UNIVERSITATEA ”TIBISCUS” DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

CONTRACTUL SOCIAL
„Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”

Student: DOBRICĂ IRINA BIANCA

Facultatea de Drept și Administrație Publică

Specializarea: Drept

Anul II

~ TIMIȘOARA ~
2022

1
 Introducere
Jean-Jacques Rousseau, de Quentin de La Tour, este numele complet al autorului ce a
scris „Contractul Social”, acesta născându-se la Geneva (28 iunie 1712), a murit lângă Paris, la
Ermenonville (3 iulie 1772), iar pentru a-şi asigura viitorul a fost nevoit să muncească de la o
vârstă fragedă. Având un temperament dornic de aventuri duce o viaţă destul de periculoasă cu
suişuri şi coborâşuri, dar lăsând în urma sa capodopere precum: „Emil”, „Contractul Social” s.a.,
operele sale publicându-se într-o serie nesfârşită de ediţii, traduse în aproape toate limbile.
În anul 1762 apare „Contractul Social” despre care, în primul rând, voi preciza că a avut
un rol important în ceea ce priveşte revoluţia franceză din 1789, şi o influenţă determinantă
asupra acesteia. Opera sa concepută cu sute de ani în urmă, merită citită de oricare dintre noi,
fiindu-ne de folos în societatea de astăzi, mai cu seamă cu cât ea a prezentat interes încă de la
publicare.
Este de precizat că acesta lucrare a fost concepută în aşa fel încât să fie pe înţelesul
tuturor, prezentând idei esenţiale în ceea ce priveşte interesul nostru general ca naţiune, iar
pentru mine recunosc că multe idei au constituit o noutate, ajungând la concluzia că merită citită
fiind de folos populaţiei care încă se mai lasă manipulată. De asemenea, ar trebui citită
obligatoriu şi de politicienii secolului XXI.
Venerat de unii, detestat de alţii, Jean Jacques Rousseau şi-a asumat destinul personal şi
public, lăsând fiecărei generaţii şi fiecărui grup social libertatea interpretării operei sale după
propria înţelegere şi propriile interese. Inegală şi contradictorie, posteritatea sa cunoaşte ipostaze
opuse: idol al Revoluţiei de la 1789 şi al Comunei din Paris de la 1871, duşman al Restauraţiei
de dupa 1815, Rousseau rămâne fondatorul teoriei suveranităţii poporului prin exercitarea
"voinţei generale", pregătind astfel, în viziunea unora, democraţia directă, iar în a altora,
dictatura totalitară.
Însuşi autorul a mărturisit că lucrarea de fată face parte dintr-o lucrare mai mare pe care
nu a putut să o termine, acest “strigăt de revoltă” ce poartă titlul de „Contractul social”, se
dovedeşte odată cu parcurgerea sa a fi de fapt un contract politic, fapt ce reiese şi din titlul dat de
Rousseau.
În compoziţia lucrării autorul încearcă să stabilească originea şi raţiunea existenţei
statului, a puterii suverane, dar şi a drepturilor şi a naturii guvernelor.

„Contractul social”
Pentru Rousseau omul la origine nu a fost o ființă socială, considerând că dependența de
social a fost dobândită în evoluția sa. Unirea familiilor și ginților într-un sâmbure societal a fost
dictată de necesitatea de supraviețuire a unei ființe modest dotată fizic în junglă competiției
regnului animal. Treptat, ființa umană și-a mărit capacitatea craniană datorită graiului articulat și
al miracolului învațării intensive (și al caracterului transmisibil al cunoștințelor) și și-a dezvoltat

2
abilități fizice de reproducere a hranei și utilităților necesare existentei prin munca dedusă din
specializare. Omul devine astfel în evoluția sa un animal inteligent, social și sociabil, capabil de
muncă, creator de bunuri proprii de consum (prin imitarea și modelarea naturii) și nu în ultimul
rând egocentrist.
Rousseau schițează sumar evoluția umană, iar această evoluție conduce implicit la
adoptarea de norme de conviețuire, instituții de conducere, de represiune și de gestiune a
credințelor și fricii naturale. Pierderea libertății în societate este un fapt dobândit, la fel ca și
inegalitățile. Aspirația spre putere, proprietate și conducere societală a generat complexul
fenomen politic și diversitatea regimurilor de putere atât în microsocietăți, cât și în societățile
complexe multietnice și întinse territorial, precum imperiile antichității târzii și ale evului mediu
timpuriu.
„Contractul social” este o scriere structurată în patru părți:
 Cartea Întâi prezintă un număr de nouă capitole, cu o abordare directă în ceea ce
priveşte cele dintâi societăţi: sclavie, pact social, suveranitate, domeniul real (ex: monarhii îşi
spun regi ai Spaniei, ai Franţei, deoarece, stăpânind teritoriul automat şi locuitorii vor fi stăpâniţi,
datorită reşedinţei lor, care se află pe acel teritoriu).
Rousseau argumentează logic ca între drept și inegalitate nu există o corespondență reală.
Prin naștere, omul are atributele libertății naturale și egalității practice, diferențierile și
inegalitățile sunt generate de social, deci dobândite. Forța nu justifică dreptul și dreptul derivat
din forță nu legitimează forța. De asemenea, sclavia ca rezultat al razboaielor nu are justificare
sub nicio formă. S-au găsit nenumărați ideologi care să justifice sclavia ca factor economic,
inițial prin negarea „umanitații inferiorilor” – caracterului uman al sclavilor, ulterior prin
superioritatea europenilor si rasei albe față de alte rase (prejudecată aberantă și nejustificată nici
de antropologie, nici de sociologie).
 În Cartea a doua ne vorbeşte despre importanţa voinţei generale dând ca exemplu: aşa
cum “natura dă putere absolută fiecărui om asupra membrelor sale, tot aşa şi pactul social da
corpului politic o putere absolută asupra membrilor săi”. Tot în această parte se înţelege diferenţa
dintre lege şi decret şi se pot dobândi cunoştinţe asupra a ceea ce presupune o lege. Tot el
vorbeşte despre legiuitor, despre popor, despre importanţa terenului în constituirea unui popor.
Suveranitatea poporului devine ideea centrală a carții a II-a în care gânditorul vorbește
despre „inalienabilitatea”, indivizibilitatea, infaibilitatea, limitele (absolutul) puterii suverane,
despre legi ca mijloc de statuare a libertății civile și a egalității de șanse, despre acceptul și voința
de supunere a poporului acestei convenții.
 Cartea a treia pune accentul pe guvernământ (corpul mijlocitor ce ajută la realizarea
legăturii reciproce între supuşi şi suveran; un fel de instrument al suveranului, ce are sarcina de
executare a legilor şi menţinere a libertăţii civile şi politice)- “primind ordinile suveranului,
guvernământul le transmite poporului”. Guvernul este un corp nou în stat, diferit atât de popor
cât şi de suveran, dar intermediar între unul şi celălalt. Statul există prin sine însuşi, iar
guvernământul nu există decât prin suveran. Numărul membrilor care compun guvernământul
vom vedea că este foarte important astfel, se disting trei forme principale: democraţia (bună în
state mici), aristocraţia (state mijlocii) şi monarhia (state mari), dar sunt şi guvernăminte mixte.


3
  În Cartea a patra autorul tine să ne amintească încă o dată despre voinţa generală,
despre care spune că este indestructibilă, şi acordă câte un capitol voturilor, respectiv alegerilor,
"comiţiilor" romane, "tribunatului", dictaturii, cenzurii şi religiei civile.
Rousseau realizează o critică a religiei creștine sub forma ei tradițională, explicitând că
vede în teoria supunerii necondiționate un factor de justificare a exploatării. Din acest punct de
vedere, prin principiile progresiste și cu tentă egalitar-democratică, protestantismul generează
dezvoltare și dinamică socială (economică, politică, religioasă).
În încheiere autorul stabileste adevăratele principii ale dreptului politic şi incearcă să
aşeze statul pe temelia lui.

„Contractul social” în sine e un tip de teorie sau model social, conform căruia este stabilit
un raport „rațional” dintre stat și cetățeni. Acesta constă din acordul indivizilor de a renunța la o
parte din libertățile lor naturale, în schimbul respectării autorităților și legilor statului, condiția de
cetățean a unui stat oferind în schimb protecție și asigurarea drepturilor pe care fiecare individ le
are, în egală măsură cu celălalt. 
Centrală în lucrarea lui Rousseau este ideea „suveranității poporului”, prin realizarea
căreia se poate ajunge la o organizare socială dreaptă. Această idee este principiul fundamental al
„contractului social”. „Indivizibilitatea suveranității poporului” este un alt principiu
fundamental, conform căruia puterea într-un stat trebuie să aparțină majorității, fără discriminare,
iar „interesul general” să ia locul „intereselor particulare”.
Rouseau vede în „contractul social”, o urmare potrivită, civilizată, la starea omului în
natură, unde legea e făcută de cel puternic. Conform lui Rousseau, „dreptul celui puternic” nu
mai poate fi un principiu director al unei societăți moderne, fiind incompatibil cu interesul
general și așadar, cu „contractul social”. În acest sens, viziunea filosofului este radicală: disoluția
„contractului social” însemnând întoarcerea la natură, la primitivism, la statutul „presocial” al
omului. Așadar, societatea care renunță la „contractul social”, încetează să mai fie o societate.
Legea este văzută ca o expresie a „voinței generale”, iar în consecință, necesare și bune
sunt numai regulile care privesc întreaga populație a unui stat. Scopul legislației este de a proteja
libertatea, egalitatea și „binele comun” al oamenilor. Poporul ca „suveran” are autoritate
legislativă, însă statul are nevoie totodată de o putere executivă, cea prin care să se implementeze
efectiv binele general.
Puterea executivă este guvernul, iar Rousseau recunoaște trei tipuri de guvernământ:
democratic, aristocratic și monarhic. Autorul le consideră pe toate trei acceptabile și afirmă că
fiecare formă de guvernământ trebuie aleasă având în vedere mai mulți factori. De exemplu,
Rousseau observă că guvernele mici sunt mai puternice decât cele mari, iar populația tinde să
devină tot mai anarhică pe măsură ce crește. De aceea, Rosseau argumentează că, în general este
bine ca mărimea guvernului și cea a populației să fie invers proporționale. Astfel, statelor mari li
se potrivește cel mai bine monarhia, celor intermediare, aristocrația, iar celor mici, democrația.

4
 Însă, după cum există o tendință „naturală” ca fiecare guvern să uzurpe „suveranitatea
poporului”, „contractul social” e în pericol de a fi încălcat, interesele guvernului îndepărtându-se
de interesele generale.
Cel mai bun mijloc de a ține în frâu puterea executivă sunt întrunirile populare – văzute ca
o datorie civică – în urma cărora trebuie luate toate deciziile importante. Aceste întruniri pot
prelungi viața unui stat, deși orice stat este sortit decăderii și dezbinării, din cauză că guvernul va
uzurpa până la urmă puterea poporului. Totuși, cetățenii sunt datori să-și îndeplinească datoriile
civice atâta vreme cât statul din care fac parte există. Fiecare cetățean e dator să voteze legi care
sunt în acord în primul rând cu binele general și nu cu vreun interes personal.
Astfel, cetățeanul are obligația de a urma chiar și acele legi față de care nu își dă,
personal, consimțământul. Fiindcă, observă Rousseau, într-un stat „sănătos”, poporul este solidar
și tinde să ajungă la recunoaștere unanimă a unor drepturi comune. Într-un stat aflat în declin,
însă, fiecare își situează interesele private mai presus de cele comune și încearcă, conform puterii
și influenței pe care o deține în stat, să manipuleze în favoarea sa, sau a clasei sale sociale,
procesul legislativ.
Un punct de vedere interesant este relevat prin distincția între religia omului și cea a
cetațeanului (individul fiind privit prin prisma dublului status: om ca ființă impregnată de frică
față de necunoscut, neant și nedefinit, iar cetățeanul ca individ activ social și politic, care
controlează mediul în care trăiește și gestionează interacțiunile interumane).
Pentru Rousseau, suveranitatea este inalienabilă, unică și indivizibilă, infailibilă și
absolută. Societatea civilă ca sumă de microsocietăți, ca asociație de oameni liberi trebuie să se
constituie astfel încât să nu prejudicieze parțile.
Principiul unicitații și indivizibilității puterii suverane a poporului rezultă din justețea
unor legi voite de întregul popor și aplicate de întregul popor. Esența suveranității este voința
generală ca sumă a voințelor individuale și mai mult decât atât, iar suveranitatea se exprimă prin
legi, deci puterea legislativă se circumscrie voinței suverane, iar toate celelalte puteri derivând
din puterea legislativă trebuie să-i fie subordonate.
Binele comun ca echivalentul-consecinșă a voinței generale se exprimă deci în legi, iar
aplicarea legii se realizează prin acordul și participarea întregului popor. Căci despre o voință
generală se poate spune că este generală sau nu este deloc. Vointa generală este infailibilă, căci
poporul știe cel mai bine ce vrea, deci nu se poate înșela el însuți. Ca regulă, Rousseau consideră
că poporul nu poate greși.
Echilibrul dintre libertate si egalitate îți găsește de asemenea reflectarea în filosofia lui
Rousseau. Constituirea libertății poporului suveran se realizeaza prin „alienarea” indivizilor,
înstrăinarea pulsiunilor contra libertății convenționale garantate prin noul contract social. Astfel,
suveranitatea poporului este cea mai sigura garanție a drepturilor individuale. Dar ca puterea
suverană să aparțină comunității, ea presupune o egală repartiție a sarcinilor suverane. Drept
urmare, egalitatea susține libertatea.
Nu putem vorbi de sarcini de suveranitate egală decât pentru cetățenii egali dezvoltați
moral, intelectual, etic, logic – deci nu putem vorbi decât despre oameni noi - dincolo de condiția
umană actuală, ceea ce se poate reduce la egalitatea educației în sensul pe care-l evocă cu milenii
5
înainte Platon în “Republica”. Baza educației și natura egală a aptitudinilor creează un „nou tip
uman”, ce ramâne acum din rațiuni economice (economia învătământului și economia familiei
contra economia statului) un ideal rafinat.
Rousseau consideră că ceea ce definea și definește încă cuvântul democrație este de fapt
un sistem electiv coruptibil de puterea banilor. “Democrațiile” actuale sunt imaginea în oglinzi
deformate ale idealului nostru uman, ele perpetuând consumul material si cultural irational,
individualismul, goana dupa bani și bunuri materiale, concentrarea economică, manipularea în
scopuri politice îngemânate cu scopuri de consum, înstrăinarea brutală și totală, alienarea,
intoxicația și abuzul informațional, violența și compasiunea, duritatea și solidaritatea, intoleranța
și rasismul, elitismul/intelectualismul contra umanismului, religiozitatea și ateismul, distrugerea/
combustia economică a naturii și manipulările genetice, apologia roboticii și falsului biologic,
imoralele tehnologii etc.

Concluzii
Jean-Jacques Rousseau a sintetizat esențele și aspirațiile filosofice ale secolului și a
ideologizat libertatea și egalitarismul cu o elocință și o conciziune născătoare de pasiuni
revoluționare.
Efectul în plan social și politic al scrierilor sale sunt determinante pentru deceniile ce
urmează, efectele sale resimțindu-se dincolo de anii 1789 și 1848.
Filosofia sa politică, deși cenzurată, interzisă și proscrisă se propaga instantaneu în
intreaga Europă, devenind stindardul ideologic al revoluționarilor și democrațiilor de
pretutindeni. Asemeni filosofiei și școlii lui Platon care au supravietuit peste 1.000 de ani și sunt
referințe constante în istoria social – filosofică a omenirii, curentul de gândire filosofică și
politică deschis de Jean-Jacques Rousseau rezistă secolelor, dovedind că plecand de la realitatea
imediată, viziunea idealistă societăților și valorilor pure și absolute are caracteristici perene și
poate chiar milenare.
Globalizarea/mondializarea bunăstării și transformările culturale, economice,
informaționale fundamentale și tehnologice ne apropie de clipa exercitării directe și explicite a
actului democratic. Atunci, Jean-Jacques nu va mai apartine doar Genevei, doar Elveției și
Franței, doar Europei, ci întregii lumi – „Jean-Jacques c’est pour un toujours millenaire”.
Originală prin elaborarea sa și prin viziunea sa înnoitoare, lucrarea lui Rousseau se
înscrie într-o tradiție a „teoriei contractului social”, inițiată în cultura europeană de Thomas
Hobbes și John Locke. De asemenea, marii gânditori politici din antichitate, care l-au influențat
pe Rousseau, au fost Platon și Aristotel.
Influența lui Rousseau în domeniul filosofiei politice a fost una considerabilă, principiile
sale contribuind la declanșarea Revoluției Franceze. De asemenea, Rousseau avea să contribuie
la dezvoltarea eticii kantiene, ocupând un loc important în formarea altor filosofi. „Contractul
social” fascinează și intrigă, în același timp, și astăzi, filosofia sa pendulând între libertatea
individuală și totalitarismul democratic.

6
 Această capodoperă a lui Jean-Jaques Rousseau ar putea aduce fiecărui om un plus de informaţii
cu privire la lumea în care trăieşte, un plus de informaţii în ceea ce priveşte importanţa lui în stat, a
drepturilor sale, printr-o simplă parcurgere a sa.