MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: DREPT
DISCIPLINA: INSTITUŢII DE DREPT PENAL

REFERAT
RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR

Coordonator ştiinţific:
Lect. univ. dr. TATU ANGELA
Student:
DOBRICĂ IRINA BIANCA

TIMIȘOARA
2022
 
Minoritatea făptuitorului, cauză care exclude infracţiunea.
Privită ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, minoritatea făptuitorului este starea în
care se găseşte făptuitorul minor care în momentul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, nu
împlinise vârsta minimă necesară, potrivit legii, pentru ca minorul să poată răspunde penal. Aşa cum s-a
arătat, cu ocazia examinării condiţiilor necesare pentru ca o persoană să poată fi subiect activ al infracţiunii,
una dintre condiţii este capacitatea persoanei de a-şi da seama de caracterul şi semnificaţia socială a actelor
sale de conduită şi de a-şi dirija în mod liber voinţa în raport cu aceste acte. De asemenea, s-a arătat că acele
însuşiri care caracterizează capacitatea psihică a persoanei nu există din momentul naşterii ei, ci se formează
în mod treptat, odată cu dezvoltarea psihofizică a persoanei. În mod natural, deci, există o etapă în
dezvoltarea persoanei în care aceasta nu are capacitatea prohofizică caracteristică responsabilitaţii, iar
legislaţiile penale prevăd o limită sub care minorul nu răspunde penal pentru fapta săvârşită, fiind presupus
ca lipsit de capacitate penală.
Potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. 1 şi alin. 2 C. p., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
răspunde penal, iar minorul care are vâsta între 14 şi 16 ani în momentul săvârşirii faptei, răspunde penal
numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Pe de altă parte, potrivit dispoziţiei din art. 50
C. p., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care la data săvârşirii
acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Din analiza celor două categorii de dispoziţii legale, rezultă că starea psihofizică în care se găseşte
făptuitorul minor, care nu împlinise 14 ani în momentul săvârşirii faptei, sau deşi avea vârsta între 14 şi 16
ani, acţionase fără discernământ, constituie o cauză care exclude caracterul penal al faptei. Minorul aflat în
această situaţie este presupus sau recunoscut ca fiind lipsit de capacitatea psihică de a înţelege semnificaţia
socială a faptelor sale şi de a-şi manifesta în mod conştient voinţa în legătură cu actele sale de conduită.
Această insuficentă dezvoltare psihofizică a minorului exclude vinovăţia acestuia în săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală şi deci şi caracterul penal al acesteia. Spre deosebire însă de iresponsabilitate, la
care incapacitatea psihică este datorată alienaţiei mintale, ori altor cauze care au determinat starea psihică
anormală a persoanei, starea de minoritate care exclude răspunderea penală nu este o stare psihică anormală,
ci o stare normală de insuficientă dezvoltare psihofizică datorată vârstei tinere. Ţinând seama de această
cauză specifică a incapacităţii psihice, minoritatea faptuitorului constituie o cauză care înlătură caracetrul
penal al faptei, deosebită de iresponsabilitate.1

1
C. Bulai, Manual de drept penal-partea generală, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1997, pag. 263.

2
 Condiţiile în care minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de
legea penală. Pentru ca o stare de minoritate să înlăture carcaterul penal al faptei, în condiţiile legii, trebuie
să fie îndeplinite următoarele cerinţe:
- să se constate că făptuitorul era un minor care, la data săvârşirii faptei, nu îndeplinea condiţiile
legale pentru a răspunde penal (art. 99 C. p.), adică nu împlinise vârsta de 14 ani sau că era în vârstă de 14
ani, dar nu împlinise încă 16 ani şi nu s-a dovedit că a săvârşit fapta cu discernământ. Cerinţa este îndeplinită
atunci când se constată simplul fapt că minorul nu împlinise 14 ani în momentul săvârşirii faptei. Dacă însă
minorul, în momentul săvârşirii faptei, era în vârstă între 14 ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi, cerinţa este
îndeplinită numai dacă se constată că minorul a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei. Sarcina
constatării existenţei discernământului revine organelor judiciare. La stabilirea discernământului se ţine
seama de natura faptei săvârşite, de dezvoltarea biopsihică a minorului şi de experienţa de viaţă a acestuia,
de împrejurările concrete ale faptei.
- minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei. În cazul infracţiunilor continue,
continuate sau de obicei, dacă, după începerea executării, minorul a împlinit 16 ani, el va răspunde penal
pentru actele efectuate după împlinirea acestei vârste, iar dacă a împlinit 14 ani după începerea executării,
răspunderea sa penală depinde de existenţa discernământului. În cazul infracţiunilor progresive, cerinţa este
îndeplinită dacă starea de minoritate, care înlătură răspunderea penală, există în momentul săvârşirii faptei,
chiar dacă urmările s-au amplificat progresiv după împlinirea vârstei de 14 ani, respectiv de 16 ani.

Conexităţi ale minorităţii făptuitorului cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
Starea de minoritate care atrage înlaturarea caracterului penal al faptei poate veni în concurs cu alte cauze de
acest fel, cum ar fi legitima apărare, constrângere fizică sau morală, cazul fortuit şi altele. Invocarea lor,
alături de minortitatea făptuitorului, prezintă interes pentru stabilirea răspunderii civile pentru prejudiciul
cauzat prin fapta săvârşită de minorul care nu răspunde penal, având în vedere că unele din aceste cauze
exclud şi răspunderea civilă a făptuitorului.

Consecinţele juridice ale minorităţii făptuitorului în săvârşirea unei fapte prevăzute de

legea penală. Starea de minoritate în care minorul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal,
când este legal constatată, are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei, ca urmare a înlăturării
vinovăţiei minorului în săvârşirea acesteia; iar vinovăţia este înlaturată din cauza insuficientei dezvoltări a
facultăţilor psihice care permit persoanei să înţeleagă caracterul faptelor sale şi să fie stăpână pe ele. Fapta
săvârşită de minorul care nu răspunde penal nu poate atrage răspunderea penală, dar constituie temeiul şi
vădeşte necesitatea luării faţă de minor a uneia dintre măsurile de ocrotire prevăzute în art. 8 din Legea nr. 3
din 28 martie 1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori.2
2
C. Bulai, op. cit., pag. 264-265.

3
 Minoritatea făptuitorului este o cauză personală de înlăturare a caracterului penal al faptei şi deci
nu produce efecte decât faţă de minorul aflat în această stare. De asemenea, ea nu înlătură răspunderea civilă
a persoanelor care aveau în îngrijirea sau paza lor un minor, dacă se reţine o culpă în sarcina acestora.
Răspunderea civilă este exclusă însă în cazul în care se constată existenţa , în favoarea minorului, a altor
cauze care înlătură şi răspunderea civilă (de exemplu legitima apărare, constrângerea).

Data când infracţiunea se consideră săvârşită şi efectele juridice pe care le produc

infracţiunile continue şi continuate în timpul cât durează săvârşirea lor.3
În cazul în care legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data
săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura
obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării acesteia prin produs, în toate cazurile când încadrarea este
condiţionată de producerea unui anumit rezultat.
În cazul infracţiunilor continue, data săvârşirii este aceea a încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în
cazul infracţiunilor continuate, aceatsa este data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
În raport cu această dată se produc consecinţele juridice referitoare la aplicarea legii penale, în
spaţiu, în timp, minoritate, prescripţia răspunderii penale, amnistie, graţiere, precum şi orcie alte consecinţe
care sunt condiţionate de epuizarea activităţii infracţionale.
Celelalte consecinţe ale infracţiunilor continue şi continuate, cum sunt cele referitoare la stabilirea
stării de recidivă, revocarea liberării condiţionate, a suspendării condiţionate a executării pedepsei, la
înlăturarea beneficiului graţierii, la întreruperea cursului prescripţiei şi a termenului de reabilitare, se produc
din momentul în care elementele constitutive ale infracţiunii sunt întrunite, când, potrivit legii, făptuitorul
poate fi tras la răspundere penală.4
În cazul în care minorul a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o parte din actele succesive
componente ale unei infracţiuni continue ori continuate, sau ale unei infracţiuni de obicei, pe care le repetă
în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii, va fi tras la răspundere penală numai pentru
activitatea infracţională săvârşită în această ultimă perioadă. În cazul în care a săvârşit în timpul în care nu
răspundea penal, o faptă prevăzută de legea penală cu urmări progresive realizate în perioada în care a
devenit răspunzător, el nu va fi tras la răspundere penală.
Pentru stabilirea existenţei discernământului minorului între 14 şi 16 ani în momentul săvârşirii
unei infracţiuni, instanşele trebuie să examineze nu numai starea psihică a minorului, ci şi natura faptei
comise, împrejurările concrete ale comiterii acesteia, posibilitatea de a aprecia – ca urmare a educaţiei şi
instrucţiei primite, precum şi a influenţelor mediului ambiant – că săvârşeşte o faptă dăunătoare ce-i poate
3
L. V. Lefterache, Drept penal partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 255.
4
Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1/1987, în Culegerea de
Decizii 1987, pag. 17.

4
atrage pedepsirea; dacă instanţa nu poate stabili cu propriile mijloace starea psihică a minorului, va dispune
efectuarea unei expertize medico-psihiatrice.5
Vârsta răspunderii penale sau majoratului trebuie socotită cu începere de la momentul naşterii,
fără a se face abstracţie de ziua naşterii. Ca urmare, o faptă săvârşită în ziua în care minorul împlineşte 14
ani va angaja răspunderea penală a acestuia, în condiţiile dovedirii discernământului, iar o faptă săvârşită în
ziua împlinirii vârstei de 18 ani va angaja răspunderea inculpatului, care va răspunde ca major.6
Dobândirea prin căsătorie a capacităţii depline de exerciţiu a drepturilor civile nu generează
modificări pe planul modului în care va răspunde penal. Din perspectiva dreptului substanţial, se va avea în
vedere faptul că a săvârşit infracţiunea în stare de minoritate, legiuitorul dând relevanţă şi în această ipoteză
gradului specific de maturizare, capacităţii de apreciere critică a acţiunilor şi a consecinţelor faptelor, precum
şi capacităţii de a-şi exprima şi dirija voinţa.7
Starea de minoritate are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei, ca urmare a înlăturării
vinovăţiei minorului în săvârşirea acesteia. Fapta săvârşită de minorul care nu raspunde penal nu poate
atrage răspunderea penală, dar constiuie temeiul şi vădeşte necesitatea luării faţă de minor a uneia dintre
măsurile de protecţie specială a coplilui prevăzute în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului. Potrivit dispoziţiilor din art. 56 lit. e), de măsurile de protecţie specială insituite prin
lege beneficiază copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal. Potrivit
dispoziţiilor din art. 67 alin. 1, faţă de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal se ia
măsura supravegherii specializate. În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal,
măsura supravegherii specializate se dispune de către Comisia pentru Protecţia Copilului, iar în lipsa acestui
acord, de către instanţa judecătorească (art. 67, alin. 2). Serviciile specializate destinate protecţiei copilului
care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal au fost reglementate prin Hotărârea Guvernului României
nr. 1439 din 2 septembrie 2004.8

Sancţiuni aplicabile minorului care a săvârşit o faptă prevăzută de Codul Penal dar care
nu răspunde penal.

5
Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 9/1972, în Culegerea de
Decizii 1972, pag. 55.
6
Tribunalul Suprem, secţia penală, dosar nr. 569/1972, cu un comentariu de C. Filişanu, în G. Antoniu, C. Bulai,
Practică judiciară penală, vol. II, Partea generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, pag. 123, şi o notă de
L.V. Lefterache, în Justiţia pentru minori, studii teoretice şi jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag. 67.
7
T. S., s. p., d. nr. 405/1979 şi Trib. mun. Bucureşti, s.p., d. nr. 288/1976, ambele comentate de C. Filişanu, în G.
Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, vol. II, Partea generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990,
pag. 123, şi o notă de L.V. Lefterache, în Justiţia pentru minori, studii teoretice şi jurisprudenţă. Analiza
modificărilor legislative în domeniu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag. 67.
8
Hotărârea de Guvern nr. 1439 din 2 sept. 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 24 sept. 2004.

5
 Prin intrarea în vigoare la 1 ianuarie 2005 a Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, România s-a raliat legislaţiei europene comunitare. Prin art. 2 din lege se
instituţionalizează un principiu fundamental potrivit căruia orice reglementări adoptate în domeniul
respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis, sau după caz încheiat în acest
domeniu se subordonează cu prioritate interesului superior al copilului.
Pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, la
propunerea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în a cărei unitate administrativ-
teritorială se află copilul, se va lua una dintre măsurile de protecţie socială ale copilului:
- Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială având caracter temporar, care
poate fi dispusă după caz la: o persoană sau familie, asistent maternal sau un serviciu de tip rezidenţial. Fac
parte din categoria serviciilor de tip rezidenţial: - centrele de plasament;
- centrele de primire a copilului în regim de urgenţă;
- centrele maternale.
- Supravegherea specializată (art. 80 din Legea nr. 272/2004). Măsura constă în menţinerea
copilului în familia sa sub condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii cum sunt: frecventarea
cursurilor şcolare, utilizarea unor servicii de îngrijire de zi, urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau
psihoterapie, interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.

Pedepsele aplicabile minorului.

Legiuitorul Codului penal român a instituit pentru infractorii minori un sistem mixt de
sancţiuni, alcătuit din măsuri educative şi pedepse. Trăsătura caracteristică a acestui sistem este
dată, în principal, de componenta măsurilor educative, sancţiuni de drept penal cu caracter
eminamente educativ, destinate unor personalităţi în formare şi susceptibile de influenţare. La
alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei, de starea fizică, de
dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportament, de condiţiile de creştere ş.a.. Pedepsele se
aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru
îndreptarea minorului.
Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită. Limitele pedepselor se reduc la jumătate. În urma reducerii, în nici
un caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani. 9 Când legea penală prevede pentru infracţiunea
comisă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani.

9
L. V. Lefterache, op. cit., pag. 585.

6
Pedepsele complementare nu se aplică minorului. Pedeapsa accesorie se aplică minorului doar
dacă în cursul executării pedepsei principale acesta împlineşte 18 ani.
Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag
incapacităţi sau decăderi.

Reguli generale de alegere a sancţiunii şi executare:10

- Măsura educativă a mustrării nu se mai poate lua dacă minorul a mai fost sancţionat în
acest fel, chiar dacă infracţiunea săvârşită din nou prezintă un pericol social redus.
- Măsura educativă a libertăţii supravegheate nu implică încredinţarea supravegherii
minorului părinţilor pe motivul că aceştia nu sunt despărţiţi.
- Instanţa de judecată care a luat măsura libertăţii supravegheate, în cazul în care este
înştiinţată de persoana căreia i-a fost încredinţată supravegherea minorului, că acesta se sustrage
de la supraveghere, sau are purtări rele, ori a comis fapte penale, trebuie să aibă rol activ şi, mai
înainte de a revoca măsura libertăţii supravegheate, să verifice prin orice mijloace de probă
exactitatea celor arătate prin înştiinţare.
- Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare durează în principiu până la
majorat, dar dacă minorul, în cursul unui an de la internare, dă dovezi temeinice de îndreptare, de
sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale, poate fi liberat înainte de a deveni
major.
- Faţă de minorul care a executat o pedeapsă şi a săvârşit după liberare din nou o
infracţiune, se poate lua o măsură educativă, dacă această infracţiune prezintă un grad de pericol
social redus.
- Graţierea totală şi condiţionată a unei pedepse aplicate minorului care a comis o
infracţiune în timpul în care execută măsura educativă a internării într-un centru de reeducare nu
atrage revocarea măsurii internării.
- Măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ se poate lua de instanţă
numai dacă efectuarea unei expertize medicale şi de specialitate confirmă necesitatea supunerii
minorului atât unui tratament medical cât şi unui regim special de educaţie.
- În cazul în care instanţele de judecată aleg, pentru sancţionarea minorului, pedeapsa
amenzii sau închisorii, ele o vor individualiza în raport cu prevederile art. 72 C. pen..
- Dacă minorul a săvârşit tentativă la o infracţiune, limitele pedepsei de aplicat sunt
acelea prevăzute pentru tentativă la infracţiunea respectivă, reduse, potrivit dispoziţiilor art. 109,
alin 1, C. pen..

10
L. V. Lefterache, op. cit., pag. 585-586.

7
 - Instanţele de judecată trebuie să examineze în fiecare caz în care apreciază că urmează
a se aplica minorului o pedeapsă, dacă sunt întrunite condiţiile art. 81 C. pen., şi, în consecinţă,
să dispună suspendarea condiţionată a executării acesteia, dacă îşi formează convingerea că
îndreptarea minorului se poate realiza şi fără executarea pedepsei, eventual dacă nu cumva este
necesară încredinţarea minorului uneia dintre persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 103.
- În caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un minor, instanţele vor lua o singură
măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracţiuni. În cazul în care după luarea unei
măsuri educative se descoperă că minorul a mai săvârşit o infracţiune pentru care se apreciază că
ar fi cazul a se aplica pedeapsa închisorii, măsura educativă se revocă.11
- Când instanţa de judecată aplică minorului pedeapsa închisorii, nu trebuie să pronunţe
şi pedeapsa accesorie prevăzută în art. 71 C. pen., decât dacă în timpul executării pedepsei
principale minorul împlineşte vârsta majoratului.
- Vârsta răspunderii penale trebuie socotită cu începere de la momentul naşterii, fără a
se face abstracţie de ziua naşterii.
- Dobândirea prin căsătorie a capacităţii depline de exerciţiu a drepturilor civile, nu
generează modificări pe planul modului în care va răspunde penal. Legiuitorul dă relevanţă şi în
această ipoteză gradului specific de maturizare, capacităţii de apreciere critică a acţiunilor sale şi
a consecinţelor faptelor, precum şi capacităţii de a-şi exprima şi dirija voinţa.12

Măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt mustrarea, libertatea
supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-
educativ. Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal care au ca scop înlăturarea unor
deficienţe ce ţin de creşterea şi educarea minorului. Primele trei măsuri sunt prevăzute în ordinea
gravităţii lor, de la simpla dojană până la privarea de libertate. Ultima are un caracter special şi
complex, având nu numai caracter de măsură educativă privativă de libertate, dar şi de măsură de
tratament medical.
Măsurile educative, oricare ar fi ele, nu trebuie să fie confundate cu măsurile de
siguranţă, care pot fi luate şi faţă de făptuitorii minori, insă fără nici o legătură cu vârsta acestora,
ci exclusiv pentru înlăturarea unor stări de pericol date în vileag prin săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală.

11
Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 9/1972, în Culegerea de
Decizii 1972, pag. 55.
12
T. S., s. p., d. nr. 405/1979 şi Trib. mun. Bucureşti, s.p., d. nr. 288/1976, ambele comentate de C. Filişanu, în G.
Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, vol. II, Partea generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990,
pag. 123, şi o notă de L.V. Lefterache, în Justiţia pentru minori, studii teoretice şi jurisprudenţă. Analiza
modificărilor legislative în domeniu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag. 67.

8
 Studiu de caz.
Acest capitol urmează să reliefeze traseul procedural străbătut de către un copil care a
săvârşit o faptă penală, luând în considerare instituţiile implicate în instrumentarea unui dosar cu
un faptuitor minor şi drepturile procesuale ale minorului. De asemenea, s-a avut în vedere
arătarea în concret a modului în care astfel de dosare au fost instrumentate de către instituţiile
abilitate. În acest sens a fost descris un studiu de caz din Bucureşti (sentinţă penală rămasă
definitivă) care implică un minor care a avut vârsta răspunderii penale la data savârşirii faptei.13

Sentinţa penală ramasă definitivă prin neapelare, în luna august 2004.14

Fapta: infracţiune de furt calificat prevazută de art.208 alin.1-209 alin.1, lit. g şi i, cu
aplicarea art.99 C. pen şi următoarele.
Data savârşire infracţiune: 28/29.04.1998.
Fapta comisă în minorat - 14 ani si 4 luni, elev clasa a VI-a.

Circuitul minorului infractor în procesul penal.

A. Urmărirea penală.
1. Începerea urmăririi penale: prin procesul-verbal din 29.07.1998, de către Secţia X
de Poliţie, pentru savârşirea infracţunii de furt calificat, 208-209 lit.g şi i, cu o valoare a
prejudiciului de 29.242.800 lei. În fapt minorul a sustras prin efracţie, din sediul unei societaţi
comerciale un numar de 7 telefoane mobile.
Partea vatămată se constituie parte civilă, fără a face dovada contabilă a prejudiciului
cauzat.
Parte responsabilă civilmente: părintele minorului.

Situaţia minorului la data de 29.07.1998.

Inculpat într-un alt dosar, pentru savârşirea altor 4 infracţiuni de furt calificat (aflat în
stare de arest din data de 27.05.1998), consumate anterior infracţiunii pentru care s-a dispus
începerea urmăririi penale la data de 29.07.1998, cât şi după acestă data, la intervale foarte mici
de timp. Infracţunea consumată în data de 28/29.04.1998 a fost descoperită prin extinderea
cercetărilor din dosarul anterior, dosarul continând astfel 5 infracţiuni de furt calificat.

13
G. Iorgulescu, N. Ştefăroi, R. Moisescu, Practici şi norme privind sistemul de justiţie juvenilă din România,
UNICEF, Bucureşti, 2003, pag. 157.
14
Întrucât între data comiterii infracţiunii şi data ramânerii definitive a sentinţei judecatoreşti a trecut un interval de
6 ani, trebuie avute în vedere prevederile Codului de procedură penală existente la data începerii procesului penal
precum şi modificările ulterioare produse prin OUG 66/2003, respectiv Legea 281/2003.

9
 În cazul a 4 dintre infracţiunile care fac obiectul dosarului de urmărire penală anterior,
inculpatul minor este în asociere cu aceeaşi 2 făptuitori majori.
Raportul de expertiză medico-legală este efectuat la data de 11.06.1998, la cererea
Sectiei X de Poliţie. Din conţinutul acestuia reiese că minorul a avut discernământ la data
savârşirii faptelor din dosarul de urmărire penală iniţial; pentru fapta sâvarşita în ziua de
28/29.04.1998 nu există, la această dată, raport de expertiză medico-legală. Minorul a fost
insoţit la Institutul de Medicină Legală de către un lucrător al secţiei de Poliţie; nu au participat
părinţii sau o persoană majoră din familia inculpatului;
A fost efectuată, la solicitarea organului de cercetare penală, ancheta socială de către
Autoritatea Tutelară; referatul este extrem de lapidar, neoferind o imagine complexă asupra
situaţiei de fapt a minorului. Prin referat, Autoritatea propune că, în cazul în care se constată că
inculpatul minor are nevoie de tratament medical, acesta sa fie internat într-un institut medical-
educativ; neexistenţa unor astfel de instituţii, ci doar simpla lor menţionare a acestei măsuri
educative prevăzute de art.101 lit.d) şi art.105 Cod penal indică formalismul excesiv al acestor
referate de anchetă socială.
Cu privire la fapta savârşită în ziua de 28/29.04.2004, în materialul probator există
proces verbal de cercetare la faţa locului, declaraţie parte vătămată, declaraţii inculpat, declaraţii
invinuiţi (cei 2 majori), proces verbal de reconstituire şi declaraţii martori.
Prin referatului de terminare a urmăririi penale întocmit de Secţia X Poliţie se propune
emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată pentru cele 5 infracţiuni de furt
calificat; se propune, de asemenea, scoaterea de sub urmarire penală a celor 2 învinuiţi majori
(art.10, lit.d) Cpp - faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii).

La prezentarea materialului de urmărire penală a participat apărătorul din oficiu şi

părintele minorului. Autoritatea Tutelară, deşi legal citată, nu s-a prezentat.
Prin ordonanţă, Parchetul de pe lângă judecatoria sectorului X işi declina competenţa
pentru una dintre infracţiunile de furt calificat. Pentru 3 dintre acestea dispune prin rechizitoriu,
în data de 19.08.1998, trimiterea în judecată, iar pentru fapta săvârşită în ziua de 28/29.04.1998
disjungerea, formarea unui dosar separat şi trimiterea acestuia către Secţia X Poliţie. Motivarea
disjungerii constă în lipsa materialului probator, respectiv necesitatea efectuării unei expertize
dactiloscopice prin care să se stabilească dacă urmele papilare ridicate la faţa locului aparţin sau
nu inculpatului.

10
 Nu exista, la data întocmirii referatului de terminare a urmăririi penale şi nici la data
emiterii rechizitoriului o expertiza medico-legală cu privire la fapta savârşită în ziua de
28/29.04.1998.
Pedeapsa aplicată prin Decizia nr. X/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, pentru cele 3
infracţiuni de furt este de 3 ani de închisoare.

Completarea cercetărilor (dosar separat): realizarea de catre Secţia X Poliţie, la data

de 20.10 1998, a expertizei dactiloscopice din care reiese faptul că urmele papilare ridicate de la
faţa locului aparţin învinuitului.
Organul de cercetare penală procedează la ascultarea învinuitului minor, în prezenţa
avocatului, la data de 16.11.1998; acesta işi recunoaşte fapta.
La solicitarea adresată de secţia X de Poliţie la data de 16.08.2000, are loc efectuarea
anchetei sociale de către Autoritatea Tutelară, la data de 5.09.2000. Din conţinutul acestei
anchete rezultă faptul că minorul a prezentat tulburări de comportament de la vârstă fragedă,
fiind internat în spitatul de Neuropsihiatrie Infantilă de la Păclişa.
Sectia X Poliţie solicită Institutului de Medicină Legală la data de 14.02.2001, să se
comunice dacă, vis a vis de expertiza medico-legală efectuată pentru alte fapte, petrecute la
intervale apropiate de timp de fapta din ziua de 28/29.04.1998, discernamântul invinuitului
minor putea suferi modificări. Fără experizarea propriuzisă a minorului, IML răspunde că
acesta şi-a păstrat discernământul în raport cu fapta comisă.
La cererea Secţiei X Politie, Inspectoratul General de Poliţie comunică, la data de
13.02.2004, cazierul judiciar din care reiese o serie de 5 condamnări pentru infracţiuni de furt
calificat.

2. Terminarea urmăririi penale.

Materialul de urmărire penală a fost prezentat de către procuror, în prezenţa
apărătorului din oficiu, la data de 20.02.2004. La acestă data, învinuitul era arestat în altă cauză,
aflându-se în Penitenciarul Jilava.
Are loc punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, prin rechizitoriu,
pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art.208 alin.1-209 alin.1, lit.g,i Cod
penal, la data de 20.05.2004, reţinându-se faptul că infracţiunea a fost săvârşită în minorat. În
fapt, Parchetul reţine în sarcina învinuitului furtul a mai multor telefoane mobile, în valoare de
28.242.000 lei. Din declaraţiile unui martor, angajat al societăţii comerciale păgubite, rezultă
furtul a 9 telefoane mobile. Din declaraţiile invinuitului rezulta furtul a 7-9 telefoane mobile.

11
 B. Judecata.
Judecătoria sectorului X, ca instanţă competentă să judece cauza în primă instanţă,
fixează primul termen de judecată la data de 9.06.2004. Instanţa de judecată adresează o cerere
către Barou, pentru desemnarea unui avocat din oficiu. Citarea minorului la locul de detenţie
(penitenciarul Jilava).
Are loc amânarea cauzei, în iunie 2004, pentru lipsă de procedură: lipsă citare parte
responsabilă civilmente; greşită citare a părţii civile (denumire greşită pe citaţie); avocat din
oficiu prezent.
La termenul următor, în aceeaşi luna, lipseşte partea civilă, partea responsabilă
civilmente precum şi martorii. În această situatie, instanţa nu poate verifica prin audiere dacă
partea vătămată işi menţine pretenţiile civile, respectiv dacă se constinuie parte civilă, etapa
preliminară cercetării judecătoreşti.
Se trece la cercetarea judecătorească, respectiv la citirea actului de sesizare a instanţei
şi audierea inculpatului. Acesta recunoaşte fapta comisă, afirmând totodată faptul că a înstrainat
obiectele furate celor două persoane majore (faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale)
aflate în proces în calitate de martori.
Reprezentantul Parchetul nu insistă în audiere de martori (nu are un rol activ în cadrul
cercetării judecătoreşti) iar avocatul din oficiu achiesează la această poziţie, acest lucru nefiind
în interesul clientului. În această situaţie, propriu-zis nu poate avea loc cercetarea
judecătorească.
Instanţa consideră finalizată etapa cercetării judecătoreşti şi acordă cuvântul pentru
dezbateri. Apărătorul din oficiu nu solicită decât aplicarea unei pedepse cât mai mici.
Instanţa hotărăşte aplicarea unei pedepse cu închisoarea de 1 an şi obligarea, în solidar
cu partea responsabilă civilmente, la plata despăgubirilor civile de 29.242.800 lei precum şi a
cheltuielilor judiciare avansate de către stat, în valoare de 2.000.000 lei. Sentinţa este apelabilă în
termenul de 10 zile.

C. Executarea hotărârii judecătoreşti.

Sentinţa este rămasă definitivă prin neapelare.
Prin contopirea mai multor sentinţe penale, în anul 2004, condamnatul are de executat 6
ani de închisoare la Penitenciarul Jilava. Făcând cerere de liberare condiţionată şi constatându-se
efectuarea de către condamnat a 2/3 din pedeapsă (525 zile închisoare şi 1462 zile executate în
arest preventiv), întrunind şi celelalte condiţii privind comportamentul, instanţa admite cererea
de liberare condiţionată.

12
 BIBLIOGRAFIE

1. Antoniu G., Bulai C., Practică judiciară penală, vol. II, Partea generală, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1990.
2. Bulai C., Manual de drept penal - partea generală, Editura All Educaţional,
Bucureşti, 1997.
3. Codul penal al României.
4. Codul de procedură penală al României.
5. Hotărârea de Guvern nr. 1439 din 2 sept. 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 872
din 24 sept. 2004.
6. Iorgulescu G., Ştefăroi N., Moisescu R., Practici şi norme privind sistemul de justiţie
juvenilă din România, UNICEF, Bucureşti, 2003.
7. Lefterache L. V., Drept penal partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009.
8. Lefterache L. V., Justiţia pentru minori, studii teoretice şi jurisprudenţă. Analiza
modificărilor legislative în domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003.
9. Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem
nr. 9/1972, în Culegerea de Decizii, 1972.
10. Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem
nr. 1/1987, în Culegerea de Decizii, 1987.
11. Tribunalul mun. Bucureşti, secţia penală, dosar nr. 288/1976.
12. Tribunalul Suprem, secţia penală, dosar nr. 569/1972.
13. Tribunalul Suprem, secţia penală, dosar nr. 405/1979.

13