Sunteți pe pagina 1din 4

de-ce-cedezi-in-fata-poftelor-alimentare

https://scoaladeslabit.ro/de-ce-cedezi-in-fata-poftelor-alimentare

La teorie sigur stai bine. Le raţionezi corect.

Nu e bine să mănânci seara greu sau mult, ciocolatele alea, bată-le vina, ar trebui să le arunci
la coş imediat ce-ţi ies în cale, iar în oraş poţi să te rezolvi şi cu o supă cremă în loc de pizza.

Cumva, toate aceste gânduri şi conştientizări se întâmplă cât timp nu îşi cer dreptul oboseala,
stresul şi alte emoţii ce alimentează pofta de mâncare bună şi amnezia aceea dulce ce te
împresoară când alegi să nu mai ştii nimic, decât de răsfaţul tău alimentar.

De obicei, la început de zi ai astfel de intenţii bune, când energia este sus şi speranţa că
astăzi vei fi altfel, este la locul ei.,

Până seara, însă, vorbim de un cu totul alt peisaj. Între timp te-au vizitat o ciocolată, o
cafea în plus cu lapte şi “cina cea de taină”, amânând cu o zi, cu încă o zi, lucrurile la care
visezi.

Ok, dacă vin şi te întreb “Până când vei continua aşa?”, vei strâmba din nas pentru că te doare
şi, mai ales, pentru că nu ştii să răspunzi până când. Pentru că nu ştii cum să te opreşti.

Dorinţă există. Puterea de execuţie lasă de dorit


Pentru a rezolva o dată pentru totdeauna această problemă, în care una îţi propui alimentar şi
alta faci, trebuie să înţelegi de ce nu te poţi abţine.

De ce intri într-un fel de amnezie, în care nu mai vrei să ştii de promisiunile personale, de
consecinţe, de stagnări sau îngrăşări. Vrei doar să te simţi bine atunci şi acolo, mâncând acel
lucru din mintea ta.

Acum, sincer, nu este amnezie, deoarece eşti perfect conştient de ceea ce cumperi, ce
consumi, în ce ordine, cât şi cu câtă satisfacţie.

În spatele acestui comportament al tău se află nişte lucruri, pe cât de simple, pe atât de
puternice. Şi au toate legătură cu modul în care funcţionează creierul tău.

Renunţă o perioadă la a mai invoca lipsa voinţei ca şi cauză principală pentru


comportamentul tău. Ignoră faptul că unii oameni au atâta voinţă în ei, de pot rupe munţii în
două cu voinţa lor. Este destinul lor, tu ai altă treabă.

Nu eşti lipsit de soluţii în afara voinţei, din contră. Ai un arsenal întreg de lucruri de
folosit, sub nasul tău, doar că nu le cunoşti sau nu ştii să le foloseşti.
Revenind la minunatul creier şi la cum trebuia el să fie pentru tine doar o unealtă puternică,
iar nu un stăpân capricios.

Scopul lui primar este siguranţa ta. Pentru că firul roşu al organismului tău, incluzând
creierul, este instinctul de supravieţuire.

Creierul este protectorul tău, cel care trebuie să îţi dea soluţii pentru a te ajuta să
supravieţuieşti cât mai mult timp, să fii apărat de pericole, să faci alegerile care îţi folosesc
cel mai mult şi să fii la un nivel optim cu toate angrenajele interne.

Ştiu că se aprinde beculeţul cu “Dar când mânânc o ciocolată, creierul nu alege lucrul care
îmi foloseşte cel mai mult”

Eşti sigur?

Hai să continuăm.

Creierul este protectorul tău? De-ai ştii tu ce înseamnă asta…

Înseamnă că orice îţi provoacă durere este privit ca o ameninţare, iar orice îţi aduce
plăcere este încurajat şi căutat.

Creierul fuge de durere şi caută plăcerea.

Este firesc. În Natură, ce îţi aducea durere putea fi o ameninţare pentru supravieţuirea ta. Iar
ce îţi provoca plăcere, contribuia la bunăstarea ta ca organism. Aceste instincte sunt adânc
înscrise în ADN-ul tău.

În epoca noastră, durerea nu mai este provocată de frigul din peşteră şi animalele
sălbatice, ci de stresul de la muncă, de acasă, de lipsa de timp şi supraaglomerarea personală,
de dorinţele personale neîmplinite şi celelalte multe lucruri pe care le ştii.

Inclusiv a te abţine de la o ciocolată, acea durere mică, este privită ca o ameninţare de către
creierul tău, iar a mânca acea ciocolată bună este privită ca pe un lucru care îţi aduce plăcere,
deci care îţi foloseşte.

Secretul cel mai mare este că TU, partea conştientă din tine, decizi ce este dureros şi ce aduce
plăcere. Iar creierul se schimbă în funcţie de ce îi spui tu că te doare şi ce îţi place.

Da, simţi că nu te poţi abţine de la ciocolată, dar tu eşti cel care decide că suferi dacă nu
mănânci în acel moment.

Dar.. dacă ai face altceva?

Dacă, în momentul în care te vizitează pofta, tu ai învăţa să întrerupi acel şablon


comportamental şi ai deprinde un alt tip de reacţie, asociat tot cu plăcerea?

Dacă ai învăţa să asociezi mâncatul ciocolatei cu durerea, iar nu cu plăcerea de moment, crezi
că al tău creier şi-ar schimba modul în care categoriseşte ciocolata?
Creierul tău ştie una şi bună. A te abţine de la acea mâncare te doare, deci este o ameninţare
la adresa ta, iar a mânca, aduce plăcere, deci contribuie la supravieţuirea ta. Ce contează că
mai pui un kilogram pe tine? Creierul a fugit de durere, către plăcere.

În funcţie de cum gândeşti, 24 din 24, în creierul tău se formează nişte trasee neuronale,
pentru eficientizare şi pentru optimizarea vitezei de reacţie. Indiferent că vorbim de un
răspuns, o reacţie, un comportament, un gând, o senzaţie.

Trebuie să înveţi să îţi foloseşti creierul într-un mod care îţi foloseşte. Pentru că, evident,
dialogurile pe care le aveţi acum, nu te-au ajutat prea mult cu slăbitul.

Când tu, om întreg la minte şi bine intenţionat, pui o întrebare, orice întrebare, creierul îţi va
da întotdeauna un răspuns. Este un lucru esenţial de înţeles, pentru că va fi una din armele
tale importante în a reuşi să scapi de mâncatul emoţional.

Vrei să verificăm?

Câte continente sunt pe Pământ?

Câte kilograme ai?

Cum baţi din palme cu o singură mână?

Cum bagi un ou întreg într-o sticlă, fără să îl spargi?

Orice ai întreba, creierul îţi va răspunde, până când partea decizională din tine va simţi că a
primit un răspuns.

Cum fac să nu mai mănânc prostii?

Nu ştiu. Acesta este un răspuns.

De ce nu mergi la sală diseară după serviciu?

Sunt obosit. Alt răspuns.

Vrei o salată diseară în loc de şniţel?

Nu!

De ce?

Nu îmi place aşa mult salata, iar şniţelul este mai bun. Din nou, un răspuns.

Când ţi se pune pata pe un aliment, repeţi un comportament pe care creierul tău îl ştie foarte
bine. Scopul lui nu este talia ta, ci siguranţa ta.

Dacă a te abţine de la acel aliment îţi aduce durere, frustrare, stres, nemulţumire, acest lucru
va fi interpretat ca un atac la siguranţa ta.
Cu cât rămâi mai mult prins cu atenţia şi cu gândul pe acea poftă, cu atât disconfortul de a te
abţine creşte şi el. O ameninţare crescândă.

Ce trebuie să înveţi este să identifici momentele în care intri pe pilot automat şi să începi să te
comporţi altfel, dar într-un mod care tot plăcere generează.

Abţinerea nu este un comportament. Abţinerea este doar un generator de durere, de aceea


pierzi controlul aşa uşor.

Ce întrebări să pui creierului tău, astfel încât să îţi schimbi comportamentul alimentar trecând
prin plăcere, nu prin durerea abţinerii?

Cum să ajungi să asociezi mâncatul emoţional cu durerea înainte de a se produce, iar nu după,
când este iarăşi prea târziu?

Cum să întrerupi comportamentele automate şi să îţi formezi deprinderi care te ajută, ocolind
frustrarea, stresul şi restul senzaţiilor dureroase?

Slăbitul este o provocare psihică, nu fizică, din simplul motiv că implică reeducarea modului
în care gândeşti şi interpretezi lucrurile, într-un fel care îţi foloseşte cu adevărat, acum şi pe
termen lung.

Rămâi conectat,

– Ramona