O scrioare pierduta

Eseu despre relatia dintre doua personaje intr-un text dramatic studiat

Epoca marilor clasici este perioada caracterizata printr-o efervescenta creatoare fara
precedent fiind ilustrata de scriitorii Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creanga si Ion
Luca Caragiale, ce se impun prin caracteru exponential si de valoare perena ale
operelor carora le-au dat nastere.

In acest context cultural, I. L. Caragiale este un martor cu nerv satiric al vremii sale in
cele patru comedii: „ O noapte furtunasa(1879)” , „Conu Leonida fata cu
reactiunea(1880)” , „O scrisoare pierduta(1884)” si „D-ale carnavalului(1885)”. Este
consoderat un geniu realist si clasic, care a creat in literatura romana „limbajul
dramaturgic”.

Reprentata pe scena in 1884, comedia de moravuri „O scrisoare pierduta” scrisa de Ion

Luca Caragiale satirizeaza defecte ale societatii contemporane autorului, fiind
inspirata din farsa electorala din 1883 (lupta pentru putere in contextul alegerilor
pentru Camera), dar si din viata de familie.

Comedia apartine realismului clasic prin : satrizarea unor aspecte sociale, spiritul de
observatie acutt, veridicitatea obtinuta prin tehnica acumularii detaliilor,
individualizarea « caracterelor » prin limbaj. Tin de clasicism echilibrul compozitional,
sursele comicului si generalitatea situatiilor si a caracterelor (prostul fudul, canalia,
« incoronatul », cocheta etc.).Sursele comicului sunt diverse si servesc intentia
autorului de a satiriza defectele omenesti puse in evidenta fundalul campaniei
electorale.

Zoe Trahanache,personajul feminin principal, cea mai distinsă dintre femeile din
comediile lui Caragiale, reprezintă tipul cochetei și al femeii voluntare. În lista cu
„Persoanele” de la începutul piesei, autorul îi fixează statutul social prin raportare la
soțul ei, Zaharia Trahanache, cel mai important om politic al județului: „soția celui de
sus”. În ciuda faptului că femeile nu aveau drept de vot în acea epocă, Zoe îi poate
manevra pe ceilalți după voința sa ca pe niște marionete, folosindu-se de poziția de
primă doamnă a orașului.

Ştefan Tipătescu,personaj masculin secundar al operei, este prezentat încă din lista
cu „Persoanele” de la începutul piesei în funcţia de prefect al judeţului. Superior
celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere senioriale şi îşi foloseşte
funcţia învestită  ca privilegiu  personal, în  avantaj propriu, dovedind  moravurile
specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor . În cadrul
partidului, Trahanache este  şef politic al puterii locale, iar Tipătescu- reprezentant al
puterii centrale.

El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră

clasică la câteva trăsături dominante.  Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache,
Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se
căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă acesta cu naivitate : „pentru mine să
vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu
trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a
doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul
acesta măcar atâtica rău.”

Din punct de vedere moral, Zoe este o femeie lipsită de scrupule, inteligentă în sensul
negativ al expresiei “scopul scuză mijloacele”. Impreuna cu Stefan Tipatescu si Zaharia
Trahanache, stalpi ai puterii locale si prieteni cu interese comune, ea formeaza un
triunghi amoros, manipulandu-i pe amandoi pentru a-si mentine imaginea nepatata in
societate. Astfel, aceasta se framanta pentru pastrarea aparentelor de moralitate, dar
nu si pentru imoralitatea reala a situatiei sau sentimentele barbatilor implicati. Zoe
este mânată de dorința de a domina pe plan social, de a fi mereu admirată pentru
frumusețea ei, dar mai ales pentru poziția ei socială. Este permanent lucidă și nu se
lasă pradă sentimentelor.

De cealalta parte, comportamentul prefectului este dictat de sentimentele de iubire pe

care le manifesta fata de Zoe, dovada schimburile de atitudine, trecand brusc de la
calm la furie. Actioneaza de cele mai multe ori impulsiv, fara a se gandi la consecintele
propriilor decizii.

Intriga piesei porneste de la o intamplare banala, indicate de titlu: pierderea unei

scrisori intime, compromitatoare pentru reprezentantii locali ai partidului aflat la
putere si gasirea ei de catre adversarul politic, Nae Catavencu, care o foloseste ca o
arma de santaj. Acest ridicol fapt starneste o agitatie nejustificata si se rezolva printr-o
impacare generala si neasteptata.

O secvență dramatică ilustrativă pentru evoluţia relaţiei dintre cele două personaje
este scena VI din actul Il în care Zoe îşi exprimă disperarea provocată de pierderea
poziţiei sociale şi de ameninţarea oprobriului la care va fi supusă, odată cu publicarea
scrisorii şi încearcă să-l convingă pe Tipătescu să facă voia lui Caţavencu. Dincolo de
aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, femeia este polul rațional,
puternic, voluntar, care deţine controlul. El refuză compromisul şi îi propune lui Zoe o
soluţie disperată, dar romantică, arătându-se gata să renunţe la tot de dragul ei: „Să
fugim împreună...” Ea intervine energic şi refuză, pentru că nu doreşte să renunţe cu
niciun preț la poziția de primă doamnă a oraşului de provincie. Izbucnirea scandalului
o îngrozeşte și mai mult decât pierderea bărbatului iubit, căruia îi reproşează situaţia
în care se află („lată unde m-ai adus.”). După ce îşi arată suferinţa şi disperarea,
plângând şi şantajându-l emoţional, ea îşi exprimă decizia de a lupta și de se salva,
declarându-i lui Tipătescu: „Cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine...”.

În scena X din actul II, este ilustrată, de asemenea, evoluția relaţiei dintre cele două
personaje. Voința îi impune lui Zoe o atitudine fermă atât față de Caţavencu, cât şi față
de Tipătescu, pe care reuşeşte să-l convingă, cu o mare abilitate, să-i susțină decizia. În
prezenţa retrasă a prefectului, a cărui acțiune de a recupera scrisoarea eşuase, ea îi
promite lui Caţavencu sprijinul ei pentru obţinerea mandatului de deputat: „Ei! eu te
aleg; eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai scrisoarea... Primeşti?...”. Caţavencu acceptă
propunerea femeii, fiind conştient de puterea pe care aceasta o are. Pe Tipătescu îl
avertizează confidențial despre consecinţa neacceptării voinţei sale: „Şi înţelegi că
atunci când, luptând cu tine, voi căpăta scrisoarea...tot...Fănică, va fi isprăvit între
noi.” şi apoi, îi exploatează sentimentul de iubire: „Poţi fi tu dușmanul liniştii
mele?...” . Efortul susţinut al lui Zoe dă roade, întrucât Tipătescu, nemaiputându-i-se
opune, îi declară lui Caţavencu că îl susține. Indicaţia scenică „triumfătoare”, care
însoțește una dintre replicile lui Zoe, consemnează dincolo de victoria repurtată,
bucuria și satisfacția de a fi reuşit să-și impună voinţa asupra prefectului.

Finalul comediei reprezintă un alt moment importat în relația lor. Zoe devine
generoasă, fermecătoare, deoarece i-a dispărut motivul îngrijorării, spunându-i lui Nae
Caţavencu „Eu sunt femeie bună....am să ţi-o dovedesc”. Finalul comediei aduce
împăcarea ridicolă a adversarilor politici. Odată ce intră în posesia scrisorii, Zoe devine
triumfătoare, se comportă ca o adevărată doamnă, își recapătă superioritatea la care
renunțase pentru un timp, iar Tipătescu se retrage ca și înainte în umbra acesteia.

Semnificative pentru tema si viziune sunt elementele de structura si limbaj precum

conflictul si modalitatile de caracterizare.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru putere politică a două

forțe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu,
președintele grupării locale a partidului, Zaharia Trahanache şi soția acestuia, Zoe şi
gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambițios avocat şi
proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul are la bază contrastul comic
dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, dintre aparenţă și esență.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi — Brânzovenescu, care se
teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susținută gradat prin
înlănţuirea evenimentelor care conduc spre rezolvarea conflictului, în finalul fericit al
piesei, şi prin tehnica amplificării treptate a conflictului (tehnica „bulgărelui de
zăpadă“).

Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română.
Personajele acționează stereotip, simplist, ca niște marionete, fără a evolua pe
parcursul acţiunii (personaje „plate“). Ele aparţin tipologiei comice clasice pentru că
au e dominantă de caracter, dar se apropie de realism, fiind individualizate prin limbaj
și prin elemente de statut social şi psihologic, care diversifică tipurile „incornoratul“
simpatic şi politicianul abil (Trahanache), amorezul și orgoliosul (Tipătescu), cocheta
adulterină, dar şi femeia voluntară (Zoe), tipul politicianului demagog (Tipătescu,
Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetățeanului
(Cetăţeanul turmentat) etc. Caragiale apelează la tipologii clasice; reliefează defecte
general umane și creează comic de caracter (demagogia lui Caţavencu, prostia lui
Farfuridi, servilismul lui Pristanda, senilitatea lui Dandanache).

Modalităţile de caracterizare specifice personajului dramatic sunt limbajul și

indicaţiile scenice. Deși nu sunt sancționați prin comicul de limbaj ca ariviștii,
amorezii sunt personaje cu carte, ironizate pentru legătura extraconjugală prin
comicul de nume. Așa se explică discrepanța comică dintre prenume (ceea ce vor să
pară) şi diminutivul familiar (ceea ce sunt): Zoe - Joiţica, Ştefan - Fănică.

Notaţiile autorului caracterizează personajele indirect, prin gesturi şi mimică, ca în

scena etalării arsenalului feminin pentru a-l convinge pe Tipătescu: „plânge“,
„zdrobită“, „înecată“ (actul al II-lea), iar în lista cu Persoanele „de la începutul piesei,
alături de numele sugestive pentru tipologia comică, prin statutul lor social: Ştefan
Tipătescu, „prefectul județului“, adică unul dintre stâlpii puterii locale, dar cu gândire
de stăpân medieval; Zoe Trahanache, „Soția celui de sus“, adică a lui Trahanache, ceea
ce arată poziţia ei de primă doamnă a județului, dar poate fi și o sugestie a capacităţii
ei de manipulare şi chiar a adulterului.

In concluzie, relatia dintre Stefan Tipatescu si Zoe Trahanache ramane reprezentativa

pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale
realismului si ale clasicismului pentru a surprinde, dintr-o perspectiva critica si
ironica, imaginea societatii romanesti din a doua jumatate a secolului al XIX- lea , ”o
societate a formelor fara fond”, dupa cum o caracteriza Titu Maiorescu.