FAMILIA – FACTOR DE RISC ÎN DEZVOLTAREA

TULBURĂRILOR DE COMPORTAMENT LA PREADOLESCENŢI

LUCIA SAVCA

Abstract. The paper points out the importance of informing parents about the behavioral disorders in
adolescents. Unfavorable family climate favors the development of behavior disorders. The parents informed
are more proficient in the proper education of the child, the less experience behavioral disorders. The family is
one of the most important factor in child development, but the most important risk factor. Children left
without parental care can easily manifest behavioral disorders.

Introducere
Familia, este mediul de viaţă fundamental pentru existenţa şi formarea personalităţii copilului, ca
mediu educativ determinant, însă, cu efect cauzal negativ poate fi o sursă de dezadaptare şcolară şi de
asimilare a tulburărilor comportamentale. Familia este, desigur, determinată de organizarea unui ritm al
vieţii, în primul rând, prin condiţiile economice, materiale, de nivel cultural şi comportamental. de integrarea
socială prin care îşi pune, desigur, amprenta pe existenţa şi dezvoltarea copilului, în mod hotărâtor.
Tulburările de comportament pe care le manifestă unii copii şi adolescenţi alcătuiesc cea mai mare
parte a tulburărilor în aceste vârste. Problemele copilului pot fi considerate ca generate de interacţiunea
dintre copil – familie – mediul social în care acesta se dezvoltă. Familia este primul mediu social care
participă la formarea personalităţii şi promovarea normelor comportamentale acceptate în acest mediu.
Părinţii sunt primii educatori care educă la copilul său anumite valori, înaintează cerinţe, reguli, mesaje
cognitive şi afective, care ghidează comportamentul copilului. Cercetările contemporane a specialiştilor din
ţară şi de peste hotare indică că 46,2% dinte preadolescenţii în vârstă de 12-14 ani acuză măcar una dintre
tulburările comportamentale [4, p. 122]. Majoritatea cercetătorilor, însă, evidenţiază ca factor de risc în
dezvoltarea tulburărilor de comportament mediul familial.
Examinând corelaţia dintre climatul educaţional familial şi tulburările comportamentale, Bowbly
evidenţiază următoarele idei, pe baza cărora elaborează teoria ataşamentului:
relaţia mamă-copil nu este doar de natură nutritivă, ci şi afectivă (ataşament primar);
reacţia afectivă se exprimă prin căutarea mamei, necesitatea de a o şti lângă el, lipsa ei
marcându-l pentru toată viaţa;
copilul îşi orientează afectivitatea către cei apropiaţi, capabili să-i dea sentiment de
securitate.
În cazul lipsei ataşamentului copilul are sentimentul de insecuritate, care pot declanşa diverse tulburări
în comportamentul minorului.
În literatura de specialitate sunt relevate şapte categorii de resurse, perturbarea cărora pot genera
tulburări de comportament:
a) tipul de persoane din familie;
b) starea materială a familiei;
c) tipul relaţiei de cuplu;
d) relaţia părinte – copil;
e) tipul educaţional;
f) slujbele adulţilor din familie;
g) structura familiei.
W.W. Wattenberg consideră că climatul familial nefavorabil, în special, cel conflictual, stilul
educaţional patologic din familie, în deosebi, a conduitei parentale hipersevere evoluează, de cele mai multe
ori, în diverse tulburări comportamentale la copil. El evidenţiază cele şase structuri de reacţie
comportamentală expuse în „Manualul statistic şi diagnostic al tulburărilor mintale” (Diagnostic and
statistical. Manual of Mental Disorders), elaborat de către Asociaţia psihologilor americani:

- 454 -
 reacţia hiperkinetică, este specifică copiilor care prezintă afecţiuni neurologice minime;
reacţia de retragere, poate să apară atunci când copilului i se oferă prea puţină afecţiune; această
situaţie este specifică pentru copilul cu părinţi ce adoptă, în raport cu el, o conduită neadecvată (sunt
detaşaţi, excesivi de permisivi sau exageraţi în aplicarea sancţiunilor);
reacţia superanxioasă, tinde să apară în mod particular în familiile deosebit de ambiţioase în plan
educaţional, în care copiii sunt impuşi să realizeze achiziţii comportamentale în baza unor înalte
standarde impuse;
reacţia agresivă, nesocializată tinde să apară în cazul respingerii parentale, cuplată cu superprotecţia
parentală;
reacţia de fugă, de evadare tinde să apară ca o reacţie la respingerea parentală integrală;
reacţia grupului delincvent este un rezultat al rebeliunii de grup din anii adolescenţei, în absenţa
supravegherii parentale şi, mai ales, celei paterne.
Mediile educaţionale de risc din familie. Negativ şi distructiv asupra comportamentului copilului
influenţează prezenţa în familie ale unui membru cu tulburări psihice, comportamentul adictiv al părinţilor
(alcoolismul, narcomania, jocurile de noroc etc.), privarea de libertate a unuia din părinţi sau privarea de
drepturi părinteşti, despărţirea de părinte (prin divorţ, deces), intervenirea unuia din adulţi în familie (a
persoanei ce are rolul de mamă vitregă sau tată vitreg în familiile constituite prin concubinaj).
Mediul violent sau violenţa asupra copilului conduce la dezvoltarea unui comportament violent faţă de
alţii. Copii expuşi violenţei domestice fizice dezvoltă ulterior trăsături de personalitate antisocială sau dispuşi
de a comite infracţiuni violente (H.W. Wilson, C. Smith, C.S. Stover). În condiţiile unui stil parental agresiv
sau neglijent, copii nu reuşesc să dezvolte un control comportamental interinadecvat. În acelaşi timp,
expunerea la traume psihice şi la violenţe pare să altereze structurile neurologice implicate în răspunsul la
stres, reglarea emoţiilor (E. Solomon, K.M. Heide) [8]. Copiii martori ai violenţei domestice prezintă adesea
un stil de ataşament nesigur în condiţiile dacă sunt pedepsiţi de mamele lor violente şi înregistrează, la rândul
lor, un nivel ridicat de conflict în relaţii cu alţii. Totodată, o femeie abuzată dezvoltă prezintă mai multe
dificultăţi în a gestiona comportamentul negativ al copilului său Mai mult, adultul-victimă caută să-şi
transfere neliniştea, insatisfacţia, grija de viitorul propriului „Eu” asupra copilului. Astfel, se educă o
personalitate înfumurată, cu autocritică scăzută, autoapreciere neadecvată, cu spirit dezvoltat de egoism, cu
dezadaptare socială, dificultăţi în socializare sau suspicioasă, nesigură în propriile puteri, retrasă. Copii cu
tulburări de comportament par să aibă dificultăţi în identificarea şi înţelegerea emoţiilor proprii şi ale altora.
Violenţa sexuală asupra minorului din partea unuia din membrii familiei lasă amprente adânci în formarea
personalităţii. Abuzul sexual se asociază cu abuzul emoţional şi fizic. Victima se asociază cu sentimente de
neputinţă, de vinovăţie, de murdărie, de respingere a propriei persoane, de teamă. La aşa minori apar gânduri
şi tentative de sinucidere cu scopul de a scăpa de durerea psihică şi de povara secretului pe care trebuie să-l
păstreze. Copilul este şantajat, speriat să ţină în taină cele întâmplate.
În familiile dezordonate, cu mediul violent copilul poate fi supus abuzurilor: emoţional, fizic, sexual.
Copilul poate să trăiască un timp îndelungat sentimentul de teamă, nesiguranţă, vinovăţie, ruşine, umilinţă,
inutilitate, furie. Aceste emoţii negative de durată au efecte negative asupra formării personalităţii.
Climatul familial conflictual, cu educaţie contradictorie este un mediu favorabil de evaluare a
comportamentului agresiv, antisocial. Minorii devin brutali, aroganţi, se răzbună fizic pe persoanele mai
slabe. Ostilitatea părinţilor dezvoltă la copil frica care apoi trece în ură faţă de părinţi, neîncrederea în sine,
dorinţa de a se răzbuna pe părinţii „răi” sau pe unele persoane neimplicate în relaţiile familiale. Este
periculoasă situaţia din familie când părinţii sunt în stadia de divorţ. În majoritatea cazurilor, orice divorţ
este însoţit de conflicte în care fiecare partener se străduie să-l umilească pe celălalt, orientând copilul fiecare
împotriva celuilalt părinte. Această perioadă este dificilă atât în viaţa partenerilor care fac acest pas, cât
şi pentru copiii. Situaţia conflictuală este destul de dureroasă şi diferit se răsfrânge asupra personalităţii
copilului lor. Fiind afectat de suferinţele de despărţire de unul din părinţi, copilul mai este lipsit de atenţia

- 455 -
părinţilor. Ignorând necesităţile proprii şi particularităţile individuale ale minorului, formează la copil o
atitudine denaturată, incorectă faţă de lumea înconjurătoare.
Adesea şi după divorţ părintele cu care a rămas copilul poate fi îndurerat, deprimat, anxios după relaţia
pe care a pierdut-o. Într-o aşa stare părintele foarte greu îşi poate concentra asupra nevoilor copiilor lor. În
aşa condiţii puberul poate avea accese de furie mai prelungite sau Uneori minorii comit infracţiuni numai din
motivul de a fi în centrul atenţiei şi de a-i face pe părinţi să aibă relaţii mai bune, să colaboreze în
soluţionarea problemelor, special create de el.
Educaţia într-un mediu asocial, precum şi în cazul părinţilor alcoolici, psihopati, încarceraţi
stimulează pe unii dintre minori din vârsta pubertară să folosească alcool şi substanţe toxice, vagabondajul,
implicarea lor în diverse infracţiuni. Ei frecvent folosesc în limbaj expresii indecente. Aplicând forţa, impun
persoanele mai slabe să li se supună. Sunt gata de orice aventuri pentru a-şi păstra prietenii, a câştiga
autoritate în cercul lor. Furtul comis din familie (de bani şi obiecte), minciunile spuse le consideră ca o
pedeapsă pentru părinţii „neînţelegători”, „răi”, pentru atitudinea netacticoasă a acestora faţă de el. În aspect
psihologic, structura comportamentului copilului devine expresia veridică a climatului familiei.
Separarea de părinţii, care sunt lipsiţi de drepturile părinteşti, privaţi de libertate, îşi lasă amprentă
negativă asupra comportamentului copilului cu fenomenul de „ură” şi „iubire” faţă de foştii părinţii biologici
şi „afecţiune” „neîncredere” faţă de părinţii adoptivi. Cercetătorii în domeniu menţionează că riscul de a
încălca legea de către copiii părinţilor încarceraţi este de şase ori mai mare decât la ceilalţi.
Separarea copilului de părintele încarcerat generează la copii diverse tulburări în sfera
comportamentală şi emoţională. Frică, tristeţe, furie, agresivitate, tristeţe, depresie, sentimentul de vinovăţie.
Având părinţi încarceraţi copii se separă de la activităţi cu semenii, sunt agresivi faţă de ei şi faţă de alţi
adulţi.
Separarea copilului de părintele decedat este o psihotraumă severă, care duce după sine modificări
emoţionale şi comportamentală. Procesul de doliu presupune următoarele stări emoţionale (J.K. Carr): şoc,
negare, refuzul de a crede, căutarea insistentă, tânjitul după persoana dispărută, tristeţe, furie, anxietate, vină,
aşteptare şi, în final, acceptare. Comportamentul minorului se schimbă în plan negativ în funcţie de
persoanele care îl susţin [1]. Dacă membrii familiei rămaşi, unul din părinţi, buneii, fraţii mai mari acordă
atenţia corespunzătoare, se acordă asistenţa psihologică necesară, peste o perioadă de timp îşi revin la viaţa
normală. În cazul în care minorul (9-15 ani) este lăsat de unul singur cu propriile suferinţe după separarea de
care a fost ataşat, pot interveni, diverse comportamente cauzate de psihotraumă abuzul de droguri, alcool,
refuzul de a mai frecventa şcoala, agresiunea şi furia faţă de membrii familiei.
Pentru o dezvoltare normală copilul are nevoie de dragoste părintească, fără de care nu poate trăi şi nu
se poate dezvolta. Această dragoste trebuie să fie o dragoste echilibrată, normală, care să nu-l împiedice să-şi
personalizeze afectivitatea. Efectele carenţei afective sunt cu atât mai grave şi mai ireversibile cu cât este mai
precoce şi mai durabilă existenţa acesteia. Sigur că ele se pot clasifica în:
efecte pe termen scurt (precum cele descrise de R. Spitz [9]), cum ar fi hospitalismul, oprirea sau
regresia dezvoltării motorii şi psihice (antrenând stagnarea sau scăderea coeficientului de
dezvoltare);
efecte pe termen lung, multe confirmate din diferite studii anamnestice (din relatări biografice ale
adulţilor), care confirmă însemnătatea carenţelor afective precoce la subiecţii întârziaţi,
schizofrenici, delincvenţi.
Mediul familial normal al copilului este dragoste sub dublul ei aspect: dragostea părinţilor pentru copil
şi dragostea părinţilor între ei. Dacă ea nu există, viaţa afectivă a copilului nu se va dezvolta normal,
afectivitatea sa va fi mereu rănită şi consecinţele dizarmoniei mediului său familial se vor manifesta în
curând. Familia este, totuşi, cel mai important dintre ceilalţi factori: şcoala, mediul de joacă, societatea, în
care sunt puse bazele personalităţii umane. De aceea la etapa actuală familia are nevoie de susţinere din
partea tuturor organizaţiilor din sistem, care au abilităţi şi putere juridică de protejare

- 456 -
 STUDIU DE CAZ:
 Anamneza: Anatol, 12 ani, cl. a VI-a. Este direcţionat la CPSP de psihologul liceului – cu
comportament agresiv, atitudine duşmănoasă faţă de colegi, profesori. Reuşita este scăzută la toate
obiectele. De 4-5 luni a început să fure bani.
La Centru psihologic este însoţit de tutore. A fost pasat în Centru de plasament de la 8 ani, apoi dat în
adopţie în familie cu 2 ani după ce mama-alcoolică a fost privată de libertate la 5 ani pentru furt. Anatol
nu ştie cine este tatăl lui. Nu o cunoaşte pe bunica. Rudele mamei au respins minorul, nu au dorit să-l
primească în familia lor.
Părinţii adoptivi nu au avut copii, ambii au depăşit vârsta de 53 ani. Sunt dornici să ajute minorul,
doresc ca el să înveţe mai bine, să aibă un comportament decent. Mama tutore are studii superioare, îl
ajută să pregătească temele.
Evaluarea psihologică: Examenul multiaspectual a relevat:
Matricele progresive Raven – a evidenţiat nivel intelectual mediu;
Inelele Landolt – atenţie cu nivel jos;
Testul Bekc – stare depresivă moderată.
Desenul familiei – izolarea de membrii familiei
Animal inexistent – anxietate sporită, agresiune verbală.
 Concluzii: Anatol nu a reuşit să se adapteze la noua familie, nu crede în sinceritatea lor. Fiind un timp
îndelungat maltratat de mama biologică, lăsat fără supraveghere, înfometat, apoi abandonat, l-a făcut
să nu mai aibă încredere în persoanele străine, care încearcă să-l ajute.

Traumele psihice din frageda copilărie, condiţionate de suferinţele în urma pierderii, despărţirii de
mamă, sentimentul de vină şi de ruşine că mama este privată de drepturi îl face să fie neîncrezător, să fure
pentru a-şi asigura existenţa, cu toate că părinţii adoptivi nu-i refuză în cereri, asigurându-i strictul necesar.
În situaţii similare unii preadolescenţi, adolescenţi devin închişi în sine, anxioşi, depresivi, au gânduri
suicidale, alţii manifestă furie faţă de cei din jur, comportament agresiv, devin brutali, nesupuşi.

BIBLIOGRAFIE:
1. Carr J.K. et al. Characterization of subtype A HIV-1 from Africa by full genome sequencing. In: AIDS,
1999, Oct 1; 13(14), p. 1819-26.
2. Decsei R.A. Familia ca factor de risc în dezvoltarea copilului. În: Bonchiş E. (coord.) Familia şi rolul
ei în educaţia copilului. Iaşi: Editura Polirom, 2011, p. 314-383.
3. Savca L. Geneza comportamentului delincvent la minori. În: Câmpul social. Coord.: M. Şleahtiţchi.
Chişinău, 1996, p. 138-140.
4. Savca L. Psihologia personalităţii în dezvoltare. Chişinău: Sirius, 2003.
5. Savca L. Vulnerabilitatea vârstei preadolescentine. Chişinău: Sirius, 1996.
6. Savca L., Pastuh V. Formarea cunoaşterii de sine la minorii din familii vulnerabile. În: Probleme
actuale medico-sociale, psihologice şi demografice ale familiei. Materialele conferinţei ştiinţifice,
AŞM, 6 noiembrie 1998, p. 211-212.
7. Scripcaru G. et al. Ataşamentul şi protecţia sa comportamentală. Iaşi: Editura Psihomnia, 1998.
8. Solomon E.P., Heide K.M. The biology of trauma: Implications for treatment. In: Journal of
Interpersonal Violence, 2005, 20, p. 51–66.
9. Spitz R. Hospitalism. In: Psychoanalytic Study of the Child, vol. 1. New York: International
Universities Press, 1945, p. 53-74.
10. Vasile D.L. Trauma familială şi resursele compensatorii. Bucureşti: Editura SPER, 2012.

- 457 -