Institutii UE

Prof.
univ. dr. Augustin FUEREA

INSTITUȚ IILE UNIUNII EUROPENE1

Curs pentru învățământul la distanță

Lucrarea de față reprezintă numai o punere în temă a studenților de la cursurile ID.
Pentru prezentarea la examen, este necesar studiul literaturii de specialitate
precizată în Fișa disciplinei.

București
2017
1
La realizarea prezentului suport de curs au fost folosite, ca surse bibliografice, materialele indicate atât în notele de
subsol, cât și în bibliografia atașată.
Obiectivele cursului (modulului)
Raportarea din ce în ce mai amplă la noua tipologie de drept, deja recunoscută de specialiști,
teoreticieni și practicieni ai domeniului, adică Dreptul Uniunii Europene, cu subramurile sale,
este consecința etapei pe care o parcurge țara noastră, în prezent, ca stat membru al Uniunii
Europene, cu drepturi și obligații depline.
În acest fel, cursul urmărește:
• cunoașterea, înțelegerea și însușirea problematicii sistemului instituțional al Uniunii
Europene;
• studiul și aprofundarea normelor de drept, a istoricului a caracteristicilor și a
mecanismelor specifice Uniunii Europene – existența, organizarea, funcționarea și
dezvoltarea acestora;
• studiul jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și a al reformei în materie
instituțională la nivelul Uniunii Europene;
• orientarea profesională a studenților pentru ca, la absolvire, să poată contribui la
activitățile destinate procesului de integrare europeană, proces pe care, în prezent,
România îl parcurge, dar și înțelegerea statutului de stat membru al UE.
Competențe conferite
Conform fișei disciplinei, competențele specifice sunt:

• cunoașterea constituirii și evoluției Comunităților Europene, a Uniunii Europene și a
funcționării principalelor instituții ale acestora;
• înțelegerea izvoarelor dreptului Uniunii și a procedurilor de adoptare a actelor
normative și a actelor specifice relațiilor externe ale UE;
• înțelegerea rolului jurisprudenței în interpretarea și dezvoltarea ordinii juridice a UE;
• înțelegerea raporturilor politice și juridice stabilite între instituțiile Uniunii, între
acestea și statele membre, precum și a dinamicii acestor raporturi;
• înțelegerea și interpretarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene;
• corelarea cunoștințelor teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică.
Resurse și mijloace de lucru
Însușirea temeinică a Instituțiilor Uniunii Europene presupune, pe lângă activitățile didactice

programate, un efort consistent din partea studenților în ceea ce privește studiul individual pe
baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare.
De asemenea, fiecare student are obligația întocmirii unui referat, care să aibă ca obiect tratarea
unei instituții sau teme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai puțin de 10 pagini
și nici mai mult de 25 de pagini și trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea
referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu exista încălcări ale legislației
drepturilor de autor, studenții vor prezenta, odată cu lucrarea, și o declarație pe proprie
răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor.
Suportul de curs trebuie completat prin studierea bibliografiei obligatorii.
Structura cursului
Cursul este structurat în mai multe teme, care fac trimitere, în esență, la cunoașterea constituirii
și evoluției sistemului instituțional al Uniunii Europene și la înțelegerea mecanismului de
funcționare a instituțiilor și organelor Uniunii Europene.
Cursul-prelegere are ca obiectiv principal activitatea de predare-învățare, variantele structural-
funcționale ale acestuia fiind impuse de obiectivele instruirii, conținuturi prin intermediul
cărora se vor atinge obiectivele, resursele materiale și umane disponibile. Totodată, cursul își
propune realizarea mai multor sarcini didactice, și anume comunicarea de informații noi,
sistematizarea și fixarea acestora.
Pentru înțelegerea și însușirea problematicii prezentate/dezbătute în cadrul cursurilor, în cadrul
tutoriatelor, o atenție deosebită este acordată conceperii, elaborării și susținerii de referate.
Durata medie de studiu individual

O unitate de învățare poate fi parcursă într-un interval de 2 ore de studiu individual.
Evaluarea
Aprecierea nivelului de pregătire a studenților se realizează astfel:

1. Evaluarea parțială, prin intermediul unei lucrări de control programate conform
calendarului disciplinei (al doilea tutorial).
2. Evaluarea finală, prin examen la sfârșitul semestrului.
Studiul disciplinei Instituțiile Uniunii Europene se finalizează cu susținerea unui examen scris.
Sub conducerea tutorelui, în cadrul activităților tutoriale, studenții au posibilitatea de susține,
în cadrul grupei, referate și de a participa activ la dezbaterile teoretico-aplicative. Activitatea
studentului din timpul semestrului (elaborarea de referate, susținerea acestora, răspunsurile
date în cadrul dezbaterilor, notele obținute la lucrarea de control) sunt notate de către cadrul
didactic cu note de la 10 la 1.
Lucrarea de control și referatele, desfășurate conform planificării cuprinse în calendarul
disciplinei, reprezintă 30% din nota finală obținută de student.
Studentul care a obținut la examen cel puțin nota-limită de promovare (cinci), poate primi, pe
baza referatelor și a notelor obținute la seminar, până la 3 puncte.
Studentul care nu a obținut notă de promovare la examen, nu poate promova pe baza notelor
primite în timpul anului de studiu.
Notarea finală se face cu note între 10 și 1, potrivit actualului sistem de notare existent în
învățământul universitar din România.
CU
CUPRINS
Unitatea de învățare 1. Delimitări conceptuale
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele unității de învățare
1.3. Scurt istoric al Comunităților Europene/Uniunii Europene
1.4. Instituțiile Uniunii Europene. Aspecte evolutive
1.5. Organele, oficiile și agențiile Uniunii Europene - concepte
1.6. Rezumat
1.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor
1.8. Bibliografie
Unitatea de învățare 2. Ordinea juridică a Uniunii Europene și principiile care guvernează

activitatea instituțiilor Uniunii Europene
2.1. Introducere
2.3. Izvoarele dreptului Uniunii Europene
2.4. Principiul atribuirii de competențe
2.5. Principiul autonomiei instituționale
2.6. Principiul separației puterilor
2.7. Rezumat
2.9. Bibliografie
Unitatea de învățare 3. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Parlamentului European
3.1. Introducere
3.3. Componența Parlamentului European
3.4. Modalitatea de alegere a membrilor Parlamentului European
3.5. Legislația română privind alegerea reprezentaților cetățenilor români în Parlamentului
European
3.6 Organizarea Parlamentului European
3.7. Funcționarea Parlamentului European
3.8. Atribuțiile Parlamentului European
3.9. Rezumat
3.11. Tema de control nr. 1
3.12. Bibliografie
Unitatea de învățare 4. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Consiliului European
4.1. Introducere
4.3. Sediul materiei
4.4. Componența Consiliului European
4.5. Organizarea Consiliului European
4.6. Funcționarea Consiliului European
4.7. Atribuțiile Consiliului European
4.8. Rezumat
4.10. Bibliografie
Unitatea de învățare 5. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Consiliului
5.1. Introducere
5.4. Delimitări conceptuale: Consiliul – Consiliul European – Consiliul Europei
5.5. Componența Consiliului
5.6. Organizarea Consiliului
5.7. Funcționarea Consiliului
5.8. Atribuțiile Consiliului
5.9. Rezumat
5.11. Bibliografie
Unitatea de învățare 6. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Comisiei Europene
6.1. Introducere
6.4. Componența Comisiei Europene
6.5. Procedura de desemnare a membrilor Colegiului Comisiei Europene
6.6. Organizarea Comisiei Europene
6.7. Funcționarea Comisiei Europene
6.8. Atribuțiile Comisiei Europene
6.9. Rezumat
6.11. Bibliografie
Unitatea de învățare 7. Organizarea, funcționarea și competența Curții de Justiție a Uniunii

Europene (I) - Curtea de Justiție (CJ)
7. 1. Introducere
7. 2. Obiectivele unității de învățare
7. 3. Sediul materiei
7. 4. Componența Curții de Justiție
7. 5 Statutul membrilor Curții de Justiție
7. 6 Competența Curții de Justiție
7. 7 Rezumat
7. 8. Test de autoevaluare a cunoștințelor
7. 9. Bibliografie
Unitatea de învățare 8. Organizarea, funcționarea și competența Curții de Justiție a Uniunii

Europene (II) –Tribunalul
8.1. Introducere
8.4. Componența Tribunalului
8.5. Statutul membrilor Tribunalului
8.6. Competența Tribunalului
8.7. Rezumat
8.10. Bibliografie
Unitatea de învățare 9. Aspecte generale privind procedura în fața Curții de Justiție a Uniunii
Europene
9. 1. Introducere
9. 4. Aspecte generale privind procedura în fața Curții de Justiție
9. 5. Aspecte generale privind procedura în fața Tribunalului
9. 6. Rezumat
9. 8. Bibliografie
Unitatea de învățare 10. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Băncii Centrale Europene (BCE)
10.1. Introducere
10.4. Componența BCE
10.5. Organizarea BCE
10.6. Funcționarea BCE
10.7. Atribuțiile BCE
10.8. Rezumat
10 9. Test de autoevaluare a cunoștințelor
10.10. Bibliografie
Unitatea de învățare 11. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Curții de Conturi a Uniunii

Europene
11.1. Introducere
11.4. Componența Curții de Conturi
11.5. Organizarea Curții de Conturi
11.6. Funcționarea Curții de Conturi
11.7. Atribuțiile Curții de Conturi
11.8. Rezumat
11.10. Bibliografie
Unitatea de învățare 12. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Băncii Europene de Investiții

(BEI)
12.1. Introducere
12.4. Organizarea BEI
12.5. Atribuțiile BEI
12.6. Rezumat
12.8. Bibliografie
Unitatea de învățare 13. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Comitetului Economic și Social

(CES)
13.1. Introducere
13.4. Componența CES
13.5. Organizarea CES
13.6. Funcționarea CES
13.7. Atribuțiile CES
13.9. Bibliografie
Unitatea de învățare 14. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Comitetului Regiunilor (CR).

Agențiile și oficiile Uniunii Europene
14.1. Introducere
14.4. Componența CR
14.5. Organizarea CR
14.6. Funcționarea CR
14.7. Atribuțiile CR
14.8. Agențiile și oficiile Uniunii Europene
14.9. Rezumat
14.11. Bibliografie
15. Rezolvări ale testelor de autoevaluarea cunoștințelor

a
16. Bibliografie generală

1. Unitatea de învățare 1. Delimitări conceptuale
Cuprins
1. 1. Introducere
1. 3. Scurt istoric al Comunităților Europene/Uniunii Europene
1. 4. Instituțiile Uniunii Europene. Aspecte evolutive
1. 5. Organele, oficiile și agențiile Uniunii Europene - concepte
1. 6. Rezumat
1. 8. Bibliografie
Durata de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
1.1. Introducere
În această primă unitate de învățare, vom avea în vedere aspecte conceptuale de bază
ale dreptului Uniunii Europene în materie instituțională. Astfel, este prezentat, mai întâi,
un scurt istoric al Comunităților Europene și al Uniunii Europene, precum și aspecte
evolutive legate de structura instituțională a Uniunii Europene.
1.2. Obiective
La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
ü descrie modul de constituire a Comunităților Europene și al Uniunii Europene;
ü identifice Tratatele de instituire ale Comunităților Europene și ale Uniunii Europene;
ü cunoască aspecte privind criteriile și etapele aderării la Comunitățile Europene și la
Uniunea Europeană;
ü identifice instituții, organe, oficii și agenții care fac parte din structura instituțională a
Uniunii Europene;
ü utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului.
1.3. Scurt istoric al Comunităților Europene/Uniunii Europene
1.3.1. Premisele apariției Comunităților Europene

Inițial, așa cum este, deja, bine cunoscut, în Vest, construcția europeană a început la
sfârșitul anilor ’40, odată cu constituirea primelor organizațiilor de cooperare, unele
dintre ele datorându-se inițiativelor de inspirație americană. În acest sens, amintim:
- în domeniul militar au fost înființate două organizații, și anume: Uniunea Europei
Occidentale (Tratatul de la Bruxelles, din 17 martie 1948, revizuit prin Acordul de la
Paris, din 23 octombrie 1954) și Organizația Atlanticului de Nord (Tratatul de la
Washington, din 4 aprilie 1949).
- în plan economic a fost înființată, la 16 aprilie 1948, Organizația Europeană de
Cooperare Economică (OECE). Aceasta a devenit, în anul 1960, Organizația pentru
Cooperare Economică și Dezvoltare (OCED).
- în materie politică, regăsim Consiliul Europei (Tratatul de la Londra, din 5 mai 1949,
intrat în vigoare la 3 august, același an).
Față de acest ansamblu organizațional, democrațiile populare ale Europei Centrale și de
Est, sub dominația evidentă a URSS-ului, au constituit un alt bloc, dispărut cu 20 de ani
în urmă.
Astfel, prin relații politice strânse, de lungă durată, au apărut, în materie economică,
ceea ce știm că a fost Consiliul de ajutor economic reciproc2 și, în materie militară,
Tratatul de la Varșovia3, reunind tot statele Europei Centrale și de Est.
Acestor organizații de cooperare înființate în Vest, li se adaugă, la începutul anilor ’50,
alte organizații de tip nou, restrânse, acestea nefiind altele decât Comunitățile Europene,
care contribuie la realizarea unei noi viziuni de tip federal.
1.3.2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, prima dintre cele trei Comunități, a
apărut având la origine inițiativa Franței.
În construcția comunitară, un rol important îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită
căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene. Acesta,
îndeplinind, la aceea vreme, funcția de șef al Organizației naționale a planificării din
Franța, a propus ca producția de cărbune și oțel din Franța și Germania să fie
administrată de către un organism supranațional.
La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franței, lansa
declarația, inspirată de către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei piețe a
cărbunelui și oțelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaționale ce implică
o ruptură de schemele tradiționale ale relațiilor dintre state.
2
COMECOM, ianuarie 1949, organizație pusă în mod real în acțiune în anul 1959.
3
Încheiat la 14 mai 1955.
„Planul Schuman”, elaborat de Robert Schuman și conceput pentru a evita o nouă
conflagrație mondială prin punerea ramurilor de bază ale industriei de armament sub
control internațional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a fost acceptat de Germania,
Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.
Negocierile s-au încheiat prin semnarea și ratificarea de către Franța, Germania, Italia,
Belgia, Olanda și Luxemburg, la 18 aprilie 1951, a Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului. La 23 iulie 1952 Tratatul instituind CECA intră în
vigoare; la aceeași dată, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, se instala la
Luxemburg, începându-și activitatea, Jean Monnet fiind, de altfel, și primul președinte
al executivului comunitar.
Încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatul instituind CECA a încetat să mai
producă efecte la data de 23 iulie 2002. Potrivit art. 1 par. 1 din Protocolul asupra
consecințelor financiare ale expirării Tratatului instituind CECA și a Fondului de
cercetare pentru cărbune și oțel, anexat Tratatului de constituire a Comunității
Europene4, „toate bunurile și obligațiile CECA, așa cum se găsesc ele la data de 23
iulie 2002, sunt transferate Comunității Europene, începând cu data de 24 iulie 2002”.
1.3.3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) și

Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Constituirea altor două Comunități Europene a avut va punct de plecare negocierile
angajate pe baza „Raportului Spaak”5, din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă
principală crearea a două uniuni: pe de o parte, o uniune economică generală și, pe de
altă parte, o uniune în domeniul utilizării pașnice a energiei atomice.
Principalul aspect asupra căruia s-au purtat negocierile se regăsește în propunerea de
înființare a două noi Comunități: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA/Euratom), ce urmărea o solidaritate sectorială și Comunitatea Economică
Europeană (CEE), ce viza crearea unei piețe comune generalizate. Tratatele instituind
CEEA și CEE au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeași zi, a fost semnată și
Convenția cu privire la instituțiile comune (Adunarea Parlamentară Comună și Curtea
de Justiție). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Noile Comunități s-au
inspirat din concepțiile instituționale puse în practică, deja, de CECA. Ele se înscriau pe
4
Adoptat la Nisa, în anul 2000 și care a intrat în vigoare la data de 24 iulie 2002 – art. 4 din Protocol.
5
Paul Henry Spaak – politician de origine belgiană.
calea unei „uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene”, evocată în
preambulul Tratatului CEE.
Astfel, cele trei Comunități Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
(CECA/CECO), în 1951, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom)
și Comunitatea Economică Europeană (CEE) – în 1957, au apărut pe fondul căutărilor
generate de necesitatea găsirii unor noi soluții pentru dezvoltarea economică, dar și
pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite.
Deși o perioadă au existat, în paralel, trei sisteme instituționale internaționale, încă de
la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a avut în vedere reunirea
instituțiilor celor trei Comunități în instituții unice, ducând, însă, la îndeplinire
atribuții/competențe stabilite prin cele trei Tratate institutive. Acest lucru s-a finalizat în
anul 1965, prin „Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie unică și un Consiliu unic”.
În concluzie, putem spune că cele trei Comunități Europene au apărut prin încheierea
unor tratate internaționale, care au dat naștere la mecanisme instituționale fără precedent
în dreptul internațional public6.
1.3.4. Considerații generale cu privire la Uniunea Europeană
Uniunea Europeană este forma actuală a construcției comunitare, care a început în anul
1950.
Tratatul de la Maastricht (1992) este cel care a introdus, pentru prima oară, conceptul
de Uniune Europeană. Potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht, UE era formată
din trei „piloni”: Comunitățile Europene, Politica externă și de securitate comună
(PESC) și Justiția și afacerile interne (JAI)7. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de
la Lisabona pilonii s-au transformat în politici ale Uniunii Europene.
1.3.5. Personalitatea juridică a Uniunii Europene
Personalitatea juridică a Uniunii Europene nu a fost recunoscută în mod expres prin
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Însă, absența unei asemenea prevederi nu
conduce, în mod implicit, la excluderea ideii potrivit căreia UE are personalitate
juridică.
Până la 1 decembrie 2009, defineam Uniunea Europeană ca fiind o entitate sui generis,
având personalitate juridică emergentă, în existența sa sprijinindu-se pe cei trei piloni,
6
Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Editura Actami, București,
2000, p. 14.
7
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, noua denumire a acestui pilon a fost „Cooperarea polițienească
și judiciară în materie penală”.
instituiți prin Tratatul de la Maastricht, și anume: Comunitățile Europene, politica
externă și de securitate comună, justiția și afacerile interne8.
Printre Declarațiile anexate Actului final al Conferinței Interguvernamentale care a
adoptat Tratatul de la Lisabona, se regăsește și cea prin intermediul căreia „Conferința
confirmă faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică”, însă acest fapt „nu o
va autoriza în nici un fel să legifereze sau să acționeze în afara competențelor care îi
sunt conferite de către statele membre prin tratate”9.
1.4. Instituțiile Uniunii Europene. Aspecte evolutive

Instituțiile Uniunii Europene sunt: Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană,
Parlamentul European, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală
Europeană și Curtea de Conturi.
Instituțiile UE, având rol esențial în cadrul construcției Uniunii, prezintă următoarele
caracteristici:
A) Fiecare instituție ocupă un loc distinct în structura organizatorică a Uniunii,
răspunzând unor necesități fundamentale, și anume:
a. Consiliul reprezintă interesele statelor membre;
b. Comisia Europeană apără interesul Uniunii, în ansamblul ei;
c. Parlamentul European reprezintă interesele popoarelor statelor membre;
d. Curtea de Justiție și Tribunalul asigură respectarea regulilor de drept al Uniunii
Europene;
e. Curtea de Conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare, și, prin urmare,
controlul în domeniu.
B) Fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic și
sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie.
C) Funcțiile instituțiilor nu se suprapun schemei statice moștenite de la Montesquieu. În
cadrul Uniunii, similar puterii legislative de la nivel național, este Consiliul, puterea
bugetară este împărțită, Parlamentul European putând contesta Comisia, iar Comisia
este instituție cu atribuții executive; Consiliul cumulează funcțiile legislativă, executivă,
guvernamentală10.
D) Instituțiile participă direct la luarea deciziei la nivelul Uniunii.
8
Denumirea acestui pilon a fost schimbată, prin Tratatul de la Amsterdam (1997/1999) în cea de „cooperarea
polițienească și judiciară în materie penală”.
9
„24. Declarația cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene”.
10
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit. , p. 93.
E) Instituțiile nu au personalitate juridică. Personalitate juridică are numai Uniunea,
instituțiile acționând în numele Uniunii și pentru aceasta.
F) Instituțiile exercită atribuțiile/competențele pe baza Tratatelor constitutive și
modificatoare, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale
din cadrul Uniunii Europene.
1.5. Organele, oficiile și agențiile Uniunii Europene – concepte

Complexitatea materiilor care intră în competența instituțiilor UE, au determinat ca, în
activitatea pe care acestea o desfășoară, să fie ajutate de diferite organe.
Unele dintre aceste organe sunt înființate prin Tratate, iar altele sunt înființate fie de
către instituțiile Uniunii Europene, fie nu sunt înscrise în nici un tratat sau alt document,
formând așa-numita categorie a organelor para-comunitare.
Principala caracteristică a organelor este aceea că, spre deosebire de instituțiile, acestea
nu participă direct la luarea deciziei, ci ele numai pregătesc luarea deciziei, având un
caracter tehnic, auxiliar.
1.6. Rezumat
Construcția europeană a evoluat treptat, în anii 1951 și 1957 fiind semnate tratatele ce
puneau bazele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, Comunității Europene a
Energiei Atomice și Comunității Economice Europene. Uniunea Europeană este forma
actuală a construcției comunitare, care a început în anul 1950. Potrivit prevederilor
Tratatului de la Maastricht, UE era formată din trei „piloni”: Comunitățile Europene,
Politica externă și de securitate comună și Justiția și afacerile interne. Odată cu intrarea
în vigoare a Tratatului de la Lisabona pilonii s-au transformat în politici ale Uniunii
Europene.

Rezolvați următoarele teste-grilă11:
1. Uniunea Europeană:
a) are personalitate juridică;
b) are personalitate juridică în anumite cazuri, special prevăzute de tratate;
c) nu are personalitate juridică.
2. Comunitatea Europeană reprezintă:

a) denumirea generică dată celor trei Comunități Europene prin Tratatul de la Maastricht
11
Un singur răspuns corect.
(intrat în vigoare în anul 1993);
b) noua denumire a Comunității Economice Europene, potrivit Tratatului de la
Maastricht (intrat în vigoare în anul 1993);
c) primul pilon al UE.
3. Cei 3 piloni ai UE erau:

a) Comunitățile Europene; politica externă și de securitate comună; justiția și afacerile
interne;
b) Uniunea Europeană; politica externă și de securitate comună; cooperarea judiciară în
materie penală;
c) Comunitățile Europene; politica externă și de securitate comună; cooperarea judiciară
în materie civilă.
4. Instituțiile participă direct la luarea deciziei la nivelul Uniunii:

a) adevărat.
b) fals.
1.8. Bibliografie
Doctrină:
- Augustin Fuerea, „Dreptul Uniunii Europene. Principii, acțiuni, libertăți”, Editura
Universul Juridic, București, 2016 (cota: 341C/F95);
- Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, ediția a VI-a, revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2016 (cota: 341C/F95);
- Klaus-Dieter Borchardt, „The ABC of European Union law”, Publ. Office of the EU,
2010 (341C/B68);
- Mihaela-Augustina Dumitrașcu, Roxana-Mariana Popescu, „Dreptul Uniunii
Europene. Sinteze și aplicații”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul
Juridic, București, 2015 (cota: 341C/D90).
Culegeri de acte normative:

Augustin Fuerea, „Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene”, ediția a II-a și a III-
a, Editura C. H. Beck, 2015, 2017 (cota: 341. 24L/T81).
Legislație:
Constituția României, republicată (2003);
Tratatul privind Uniunea Europeană;
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
2. Unitatea de învățare 2. Ordinea juridică a Uniunii Europene și
principiile care guvernează activitatea instituțiilor Uniunii
Europene
Cuprins
2. 1. Introducere
2. 3. Izvoarele dreptului Uniunii Europene
2. 4. Principiul atribuirii de competențe
2. 5. Principiul autonomiei instituționale
2. 6. Principiul separației puterilor
2. 7. Rezumat
2. 9. Bibliografie
Durata de parcurgere a celei de-a 2-a unități de învățare este de 2 ore.
Introducere
Prezenta unitate de învățare are în vedere, în primul rând, categoriile de izvoare ale
ordinii juridice a UE. Sunt avute în vedere sunt: izvoarele primare, secundare, normele
de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii Europene, izvoarele
complementare, precum și izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene. De
asemenea, sunt reliefate principiile care guvernează activitatea instituțiilor Uniunii
Europene.

ü cunoască izvoarele dreptului Uniunii Europene;
ü identifice elementele constitutive ale actelor normative ale Uniunii Europene;
ü să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului;
ü identifice principiile care guvernează activitatea instituțiilor Uniunii Europene;
ü înțeleagă conținutul acestor principii.
2.3. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

2.3.1. Concept; definiție
În sens larg, dreptul Uniunii Europene este dat de: ansamblul regulilor (de drept)
aplicabile în ordinea juridică a UE12; principiile generale de drept sau jurisprudența
Curții de Justiție; normele de drept a căror proveniență se află în afara ordinii juridice a
UE, provenind din relațiile externe ale Uniunii; dreptul complementar provenit din
actele convenționale încheiate între statele membre pentru aplicarea tratatelor. Asupra
acestora ne vom opri, în sinteză, în continuare.
Cu privire la clasificarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene, în literatura de
specialitate nu există o opinie unitară13.
După unii autori14, aceste izvoare sunt:
• tratatele institutive ale Uniunii;
• dreptul derivat;
• dreptul internațional;
• principiile generale de drept.
Pentru alți autori15, izvoarele dreptului Uniunii Europene ar fi:
- tratatele institutive;
- tratatele subsidiare;
- legislația secundară;
- deciziile, opiniile și principiile generale aplicate de Curtea de Justiție.
Potrivit altei opinii16, izvoarele dreptului Uniunii Europene cuprind următoarele
categorii:
• tratatele institutive;
• principiile generale;
• actele unilaterale cu forță obligatorie.
În sfârșit, o altă opinie17, pe care o consemnează literatura de specialitate, este cea
potrivit căreia dreptul Uniunii Europene este dat de următoarele izvoare:
12
Sensul de „ordine juridică comunitară” este atribuit de Jean Boulouis în lucrarea „Droit institutionnel de communautés
européennes”, Ed. Dalloz, 1999.
13
Viorel Marcu, „Drept instituțional comunitar”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2001,
p. 88-89.
14
Jean Victor Louis, „L’ordre juridique communautaire”, Bruxelles, 1990, p. 71-104.
15
Penelope Kent, „European Community Law”, 1992, p. 23 - 26.
16
David A. O. Edward, Robert C. Lane, „European Community Law”, Edinburgh, 1991, p. 73 - 74.
17
P. Manin, „Les communautés européennes, L’Union européenne, Droit institutionnel”, Paris, Editura A. Pedone, 1993,
p. 9.
• tratate ce instituie Comunitățile, protocoale, convenții, acte adiționale, tratate
modificatoare, acorduri încheiate între statele membre sau între acestea și state terțe;
• norme legislative și decizii ale instituțiilor Uniunii Europene adoptate în temeiul tratatelor,
inclusiv decizii ale Curții de Justiție;
• jurisprudența Curții de Justiție;
• principiile generale de drept care își au sorgintea în constituțiile și legile statelor
membre, în acordurile internaționale și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În continuare, vom trece în revistă problematica izvoarelor dreptului Uniunii Europene,
în următoarea clasificare:
- tratatele institutive și modificatoare - izvoare primare ale dreptului Uniunii Europene;
- izvoarele derivate sau dreptul derivat, secundar al Uniunii Europene (regulamentele,
directivele, deciziile, recomandările și avizele);
- normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii (ex. : acordurile
încheiate de Comunități/Uniunii cu state terțe sau cu organizații internaționale; actele
unilaterale adoptate prin organele anumitor acorduri externe ale Uniunii; unele tratate
încheiate de statele membre cu statele terțe ș. a.);
- izvoarele complementare (ex. : convenția comunitară; deciziile și acordurile convenite
prin reprezentanții guvernelor statelor membre reuniți în cadrul Consiliului; declarațiile;
rezoluțiile și luările de poziție relative ale Uniunii);
- izvoarele nescrise (metodele de interpretare ale Curții de Justiție; principiile generale
de drept).
2.3.2. Tratatele institutive și modificatoare - izvoare primare
Dreptul primar este constituit din tratatele institutive ale Comunităților/Uniunii, tratate
care au fost permanent modificate, completate și adaptate noilor realități. Toate acestea
au condus la apariția unui număr mare de instrumente convenționale.
2.3.3. Enumerare și prezentare
a) Tratatele originare.
Pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, principalul instrument a fost
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Pentru Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (CECA sau Euratom) există cele 2 Tratate, semnate la Roma, la 25 martie
1957, însoțite de numeroase anexe și protocoale, între care cel mai important definește
Statutul Băncii Europene de Investiții (BEI), la care se adaugă, în mod deosebit,
protocoalele, semnate la 17 aprilie 1957 la Bruxelles, asupra privilegiilor și imunităților
privind Curtea de Justiție. Toate acestea au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.
b) Tratatele și actele modificatoare
• instrumentele care instituie instituțiile comune ale Comunităților (Convenția privind
anumite instituții comune, semnată și intrată în vigoare în același timp cu Tratatele de
la Roma; Tratatele instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților și
Protocolul unic asupra privilegiilor și imunităților, semnate la Bruxelles la 8 aprilie
1965, intrate în vigoare în august 1967);
• tratatele referitoare la bugetul Comunităților, ce au urmărit ca scop pe acela al sporirii
puterii financiare a Parlamentului European (Tratatul de la Luxemburg, din 22 aprilie
1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971 și Tratatul de la Bruxelles, din 22 iulie 1975,
intrat în vigoare la 1 iunie 1977);
• Decizia din 21 aprilie 1970, privind înlocuirea contribuțiilor financiare prin resurse
proprii ale Comunităților, întemeiată pe art. 231 al Tratatului CEE și art. 173 al
Tratatului CEEA, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971, în prezent înlocuită prin Decizia
din 24 iunie 1988;
• Decizia din 20 septembrie 1976, privind alegerea reprezentanților Adunării prin
sufragiu universal direct, întemeiată, în special, pe art. 138 al Tratatului CEE, intrată în
vigoare la 1 iulie 1978 (această decizie, împreună cu altele, a făcut obiectul unor adaptări
operate de către statele membre, trebuind să fie asimilată cu tratatele propriu-zise);
• actele de aderare, multiple și de natură diversă care adaptează și completează tratatele
anterioare, sunt, de asemenea, izvoare primare ale dreptului UE. Aici avem în vedere
actele referitoare la aderarea la Comunitățile Europene a Danemarcei, Irlandei și
Regatului Unit al Marii Britanii, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973;
• actele relative la aderarea Republici Elene la Comunitățile Europene, din 24 mai 1979,
intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981;
•actele privind aderarea Regatului Spaniei și Republicii Portugheze, din 12 iunie 1985,
precum și cele care au urmat până în anul 1995 inclusiv (Austria, Finlanda, Suedia);
• tratatul de aderare a celor 10 state din Europa Centrală, din anul 2004;
• tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, din anul 2007;
• Actul Unic European, semnat la Luxemburg și la Haga, la 14 februarie 1986, de 9 din
cele 12 state membre, și la 28 februarie 1986 și de către celelalte trei state membre
(Italia, Danemarca și Grecia). A intrat în vigoare în iulie 1987, și nu s-a limitat la a
modifica cele 3 tratate institutive și la a completa Tratatul CEE, ci a dat și o bază juridică
Consiliului European și cooperări politice europene.
• Tratatul de la Maastricht, din anul 1993;
• Tratatul de la Amsterdam, din anul 1999;
• Tratatul de la Nisa, din anul 2003;
• Tratatul de la Lisabona, din anul 2007.
2.3.4. Izvoarele derivate (dreptul derivat)

a) Regulamentul
Este principalul izvor al dreptului Uniunii Europene. Prin acesta se exprimă, îndeosebi,
puterea legislativă a Uniunii.
Regulamentul conține prevederi generale și impersonale, statuând prin abstracție.
Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru, adresându-se direct subiectelor
de drept intern din statele membre, deoarece conține drepturi și obligații pentru acestea.
b) Directiva
În termenii TFUE, directiva leagă statul membru destinatar în privința rezultatului de
atins, lăsând instituțiilor naționale competența în ce privește formele și mijloacele.
În principiu, directiva nu are o influență generală, adresându-se, de regulă, numai
anumitor state membre. Când, totuși, și aceasta se adresează tuturor statelor membre
(situație frecvent întâlnită) ea se prezintă ca un procedeu de legislație indirectă, Curtea
calificând-o atunci ca „act având o influență generală”.
Directiva nu este direct aplicabilă, deși la prima vedere acest lucru nu este evident.
Tocmai de aceea, Curtea de Justiție a admis că, în unele condiții particulare, anumite
directive nu sunt lipsite de efectul aplicabilității directe în statele membre, fapt care mai
estompează din diferența dintre regulament și aceste directive.
c) Decizia
Este un act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnați. Spre
deosebire de regulament, decizia nu are o influență generală.
Contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai în ce privește
rezultatul de atins.
d) Recomandarea și avizul
Se disting din ansamblul instrumentelor ce fac parte din nomenclatorul dreptului derivat
prin aceea că „nu leagă”, adică nu au forță de constrângere și, deci, nu sunt izvoare de
drept în adevăratul înțeles al cuvântului.
2.3.5. Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii
Europene
a) Acordurile încheiate de Comunități/Uniune cu statele terțe sau cu organizațiile
internaționale.
Acestea, în afară de faptul că obligă Comunitățile/Uniunea în plan internațional, se
integrează în ordinea juridică a UE și devin izvoare de legalitate.
b) Actele unilaterale adoptate de organele înființate prin acordurile externe ale
Comunităților/Uniunii.
Sunt destul de numeroase acordurile sau convențiile încheiate de către
Comunități/Uniunea cu state terțe, acorduri prin care se constituie organe de gestiune,
cărora le conferă puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, adică acte care nu au
nevoie de o ratificare sau aprobare pentru a lega părțile (exemplu: Consiliile acordurilor
de asociere sau cooperare cu țările Mediteranei; Consiliul de miniștri al Convenției de
la Lomé Consiliul Internațional al cafelei, din 1975; Consiliul internațional pentru
cacao, din 1976 ș. a.).
c) Unele tratate încheiate de statele membre ale Comunităților / Uniunii cu state terțe
În ce privește nivelul pe care îl ocupă angajamentele externe în ordinea juridică a Uniunii
Europene observăm că acesta este inferior dreptului primar, dar superior dreptului derivat.
2.3.6. Izvoarele complementare

Spre deosebire de izvoarele derivate și de cele care sunt constituite din angajamentele
externe ale Comunităților/Uniunii, care rezultă (ambele) din exercitarea de către
instituțiile Uniunii a competențelor ce le-au fost atribuite prin tratate, în acest caz avem
de-a face cu izvoare care rezultă din acordurile încheiate între statele membre în
domeniile de competență națională. În măsura în care obiectul lor se situează în câmpul
și în prelungirea obiectivelor definite de tratate, poartă denumirea de „drept (izvoare)
complementar(e)” și pot fi considerate norme de drept unional, în sens larg. Acestea
sunt:
a) Convenția comunitară
b) Deciziile și acordurile convenite prin reprezentanții guvernelor statelor membre
reunite în cadrul Consiliului.
c) Declarațiile, rezoluțiile și luările de poziție relative ale Comunităților/ Uniunii
Europene, care sunt adoptate de comun acord de statele membre
2.3.7. Izvoarele nescrise

Jurisprudența ocupă un loc considerabil între izvoarele dreptului UE. Este la latitudinea
ordinii juridice a UE de a primi dreptul jurisprudențial între celelalte izvoare (caracterul
imprecis, general și incomplet al regulilor conținute în tratate; rigiditatea dreptului
primar, datorată procedurii greoaie de revizuire; inerția dreptului derivat rezultând din
blocajele din cadrul Consiliului).
2.4. Principiul atribuirii de competență

Potrivit Art. 5 TUE (ex-articolul 5 TCE), delimitarea competențelor Uniunii este
guvernată de principiul atribuirii.
În conformitate cu art. 5 TUE (2), în temeiul principiului atribuirii, Uniunea
acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre
prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență
care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.
În baza principiului atribuirii de competențe, instituțiile UE duc la îndeplinire numai
acele atribuții care le sunt stabilite în mod expres. La acest nivel nu este permisă
îndeplinirea atribuțiilor implicite, deduse.
Rațiunea acestui principiu își are originea tocmai în chestiunile care țin de rigoarea
manifestată în planul acțiunii, dar și al răspunderii instituțiilor pentru îndeplinirea sau
neîndeplinirea atribuțiilor/competențelor.
2.5. Principiul autonomiei instituționale

Principiului autonomiei conferă instituțiilor UE posibilitatea de a-și elabora
regulamente proprii de organizare și funcționare. Totodată, acestea își pot numi proprii
funcționari.
Deși instituțiile UE au autonomie, ele nu au personalitate juridică, deoarece acestea nu
acționează în nume propriu, ci în numele Uniunii Europene, pe care le reprezintă în
raporturile la care participă. Pe cale de consecință, personalitatea juridică este atribuită
Uniunii Europene, ca entități de drept internațional. Reprezentarea Uniunii de către
instituții se face în temeiul mandatului dat de către statele membre prin intermediul
Tratatelor institutive și al celor modificatoare (articolele consacrate
atribuțiilor/competențelor).
2.6. Principiul separației puterilor

Principiul echilibrului instituțional reunește două componente esențiale, și anume:
A. separarea puterilor, respectiv a competențelor instituțiilor UE;
B. colaborarea, cooperarea între instituțiile Uniunii Europene.
2.7. Rezumat
Dreptul Uniunii Europene este format din ansamblul regulilor aplicabile în ordinea
juridică a UE, principiile generale de drept sau jurisprudența Curții de Justiție. Dreptul
primar este constituit din tratatele institutive ale Comunităților și Uniunii Europene,
tratate care au fost permanent modificate, completate și adaptate noilor realități. Dreptul
derivat format din ansamblul actelor unilaterale ale instituțiilor, nemaifiind, deci, în
prezența unui drept convențional, ci în prezența unui drept „legiferat”.
În baza principiului atribuirii de competențe, instituțiile UE duc la îndeplinire numai
acele atribuții care le sunt stabilite în mod expres. Principiul echilibrului instituțional
reunește două componente esențiale, și anume: separarea puterilor, respectiv a
competențelor instituțiilor UE și cooperarea între instituțiile Uniunii Europene.
2.8.Test de autoevaluare a cunoștințelor

Rezolvați următoarele teste-grilă18:
1) Dreptul primar al UE este constituit din:

a) cele trei tratate care au pus bazele Comunităților Europene;
b) cele trei tratate care au pus bazele Comunităților Europene, precum și din actele
primare ale instituțiilor comunitare;
c) cele trei tratate care au pus bazele Comunităților Europene, precum și din actele care
le modifică, completează și adaptează.
2) Decizia și Actul privind alegerile directe în Parlamentul European fac parte din:
a) legislația primară a dreptului UE;
b) legislația secundară a dreptului UE;
c) legislația complementară a dreptului UE.
3) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează:

a) numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin
tratate;
b) orice competență care este atribuită Uniunii prin tratate aparține și statelor membre;
c) instituțiile UE duc la îndeplinire și alte atribuții care nu le sunt stabilite în mod
expres.
4) Regulamentele:
a) sunt obligatorii pentru toți destinatarii lor și sunt direct aplicabile în toate statele
membre;
b) sunt obligatorii în ceea ce privește scopul de atins pentru destinatarii lor și sunt direct
aplicabile în toate statele membre;
c) sunt obligatorii în toate elementele lor și sunt direct aplicabile în toate statele
membre;
d) sunt obligatorii în toate elementele lor și sunt direct aplicabile în statele membre
destinatare.
5) Directivele:
a) sunt acte cu forță juridică obligatorie;
b) sunt acte direct aplicabile în legislația statelor membre.
2.9. Bibliografie
Doctrină:
18
Un singur răspuns corect.
2010 (341C/B68);

Legislație:
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
3. Unitatea de învățare 3. Organizarea, funcționarea și atribuțiile
Parlamentului European
Cuprins
3. 1. Introducere
3. 3. Componența Parlamentului European
3. 4. Modalitatea de alegere a membrilor Parlamentului European
3.5. Legislația română privind alegerea reprezentaților cetățenilor români în
3. 6 Organizarea Parlamentului European
3. 7. Funcționarea Parlamentului European
3. 8. Atribuțiile Parlamentului European
3. 9. Rezumat
3. 11. Tema de control nr. 1
3.12. Bibliografie
Introducere
Obiectul de studiu al acestui capitol îl constituie organizarea, funcționarea și atribuțiile
Parlamentului European. Parlamentul European a apărut prin Tratatele institutive, fiind
denumit, inițial, fie Adunarea comună (în Tratatul instituind CECA), fie Adunare (în
Tratatele instituind CEE, Euratom); prin Rezoluția din 20 martie 1958, cele trei instituții
similare au fost reunite în Adunarea Parlamentară Europeană, numire ce și-a produs
efectele începând cu anul 1960.
Ulterior, prin rezoluția Adunării Parlamentare Europene din 30 martie 1962, s-a stabilit
denumirea de Parlamentul European, denumire pe care o poartă și în prezent.

ü Cunoască componența Parlamentului European;
ü Încadreze și să exemplifice diverse aspecte legate de organizarea și funcționarea
Parlamentului European;
ü Cunoască atribuțiile Parlamentului European.
3.3. Componența Parlamentului European

Potrivit art. 14 TUE, Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor
Uniunii. Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele.
Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag
minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie
mai mult de nouăzeci și șase de locuri.
Membrii Parlamentului European sunt aleși pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor
este reprezentativ. Verificarea puterilor lor este o prerogativă care incumbă
Parlamentului European.
Cumulul mandatului european cu un mandat național este autorizat pe plan european,
dar el este interzis pe plan național. Actul privind alegerea reprezentanților Adunării
stabilește, în art. 6, paragraful 1, incompatibilitățile cărora trebuie să li supună membrii
Parlamentului European. Astfel, un membru al Parlamentului European, pe timpul
mandatului, nu poate îndeplini și calitatea de:
- membru al guvernului unui stat;
- membru al Comisiei;
- membru al Curții de Justiție sau grefier;
- membru al Curții de Conturi;
- membru al Comitetului Economic și Social;
- membru al comitetelor sau organismelor create în temeiul sau în
aplicarea Tratatelor institutive în vederea administrării fondurilor
Uniunii sau a unei sarcini permanente și directe de gestiune
administrativă;
- membru al Consiliului de administrație, al Comitetului director al BEI19;
- funcționar sau agent în activitate în cadrul Uniunii Europene.
3.4. Modalitatea de alegere a membrilor Parlamentului European

În ceea ce privește componența Parlamentului European și modul de desemnare a
membrilor acestuia, trebuie subliniat faptul că, încă din anul 1951, autorii Tratatelor au
susținut clar principiul conform căruia membrii Adunării să fie aleși cu sufragiu
universal direct, după o procedură uniformă.
În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind alegerea
reprezentanților parlamentari prin sufragiu universal direct. La momentul respectiv,
statele membre nu au agreat ideea adoptării unei proceduri electorale uniforme, astfel
19
Banca Europeană pentru Investiții.
încât, oricât de bune ar fi obiectivele prevăzute în art. 190 al Tratatului CE, „Actul” nu
reușește să se ridice la același nivel, prevăzând că procedura electorală este condusă în
fiecare stat membru prin dispoziții naționale. În realitate, Actul din 1976, care prevedea
alegerea reprezentanților în Adunare prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă
în prim plan câteva reguli minimale, cum ar fi:
- principiul votului unic;
- alegerea să se desfășoare în cursul aceleiași perioade în toate statele membre,
perioadă care începe joi dimineață și se termină în duminica imediat următoare,
prima perioadă fiind determinată de către Consiliu, care statuează cu unanimitate
de voturi, după consultarea Parlamentului European;
- -vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.
Fiecare stat stabilește regulile cu privire la electorat (singura condiție stabilită de o
manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate și la modurile de
desfășurare a scrutinului (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare
proporțională, cu liste naționale sau locale).
În ceea ce privește statutul membrilor Parlamentului European, acesta este reglementat
atât de dispozițiile Uniunii, cât și de cele naționale. Dispozițiile aplicabile la alegerile
europene, care sunt înscrise în „Act”, sunt foarte sumare. Ele trimit, în special, fie la
tratatele originare, fie la măsurile de aplicare sau, cel mai des, la legislațiile naționale,
legislații care dispun că se fac aplicabile și parlamentarilor europeni.
Parlamentul poate stabili și unele reguli de conduită pentru membrii săi.
3.5. Legislația română privind alegerea reprezentaților cetățenilor români în

Cadrul juridic pentru organizarea și desfășurarea alegerii membrilor Parlamentului
European este dat de Legea 33/2007, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit
art. 4 din Legea 33/2007, „membrii din România în Parlamentul European se aleg pe
bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporționale, și pe bază de
candidaturi independente”. De asemenea, „pentru alegerea membrilor din România în
Parlamentul European, teritoriul României constituie o singură circumscripție
electorală”.
3.6. Organizarea Parlamentului European

Sub aspect organizatoric, Parlamentul European cuprinde:
- un Birou;
- Conferința președinților;
- comisii;
- grupuri politice parlamentare.
Președintele, vicepreședinții (14) și cei 5 chestori sunt aleși de către Parlament prin
scrutin secret, pentru o perioadă de 2 ani și jumătate. Ei formează Biroul, în cadrul
căruia chestorii au un drept de vot consultativ, în chestiunile administrative și financiare
legate de membri și de statutul acestora. Președintele reprezintă Parlamentul în situații
oficiale și în relațiile internaționale, prezidează ședințele plenare și întâlnirile Biroului
și Conferinței Președinților.
Biroul este responsabil cu bugetul Parlamentului și răspunde de chestiuni
administrative, de organizare și de personal.
Conferința președinților are în componența sa președintele Parlamentului și președinții
grupurilor politice parlamentare.
Conferința elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabilește orarul activității
organismelor parlamentare, termenii de referință și dimensiunea comisiilor și
delegațiilor parlamentare.
Parlamentul, în vederea organizării și desfășurării activității sale, înființează comisii
permanente.
Comisiile sunt cele care pregătesc lucrările Parlamentului, redactează rapoarte și țin
legătura cu instituțiile Comisiei și Consiliului în intervalul dintre sesiuni.
De asemenea, Parlamentul poate înființa comisii temporare, pentru o perioadă de 12
luni, cu posibilitatea prelungirii existenței lor printr-o decizie a Parlamentului.
Începând cu anul 1981, Regulamentul Parlamentului a prevăzut posibilitatea înființării
unor delegații interparlamentare; aceste delegații sunt chemate să joace un rol important
în relațiile externe ale Parlamentului și în cooperarea interparlamentară.
Totodată, Parlamentul European poate înființa și comisii parlamentare mixte, cu
participarea parlamentarilor din statele asociate la Uniune sau din statele cu care, deja,
sunt angajate negocieri de aderare.
d. Membrii Parlamentului au posibilitatea să se organizeze în grupuri politice, dar există
și deputați neînscriși.
Grupurile politice parlamentare (GPP) sunt formațiuni organizatorice ale
parlamentarilor, care se constituie în temeiul criteriilor politice care îi separă sau îi unesc
pe parlamentari.
3.7. Funcționarea Parlamentului European

La nivelul Uniunii Europene, o legislatură se întinde pe o durată de 5 ani. Parlamentul
se reunește într-o sesiune anuală de plin drept în a 2-a zi de marți din luna martie (cu
excepția lunii august) și organizează, uneori, și sesiuni suplimentare mai scurte.
Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepție, în sesiuni extraordinare, la cererea
majorității membrilor săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comisiei și din inițiativa
unei treimi din membri săi.
Dezbaterile Parlamentului sunt publice.
Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găsește în fruntea Secretariatului
general.
Lucrările Parlamentului se desfășoară în 3 orașe diferite. Secretariatul se găsește la
Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare
au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.
3.8. Atribuțiile Parlamentului European

Potrivit art. 14 TUE, Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile
legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de control politic și consultative, în
conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege
președintele Comisiei.
3.9. Rezumat
Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. În ceea ce
privește componența Parlamentului European și modul de desemnare a membrilor
acestuia, trebuie subliniat faptul că, încă din anul 1951, autorii Tratatelor au susținut
clar principiul conform căruia membrii Adunării să fie aleși cu „sufragiu universal
direct, după o procedură uniformă în toate statele membre”. Sub aspect organizatoric,
Parlamentul European cuprinde: un Birou, Conferința președinților, comisii și grupuri
politice parlamentare. Potrivit art. 14 TUE, Parlamentul European exercită, împreună
cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de control politic
și consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Parlamentul European
alege președintele Comisiei.

1) Parlamentul European este compus din:
a) reprezentanții cetățenilor Uniunii.
b) trimiși din parlamentele naționale ale statelor membre.
2) Sub aspect organizatoric, Parlamentul European cuprinde:

a) Conferința președinților;
b) comisii de organizare;
c) grupări parlamentare.
3) Dezbaterile Parlamentului:
a) sunt publice.
b) sunt, în anumite condiții, publice.
4) Parlamentul European:
a) exercită, în mod independent, funcțiile legislativă și bugetară.
b) alege președintele Comisiei.
5) Parlamentul European:
a) nu exercită un control politic asupra Comisiei;
b) poate adopta o moțiune de cenzură împotriva Comisiei.

Tema de control nr. 1 constă într-un referat cu tema la alegere, apreciat cu 15% din nota
finală:
a) Organizarea și funcționarea unei instituții a Uniunii Europene (Unitățile de învățare
nr. 3 și 4) sau,
b) Funcționarea și atribuțiile unei instituții a Uniunii Europene (Unitățile de învățare nr.
5 și 6).
3.12. Bibliografie
Doctrină:
2010 (341C/B68);

Legislație:
Consiliului European
Cuprins
4. 1. Introducere
4. 4. Componența Consiliului European
4. 5. Organizarea Consiliului European
4. 6. Funcționarea Consiliului European
4. 7. Atribuțiile Consiliului European
4. 8. Rezumat
4. 10. Bibliografie
4.1. Introducere
Unitatea de învățare prezentă are în vedere instituția Consiliului European.
Inițial, Consiliul European nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind rezultatul
unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvențională, ca urmare a întâlnirilor la
nivel înalt ale șefilor de stat și de guvern. Existența sa a fost reglementată, ulterior, prin
Actul Unic European (art. 2) și, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit. D).
Începând cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European este
prevăzut pentru prima oară ca instituție a Uniunii Europene.

ü prezinte etapele apariției Consiliului European;
ü cunoască componența Consiliului European;
ü descrie funcționarea Consiliului European;
ü cunoască rolul specific al acestei instituții.

Articolele 13, 15, 26, 27 și articolul 42 alineatul (2) din TUE.
4.4. Componența Consiliului European

Potrivit art. 15 (2) TFUE, Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern
ai statelor membre, precum și din președintele său și președintele Comisiei. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la
lucrările Consiliului European.
4.5. Organizarea Consiliului European

Potrivit art. 15 (5) TFUE, Consiliul European își alege președintele cu majoritate
calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului
o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune
capăt mandatul președintelui în conformitate cu aceeași procedură.
Președintele Consiliului European are următoarele atribuții:
- prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
- asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare
cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
- acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului
European;
- prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului
European.
Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de
securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate.
Președintele Consiliului European nu poate exercita un mandat național.
4.6. Funcționarea Consiliului European

Potrivit Tratatului, Consiliul European se întrunește de două ori pe semestru la
convocarea președintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, membrii Consiliului
European pot decide să fie asistați fiecare de un ministru și, în ceea ce îl privește pe
președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația o impune,
președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.
Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele
dispun altfel.
4.7. Atribuțiile Consiliului European

În conformitate cu art. 15 alin. (1) din TUE, Consiliul European oferă Uniunii
impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice
generale. Acesta nu exercită funcții legislative.
De asemenea, potrivit art. 26 alin. (1) din TUE, Consiliul European identifică interesele
strategice ale Uniunii, stabilește obiectivele și definește orientările generale ale politicii
externe și de securitate comune, inclusiv în ceea ce privește chestiunile având implicații
în materie de apărare. Acesta adoptă deciziile necesare.
În cazul în care evoluția internațională o impune, președintele Consiliului European
convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European pentru a defini liniile
strategice ale politicii Uniunii în raport cu această evoluție.
4.8. Rezumat
Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
precum și din președintele său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.
Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește
orientările și prioritățile politice generale. Acesta nu exercită funcții legislative.
Consiliul European identifică interesele strategice ale Uniunii, stabilește obiectivele și
definește orientările generale ale politicii externe și de securitate comune.
1) Consiliul European este compus din:

a) șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și
președintele Comisiei.
b) Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și din
miniștrii de externe ai tuturor statelor membre.
2) Președintele Consiliului European are următoarele atribuții:

a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
b) prezintă Comisiei un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.
3) Consiliul European se întrunește:

a) de trei ori pe semestru la convocarea președintelui său;
b) de două ori pe semestru la convocarea președintelui său.
4) Consiliul European se pronunță:

a) prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel;
b) în mod uzual, prin vot cu majoritate calificată.
5) Consiliul European:
a) oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și
prioritățile politice generale.
b) exercită funcții legislative.
4.10. Bibliografie
Doctrină:
2010 (341C/B68);

Legislație:
Consiliului
Cuprins
5. 1. Introducere
5. 4. Delimitări conceptuale: Consiliul – Consiliul European – Consiliul Europei
5. 5. Componența Consiliului
5. 6. Organizarea Consiliului
5. 7. Funcționarea Consiliului
5. 8. Atribuțiile Consiliului
5. 9. Rezumat
5. 11. Bibliografie
5.1. Introducere
Prezenta unitate de învățare are în vedere instituția Consiliului Uniunii Europene. Sunt
precizate aspectele legate de sediul materiei, componența, organizarea, funcționarea și
rolul acestei instituții în cadrul instituțional al Uniunii Europene.

ü cunoască componența Consiliului;
ü descrie funcționarea Consiliului;
ü cunoască rolul specific al acestei instituții.

Instituția Consiliului este reglementată în cadrul articolului 16 din Tratatul privind
Uniunea Europeană (TUE) și la articolele 237-243 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene (TFUE).
5.4. Delimitări conceptuale: Consiliul – Consiliul European – Consiliul Europei

Cele două instituții ale Uniunii Europene, Consiliul și Consiliul European, nu trebuie
confundate, în primul rând, cu Consiliul Europei.
Consiliul Europei este o organizație internațională, regională, de sine stătătoare.
Cele două instituții ale Uniunii Europene se disting, de asemenea, având în vedere
următoarele criterii: al apariției, al componenței și al atribuțiilor proprii fiecăreia dintre
instituții.
5.5. Componența Consiliului

De la 1 iulie 2013, Consiliul este compus din 28 membri.
„Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel
ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru”. Consecințele de natură
juridică ce decurg din această prevedere sunt următoarele:
A. numai persoanele având calitatea de membrii ai guvernelor statelor membre pot face
parte din Consiliu;
B. nici un alt funcționar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu;
C. fiecare stat desemnează numai un membru în Consiliu.
Componența Consiliului este variabilă, în funcție de ordinea de zi20. Cele mai frecvente
sunt consiliile destinate afacerilor generale, agriculturii, economiei și finanțelor.
Dacă afacerile generale sau cele relative la relațiile externe necesită ca instituția
Consiliului să aibă în componența sa miniștrii afacerilor externe, purtând denumirea de
Consiliu general sau al afacerilor generale, afacerile tehnice fac obiectul Consiliilor,
având în componență, în funcție de ordinea de zi, diferiți miniștri, membri ai guvernelor
statelor membre. În cazul în care Consiliul reunește, în mod conjunct, miniștrii
afacerilor externe și miniștrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii conjuncte;
reunirea acestor Consilii a devenit mai puțin frecventă în prezent.
5.6. Organizarea Consiliului

În ceea ce privește organizarea și funcționarea Consiliului, trebuie menționat faptul că,
în urma Consiliului European de la Sevilia, din 21 – 22 iunie 2002, Regulamentul intern
al Consiliului Uniunii Europene a fost modificat, noul Regulament intrând în vigoare
începând cu data de 1 august 2002.
Principalul rol al Consiliului Uniunii Europene, ca instituție, este acela de a reprezenta
toate statele membre ale Uniunii Europene, exprimând, de altfel, legitimitatea statală a
Uniunii.
Potrivit TFUE, „fiecare guvern delegă pe unul dintre membrii săi”, chiar dacă, uneori,
în mod excepțional, unele guverne sunt reprezentate printr-un înalt funcționar, astfel
20
În anul 1997 cele 83 de sesiuni ale Consiliului s-au ținut în 21 de formații diferite.
încât se poate spune că instituția cu atribuții decizionale a Uniunii Europene are un
caracter colegial.
5.7. Funcționarea Consiliului

Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele institutive și Regulamentul interior elaborat
chiar de către de Consiliu21 sunt cele care stabilesc condițiile în care funcționează
Consiliul.
Modalitățile de organizare și de funcționare22 a Consiliului sunt prevăzute în
Regulamentului interior adoptat de către Consiliu.
Funcționarea Consiliului ridică, în principal, problema președinției, a modului de
deliberare și a organelor auxiliare.
5.7.1. Președinția Consiliului

Președinția Consiliului este exercitată, prin rotație, de către fiecare stat membru, pentru
o perioadă de 6 luni. Consiliul European de la Bruxelles din 10 – 11 decembrie 1993 a
prevăzut o modificare a art. 146, datorată Tratatului de aderare a noilor state membre,
care autorizează Consiliul să stabilească ordinea de exercitare a votului unanim.
Pregătirea și conducerea lucrărilor Consiliului este asigurată de către ministrul al cărui
stat asigură președinția.
5.7.2. Organele auxiliare

a) Secretariat general
Consiliul este asistat de către un Secretariat general. Organizarea Secretariatului este
decisă de Consiliu cu unanimitate de voturi.
Secretariatul general al Consiliului este un organism cu suport logistic care reunește mai
mulți funcționari și, în general, constituie un cabinet colectiv de conducere asigurând
permanența și garantând stabilitatea.
b) COREPER
Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui
personal este alcătuit din diplomați sau persoane oficiale din ministerele naționale. Șefii
21
Hotărârea Curții din data de 23 februarie 1988, C-68/86, Regatul Unit/Consiliu, ECLI:EU:C:1988:85.
22
A se vedea, pentru puterea Consiliului de a adopta măsuri pentru organizarea sa internă, o decizie care vizează accesul
publicului la documentele sale, Hotărârea Curții din data de 30 aprilie 1996, Țările de Jos/Consiliu, C-58/94,
ECLI:EU:C:1996:171.
acestor delegații se reunesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului reprezentanților
permanenți ai statelor membre (COREPER).
c) Alte organe auxiliare
Alte organe auxiliare: grupurile de experți; Comitetul special pentru agricultură;
Comitetul pentru vize; Comitetul monetar; Comitetul politic; Comitetul pentru vize.
În afara acestor comitete, Consiliul mai este asistat și de alte organe auxiliare, precum:
Comitetul permanent pentru forțe de muncă; Comitetul pentru energie; Comitetul pentru
cercetare științifică și tehnică; Comitetul pentru educație; Comitetul pentru acordurile de
cooperare cu țările Lumii a treia.
5.8. Atribuțiile Consiliului

Tratatele institutive definesc, de o manieră generală atribuțiile Consiliului.
Consiliul asigură coordonarea politicilor generale ale statelor membre și dispune de
puterea de decizie în vederea asigurării condițiilor necesare realizării obiectivelor
stabilite prin Tratat și în condițiile prevăzute de acesta. Consiliul își poate rezerva, în
situații speciale, posibilitatea de a exercita direct unele competențe în materie executivă.
Consiliul este cel care apare ca legiuitor de drept comun.
Consiliul deține puterea de decizie.
Uniunea monetară impune Consiliului o intervenție importantă în coordonarea
politicilor economice și sociale ale statelor membre în interiorul zonei Euro.
Rolul Consiliului este esențial și în cadrul PESC.
5.9. Rezumat
Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel
ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru. Funcționarea Consiliului
ridică, în principal, problema președinției, a modului de deliberare și a organelor
auxiliare. Consiliul adoptă legislația Uniunii, fie împreună cu Parlamentul European,
conform procedurii legislative ordinare fie singur, după consultarea Parlamentului
European.
1) Consiliul este format din :
a) prim-miniștrii tuturor statelor membre ale Uniunii Europene;
b) câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze
guvernul acestui stat membru.
2) Președinția Consiliului este exercitată:

a) de către Președintele Consiliului European;
b) prin rotație, de către fiecare stat membru, pentru o perioadă de 6 luni.
3) Modalitatea cea mai frecventă prevăzută pentru adoptarea deciziilor la nivelul

Consiliului Uniunii Europene este:
a) majoritatea calificată;
b) unanimitatea.
4) Organ auxiliar al Consiliului, COREPER, este format din:

a) șefii reprezentanțelor permanente ale statelor membre pe lângă Uniunea Europeană;
b) persoane înalt calificate alese în mod direct de către Consiliu.
5) Consiliul adoptă legislația Uniunii:

a) fie împreună cu Parlamentul European, conform procedurii legislative ordinare;
b) fie singur, după consultarea Consiliului European.
5.11. Bibliografie
Doctrină:
2010 (341C/B68);

Legislație:
Comisiei Europene
Cuprins
6. 1. Introducere
6. 4. Componența Comisiei Europene
6. 5. Procedura de desemnare a membrilor Colegiului Comisiei Europene
6. 6. Organizarea Comisiei Europene
6. 7. Funcționarea Comisiei Europene
6. 8. Atribuțiile Comisiei Europene
6. 9. Rezumat
6. 11. Bibliografie
6.1. Introducere
Prezenta unitate de învățare are în vedere instituția Comisiei Europene. Sunt analizate
aspectele legate de sediul materiei, componența, organizarea, funcționarea și rolul
acestei instituții în cadrul instituțional al Uniunii Europene.
Comisia Europeană, denumită în sistemul Tratatului CECA „Înalta Autoritate”, are
drept scop principal pe acela de a asigura Uniunii Europene identitatea sa proprie,
punând în valoare interesele UE, mai presus de interesele statelor membre.
Denumirea de „Comisie” o găsim menționată, de asemenea, și în economia Tratatului
de la Maastricht.

ü cunoască componența Comisiei;
ü descrie procedura de desemnare a membrilor Comisiei;
ü descrie funcționarea și organizarea Comisiei;
ü cunoască atribuțiile Comisiei.

Instituția Comisiei Europene are la bază Articolul 17 din Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) și articolele 234, 244-250, 290 și 291 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
6.4. Componența Comisiei Europene
Comisia Europeană reprezintă elementul executiv al Uniunii.
Membrii Comisiei trebuie să aibă cetățenia statelor membre. În prezent, Comisia
Europeană are în componența sa 28 de membri.
Membrii Comisiei sunt aleși în funcție de competențele lor generale și trebuie să ofere
toate garanțiile de independență. „Membrii Comisiei își exercită funcțiile în deplină
independență, în interesul general al Uniunii”. În îndeplinirea atribuțiilor lor, ei
(membrii Comisiei) nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea nici unui guvern sau
alt organism unional ori extra-unional. Ei se abțin de la orice act care este incompatibil
cu natura atribuțiilor îndeplinite. Fiecare stat membru se angajează să respecte această
prevedere și să nu încerce să influențeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.
Pe timpul mandatului lor, membrii Comisiei nu pot să exercite nici o altă activitate
profesională, remunerată sau nu.
Durata mandatului comisarilor este de 5 ani. Acesta poate înceta în una dintre
următoarele situații:
- împlinirea termenului;
- demisie voluntară;
- demitere din oficiu;
- moțiune de cenzură a Parlamentului;
- deces.
Similar miniștrilor din cadrul unui guvern, fiecare comisar este responsabil, în cadrul
Comisiei, de un anumit portofoliu sau domeniu politic și de Directoratul general din
domeniul respectiv.
Numărul Directoratelor Generale, precum și împărțirea lor pe domenii de activitate nu
sunt fixe, ci se pot modifica de la o etapă la alta.
6.5. Procedura de desemnare a membrilor Colegiului Comisiei Europene

În conformitate cu art. 17 (7) TUE, ținând seama de alegerile pentru Parlamentul
European și după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând
cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcția de
președinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea
membrilor care îl compun. În cazul în care acest candidat nu întrunește majoritatea,
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un
nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeași
procedură.
Potrivit Tratatului, Consiliul, de comun acord cu președintele ales, adoptă lista celorlalte
personalități pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea
acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre, în conformitate cu
următoarele criterii:
- competența lor generală;
- angajamentul lor față de ideea europeană;
- personalitate care prezintă toate garanțiile de independență.
Președintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, în calitate de organ colegial, unui
vot de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este
numită de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.
6.6. Organizarea Comisiei Europene

Tratatele institutive și Regulamentul interior sunt acela care reglementează modul de
organizare și funcționare a Comisiei Europene.
Funcționarea Comisiei este guvernată de principiul colegialității. „Deliberările
Comisiei au loc cu majoritatea numărului membrilor prevăzut la art. 157.
Comisia nu poate delibera valabil decât dacă numărul de membri stabilit prin
Regulamentul său interior este prezent”.
Fiecărui membru al Comisiei îi este încredințată responsabilitatea portofoliilor care
cuprinde sectoare ce nu corespund în mod exact armonizării serviciilor administrative
și a căror repartizare se schimbă la fiecare reînnoire cu membri, în funcție de evoluția
problemelor și de echilibrul necesar de menținut. În cadrul acestor sectoare, membrii
Comisiei sunt responsabili de pregătirea lucrărilor Comisiei și de executarea deciziilor
sale.
Președintele instituției este cel care convoacă Comisia; aceasta își desfășoară reuniunile
cel puțin o dată pe săptămână (în principiu, miercurea); reuniuni suplimentare pot fi
decise în funcție de problemele nou apărute. Comisia adoptă în fiecare an programul
său de lucru pentru anul respectiv și stabilește inclusiv programele de lucru trimestriale.
Președintele este cel care propune ordinea de zi. Fiecare membru al Comisiei poate să
propună și o problemă care nu este în programul trimestrial pe ordinea de zi sau are
posibilitatea să ceară amânarea dezbaterii unei probleme înscrise pe ordinea de zi.
6.7. Funcționarea Comisiei Europene

În cadrul Comisiei, deciziile se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, numite
„colegii”, chiar dacă fiecare dintre comisari are răspundere directă numai pentru
anumite domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare sau mai
mic de comisari, în funcție de materia în care urmează a se adopta decizia respectivă.
Aici operează principiul „răspunderii colective” pentru deciziile adoptate.
Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidențiale.
Ședințele desfășurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante
probleme. Pentru problemele mai puțin importante reuniunea șefilor de cabinet este
suficientă.
În ceea ce privește desfășurarea ședințelor Comisiei, există două proceduri speciale, și
anume23: a) procedura scrisă și b) procedura delegării.
6.8. Atribuțiile Comisiei Europene

- formulează recomandări și/sau avize privind materiile care fac obiectul prezentului
Tratat, dacă acesta prevede în mod expres sau dacă ea consideră că sunt necesare;
- dispune de putere de decizie proprie și participă la elaborarea propunerilor de acte ale
Consiliului și Parlamentului European în condițiile prevăzute în Tratat (inițiativă
legislativă);
- exercită competențele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care
el le stabilește.
6.9. Rezumat
Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în
acest scop. În prezent, Comisia Europeană are în componența sa 28 de membri, însă
numărul membrilor, la fel ca și în cazul celorlalte instituții și organe, este variabil,
modificându-se în funcție de numărul statelor membre. Membrii Comisiei sunt aleși în
funcție de competențele lor generale și trebuie să ofere toate garanțiile de independență.
Procedura de alegere a membrilor Comisiei Europene este stabilită pe calea art. 17 din
TUE. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție
a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul și gestionează programele. Comisia
exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu
condițiile prevăzute în tratate.
23
Ion P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit. , p. 111.
1) În îndeplinirea atribuțiilor lor, membrii Comisiei:
c) nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea nici unui guvern sau alt organism
unional ori extra-unional;
d) solicită instrucțiuni numai din partea guvernului statului ai căror cetățeni sunt.
2) Candidatul la funcția de președinte al Comisiei este:

a) propus Parlamentului European de către Consiliu, hotărând cu majoritate calificată;
b) ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun.
3) Funcționarea Comisiei este guvernată de principiul:

a) colegialității;
b) atribuirii.
4) Ca instituție executivă, Comisia are responsabilitatea:

a) implementării bugetului Uniunii;
b) coordonării bugetelor statelor membre.
5) Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a

Uniunii Europene:
a) fals;
b) adevărat.
6.11. Bibliografie
Doctrină:
2010 (341C/B68);

Legislație:
7. Unitatea de învățare 7. Organizarea, funcționarea și
competența Curții de Justiție a Uniunii Europene(I) - Curtea de
Justiție (CJ)
Cuprins
7. 1. Introducere
7. 4. Componența Curții de Justiție
7. 5 Statutul membrilor Curții de Justiție
7. 6 Competența Curții de Justiție
7. 7 Rezumat
7. 9. Bibliografie
Introducere
Unitatea de învățare are ca obiectiv prezentarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Este descrisă, astfel, într-o primă parte, Curtea de Justiție. Sunt avute în vedere aspecte
ce țin de componența și statutul membrilor Curții, de competența și de aspectele
generale privind procedura în fața Curții de Justiție.

ü precizeze aspecte privind componența și statutul membrilor Curții;
ü identifice elemente ce țin de competența Curții;
ü să descrie, în linii generale, procedura în fața Curții de Justiție.
Sediul materiei este reprezentat de articolul 19 din TUE, articolele 251-281 din TFUE,
și Protocolul nr. 3 anexat la Tratate privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii
Europene.
7.4. Componența Curții de Justiție

Curtea este compusă din judecători și avocați generali. Aceștia din urmă sunt chemați
să se pronunțe, în totală independență, în cauzele supuse Curții, prin concluzii care
constituie stadiul final al procedurii orale.
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de comun acord pentru o perioadă de 6 ani
de către guvernele statelor membre.
În prezent, Curtea este compusă din 28 judecători și 11 avocați generali. Numărul
judecătorilor și al avocaților generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului
luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curții.
7.5. Statutul membrilor Curții de Justiție

Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curții și de Regulamentul de procedură care,
printre altele, dispun următoarele:
- la intrarea în funcție, atât judecătorii, cât și avocații generali depun un jurământ prin
care se angajează să-și exercite funcțiile imparțial și să nu divulge secretul deliberărilor;
- funcțiile de judecător și de avocat general sunt incompatibile cu orice funcție politică
sau administrativă ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu;
- la încetarea mandatului, judecătorii și avocații generali au obligația de „onestitate și
delicatețe” în privința acceptării unor funcții sau avantaje;
- judecătorii și avocații generali beneficiază de imunitate de jurisdicție, chiar și după
încetarea funcției lor, pentru actele pe care le-au săvârșit în exercițiul acesteia;
- atât judecătorii, cât și avocații generali au obligația de a-și stabili reședința în orașul în
care Curtea de Justiție își are sediul.
7.6. Competența Curții de Justiție;

Curtea este singura instituție de jurisdicție a Uniunii care are o funcționare permanentă
și emite hotărâri ce nu pot fi recurate în fața unei alte instanțe.
7.6.1. Competența „ratione materiae”
Rolul Curții de Justiție este acela de a asigura respectarea dreptului Uniunii Europene,
interpretarea și aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are următoarele
competențe:
- efectuează un control al legalității actelor juridice ale Uniunii; acest control se
realizează, îndeosebi, pe calea acțiunii în anulare, a excepției de ilegalitate și a acțiunii
în carență;
- interpretează unitar Tratatele și actele juridice ale UE pe calea acțiunii în interpretare;
- controlează legalitatea acțiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu
dispozițiile tratatelor, tranșând litigiile dintre acestea;
- soluționează acțiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Uniunii sau
de agenții acestora;
- se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluționând litigiile
privind raporturile funcționarilor Uniunii cu organele de care depind;
- devine instanță arbitrală, dacă o clauză compromisorie există în acest sens într-un
contract încheiat de Uniune;
- acționează ca instanță de recurs de ultim grad;
- este o instanță internațională, putând tranșa litigii între statele membre, dacă acestea
sunt în legătură cu obiectul tratatelor și dacă între statele litigante a intervenit un
compromis;
- dispune de o competență consultativă.
Raportată la aceste competențe, Curtea apare ca jurisdicție permanentă și obligatorie a
ordinii juridice a Uniunii, ordine juridică de drept internațional ale cărei subiecte sunt
nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora.
7.6.2. Competența „ratione personae”
Curtea de Justiție este abilitată să soluționeze litigii între statele membre, între acestea
și instituțiile Uniunii - Comisia, Consiliul‚ precum și între instituțiile UE, respectiv
Comisie, Consiliu, Parlament.
Curtea, spre deosebire de orice alt organ de jurisdicție internațională, este obligată - în
anumite situații, cu îndeplinirea anumitor condiții - să tranșeze litigii și între particulari,
persoane fizice sau juridice, resortisanți ai statelor membre și aceste state membre sau
între particulari și organele/instituțiile UE
7.7. Rezumat
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de comun acord pentru o perioadă de 6 ani
de către guvernele statelor membre. În prezent, Curtea este compusă din 28 judecători
și 8 avocați generali. Rolul Curții de Justiție este acela de a asigura respectarea dreptului
Uniunii Europene, interpretarea și aplicarea Tratatelor. Curtea de Justiție este abilitată
să soluționeze litigii între statele membre, între acestea și instituțiile Uniunii, și între
instituțiile UE și particulari.

1) Judecătorii și avocații generali sunt numiți:
a) de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele statelor membre;
b) de către membrii Comisiei Europene.
2) Rolul Curții de Justiție este acela de a asigura:

a) respectarea dreptului Uniunii Europene, interpretarea și aplicarea tratatelor;
b) interpretarea legislației naționale a statelor membre contrară tratatelor.
3) Curtea de Justiție are competența de a soluționa litigii între:
a) statele membre și cetățenii europeni;
b) instituțiile UE și particulari.
4) Funcțiile de judecător și de avocat general sunt:

a) compatibile numai cu funcția de judecător la instanțele supreme din fiecare stat
membru;
b) incompatibile cu orice funcție politică sau administrativă ori cu o altă activitate
profesională, remunerată sau nu.
5) Avocații generali au sarcina de:

a) a prezenta public, cu toată imparțialitatea și în deplină independență, concluzii
motivate asupra cauzelor supuse Curții de Justiție;
b) a apăra cetățenii europeni în cauzele împotriva propriilor state.
7.9. Bibliografie
Doctrină:
2010 (341C/B68);

Legislație:
competența Curții de Justiție a Uniunii Europene (II) -
Tribunalul
Cuprins
8. 1. Introducere
8. 4. Componența Tribunalului
8. 5. Statutul membrilor Tribunalului
8. 6. Competența Tribunalului
8. 7. Rezumat
8. 9. Tema de control nr. 2
8.10. Bibliografie
8.1. Introducere
Cea de-a 8-a unitate de învățare are în vedere una dintre instanțele Curții de Justiție a
Uniunii Europene, și anume, Tribunalul.
Tribunalul (fostul Tribunal de Primă Instanță) a luat ființă pe baza prevederilor introduse
de Actul Unic European în cele 2 Tratate constitutive. Astfel, la cererea Curții și după
consultarea Comisiei și a Parlamentului, Consiliul a hotărât, cu unanimitatea voturilor,
crearea unei jurisdicții de primă instanță, pe lângă Curtea de Justiție. Tribunalul de
primă instanță a intrat în funcție la 1 septembrie 1989, pe baza hotărârii Consiliului din
24 octombrie 1988.
Tribunalul Funcției Publice, creat în 2004, și-a încetat activitatea la 1 septembrie 2016,
după ce a transferat Tribunalului competențele sale, în contextul reformei arhitecturii
jurisdicționale a Uniunii24.

ü precizeze aspecte privind componența și statutul membrilor Tribunalului;
ü identifice elemente ce țin de competența Tribunalului;
ü să descrie, în linii generale, procedura în fața Tribunalului.
24
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_6999/ro/.
Articolele 254-257 din TFUE și Titlul IV din Protocolul nr. 3, anexat la tratate, privind
Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
8.4. Componența Tribunalului

Tribunalul este compus din cel puțin un judecător pentru fiecare stat membru (44 de
judecători în funcție la 19 septembrie 2016).
8.5. Statutul membrilor Tribunalului

Ca și membrii Curții de Justiție, ei sunt numiți, de comun acord, de către guvernele
statelor membre. Pe perioada îndeplinirii mandatului, membrii Tribunalului se supun
acelorași obligații și beneficiază de aceleași garanții, privilegii și imunități ca și membrii
Curții. Pentru a putea fi aleși, lor nu li se cere să fi avut capacitatea „exercitării celor
mai înalte funcții jurisdicționale”, fiind suficientă capacitatea „exercitării funcțiilor
jurisdicționale”.
8.6. Competența Tribunalului

Tribunalul are competența să audieze și să decidă în primă instanță în acțiunile în
anulare, în carență, privind orice litigiu dintre Uniune și agenții săi, și în temeiul unei
clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat,
încheiat de Uniune sau în numele acesteia, cu excepția celor care sunt atribuite unei
camere jurisdicționale și a celor rezervate prin statut Curții de Justiție.
Deciziile pronunțate de Tribunal pot face obiectul unui recurs introdus la Curtea de
Justiție, limitat la chestiuni de drept, în condițiile și limitele prevăzute de statut.
8.7. Rezumat
Tribunalul este compus din cel puțin un judecător pentru fiecare stat membru (44 de
judecători în funcție la 19 septembrie 2016). Tribunalul nu are în componență avocați
generali, dar membrii săi, cu excepția președintelui, pot fi chemați să exercite funcțiile
avocatului general în anumite cauze. Ca și membrii Curții de Justiție, ei sunt numiți, de
comun acord, de către guvernele statelor membre. Procedura în fața Tribunalului este
stabilită prin propriul regulament de procedură. În linii generale, procedura cuprinde o
fază scrisă și o fază orală.
1) Tribunalul este compus din:

a) cel puțin un judecător pentru fiecare stat membru;
b) un judecător pentru fiecare stat membru.
2) Deciziile pronunțate de Tribunal pot face obiectul unui recurs introdus la Curtea de
Justiție:
a) limitat la chestiuni de drept;
b) ce include, obligatoriu, și chestiuni de fapt.
3) Pentru a putea fi aleși judecători la Tribunal, se cere candidaților:

a) să fi avut capacitatea „exercitării celor mai înalte funcții jurisdicționale”;
b) să fi avut capacitatea „exercitării funcțiilor jurisdicționale”.

Cea de a doua temă de control constă într-un referat cu tema la alegere, apreciat cu 15%
din nota finală:
a) Organizarea și competențele unei instituții jurisdicționale a Uniunii Europene
(Unitățile de învățare nr. 8, 9) sau
b) Organizarea, funcționarea și atribuțiile unui organ al Uniunii Europene (Unitățile de
învățare nr. 13 și 14).
8.10. Bibliografie
Doctrină:
2010 (341C/B68);

Legislație:
9. Unitatea de învățare 9. Aspecte generale privind procedura în
fața Curții de Justiție a Uniunii Europene
Cuprins
9. 1. Introducere
9. 4. Aspecte generale privind procedura în fața Curții de Justiție
9. 5. Aspecte generale privind procedura în fața Tribunalului
9. 6. Rezumat
8. 8. Bibliografie
Durata de parcurgere a celei de-a 9-a unități de învățare este de aproximativ 2 ore.
9.1. Introducere
Cea de-a 9-a unitate de învățare are în vedere aspecte generale privind procedura în fața
instanțelor Curții de Justiție a Uniunii Europene. Sunt evidențiate, în mod distinct,
aspectele de procedură în fața Curții de Justiție și în fața Tribunalului.

ü precizeze aspecte privind procedura în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene;
ü să descrie aspecte esențiale privind procedura în fața Tribunalului.
Sediul principal al materiei este avut în vedere de art. 13-19 Tratatul privind Uniunea
Europeana, art. 251 -281 Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și de
Protocolul nr. 3 privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, anexat la tratate,
astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE, Euratom) nr. 741/2012 al
Parlamentului European și al Consiliului din 11 august 2012. De asemenea, fiecare
dintre cele două instanțe beneficiază de propriul regulament de procedură25.
9.4. Aspecte generale privind procedura în fața Curții de Justiție
25
Regulamentul de procedură al Curții de Justiție din 25 septembrie 2012 (JO L 265, 29. 9. 2012), astfel cum a fost
modificat la 18 iunie 2013 (JO L 173, 26. 6. 2013, p. 65) și la 19 iulie 2016 (JO L 217, 12. 8. 2016, p. 69) și Regulamentul
de Procedură al Tribunalului din 4 martie 2015 (JO 2015, L 105, p. 1).
Curtea indica26 faptul ca, sub rezerva unor dispoziții speciale prevăzute de Protocolul
privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene sau de Regulamentul de procedură,
procedura în fața Curții cuprinde, ca regulă generală, o fază scrisă și o fază orală.
9.4.1. Faza scrisă a procedurii
Faza scrisă a procedurii are ca obiectiv să se expună Curții obiecțiile, motivele sau
argumentele părților din procedură sau, în materie preliminară, observațiile pe care
persoanele interesate înțeleg să le formuleze în legătură cu întrebările adresate de
instanțele statelor membre ale Uniunii.
Deși acest obiectiv este comun în ceea ce privește examinarea tuturor cauzelor cu care
este sesizată Curtea, desfășurarea și contururile fazei scrise a procedurii diferă totuși
în funcție de natura acțiunii. În timp ce, în materia acțiunilor directe sau a recursurilor,
părțile sunt invitate să își exprime poziția cu privire la memoriile depuse de celelalte
părți din procedură, faza scrisă a procedurii în trimiterile preliminare se caracterizează
prin absența contradictorialității27.
Dată fiind natura sa contencioasă, faza scrisă a procedurii în materia acțiunilor directe
este supusă unor reguli mai stricte28. Acestea sunt enunțate la articolul 119 și
următoarele (titlul IV) din Regulamentul de procedură și se referă atât la obligația de
reprezentare a părților de către un agent sau un avocat, cât și la cerințele de formă
legate de conținutul și de prezentarea memoriilor (cererea introductiva, memoriul în
apărare, replica și duplica).
9.4.2. Faza orală a procedurii
În ceea ce privește faza orală, care îi succedă, aceasta urmărește să permită Curții să
aprofundeze cunoașterea cauzei prin eventuala audiere a acestor părți sau persoane
interesate în cadrul unei ședințe de audiere a pledoariilor și, dacă este cazul, prin
audierea concluziilor avocatului general.
Astfel cum rezultă din articolul 20 al patrulea paragraf din statut, faza orală a
procedurii cuprinde, în esență, două etape distincte29: audierea părților sau a
persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din statut și prezentarea concluziilor
avocatului general. Potrivit dispozițiilor articolului 20 al cincilea paragraf din statut,
Curtea poate totuși decide, în cazul în care consideră că respectiva cauză nu pune o
problemă nouă de drept, ca aceasta să fie judecată fără concluziile avocatului general.
26
Instrucțiuni practice pentru părți, referitoare la cauzele cu care este sesizată Curtea, OJ L 31, 31. 1. 2014, p. 1.
27
Ibidem, p. 9.
28
Ibidem, p. 12.
29
Ibidem, p. 44.
Întrucât Curtea cunoaște deja cauza la sfârșitul fazei scrise a procedurii, este inutil ca,
în cadrul ședinței, să se amintească conținutul memoriilor sau al observațiilor scrise
depuse și în particular cadrul juridic și factual al cauzei. Numai aspectele decisive
pentru decizia Curții trebuie să fie aduse în atenția acesteia30.
9.5. Aspecte generale privind procedura în fața Tribunalului

Potrivit art. 63 din Regulamentul de procedura al Tribunalului, fără a aduce atingere
dispozițiilor speciale prevăzute de Statut sau de prezentul regulament, procedura în fața
Tribunalului cuprinde o fază scrisă și o fază orală.
Un principiu al procedurii în fața Tribunalului este caracterul contradictoriu al
procedurii. Potrivit Art. 64 din Regulament, Tribunalul ia în considerare doar actele de
procedură și înscrisurile și mijloacele materiale de probă de care reprezentanții
părților au putut lua cunoștință și asupra cărora și-au putut exprima punctul de vedere.
Regulamentul de procedura al Tribunalului stabilește aspecte privitoare la obligația de
reprezentare a părților31.
9.5.1. Faza scrisă a procedurii
Faza scrisă a procedurii are în vedere, în principiu, cuprinsul cererii introductive32,
comunicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene33, memoriul în apărare34, replica și
duplica35. Atunci când se închide faza scrisă a procedurii, președintele stabilește data la
care judecătorul raportor prezintă Tribunalului un Raport preliminar.
Raportul preliminar cuprinde o analiză a chestiunilor pertinente de fapt și de drept
ridicate de acțiune, propuneri cu privire la necesitatea luării în cauză a unor măsuri de
organizare a procedurii sau a unor măsuri de cercetare judecătorească, cu privire la
organizarea fazei orale a procedurii, precum și cu privire la eventuala trimitere a
cauzei în fața Marii Camere sau în fața unei camere care judecă în complet format
dintr-un număr diferit de judecători și cu privire la transmiterea eventuală a cauzei
judecătorului unic. (art. 87, Regulament).
9.5.2. Faza orală a procedurii
Procedura în fața Tribunalului cuprinde, în cadrul fazei sale orale, o ședință de audiere
a pledoariilor, organizată fie din oficiu, fie la cererea unei părți principale (art. 106,
Regulament).
30
Instrucțiuni practice pentru părți, referitoare la cauzele cu care este sesizată Curtea, OJ L 31, 31. 1. 2014, p. 51.
31
Art. 51, Regulamentul de Procedură al Tribunalului din 4 martie 2015 (JO 2015, L 105, p. 1).
32
Art. 76, Regulamentul de Procedură al Tribunalului din 4 martie 2015 (JO 2015, L 105, p. 1).
33
Art. 79, ibidem.
34
Art. 81, ibidem.
35
Art. 83, ibidem.
Ulterior, judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de către
judecătorul raportor, iar hotărârea se pronunță în ședință publică.
9.6. Rezumat
Fiecare dintre cele două instanțe ale Curții de Justiție a Uniunii Europene beneficiază
de propriul regulament de procedura. În esență, procedura cuprinde, o fază scrisă și o
fază orală. Faza scrisă a procedurii joacă un rol esențial în înțelegerea cauzei de către
cele două instanțe și consta în depunerea memoriilor sau a observațiilor de către părți.
Faza orală a procedurii cuprinde, de regula, două etape distincte: audierea părților sau a
persoanelor interesate și, daca este cazul, prezentarea concluziilor avocatului general.

1) Procedura în fața Curții de Justiție cuprinde:
a) o fază scrisă și o fază orală;
b) o fază preliminară și o fază definitivă.
2) Cele două instanțe ale Curții de Justiție a Uniunii Europene au propriul regulament
de procedură.
a) adevărat;
b) fals.
3) Faza scrisă a procedurii în trimiterile preliminare se caracterizează prin:

a) obligativitatea contradictorialității;
b) absența contradictorialității.
4) Regulamentul de procedură al Tribunalului stabilește aspecte privitoare la:

a) obligația de reprezentare a părților;
b) lipsa obligației de reprezentare a părților.
5) Curtea poate, totuși, decide, în cazul în care consideră că respectiva cauză nu pune
o problemă nouă de drept, ca aceasta să fie judecată:
a) fără concluziile avocatului general.
b) fără etapa scrisă.
9.8. Bibliografie
Doctrină:
2010 (341C/B68);

Legislație:
atribuțiile Băncii Centrale Europene (BCE)
Cuprins
10. 1. Introducere
10. 4. Componența BCE
10. 5. Organizarea BCE
10. 6. Funcționarea BCE
10. 7. Atribuțiile BCE
10. 8. Rezumat
10. 10. Bibliografie
10.1. Introducere
Unitatea de învățare numărul 10 are ca obiect de studiu instituția Băncii Centrale
Europene. Sunt avute în vedere, în principal, aspecte privitoare la organizarea,
funcționarea și atribuțiile instituției.

ü precizeze aspecte privind componența BCE;
ü identifice elemente ce țin de organizarea și funcționarea BCE;
ü să descrie, în linii generale, atribuțiile BCE.

Articolele 3 și 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), articolele 119, 123,
127-134, 138-144, 219 și 282-284 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE), Protocolul (nr. 4) privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale
(SEBC) și al Băncii Centrale Europene (BCE).
10.4. Componența BCE

Banca Centrală Europeană, instituție a Uniunii Europene, este responsabilă de politica
monetară a zonei euro de la 1 ianuarie 1999.
În conformitate cu articolul 282 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene, Banca Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale naționale constituie
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). BCE și băncile centrale naționale ale
statelor membre a căror monedă este euro constituie Eurosistemul.
10.5. Organizarea BCE

În conformitate cu articolul 129 alineatul (1) din TFUE, organele de decizie ale BCE
sunt Consiliul guvernatorilor și Comitetul executiv. Acestora li se adaugă Consiliul
general, potrivit Statutului BCE.
10.5.1. Consiliul guvernatorilor
Consiliul guvernatorilor este principalul organ de decizie al BCE.
Este format cei șase membri ai Comitetului executiv al BCE și din cei 19 guvernatori ai
băncilor naționale ale statelor membre din zona euro. În conformitate cu articolul 12 din
TUE, Consiliul guvernatorilor adoptă orientările și ia deciziile necesare pentru a asigura
îndeplinirea atribuțiilor. Acesta formulează politica monetară și stabilește orientările
necesare pentru punerea sa în aplicare.
10.5.2. Comitetul executiv
Potrivit art. 11 Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale
Europene (Statut), Comitetul executiv este format din președinte, vicepreședinte și
alți patru membri.
În conformitate cu articolul 283 alineatul (2) din TFUE, membrii Comitetului executiv
sunt numiți de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, la recomandarea
Consiliului și după consultarea Parlamentului European și a Consiliului guvernatorilor,
dintre persoanele a căror autoritate și experiență profesională în domeniul monetar sau
bancar sunt recunoscute.
Mandatul acestora are o durată de opt ani și nu poate fi reînnoit.
De asemenea, tratatul precizează că numai resortisanții statelor membre pot fi membri
ai Comitetului executiv.
Potrivit art. 11 din Statut, Comitetul executiv este răspunzător pentru administrarea
curentă a BCE.
Conform art. 12 din Statut, Comitetul executiv pune în aplicare politica monetară în
conformitate cu orientările și deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. În acest
cadru, Comitetul executiv dă instrucțiunile necesare băncilor centrale naționale. În afară
de aceasta, Comitetului executiv îi pot fi delegate anumite competențe prin decizia
Consiliului guvernatorilor.
10.5.3. Consiliul general
Consiliul general este format din președintele și vicepreședintele BCE, precum și din
guvernatorii tuturor băncilor centrale naționale. Ceilalți membri ai Comitetului executiv
pot participa, fără drept de vot, la reuniunile Consiliului general.
10.6. Funcționarea BCE

Consiliul guvernatorilor se întrunește, de regulă, de două ori pe lună, la sediul BCE din
Frankfurt pe Main, Germania. Consiliul guvernatorilor evaluează evoluțiile economice
și monetare și adoptă deciziile privind politica monetară la fiecare șase săptămâni. În
cadrul celorlalte ședințe, Consiliul discută, în principal, chestiuni legate de alte atribuții
și responsabilități ale BCE și ale Eurosistemului36.
10.7. Atribuțiile BCE

În conformitate cu art. 127 TFUE, Obiectivul principal al Sistemului European al
Băncilor Centrale este menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere
obiectivului privind stabilitatea prețurilor, SEBC susține politicile economice generale
din Uniune cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii.
Astfel, potrivit art. 127 (2) TFUE, Misiunile fundamentale care urmează să fie
îndeplinite prin intermediul SEBC sunt:
- definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;
- efectuarea operațiunilor de schimb valutar în conformitate cu articolul 219;
- deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
- promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.
10.8. Rezumat
Banca Centrală Europeană, instituție a Uniunii Europene, este responsabilă de politica
monetară a zonei euro de la 1 ianuarie 1999. Obiectivul principal al BCE este menținerea
stabilității prețurilor. Organele de decizie ale BCE sunt Consiliul guvernatorilor și
Comitetul executiv și Consiliul general.

1) Organele de decizie ale BCE sunt:
a) Consiliul guvernatorilor și Comitetul executiv;
b) Consiliul de conducere și Președintele.
36
Banca Centrală Europeană https://www.ecb.europa.eu/ecb/orga/decisions/govc/html/index. ro.html.
2) Consiliul guvernatorilor este format:
a) Din guvernatorii băncilor naționale ale tuturor statelor membre ale Uniunii
Europene;
b) Din cei șase membri ai Comitetului executiv al BCE și din cei 19 guvernatori ai
băncilor naționale ale statelor membre din zona euro.
3) Membrii Comitetului executiv sunt numiți de:

a) Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, la recomandarea Consiliului;
b) Parlamentul European, după consultarea Comisiei.
4) Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale este:

a) menținerea stabilității prețurilor;
b) prosperitatea statelor Uniunii Europene.
5) Consiliul guvernatorilor se întrunește:

a) ori de câte ori este convocat de către Comisia Europeană;
b) de regulă, de două ori pe lună, la sediul BCE;
10.10. Bibliografie
Doctrină:
2010 (341C/B68);

Legislație:
atribuțiile Curții de Conturi a Uniunii Europene
Cuprins
11. 1. Introducere
11. 4. Componența Curții de Conturi
11. 5. Organizarea Curții de Conturi
11. 6. Funcționarea Curții de Conturi
11. 7. Atribuțiile Curții de Conturi
11. 8. Rezumat
11.1. Introducere
Înființarea Curții de Conturi se înscrie în contextul aplicării și consolidării finanțării
Uniunii prin resurse proprii și în cel al atribuirii Parlamentului European a
responsabilității de a descărca Comisia pentru execuția bugetului. Curtea de Conturi a
fost prevăzută de Tratatul din 22 iulie 1975, care a reformat procedura bugetară.
Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituțiilor UE prin Tratatul de la Maastricht,
din anul 1993 alături de Consiliu, de Comisie, de Parlament și de Curtea de Justiție.
Până atunci o regăseam între organele complementare având caracter tehnic.
A fost creată la inițiativa Parlamentului European prin Tratatul de revizuire a
dispozițiilor bugetare de la Bruxelles, din 22 iulie 1975. A înlocuit, în acest fel, Comisia
de control, înființată prin Tratatele CEE și Euratom și Comisarii (delegații) pentru
conturi prevăzuți în Tratatul CECA.
Este o instituție care, prin activitatea pe care o desfășoară, urmărește scopuri financiare
realizând controlul financiar.
Curtea, în ciuda numelui său, folosit înainte de toate pentru motive de prestigiu, nu este
o jurisdicție.

ü precizeze aspecte privind componența și organizarea Curții de Conturi;
ü identifice elemente ce țin de funcționarea Tribunalului;
ü să descrie, în linii generale, atribuțiile în fața Tribunalului.
Articolele 285-287 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
11.4. Componența Curții de Conturi

Potrivit art. 285 din TFUE Curtea de Conturi este formată din câte un resortisant din
fiecare stat membru.
Curtea de Conturi numără, în prezent, 28 de membri.
Membrii Curții de Conturi trebuie să-și exercite funcțiile în deplină independență, în
interesul general al Uniunii; ei nu trebuie să solicite sau să accepte instrucțiuni de la nici
un guvern sau alt organism; ei trebuie să se abțină de la orice act incompatibil cu natura
funcției lor.
11.5. Organizarea Curții de Conturi

Președintele Curții este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu
posibilitatea prelungirii mandatului. Președintele este cel care asigură buna funcționare
a serviciilor și a activităților Curții; tot el reprezintă Curtea pe plan extern, în special
atunci când instituția pe care o conduce trebuie să prezinte rapoarte altor instituții ale
UE.
Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea membrilor care o compun.
11.6. Funcționarea Curții de Conturi

Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza sumelor stabilite ca datorate, cât și a
vărsămintelor către Uniune.
Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor asumate, precum și a
plăților efectuate. Aceste controale pot fi efectuate înainte de închiderea conturilor
exercițiului financiar în cauză.
Controlul are loc pe baza documentelor și, dacă este necesar, se desfășoară la fața
locului, în celelalte instituții ale Uniunii și în statele membre.
Totodată, Curtea de Conturi asistă Parlamentul European și Consiliul în exercitarea
funcției lor de control privind executarea bugetului.
11.7. Atribuțiile Curții de Conturi

Curtea de Conturi nu îndeplinește o veritabilă funcție jurisdicțională, în ciuda denumirii
sale. Ea examinează „legalitatea și regularitatea cheltuielilor și a încasărilor” și
“asigură buna gestiune financiară” în cadrul Uniunii.
Totodată, Curtea își exercită controlul pe domenii și asupra instituțiilor și statelor
membre, în măsura în care acestea au beneficiat și au folosit fonduri ale Uniunii, cum
ar fi: ajutor, servicii de vamă, organisme de intervenție agricolă ș. a. Și din acest motiv
se apreciază că atribuțiile (puterile) Curții au fost considerabil consolidate, în raport cu
cele ale precedentei Comisii de control.
11.8. Rezumat
Curtea de Conturi este o instituție care, prin activitatea pe care o desfășoară, urmărește
scopuri financiare, realizând controlul financiar. Curtea de Conturi este formată din câte
un resortisant din fiecare stat membru. Curtea de Conturi numără, în prezent, 28 de
membri. Ei trebuie să fie aleși dintre personalitățile care aparțin sau au aparținut, în țările
lor, instituțiilor de control extern sau care posedă o calificare specială pentru această
funcție și trebuie să prezinte toate garanțiile de independență. Curtea de Conturi nu
îndeplinește o veritabilă funcție jurisdicțională, în ciuda denumirii sale. Ea examinează
„legalitatea și regularitatea cheltuielilor și a încasărilor” și “asigură buna gestiune
financiară” în cadrul Uniunii. Competențele Curții de Conturi sunt foarte largi. Se ocupă
cu examinarea aspectelor de legalitate și regularitate a totalității veniturilor și
cheltuielilor Uniunii, indiferent că sunt bugetare sau nu.

1) Curtea de Conturi este formată:
a) din câte un resortisant din fiecare stat membru;
b) din 15 reprezentanți ai Parlamentului European.
2) Curtea de Conturi:
a) îndeplinește o veritabilă funcție jurisdicțională;
b) nu îndeplinește o veritabilă funcție jurisdicțională.
3) Curtea de Conturi se ocupă cu:

a) examinarea aspectelor de legalitate și regularitate a totalității veniturilor și
cheltuielilor Uniunii, indiferent că sunt bugetare sau nu;
b) litigiile asupra bugetului dintre statele membre și Comisia Europeană.
4) Curtea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor:

a) numai la solicitarea Consiliului;
b) în mod autonom.
5) Președintele Curții este ales:

a) de către Consiliul European, prin consens;
b) dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii
mandatului.
11.10. Bibliografie
Doctrină:
2010 (341C/B68);

Legislație:
atribuțiile Băncii Europene de Investiții (BEI)
Cuprins
12. 1. Introducere
12. 4. Organizarea BEI
12. 5. Atribuțiile BEI
12. 6. Rezumat
12. 8. Bibliografie
12.1. Introducere
Prezenta unitate de învățare are ca obiect organizarea și atribuțiile Băncii Europene de
Investiții. În cadrul mandatului definit la articolul 309 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene, Banca acordă finanțări, în special sub formă de credite și de garanții,
membrilor săi sau întreprinderilor private sau publice pentru investiții care se vor realiza
pe teritoriile statelor membre.

ü identifice elemente ce țin de organizarea și funcționarea BEI;
ü să descrie, în linii generale, atribuțiile BEI.

Articolele 308 și 309 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și Protocolul
(nr. 5) privind Statutul Băncii Europene de Investiții (Statutul BEI) și Protocolul (nr.
28) privind coeziunea economică, socială și teritorială, anexate la Tratatul privind
Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
12.4. Organizarea BEI
Potrivit art. 308 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Banca Europeană
de Investiții are personalitate juridică, iar membrii Băncii Europene de Investiții sunt
statele membre.
În conformitate cu Articolul 6 din Statutul BEI, Banca este administrată și condusă de
un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu de administrație și un Comitet de direcție.
a) Consiliul guvernatorilor
Potrivit art. 7 din Statutul BEI, Consiliul guvernatorilor este format din miniștrii
desemnați de statele membre. Consiliul guvernatorilor stabilește directivele generale
referitoare la politica de creditare a Băncii în conformitate cu obiectivele Uniunii.
Consiliul guvernatorilor veghează la executarea acestor directive.
b) Consiliul de administrație
În conformitate cu art. 9 din Statutul BEI, Consiliul de administrație decide cu privire
la acordarea de finanțări, în special sub formă de credite și de garanții, precum și cu
privire la contractarea de împrumuturi, stabilește ratele dobânzilor pentru
împrumuturi, precum și comisioanele și celelalte speze.
În temeiul unei decizii adoptate cu majoritate calificată, Consiliul de administrație
poate delega anumite atribuții Comitetului de direcție. Consiliul de administrație
stabilește condițiile și modul în care se realizează această delegare și supraveghează
punerea sa în aplicare.
Consiliul de administrație verifică administrarea corectă a Băncii și asigură
conformitatea acesteia cu dispozițiile tratatelor și ale statutului și cu directivele
generale stabilite de Consiliul guvernatorilor.
La încheierea exercițiului, Consiliul de administrație trebuie să prezinte un raport
Consiliului guvernatorilor și să-l publice după aprobare.
c) Comitetul de direcție
Art. 11 din Statutul BEI precizează componența Comitetului de directive. Acesta este
format dintr-un președinte și din opt vicepreședinți, numiți pe o perioadă de șase ani de
Consiliul guvernatorilor, la propunerea Consiliului de administrație. Mandatul lor
poate fi reînnoit.
Potrivit Statutului BEI, Comitetul de direcție asigură gestionarea afacerilor curente ale
Băncii, sub autoritatea președintelui și sub controlul Consiliului de administrație.
Comitetul de direcție pregătește deciziile Consiliului de administrație, mai ales în ceea
ce privește încheierea de împrumuturi și acordarea finanțărilor, în special sub formă
de credite și garanții; asigură executarea acestor decizii.
12.5. Atribuțiile BEI

Art. 309 din TFUE precizează că Banca Europeană de Investiții are misiunea de a
contribui, recurgând la piețele de capital și la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată
și neîntreruptă a pieței interne în interesul Uniunii. În acest scop, Banca facilitează, prin
acordarea de împrumuturi și garanții și fără a urmări un scop lucrativ, finanțarea
proiectelor de mai jos în toate sectoarele economiei:
(a) proiecte care urmăresc punerea în valoare a regiunilor mai puțin dezvoltate;
(b) proiecte care urmăresc modernizarea sau conversia întreprinderilor ori crearea
de noi activități care sunt rezultatul realizării sau funcționării pieței interne și care, prin
amploarea sau natura lor, nu pot fi finanțate în întregime prin diferitele mijloace de
finanțare existente în fiecare dintre statele membre;
(c) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea
sau natura lor, nu pot fi finanțate în întregime prin diferitele mijloace de finanțare
existente în fiecare dintre statele membre.
12.6. Rezumat
Banca Europeană de Investiții are personalitate juridică, iar membrii Băncii Europene
de Investiții sunt statele membre. Banca acordă finanțări, în special sub formă de credite
și de garanții, membrilor săi sau întreprinderilor private sau publice pentru investiții care
se vor realiza pe teritoriile statelor membre. În conformitate cu Articolul 6 din Statutul
BEI, Banca este administrată și condusă de un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu
de administrație și un Comitet de direcție.

1) Banca Europeană de Investiții are personalitate juridică:
a) adevărat;
b) fals.
2) Membrii Băncii Europene de Investiții sunt:

a) băncile naționale ale statelor membre;
b) statele membre.
3) Banca este administrată și condusă de:

a) un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu de administrație și un Comitet de direcție;
b) un Președinte numit de către Banca Centrală Europeană.
4) Consiliul guvernatorilor este format din:

a) miniștrii desemnați de statele membre;
b) reprezentanți ai Băncii Centrale Europene.
5) Banca Europeană de Investiții are misiunea de:

a) a contribui, recurgând la piețele de capital și la resursele proprii, la dezvoltarea
echilibrată și neîntreruptă a pieței interne în interesul Uniunii;
b) a acorda împrumuturi pe termen scurt Comisiei Europene.
12.8. Bibliografie
Doctrină:
2010 (341C/B68);

Legislație:
atribuțiile Comitetului Economic și Social (CES)
Cuprins
13. 1. Introducere
13. 4. Componența CES
13. 5. Organizarea CES
13. 6. Funcționarea CES
13. 7. Atribuțiile CES
13. 8. Rezumat
13.10. Bibliografie
Introducere
Comitetul Economic și Social European (CESE) este, potrivit art. 13 TUE, un organism
consultativ al Uniunii Europene.

ü precizeze aspecte privind componența BCE;
ü identifice elemente ce țin de organizarea și funcționarea BCE;
ü să descrie, în linii generale, atribuțiile BCE.

Articolul 13 alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană și articolele 301-304
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
13.4. Componența CES

În conformitate cu art. 301 TFUE, numărul de membri ai Comitetului Economic și
Social nu poate depăși trei sute cincizeci.
Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie care
stabilește componența comitetului.
Art. 302 TFUE stabilește că membrii comitetului sunt numiți pentru un mandat de cinci
ani. Consiliul adoptă lista membrilor stabilită potrivit propunerilor fiecărui stat
membru. Mandatul membrilor comitetului poate fi reînnoit.
13.5. Organizarea CES

Potrivit art. 303 TFUE, Comitetul își desemnează, dintre membrii săi, președintele și
biroul pentru un mandat de doi ani și jumătate. Comitetul își adoptă regulamentul de
procedură.
13.6. Funcționarea CES

Potrivit art. 303 TFUE, Comitetul este convocat de președinte, la cererea Parlamentului
European, a Consiliului sau a Comisiei. Acesta se poate întruni și din proprie inițiativă.
13.7. Atribuțiile CES

În conformitate cu art. 304 TFUE, Comitetul este consultat de Parlamentul European,
de Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute de tratate. Comitetul poate fi consultat
de aceste instituții în toate cazurile în care acestea consideră oportun.
Acesta poate emite un aviz și din proprie inițiativă, în toate cazurile în care
consideră oportun.
În cazul în care consideră necesar, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia
acordă comitetului un termen pentru ca acesta să își prezinte avizul, termen care nu
poate fi mai mic de o lună de la data la care comunicarea este adresată președintelui
în acest scop. După expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu împiedică
desfășurarea procedurilor.
Avizul comitetului, precum și procesul verbal al dezbaterilor sale se transmit
Parlamentului European, Consiliului și Comisiei.
13.8. Rezumat
Comitetul Economic și Social European este, potrivit art. 13 TUE, un organism
consultativ al Uniunii Europene. Numărul de membri ai Comitetului Economic și Social
nu poate depăși trei sute cincizeci. În conformitate cu art. 304 TFUE, Comitetul este
consultat de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute de
tratate.
1) Numărul de membri ai Comitetului Economic și Social:
a) nu poate depăși trei sute cincizeci;
b) este stabilit anual de către Consiliul European.
2) Comitetul este convocat de președinte:

a) numai la cererea Parlamentului European, a Consiliului sau a Comisiei;
b) din proprie inițiativă.
3) Comitetul Economic și Social European este, potrivit art. 13 TUE:

a) o instituie a Uniunii Europene;
b) un organism consultativ al Uniunii Europene.
4) Comitetul este consultat de:

a) Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazurile în care sunt implicați cetățenii
europeni;
b) Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute de tratate.
5) Parlamentul European acordă comitetului un termen pentru ca acesta să își prezinte

avizul, termen care:
a) nu poate fi mai mic de o lună de la data la care comunicarea este adresată
președintelui în acest scop;
b) poate fi de două săptămâni în cauze care privesc securitatea Uniunii Europene.
13.10. Bibliografie
Doctrină:
2010 (341C/B68);

Legislație:
atribuțiile Comitetului Regiunilor (CR). Agențiile și oficiile
Uniunii Europene
Cuprins
14. 1. Introducere
14. 4. Componența CR
14. 5. Organizarea CR
14. 6. Funcționarea CR
14. 7. Atribuțiile CR
14. 8. Agențiile și oficiile Uniunii Europene
14. 9. Rezumat
14.1. Introducere
Prezenta unitate de învățare are în vedere Comitetul Regiunilor, organ tehnic consultativ
al Uniunii Europene, dar și agențiile și oficiile Uniunii Europene. Comitetul Regiunilor
îndeplinește un rol consultativ și este format din reprezentanți ai colectivităților locale
și regionale. A fost creat în anul 1994, după intrarea în vigoare a tratatului de la
Maastricht.

ü precizeze aspecte privind componența CR;
ü identifice elemente ce țin de organizarea și funcționarea CR;
ü să descrie, în linii generale, atribuțiile CR.

Articolul 13 alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană, articolele 300 și 305-
307 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
14.4. Componența CR
Potrivit art. 305 din TFUE și Deciziei 2014/930/UE a Consiliului, Comitetul Regiunilor
este format din 350 de membri și dintr-un număr egal de supleanți, repartizați între
statele membre.
Textul tratatului precizează că membrii comitetului, precum și un număr egal de
supleanți se numesc pentru o perioadă de cinci ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit.
Consiliul adoptă lista membrilor și a supleanților stabilită în conformitate cu
propunerile fiecărui stat membru. La încheierea mandatului menționat la articolul 300
alineatul (3), în temeiul căruia au fost propuși, mandatul membrilor comitetului
încetează din oficiu și aceștia sunt înlocuiți pentru restul mandatului respectiv în
conformitate cu aceeași procedură. Aceștia nu pot fi în același timp și membri ai
Parlamentului European.
14.5. Organizarea CR
Potrivit art. 306 TFUE, Comitetul Regiunilor își desemnează dintre membrii săi
președintele și biroul, pentru un mandat de doi ani și jumătate.
Comitetul își stabilește regulamentul de procedură.
14.6. Funcționarea CR
Comitetul este convocat de președinte, la cererea Parlamentului European, a
Consiliului sau a Comisiei. Acesta se poate întruni și din proprie inițiativă, în
conformitate cu art. 306 TFUE.
Potrivit art. 307 TFUE, în cazul în care consideră necesar, Parlamentul European,
Consiliul sau Comisia acordă comitetului un termen pentru ca acesta să își prezinte
avizul, termen care nu poate fi mai mic de o lună de la data la care comunicarea este
adresată președintelui în acest scop. După expirarea termenului acordat, lipsa avizului
nu împiedică desfășurarea procedurilor.
14.7. Atribuțiile CR
Atribuțiile CR sunt precizate în cadrul art. 307 din TFUE.
Astfel, Comitetul Regiunilor este consultat de către Parlamentul European, Consiliu
sau Comisie în cazurile prevăzute de tratate și în toate celelalte cazuri și, în special, în
care acestea privesc cooperarea transfrontalieră sau în cazul în care una dintre
instituții consideră oportun acest lucru.
În cazul în care Comitetul Economic și Social este consultat în conformitate cu articolul
304, Comitetul Regiunilor este informat de Parlamentul European, Consiliu sau de
Comisie cu privire la cererea de aviz. În cazul în care consideră că sunt în joc interese
regionale specifice, Comitetul Regiunilor poate emite un aviz în acest sens.
Acesta poate emite un aviz din proprie inițiativă, în cazurile în care consideră util acest
lucru.
Avizul comitetului, precum și procesul verbal al dezbaterilor sale se transmit
Parlamentului European, Consiliului și Comisiei.
14.8. Agențiile și oficiile Uniunii Europene

Agențiile Uniunii Europene sunt organisme distincte de instituțiile UE. Sunt entități
juridice separate, create pentru a îndeplini anumite sarcini specifice, în temeiul
legislației europene37. În cadrul structurii instituționale a UE, s-au conturat mai multe
tipuri de agenții:
- Agenții descentralizate;
- Agenții aflate sub incidența politicii de securitate și apărare comună;
- Agenții executive;
- Agenții și organisme EURATOM.
14.9. Rezumat
Comitetul Regiunilor îndeplinește un rol consultativ și este format din reprezentanți ai
colectivităților locale și regionale. A fost creat în anul 1994, după intrarea în vigoare a
tratatului de la Maastricht. Comitetul Regiunilor este format din 350 de membri și dintr-
un număr egal de supleanți, repartizați între statele membre. Comitetul Regiunilor este
consultat de către Parlamentul European, Consiliu sau Comisie în cazurile prevăzute de
tratate și în toate celelalte cazuri și, în special, în care acestea privesc cooperarea
transfrontalieră sau în cazul în care una dintre instituții consideră oportun acest lucru.

1) Comitetul Regiunilor este format din:
a) 350 de membri și dintr-un număr egal de supleanți, repartizați între statele membre;
b) 350 de membri și un Președinte.
2) Președintele Comitetului Regiunilor:

a) este numit de către Consiliul European;
b) este desemnat de către Comitetul Regiunilor dintre membrii săi.
3) Agențiile Uniunii Europene:
37
https://europa. eu/european-union/about-eu/agencies_ro.
a) nu sunt organisme distincte de instituțiile UE;
b) sunt entități juridice separate, create pentru a îndeplini anumite sarcini specifice, în
temeiul legislației europene.
4) Comitetul Regiunilor este consultat de către:

a) Parlamentul European, Consiliu sau Comisie;
b) Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
5) În cadrul structurii instituționale a UE, s-au conturat mai multe tipuri de agenții:
a) agenții descentralizate;
b) agenții uniforme.
14.11. Bibliografie
Doctrină:
2010 (341C/B68);

Legislație:
15 Rezolvări ale testelor de autoevaluarea cunoștințelor
Capitolul 1. 7.
Întrebare Răspuns corect
1 a
2 b
3 a
4 a
5 a
Capitolul 2. 8.
1 c
2 a
3 a
4 c
5 a
Capitolul 3. 10.
1 a
2 a
3 a
4 b
5 b
Capitolul 4. 9.
1 a
2 a
3 b
4 a
5 a
Capitolul 5. 10.
1 b
2 b
3 a
4 a
5 a
Capitolul 6. 10.
1 a
2 b
3 a
4 a
5 b
Capitolul 7. 8.
1 a
2 a
3 a
4 b
5 a
Capitolul 8. 8.
1 a
2 a
3 a
Capitolul 9. 7.
1 a
2 a
3 b
4 a
5 a
Capitolul 10. 9.
1 a
2 b
3 a
4 a
5 b
Capitolul 11. 9.
1 a
2 b
3 a
4 b
5 b
Capitolul 12. 7.
1 a
2 b
3 a
4 a
5 a
Capitolul 13. 9
1 a
2 a
3 b
4 b
5 a
Capitolul 14. 10.

1 a
2 b
3 b
4 a
5 a
16. BLIOGRAFIE GENERALĂ
a) Cursuri, tratate, monografii
1. Anghel, Ion M. , „Dreptul tratatelor”, Editura Lumina Lex, București, 1993;
2. Berlin, Dominique, „Controle communautaires des concentration”, Pedone, Paris, 1992;
3. Betti, „Instituzioni di diritto romano”, I, Padoue, 1947;
4. Boulouis J. ; Chevallier R. M. , „Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes”,
5-e édition, Paris, 1992; 3-e édition, Paris, 1983;
5. Charbit, Nicolas, „Secteur public et droit de la concurrence”, Joly, Paris, 1999;
6. Chérot, Jean-Yves, „Les aides d’état dans les Communautés européennes”, Economia, Apris, 1998;
7. Constantinos Lycourgos, „L’association avec union douanière: un mode des relations entre CEE et
des États tiers”, Ed. Pedone, 1994;
8. Craig, Paul;de Búrca, Gráinne, „EC law. Text, cases and materials”, Oxford, Claredon Press, 1999;
9. Dumitrașcu, Augustina-Mihaela, „Specificitatea dreptului Uniunii Europene”, ediția a II-a, revăzută
și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2015;
10. Dumitrașcu, Augustina-Mihaela; Poepscu, Roxana-Mariana, „Dreptul Uniunii Europene. Sinteze
și aplicații”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2015;
11. Favret, Jean-Marc, „Droit communautaire du marché interiéur”, Gualino Éditeur, Paris, 2001;
12. Favret, Jean-Marc, „L’essentiel de l’UE et du droit communautaire”, Gualino Editeur, 2000;
13. Favret, Jean-Marc, „Droit et pratique de l’Union Européenne”, Gaulino Éditeur, 2001;
14. Filipescu, Ion. P. ; Fuerea, Augustin, „Drept instituțional comunitar european”, ediția a V-a, Editura
Actami, București, 2000;
15. Fuerea, Augustin, „Dreptul comunitar al afacerilor”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul
Juridic, București, 2006;
16. Fuerea, Augustin (coord. ), „Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene”, Editura C. H. Beck,
București, 2015;
17. Augustin Fuerea, „Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene”, ediția a III-a, Editura C. H. Beck, 2017;
18. Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediția a VI-a, revăzută și adăugită, Editura Universul
Juridic, București, 2016;
19. Gaillard Emmanuel; Carreau Dominique; Lee William L. , „La marché unique européen”, Ed.
Pedone, 1989;
20. Gavalda, Cristian; Parleani, Gilbert, „Droit des affaires de l`Union Européenne”, 3e éditions Litec,
1999;
21. Grynfogel, Catherine, „Droit communautaire de la cocurrence”, 2e éditions, LGDJ, 2000;
22. Ligneul, Nicolas, „L’élaboration d’un droit international de la concurrence entre les entreprises”,
Bruylanr, Bruxelles, 2001;
23. Malinier Joël, „Droit du marché interiéur européen”, Ed. L. G. D. J. , 1995;
24. Miga–Beșteliu, Raluca „Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public”, Editura
All, București, 1998;
25. Muraru, Ioan; Tănăsescu, Simina „Drept constituțional și instituții politice”, ediția a IX-a, revăzută
și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2001;
26. Pensovecchio, Cristina, „La cittadinanza europea. I diritti dei cittadinni dell’Unione europea”,
Palerme, 1994;
27. Poillot-Peruzzetto, Sylvanie; Luby, Monique, „Le droit communautaire appliqué à l’entreprise”,
Dalloz, Paris, 1998;
28. Popescu, Roxana-Mariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,
București, 2011;
29. Rideau, Joël, “Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes”, 3e édition, L. G. D.
J. , Paris, 1999 ;
30. Schappira, J. ; Le Tellec, G. ; Balisa, J. B. , „Droit européen des affaires”, PUF, Paris, 1994;
31. Vogel, Louis et Joseh, „Le droit européen des affaires”, 2e éditions, Dalloz, Paris, 1994;
32. Ținca, Ovidiu, „Drept comunitar material”, Editura Lumina Lex, București, 2003.
Articole
1. Kovar, R; Simon, D. , „La citoyenneté européenne”, în Cahieres de droit européen, 1993;
2. Martinez López Muniy, J. , „Qué Unión Europea? Una unión de Estados soberanos, pero firme,
estable y eficaz”, în Papeles de la Fundación para el Análisis y los Estudios Sociales, nr. 34, Madrid,
1996;
*
* *
- Tratatul de la Paris de instituire a CECA, intrat în vigoare în anul 1952, ieșit din vigoare în anul 2002;
- Tratatele de la Roma de instituire a CEE și Euratom, intrate în vigoare în anul 1957;
- Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în anul 1993;
- Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în anul 1999;
- Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în anul 2003;
- Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în anul 2009;
- Tratatul de aderare a Bulgariei și României la UE ;
- Legea nr. 590/2003 privind tratatele;
- Legea nr. 157/2005 privind ratificarea Tratatului de aderare a României la UE;
Alte suse
www. europa. eu – Site-ul oficial al UE ;
www. ier. ro – Site-ul Institutului european din România;
www. mae. ro – Site-ul Ministerului afacerilor externe;
www. auswaertiges-amt. de - Site-ul Ministerului Federal German al Afacerilor Externe;
www. europarl. eu – Site-ul Parlamentului european (Ferri, Enrico, „La citoyenneté européenne – projet
politique pour une Union fédérale” );
www. ladocumentationfrancaise. fr;
www. euractiv. ro.
15. Cuprins
INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE 1
CUPRINS 5
1. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE 9

1.1. Introducere 9
1.2. Obiective 9
1.3. Scurt istoric al Comunităților Europene/Uniunii Europene 9
1.3.1. Premisele apariției Comunităților Europene 9
1.3.2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului 10
1.3.3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) și Comunitatea Economică Europeană (CEE)
11
1.3.4. Considerații generale cu privire la Uniunea Europeană 12
1.3.5. Personalitatea juridică a Uniunii Europene 12
1.4. Instituțiile Uniunii Europene. Aspecte evolutive 13
1.5. Organele, oficiile și agențiile Uniunii Europene – concepte 14
1.6. Rezumat 14
1.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor 14
1.8. Bibliografie 15
2. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2. ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE ȘI

PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ ACTIVITATEA INSTITUȚIILOR UNIUNII EUROPENE 16
2.1. Introducere 16
2.2. Obiectivele unității de învățare 16
2.3. Izvoarele dreptului Uniunii Europene 16
2.3.1. Concept; definiție 16
2.3.2. Tratatele institutive și modificatoare - izvoare primare 18
2.3.3. Enumerare și prezentare 18
2.3.4. Izvoarele derivate (dreptul derivat) 20
2.3.5. Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii Europene 20
2.3.6. Izvoarele complementare 21
2.3.7. Izvoarele nescrise 21
2.4. Principiul atribuirii de competență 21
2.5. Principiul autonomiei instituționale 22
2.6. Principiul separației puterilor 22
2.7. Rezumat 22
3. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3. ORGANIZAREA, FUNCȚIONAREA ȘI ATRIBUȚIILE

PARLAMENTULUI EUROPEAN 25
3.1. Introducere 25
3.3. Componența Parlamentului European 25
3.4. Modalitatea de alegere a membrilor Parlamentului European 26
3.5. Legislația română privind alegerea reprezentaților cetățenilor români în Parlamentului European 27
3.6. Organizarea Parlamentului European 27
3.7. Funcționarea Parlamentului European 28
3.8. Atribuțiile Parlamentului European 29
3.9. Rezumat 29
3.11. Tema de control nr. 1 30
CONSILIULUI EUROPEAN 32
4.1. Introducere 32
4.3. Sediul materiei 32
4.4. Componența Consiliului European 32
4.5. Organizarea Consiliului European 33
4.6. Funcționarea Consiliului European 33
4.7. Atribuțiile Consiliului European 33
4.8. Rezumat 34

CONSILIULUI 36
5.1. Introducere 36
5.4. Delimitări conceptuale: Consiliul – Consiliul European – Consiliul Europei 36
5.5. Componența Consiliului 37
5.6. Organizarea Consiliului 37
5.7. Funcționarea Consiliului 38
5.7.1. Președinția Consiliului 38
5.7.2. Organele auxiliare 38
5.8. Atribuțiile Consiliului 39
5.9. Rezumat 39

COMISIEI EUROPENE 41
6.1. Introducere 41
6.4. Componența Comisiei Europene 42
6.5. Procedura de desemnare a membrilor Colegiului Comisiei Europene 42
6.6. Organizarea Comisiei Europene 43
6.7. Funcționarea Comisiei Europene 43
6.8. Atribuțiile Comisiei Europene 44
6.9. Rezumat 44
7. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7. ORGANIZAREA, FUNCȚIONAREA ȘI COMPETENȚA

CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE(I) - CURTEA DE JUSTIȚIE (CJ) 47
7.1. Introducere 47
7.4. Componența Curții de Justiție 47
7.5. Statutul membrilor Curții de Justiție 48
7.6. Competența Curții de Justiție; 48
7.6.1. Competența „ratione materiae” 48
7.6.2. Competența „ratione personae” 49
7.7. Rezumat 49
8. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8. ORGANIZAREA, FUNCȚIONAREA ȘI COMPETENȚA
CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE (II) -TRIBUNALUL 51
8.1. Introducere 51
8.4. Componența Tribunalului 52
8.5. Statutul membrilor Tribunalului 52
8.6. Competența Tribunalului 52
8.7. Rezumat 52
8.9. Tema de control nr. 2 53
9. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9. ASPECTE GENERALE PRIVIND PROCEDURA ÎN FAȚA

CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE 55
9.1. Introducere 55
9.4. Aspecte generale privind procedura în fața Curții de Justiție 55
9.4.1. Faza scrisă a procedurii 56
9.4.2. Faza orală a procedurii 56
9.5. Aspecte generale privind procedura în fața Tribunalului 57
9.5.1. Faza scrisă a procedurii 57
9.5.2. Faza orală a procedurii 57
9.6. Rezumat 58

BĂNCII CENTRALE EUROPENE (BCE) 60
10.1. Introducere 60
10.4. Componența BCE 60
10.5. Organizarea BCE 61
10.5.1. Consiliul guvernatorilor 61
10.5.2. Comitetul executiv 61
10.5.3. Consiliul general 62
10.6. Funcționarea BCE 62
10.7. Atribuțiile BCE 62
10.8. Rezumat 62

CURȚII DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE 64
11.4. Componența Curții de Conturi 65
11.5. Organizarea Curții de Conturi 65
11.6. Funcționarea Curții de Conturi 65
11.7. Atribuțiile Curții de Conturi 65
11.8. Rezumat 66
BĂNCII EUROPENE DE INVESTIȚII (BEI) 68
12.4. Organizarea BEI 68
12.5. Atribuțiile BEI 69
12.6. Rezumat 70

COMITETULUI ECONOMIC ȘI SOCIAL (CES) 72
13.4. Componența CES 72
13.5. Organizarea CES 73
13.6. Funcționarea CES 73
13.7. Atribuțiile CES 73
13.8. Rezumat 73

COMITETULUI REGIUNILOR (CR). AGENȚIILE ȘI OFICIILE UNIUNII EUROPENE 76
14.4. Componența CR 76
14.5. Organizarea CR 77
14.6. Funcționarea CR 77
14.7. Atribuțiile CR 77
14.8. Agențiile și oficiile Uniunii Europene 78
14.9. Rezumat 78
15 REZOLVĂRI ALE TESTELOR DE AUTOEVALUAREA CUNOȘTINȚELOR 80
16. BLIOGRAFIE GENERALĂ 83

Institutii UE

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Institutii UE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof.

univ. dr. Augustin FUEREA

INSTITUȚ IILE UNIUNII EUROPENE1

Conform fișei disciplinei, competențele specifice sunt:

Resurse și mijloace de lucru

Însușirea temeinică a Instituțiilor Uniunii Europene presupune, pe lângă activitățile didactice

Durata medie de studiu individual

Aprecierea nivelului de pregătire a studenților se realizează astfel:

Unitatea de învățare 2. Ordinea juridică a Uniunii Europene și principiile care guvernează

Unitatea de învățare 3. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Parlamentului European

Unitatea de învățare 4. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Consiliului European

Unitatea de învățare 5. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Consiliului

Unitatea de învățare 6. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Comisiei Europene

Unitatea de învățare 7. Organizarea, funcționarea și competența Curții de Justiție a Uniunii

Unitatea de învățare 8. Organizarea, funcționarea și competența Curții de Justiție a Uniunii

Unitatea de învățare 11. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Curții de Conturi a Uniunii

Unitatea de învățare 12. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Băncii Europene de Investiții

Unitatea de învățare 13. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Comitetului Economic și Social

Unitatea de învățare 14. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Comitetului Regiunilor (CR).

15. Rezolvări ale testelor de autoevaluarea cunoștințelor

16. Bibliografie generală

Durata de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.

1.3. Scurt istoric al Comunităților Europene/Uniunii Europene

1.3.1. Premisele apariției Comunităților Europene

1.3.2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

1.3.3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) și

1.4. Instituțiile Uniunii Europene. Aspecte evolutive

1.5. Organele, oficiile și agențiile Uniunii Europene – concepte

1.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor

2. Comunitatea Europeană reprezintă:

3. Cei 3 piloni ai UE erau:

4. Instituțiile participă direct la luarea deciziei la nivelul Uniunii:

Culegeri de acte normative:

Durata de parcurgere a celei de-a 2-a unități de învățare este de 2 ore.

2.2. Obiectivele unității de învățare

La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:

2.3. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

2.3.4. Izvoarele derivate (dreptul derivat)

2.3.6. Izvoarele complementare

2.3.7. Izvoarele nescrise

2.4. Principiul atribuirii de competență

2.5. Principiul autonomiei instituționale

2.6. Principiul separației puterilor

2.8.Test de autoevaluare a cunoștințelor

1) Dreptul primar al UE este constituit din:

3) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează:

Culegeri de acte normative:

Durata de parcurgere a celei de-a 3-a unități de învățare este de 2 ore.

3.2. Obiectivele unității de învățare

La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:

3.3. Componența Parlamentului European

3.4. Modalitatea de alegere a membrilor Parlamentului European

3.5. Legislația română privind alegerea reprezentaților cetățenilor români în

3.6. Organizarea Parlamentului European

3.7. Funcționarea Parlamentului European

3.8. Atribuțiile Parlamentului European

3.10. Test de autoevaluare a cunoștințelor

2) Sub aspect organizatoric, Parlamentul European cuprinde:

3.11. Tema de control nr. 1

Culegeri de acte normative:

Durata de parcurgere a celei de-a 4-a unități de învățare este de 2 ore.

4.2. Obiectivele unității de învățare

La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să: