe întreaga ţară pentru reprezentarea parlamentară
a partidelor. În cazul coaliţiilor electorale, la pragul de 3% s-a adăugat câte un un
procent din totalul voturilor valabil exprimate pe întreaga ţara pentru fiecare membru
al coaliţiei, începând cu al doilea partid sau formaţiune politică, fără a se depăşi însă
8%. Norma de reprezentare fixată de legislaţie pentru scrutinul din 1992 era de un
deputat la 70.000 de locuitori şi un senator la 160.000 de locuitori.Următorul scrutin
din 3 noiembrie 1996 s-a desfăşurat, în linii mari, după aceleaşi reguli, ca şi cel din
1992, menţinându-se acelaşi sistem de vot, acelaşi prag electoral şi aceeaşi normă de
reprezentare.Şi alegerile parlamentare din 26 noiembrie 2000 au menţinut sistemul de
vot de tip scrutin de listă şi reprezentare proporţională, precum şi norma de
reprezentare, dar au crescut pragul electoral la 5% pentru partide şi au instituit unul
special pentru coaliţii, de minimum 8% şi maximum 10%.În 2004, alegerile pentru
Senat şi Camera Deputaţilor s-au desfăşurat într-un cadru constituţional nou, marcat de
revizuirea Constituţiei, în 2003, fiind pentru ultima oară când alegerile parlamentare s-
au desfăşurat în acelaşi timp cu cele prezidenţiale. Conform Constituţiei din 1991
revizuite în 2003, alegerile prezidenţiale urmau să aibă loc din cinci în cinci ani, iar
cele parlamentare din patru în patru ani. Sistemul de vot, pragul electoral şi norma de
reprezentare au rămas nemodificate.În premieră după 1989, la alegerile din 30
noiembrie 2008 s-a schimbat sistemul de vot. Astfel, sistemul electoral specific acestor
alegeri, aplicat şi scrutinului din 9 decembrie 2012, a fost considerat unul mixt,
deoarece, deşi sunt votate persoane, se păstrează proporţionalitatea reprezentării
partidelor în legislativ. Astfel, fiecare partid are în parlament un număr de
reprezentanţi corespunzător procentelor obţinute la nivelul întregii ţări.
În ceea ce priveşte atribuirea mandatelor, partidele sau alianţele politice sau electorale,
acestea primesc mandate doar dacă depăşesc pragul electoral la nivel naţional. Altfel
spus, chiar dacă un candidat al partidului sau alianţei câştigă 50%+ 1 dintre voturile
valabil exprimate în colegiul unde candidează, nu va primi mandatul dacă partidul,
alianţa politică sau electorală nu a depăşit pragul electoral la nivel naţional. Raţiunea
acestei prevederi este dată de faptul că un candidat provenit din partea unui partid, spre
deosebire de un candidat independent, candidează cu o platformă a partidului, şi nu cu
una strict personală. Astfel, acesta nu va putea promova în parlament, de unul singur,
un program politic care a fost gândit pentru un partid.
Pentru ca un partid să intre în parlament trebuie să depăşească 5% din totalul voturilor
valabil exprimate la nivel naţional sau candidaţii săi să câştige cel puţin 6 colegii
uninominale în cazul alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi 3 colegii în cazul
alegerilor pentru Senat. În cazul alianţelor politice sau electorale, pragul electoral
creşte cu 3% pentru al doilea membru al alianţei şi 1% pentru următorii, fără a depăşi
10%.
La rândul lor, candidaţii independenţi trebuie să beneficieze de susţinerea a minimum
4% din numărul total al alegătorilor înscrişi pe listele electorale permanente din
colegiul uninominal în care candidează, dar nu mai puţin de 2.000 de alegători pentru
Camera Deputaţilor şi 4.000 de alegători pentru Senat. Candidaţii pot fi susţinuţi
numai de cetăţeni cu drept de vot. Fiecare cetăţean poate susţine un singur candidat la
fiecare tip de candidatură, pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat.
Pentru organizaţiile minorităţilor naţionale se stabileşte un coeficient electoral obţinut
prin împărţirea numărului total de voturi valabil exprimate la nivel naţional la numărul
total de mandate. Primesc mandate acele organizaţii ale minorităţilor care au primit un
număr de voturi mai mare de 10% din coeficientul electoral. Cu alte cuvinte, o astfel
de organizaţie obţine un mandat dacă primeşte 10% din numărul de voturi necesare
unui partid politic pentru a primi un mandat.

Alegerile din 11 decembrie 2016 aduc modificări semnificative, prin faptul că

se revine la sistemul electoral de tip scrutin de listă şi reprezentare proporţională. O
altă noutate legislativă a acestui scrutin este modificarea normei de reprezentare de la
un deputat la 70.000 de locuitori, cât era în vechea prevedere legală, la un deputat la
73.000 de locuitori. La Senat, norma de reprezentare este mărită de la un senator la
160.000 de locuitori, la un senator la 163.000 de locuitori. Deşi pragul electoral
rămâne nemodificat la alegerile din 2016, acesta se poate calcula în două moduri: fie
prin raportarea procentului de 5% la totalul voturilor valabil exprimate la nivel
naţional, fie prin calcularea procentului de 20% din voturile valabil exprimate în cel
puţin patru circumscripţii electorale pentru toţi competitorii electorali.
 SURSE BIBLIOGRAFICE

-https://centenarulromaniei.ro/scurta-istorie-a-romanilor-din-cele-mai-vechi-timpuri-
pana-astazi/

- https://manuale.edu.ro/manuale/Clasa%20a%20XII-a/Istorie/Corint2/A388.pdf

-https://www.universuljuridic.ro/sistemul-electoral-in-romania-postcomunista/

-https://ro.wikipedia.org/wiki/Frontul_Salv%C4%83rii_Na%C8%9Bionale