Moara cu noroc

Eseu despre relatia dintre doua personaje intr-o nuvela studiata

Cea de-a doua jumatate a secolului XIX-lea este marcata de o serie de metamorfoze
sociale, politice, econoimice si culturale, transformari regasibile si in modul in care
fiinta umana intelege sa se raporteze la sine si la lumea in care traieste. Aceste
schimbari de viziune sunt reflectate si in literatura, prin aparitia unui nou curent, care
poarta numele de realism.

Ioan Slavici , cunoscut pentru nuvelistica sa de exceptie, este unul dintre marii clasici
ai literaturii române care s-a afirmat în cercul literar „Junimea” în a doua jumătate a
secolului al 19-lea, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă. Incă
de la început acesta se îndreaptă spre o literatură care să infatiseze lumea reală, cu
autenticitate și sinceritate. Observând cu atenție universul uman, scriitorul extrage
judecăți morale și îi clasifică pe oameni în funcție de normele etice ale colectivității.
Considerat de către Nicolae Iorga „fondatorul realismului popular” în cultura română,
Slavici aparține curentului care își propune să reflecte în mod veridic viața poporului și
reliefarea specificului național, a trăirilor propriului spirit și sensibilității românești. 

Moara cu noroc“ de loan Slavici, aparuta in 1881 in volumul de debut „Novele din popor”, este o
nuvelă, adică o specie epică în proză, cu un fir narativ central și o construcție epică riguroasă,
cu un conflict concentrat. Personajele relativ puţine scot în evidenţă evoluția personajului
principal, puternic individualizat.

Nuvela psihologică scrisa de Slavici aduce prin personajul Ghiţă, pentru prima dată în
literatura română, o poveste despre compromis şi consecinţele sale. Nuvela are ca temă
consecințele nefaste şi dezumanizante ale dorinței de îmbogăţire, în contextul pătrunderii
relațiilor capitaliste în satul transilvănean. Tema poate fi privită din mai multe perspective. Din
perspectivă socială, nuvela arată încercarea lui Ghiţă de a-și schimba statutul social (din
cizmar vrea să devină cârciumar) şi de a asigura familiei sale un trai îndestulat. Din perspectivă
moralizatoare, scriitorul descrie consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani. Din
perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă, care, dornic de
prosperitate economică, își pierde treptat încrederea în sine şi în familie.

Statutul social al acestuia se modifică pe parcursul nuvelei și subliniază evoluția

personajului. Inițial, acesta este un cizmar sărac și tată de familie, pe umerii căruia
apasă toată responsabilitatea bunăstării acesteia. Acest lucru îl încurajează să fie
nemulțumit de situația lui socială și materială, ce conduc la luarea în arendă a
cârciumii de lângă Moara cu noroc, în speranța că, astfel, va asigura familiei un trai
mai bun. Schimbarea statului de cizmar la cel de cârciumar atrage după sine, pe de-o
parte, o îmbunătățire materială considerabilă, dar care, pe de altă parte, va avea un
mare impact la nivelul statutului psihologic și moral.
Din punct de vedere psihologic, Ghiță este marcat de un conflict interior între
dragostea pentru Ana și dragostea pentru bani. Cele două voci interioare îi
influențează modul de a gândi în funcție de circumstanțe. Mentalitatea lui este într-o
continuă metamorfoză pe tot parcursul nuvelei, acesta fiind inițial un caracter
puternic, ce nu se lasă influențat de alții, însă devine, pe final, taciturn, închis,
necomunicativ și preocupat excesiv de imaginea lui în ochii celorlalți.

Statutul moral al protagonistului cunoaște, de asemenea, o profundă metamorfoză.

Personaj dominat de ambiție, aceasta se transformă dintr-un element susținător al
afacerii lui într-o carență morală, folosită strict pentru sporirea averii. Incurajat de Lica
Samadaul, Ghiță devine treptat un om lacom, obsedat de câștig și lipsit de moralitate,
fiind dispus să facă orice pentru a-și proteja veniturile. Devine criminal, omorându-și
soția infidelă, în ciuda faptului că era direct responsabil de comportamentul ei.

Lică Sămădăul este un personaj linear, ce nu cunoaşte o transformare pe parcursul desfăşurării

acţiunii. El se înscrie în tipologia romantică a personajului malefic, cinic, aspru, în faţa căruia
tremură toată lumea; imaginea lui pare uneori demonică. Lică este individualizat printr-un
portret realizat în mod direct de către narator, în manieră realistă, prin utilizarea tehnicii
detaliului, prin notarea amănuntului semnificativ: „Lică, un om ca de treizeci şi sase de ani,
înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi
împreunate la mijloc. Social el este suprins ca un porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă
subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin”. Portretul
sămădăului sugerează asprimea personajului şi statutul lui superior printre porcari. Din punct
de vedere moral, Sămădăul este sigur pe sine, hotărât, reuşeşte să îi domine pe toţi (pe Ghiţă,
pe Ana, pe Pintea, pe tovarăşii săi de nelegiuiri).. Despre el,  M. Zaciu afirma: „Lică reprezintă
forţa în stare să sfideze legile divine şi umane. Toate celelalte personaje trăiesc sub seducţia
demonică a lui Lică Sămădăul”, relevanta fiind scena cand intra calare in biserica.

Apariţia lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor și al turmelor de porci din împrejurimi, la
Moara cu noroc, constituie intriga nuvelei, declanșând conflictul interior al lui Ghiţă și
tulburând echilibrul familiei. Lică îi cere să-i spună cine trece pe la cârciumă, iar Ghiţă
îşi dă seama că nu poate rămâne la Moara cu noroc fără acordul Sămădăului. Mai întâi,
Ghiţă își ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-și cumpere
două pistoale, îşi face rost de doi câini și îşi angajează încă o slugă, pe Marţi, „un ungur
înalt ca un brad". Desfășurarea acţiunii ilustrează procesul înstrăinării cârciumarului
față de familie şi al dezumanizării provocate de dorința de îmbogăţire prin
complicitatea cu Lică, din care poate fi extrasa trasatura dominanta a protagonistului
si anume caracterul slab.

Un episod ilustrativ pentru relatia celor doua personaje este prezentat in capitolul V
prin scena confruntarii. Lică are o atitudine de stăpân asupra vieților tuturor, iar Ghiţă
încearcă să-şi câştige un statut cât mai favorabil şi demn în fața Sămădăului: „Lică, tu
trebuie să înţelegi că oameni ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți“.
Analiza psihologică relevă încordarea şi hotărârea celor doi: „Câtva timp ei steteră
tăcuți față în față hotărâți amândoi şi simțind fiecare că şi-a găsit omul“. Dacă Ghiţă la
început pare stăpân pe situație, treptat își pierde cumpătul, iar la sfârşit cedează în fața
„împrumutului“ făcut de Lică de la el. Sămădăul îi ia agoniseala cinstită pentru „a-l
lega” cu promisiunea unor câştiguri fabuloase: „N-am să te prad, [...] am să iau cu
împrumut şi să plătesc cinstit, cu camătă, cu camăta cametelor“. Banii sunt slăbiciunea
cârciumarului, iar Lică se folosește cu cinism de acest lucru: „Cel ce vine aici vine să-și
facă bani“. Scena amintește de pactul faustic.

Imaginea de om cinstit pe care Ghiţă o avea în fața oamenilor este distrusa treptat de
prietenia cu Lica. Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat în jefuirea arendașului și în
uciderea unei femei și a unui copil. Este reținut de jandarmi şi i se dă drumul acasă
numai „pe chezășie“. La proces, jură strâmb și devine în felul acesta complicele lui
Lică. De rușinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să
plece de la Moara cu noroc.Când cârciumarul spune că vrea să plece, Lică nu-l lasă si îl
anunţă că-l va vindeca și de slăbiciunea pentru femeia lui. Carciumarul începe să
colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de acesta. Ghiţă îi oferă
probe în ceea ce priveşte vinovăția Sămădăului, dar omite să spună că oprește
jumătate din sumele aduse de Lică.

Un alt episod ilustrativ pentru destinele celor doua personaje este scena duminicii de
Paște, când Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale. Orbit de furie şi dispus
să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soția drept momeală în braţele
Sămădăului, plecand la Ineu hotarat sa anunte jandarmul ca-l poate prinde pe Lica la
han cu banii insemnati. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenţei
malefice a lui Lică. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea și de
familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruiește lui Lică, deoarece, spune ea, , Lică
este „om“, pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești [...].“ La
intoarcere, Ghita intelege ca a pierdut onoarea familiei si ocazia de a se razbuna, asa ca
o injunghie pe Ana cu o motivatie absurda: „ Stiu ca nu mai pot trai si nici pe tine nu
te pot lasa vie in urma mea.”

Lică marchează nefast destinul tuturor celor din preajma lui. El îl aduce pe Ghiţă în
situaţia de a-și ucide soția. Apoi, din ordinul lui Lică, Ghiţă este împușcat, iar cârciuma
incendiată. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică își zdrobește capul de un
copac. Finalul pune în lumină antiteza caracter slab — caracter tare. Ghiţă este ucis,
fiind o simplă victimă, în vreme ce Lică alege să se sinucidă, pentru a nu deveni si el
victima.

Semnificative pentru relatia dintre cele doua personaje sunt elementele de structura si
limbaj precum conflictul si mijloacele de caracterizare.

Nuvelă psihologică, Moara cu noroc de loan Slavici are drept conflict central conflictul
interior al protagonistului, moral, psihologic. Personajul principal, Ghiţă, oscilează
între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte şi dorinţa de a se îmbogăţi alături
de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, în confruntarea
dintre cârciumarul Ghiţă și Lică Sămădăul.

Modalităţile de caracterizare în nuvela realistă pun în evidență complexitatea și

transformarea morală a personajului principal, atât prin procedee de caracterizare
directă, cât mai ales prin mijloace de investigație psihologică,precum: scenele
dialogate, monologul interior, stilul indirect liber, notația gesticii, a mimicii şi a
tonului vocii.

Naratorul omniscient, obiectiv realizează protagonistului un amplu portret moral, prin

caracterizare directă („era om cu minte“), dar și indirectă: notarea gesturilor, reacțiilor
şi gândurilor, în stil indirect sau indirect liber. Portretul fizic al lui Ghiţă este redus la
câteva detalii: la început, „înalt și spătos“, pentru ca, mai apoi, trăsăturile
cârciumarului (expresia chipului, ton, voce etc.) să reflecte frământările sale. De
exemplu, în ziua procesului de la Oradea-Mare, Ghiţă jură strâmb şi devine complicele
lui Lică, iar scriitorul observă: „Nu mai era el, omul puternic şi plin de viață; în câteva
zile pielița obrajilor i se încrețise şi perii capului îi dăduseră în cărunțeală”.

Frământările şi transformările sale interioare sunt urmărite prin tehnicile analizei

psihologice: notarea gesturilor de către narator („ursuz, se aprindea pentru orişice
lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te
sperii de el“), monologul interior („Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce
să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu e însuşi
vinovat că are cocoaşe în spinare”) sau stilul indirect liber („Dar aceşti trei ani atârnau
de Lică. Dacă se pune bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca
Lică sunt darnici.“) Modificările comportamentale și afective ale lui Ghiţă sunt
percepute curând de Ana, din a cărei perspectivă naratorul realizează caracterizarea
directă a bărbatului: „sâmțea că de câtva timp bărbatul ei s-a schimbat“. Dialogul este
reprezentativ pentru ilustrarea unor trăsături de caracter: „—Lică, tu trebuie să
înţelegi că oameni ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți“.

Ghiţă este caracterizat direct de celelalte personaje. Lică își dă seama că Ghiţă e om de
nădejde şi chiar îi spune acest lucru: „Tu ești om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul
tău, şi eşti om cu minte [...]. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un
om ca tine“. La final, Ana îi cedează lui Lică, deoarece, spune ea, în ciuda nelegiuirilor
comise, Lică e „om“, pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti“,
adică a devenit un caracter slab.

Bun cunoscător de oameni, Lică știe cum să utilizeze slăbiciunile celorlalți, Astfel, se
folosește de patima lui Ghiţă pentru bani spre a-l atrage pe acesta în afacerile lui
necurate și apoi pentru a-i anula personalitatea. Profita de fascinația pe care o exercită
asupra Anei şi de lipsa de comunicare între soți, determinând-o să i se dăruiască. De
altfel, Ghiţă însuși îi spune la un moment dat: „tu nu eşti om, Lică, ci deavol.“
Tot în mod direct îl caracterizează și Ana, care intuiește că Lică e „om rău și
primejdios“. Însă cel mai exact îl caracterizează Pintea, un fost tovarăș de-al lui, care se
făcuse jandarm tocmai pentru a se răzbuna pe Sămădău, fiindcă, în trecut, acesta îl
trădase: „EI are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ție lumea de frică şi cu
toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa.“

Raportat la destinul cârciumarului, titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales,
cârciuma numită moara cu noroc, ajunge să însemne, de fapt, moara cu ghinion,
moara care aduce nenorocirea, deoarece câștigurile obținute aici ascund nelegiuiri şi
crime.

Perspectiva narativă este obiectivă. Întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a
III-a, din perspectiva unui narator omniscient şi omniprezent care apelează la stilul
indirect liber pentru a reda gândurile personajului (alături de monolog).

In concluzie, „Moara cu noroc“ de loan Slavici este o nuvela psihologica,realista,

urmarind efectele dorintei de imbogatire, framantarile personajelor in planul
constiintei, conflictul interior.