S.

Roșca
Filosofia modernă: empirismul, raţionalismul.

În epoca modernă societatea pune noi sarcini în faţa ştiinţei şi filosofiei. Din acest motiv
savanţii naturalişti nu mai apreciază cunoaşterea ca pe un proces în sine, exprimat de formula:
”ştiinţa pentru ştiinţă”, ci o orientează spre necesităţile şi interesele practice ale omului.
Ei îşi propun prin cunoaştere să întărească poziţia omului în raportul său cu natura. Savanţii
şi filosofii moderni studiază posibilităţile perfecţionării calităţilor cognitive şi creative ale omului.
Orientîndu-se spre analiza şi satisfacerea necesităţilor producerii materiale, ştiinţa modernă sub
diverse aspecte studiază realitatea obiectivă.
În noile condiţii, un rol aparte îi revine etapei de acumulare a cunoştinţelor despre manifestările
lucrurilor şi fenomenelor concrete.
Dacă anterior în centrul dezbaterilor filosofice era plasată existenţa ca totalitate, existenţa şi
esenţa lumii, a lucrurilor, apoi în epoca modernă obiectul central este cunoaşterea, nivelurile,
formele, metodele de acumulare, sistematizare, generalizare, verificare şi aplicare a cunoştinţelor.
Carcaterul senzitiv şi practic al cunoaşterii este completat de tendinţa spre sistematizare, creştere
cantitativă şi diferenţiere.
Toate acestea contribuie la dezvoltarea gîndirii teoretice, care îşi propune să sistematizeze o
viziune integrală asupra lumii, întemeiată pe date ştiinţifice. Concomitent cu dezvoltarea
cunoaşterii senzoriale, empirice a lumii se dezvoltă şi cunoaşterea matematică raţională, opusă
contemplării spirituale scolastice.
Atît cunoaşterea empirică, cît şi cea raţională, au condus la dezvoltarea ştiinţei ca integritate,
au format caracterul ei, au proiectat orientările principale ale gîndirii filosofice ale epocii
moderne: empirismul (Bacon) - curent filosofic care consideră experiența senzorială ca unica
sursă a cunoașterii și a cunoștințelor.
şi raţionalismul (Descartes) - concepție sau curent filosofic conform căruia sursa principală a
cunoasterii autentice este rațiunea, gândirea abstractă
 Empirismul.
Francis Bacon (1561-1626) în lucrarea:”Noul organon” formulează problema despre
necesitatea elaborării unei noi metode ştiinţifice de cunoaştere. Filosoful pune accentul pe
cercetările empirice, pe cunoaşterea naturii.
El expune consecințele metodologice ale reorganizării științei pe care încearcă să o promoveze
și demască ”idolii” care stau în calea producerii cunoștințelor reale.
Bacon respinge conceptul despre filosofie ca contemplare, opunîndu-i o nouă interpretare: ştiinţa
despre lumea reală, întemeiată pe cunoaşterea experimentală. Vorbind despre sensul, predestinarea
şi sarcinile ştiinţei, filosoful menţionează, că cunoaşterea ştiinţifică îi deschide omului perspectiva
de a cuceri natura şi de a-şi perfecţiona propria viaţă. În aprecierea lui Bacon:”Cunoştinţele sunt o
putere”, dar putere adevărată pot avea numai cunoştinţele veridice, ce au la bază verificarea cauzelor
reale ale fenomenelor naturale.
Numai acea ştiinţă este capabilă să biruie natura şi să domine asupra ei, care este orientată
spre cunoaşterea legilor ei.
În elaborarea propriilor concepţii despre lume, cunoaştere, Bacon porneşte de la experienţă.
Filosoful deosebeşte două feluri de experienţe: ”rodnice”, scopul cărora constă în ameliorarea
condiţiei umane, în mod mijlocit şi de „iluminare”, care urmăreşte cunoaşterea legilor,
fenomenelor şi proprietăţilor lucrurilor.
Bacon elaborează concepţia despre caracterul „dublu” al sufletului. El deosebeşte sufletul raţional,
care intră în om datorită „inspiraţiei divine” şi astfel devine obiect al investigaţiilor teoretice şi
sufletul senzorial, caracterizat de însuşirile corporalităţii, fiind studiat de filosofie. Această concepţie
îi permite filosofului să ofere dreptul ştiinţei de a studia comportamentul şi psihicul uman.
În calitate de premiză a organizării ştiinţei Bacon propune critica scolasticii şi punerea la
îndoială a tot ce pînă la moment era prezentat ca adevăr. Doar în aşa mod vom descoperi
adevărul, menţiona filosoful. Pornind de la convingerea că omul este capabil să cunoască adevărul,
Bacon respinge logica silogistică a lui Aristotel, deoarece ea nu-l conduce pe om spre adevăr.

Filosoful înlocuieşte deducţia cu inducţia, logica căreia reprezintă pentru Bacon un mijloc ce
asigură veridicitatea cunoaşterii şi posibilitatea argumentării bazelor teoretice ale ştiinţei.

O condiţie a reformării ştiinţei este curăţirea ei de rătăciri, de „fantome/idoli” false.

Bacon evidenţiază patru categorii de „fantome” ale cunoaşterii ştiinţifice:
1. „fantomele” genului, care țin de natura umană și se pot clasifica în simțuri și intelect;
2. ”fantomele” peşterii, determinați de educația fiecărui om, are un caracter individual;
3. „fantomele” pieţii/târgului, prin care sunt desemnate neconcordanțele limbajului cu viața reală,
cu societatea;
4. „fantomele” teatrului, generați de autoritatea tiranică a vechilor sisteme filosofice bazate pe
eleganță și coerență.

După cercetarea „fantomelor” ca piedici ale cunoaşterii, Bacon îşi expune propria metodă.
În acest scop, analizează posibilităţile celor două metode, utilizate de către savanţi pînă la el,
dogmatică și empirică.
Novum Organum (1620) pune bazele metodei inductive, caracterizată prin folosirea analizei,
comparației, observației și experimentului.

Bacon a scris și o utopie neterminată, Noua Atlantidă imaginând o societate organizată pe

baze raționale, științifice, dar în care erau menținute diferențieri de clasă.

Acesta a influențat gândirea asupra unei probleme de etică aplicată, eutanasia, sustinând că
"medicii au obligația să folosească știința lor, astfel incât cei muribunzi să iasă din viață cât mai ușor
posibil si fără dureri". Bacon folosește termenul de "eutanasie exterioară" când este vorba de
activitățile medicului care privesc o moarte ușoara, iar termenul de "eutanasie interioară", cand este
vorba de pregătirea psihică a muribundului pentru înfruntarea morții".
Astfel, Bacon este considerat cel care a folosit pentru prima data cuvantul
"eutanasie"  cu sensul de uciderea celui care este suferind.

A realizat schimbări asupra sistemului de legi, Harvey Wheeler (în lucrarea Francis
Bacon's Verulamium—the Common Law Template of The Modern in English Science and Culture)
punând pe seama filosofului crearea unor trăsături caracteristice cum ar fi:

 folosirea cazurilor ca depozit de probe despre "legea nescrisă";

 determinarea unei semnificații a precedențelor exclusiv prin principii de evidență și logică;
 tratarea rezumatului juridic contrar ca ipoteză adversă despre aplicarea "legii nescrise" unui
nou set de fapte.
 Despre cunoaștere, Francis Bacon spune că ea se împarte în cunoașterea celor divine și
filosofie. În filosofie, cunoașterea merge spre Dumnezeu, spre natură sau este întoarsă asupra
sinelui, și astfel rezultă trei cunoașteri diferite: filosofia divină, filosofia naturală, filosofia umanului.

"Toata filosofia este marcată sau imprimată cu acest triplu tipar, al puterii lui Dumnezeu, al
diferențelor naturale și al folosului omenesc."

Francis Bacon - Aforisme

 Știința înseamnă putere.

 Oamenii nu pot stăpâni natura decât supunându-se legilor ei.
 A cunoaște cu adevărat înseamnă a cunoaște prin cauze

exprimă plastic spiritul epocii.

 Cititul il face pe om deplin;vorbirea il face prompt,iar scrisul il face exact.

 Puțină știință depărtează de Dumnezeu. Multă știință apropie de Dumnezeu.

Filosoful observă că savantul care utilizează metoda dogmatică porneşte de la teze general-
speculative şi tinde să deducă din ele toate cazurile particulare. Acesta seamănă cu un păianjen, care
îşi ţese plasa sa din el însuşi. Savantul care utilizează metoda empirică se orientează spre
acumularea maximă a faptelor, a informaţiei despre manifestările obiectelor studiate. Acesta se
aseamănă cu furnica, care fără nici o ordine, cară în furnicar tot ce-i cade în cale. Metoda adevărată
a cunoaşterii constă în prelucrarea raţională a materialelor, acumulate prin experienţă. Savantul ce
utilizează această metodă se aseamănă cu albina, care adună nectarul din flori, şi-l transformă în
rodul propriei activităţi. Bacon defineşte metoda ca cale, ca mijloc de cercetare, ca unealtă, care
perfecţionează capacitatea percepţiilor şi a raţiunii umane.
În filosofia lui Bacon deosebim şi concepţia naturalistă despre formă, prin care subînţelege un
gen de mişcare a particulelor materiale, din care este constituit corpul. Aceste particule nu sunt
atomi. Bacon respinge concluziile atomiştilor, mai ales, cele despre existenţa vidului. Filosoful
apreciază timpul ca pe o măsură obiectivă a vitezei corpurilor materiale. Timpul este o calitate, o
însuşire internă a materiei, care este compusă din durata schimbării obiectelor materiale. Timpul este
unit în mod organic cu mişcarea. Bacon descrie mişcarea ca pe o însuşire înnăscută a materiei, care
prin esenţa sa este eternă. Bacon a descris 19 forme de mişcare, existente în natură: oscilaţiile,
inerţia, rezistenţa, tensiunea, străduinţa, spiritul vieţii, apatia, impresia etc. În opinia lui Bacon,
ştiinţa adevărată studiază cauzele. Bacon evidenţiază patru tipuri de cauze: materiale, active, formale
şi limitate. În baza facultăţilor cognitive ale omului, filosoful descrie structura ştiinţei, constituită
din: memorie, imaginaţie şi raţiune analitică. Aceste afitmaţii îi permit filosofului să conchidă:
istoria naturii şi a societăţii sunt întemeiate pe memorie; poezia – pe imaginaţie, iar filosofia,
matematica, ştiinţele naturii au la temelia lor – raţiunea analitică. Referindu-se la obiectele de studiu
ale ştiinţelor, Bacon menţionează: fizica este ştiinţa despre cauzele active; metafizica studiază
cauzele finite, stabilite între scopuri. Bacon menţiona, că matematica nu are un scop propriu, ea are
rolul de unealtă auxiliară în atingerea obiectivelor ştiinţelor naturii. În clasificarea ştiinţelor, Bacon
oferă un spaţiu prioritar ştiinţelor despre om, caracterizat ca componentă a naturii, care uneşte corpul
şi sufletul. Bacon deosebeşte filosofia ca ştiinţă despre corp şi psihologia – ştiinţa despre suflet.
Un reprezentant al filosofiei moderne – Thomas Hobbes (1588-1679), autorul unui sistem
filosofic, axat pe mai multe probleme. Lucrările principale: „Despre corp”, „Despre om”, „Despre
cetăţean” şi „Leviafanul”. Hobbes defineşte filosofia ca formă a cunoaşterii raţionale, întemeiată pe
datele experienţei senzoriale. Hobbes corelează succesele umanităţii cu realizările ştiinţei, cu
dezvoltarea filosofiei. El menţiona, că ştiinţa şi filosofia sporesc potenţialul tehnic al societăţii şi
conduc omul spre dominaţia asupra naturii. Hobbes defineşte filosofia ca ştiinţa despre „legile
autentice ale societăţii civile”. Studiind „Elementele” lui Euclid, Hobbes se convinge de faptul că
metoda geometrică trebuie să fie un model al oricărei investigaţii ştiinţifice. În baza acestei metode,
filosoful îşi propune să revalorifice teoriile sociale, teoria despre stat şi drept. În aşa mod ştiinţele
sociale vor putea fi incluse în structura ştiinţelor concrete, eliberîndu-se de haos şi contradicţiile ce
le caracterizează. În baza ideilor expuse de Galileo Galilei, Hobbes se interesează de problema
mişcării, de caracterul universal al metodei materialiste.
În concepţia lui Hobbes, materia este veşnică, dar corpurile singulare materiale sunt trecătoare.
Hobbes recunoaşte numai forma mecanică a mişcării materiei. Filosoful apreciază corpurile naturii,
omul şi societatea ca mecanisme complicate. Lumea este ansamblul tuturor corpurilor. Nimic in
afara lumii lucrurilor nu există. Mişcarea elementelor materiale, care se desfăşoară după legile
mecanicii, conduce la apariţia corpurilor. Sub influenţa ciocnirilor apare efortul, care se transformă
în mişcare. Însă, eforturile nu pot fi percepute, este cunoscută numai mişcarea. Hobbes reduce şi
viaţa spirituală la mişcări şi eforturi. Filosoful menţiona, că obiect al filosofiei poate fi orice corp,
care a apărut şi poate fi comparat cu altul. Ce n-a apărut s-au n-are proprietăţi – nu serveşte în
calitate de obiect al filosofiei, deoarece ea se ocupă numai de cunoaşterea proprietăţilor. Ca
învăţătură despre corpuri, filosofia exclude teologia, învăţătura despre natura şi proprietăţile lui
Dumnezeu. Hobbes scoate infinitul din problematica filosofiei, deoarece despre infinit nu poate avea
reprezentare nici omul, nici altă esenţă finită. Pornind de la definiţia conform căreia filosofia este o
simplă învăţătură despre corpuri şi că există două categorii diferite de corpuri: corpuri naturale şi
corpuri create prin voinţa omului (statul), Hobbes deosebeşte două componente ale filosofiei:
filosofia naturii şi filosofia statului. În concepţia despre lume, Hobbes formulează tezele prin care:
1) neagă existenţa sufletelor ca substanţe deosebite; 2) recunoaşte corpurile materiale în calitate de
substanţă unică; 3) afirmă că credinţa în Dumnezeu este doar rodul imaginaţiei.
În gnoseologie, Hobbes recunoaşte că cunoaşterea se realizează prin mijlocirea ideelor, izvorul
cărora îl găsim în percepţiile senzoriale ale lumii înconjurătoare. Filosoful sublinia că nici o idee nu
poate fi înăscută, deoarece ideile se formează prin acţiunea obiectelor asupra noastră, apoi se
prelucrează de raţiune prin comparaţie, îmbinare şi despărţire. Aceste operaţii îi oferă omului
cunoştinţele şi prin intermediul limbii sunt fixate nume (noţiuni) generale. În aşa mod, cunoştinţele
particulare dobîndesc caracter general. Cunoaşterea corelatelor necesare are loc numai în
matematică şi filosofie. În aceste domenii tezele sunt argumentate. Hobbes face deosebire între
cunoaşterea teoretică şi cea practică.
Hobbes este autorul unei concepţii etice, definită ca individualistă şi utilitară. Filosoful
defineşte fericirea ca pe un proces continuu de la dorinţa unui obiect la dorinţa altuia. Scopul
dorinţei nu este să fie satisfăcut o dată şi pentru totdeauna, ci să asigure pentru totdeauna drumul
dorinţei viitoare. Scopul urmărit de oameni nu rezidă în procurarea unei vieţi mulţumite, ci în
asigurarea ei. În concluzie, Hobbes menţionează că tendinţa generală a umanităţii constă în dorinţa
neîncetată de putere. Concurenţa pentru bogăţie, onoare, putere conduce la luptă, la duşmănie, la
război. Hobbes evidenţiază un singuir mijloc de obţinere a lucrului dorit – învingerea, uciderea,
îndepărtarea concurentului. Concomitent, filosoful evideaţiază pasiunile, care-i dispun pe oameni să
se supună unei puteri comune, să renunţe la starea de război în favoarea păcii. Printre pasiunile
menţionate găsim: dorinţa de bunăstare şi plăcere senzorială, teama de moarte şi zei, dragostea
pentru arte, pentru ştiinţe, ale cărei satisfacţie presupune răgaz şi linişte. La baza virtuţilor Hobbes
plasa interesul personal. El sublinia că iubirea pentru virtute reiese din dorinţa de a fi lăudat. Ura
provine din greutatea pe care oamenii o simt cînd recunosc marile binefaceri pe care le au de la
cineva, pe care-l consideră egalul lor. Binefacerile subliniază Hobbes, obligă, iar obligaţia este o
sclavie. O obligaţie de care cineva nu se poate elibera este o sclavie perpetuă, iar sclavia faţă de un
egal este odioasă. Ambiţia provine din opinia suficienţei, din opinia bună pe care oamenii o au
despre înţelepciunea lor şi care fără întrebuinţare publică ar rămîne fără onoare. Curiozitatea de a
cunoaşte provine din teama de viitor, pentru că numai cunoaşterea cauzelor îl poate feri pe om de
riscuri.
 Explicînd originea religiei, Hobbes elaborează o concepţie originală. Filosoful susţinea, că
religia naturală provine, ca şi ştiinţa, din teama de viitor. Curiozitatea sau iubirea pentru cunoaşterea
cauzelor, specifică omului, conduce de la efect la descifrarea cauzei, apoi la aflarea cauzei acestei
cauze, pînă se ajunge în mod necesar la imaginea unei cauze, care nu depinde nici de o cauză
cunoscută anterior. Aceasta este cauza primă, eternă, numită Dumnezeu. Pentru cei ce nu se
preocupă de cunoaşterea lanţului cauzal, este caracteristică o imaginaţie bogată ce produce diferite
feluri de puteri invizibile, cărora se închină din cauza ignoranţei (a necunoaşterii), în care se află.
Frica de lucruri invizibile, este sămînţa naturală a tot ceea ce se numeşte religie. Statutul religiei îl
preocupa pe Hobbes, fapt susţinut de explicarea diferitor aspecte ale fenomenului în diferite lucrări.
Studierea profundă a operei lui Tomas Hobbes elucidează secretulş atracţiei filosofiei şi religiei.
Prin discuţiile neîncetate, prin îndoielile pe care le sugerează, Hobbes îşi propune conştient să
zdruncine autoritatea religiei, ca mai apoi să scoată statul de sub influenţa politică a bisericii.
În concepţia despre stat şi drept, Hobbes încearcă să divizeze statul în elemente, pe care le
explică prin legile simple ale naturii. El deosebeşte două stări caracteristice societăţii umane:
naturală şi civilă. În starea naturală toţi oamenii dispun de aceleaşi drepturi, se desfăşoară „lupta
tuturor contra tuturor”, stare desemnată de filosof prin teza:”omul pentru om este lup”. Ieşirea din
starea naturală Hobbes o explică în baza teoriei contractului social, conform căreia statul nu este o
emanaţie cerească, divină, dar este o creaţie a omului. Statul înlocuieşte legile naturale cu cele
sociale, elaborate de instituţiile puterii, care au un caracter obligatoriu. Menţionînd că monarhia
absolută este unica formă de organizare a statului capabilă să înlăturile rămăşiţile „stării naturale”,
toate dezordinile, Hobbes evidenţiază şi formele: democratică şi aristocratică.

Filosofia lui John Locke: ontologia, gnoseologia, filosofia socială.

John Locke (1632-1704), filosof englez, în opera căruia este evidenţiat scopul cunoaşterii, care
ocupă o poziţie centrală în problematica filosofiei. În prefaţa lucrării. „Essay” autorul subliniază:
„Înainte de a ne angaja în acest fel de cercetări (morale şi religioase) este necesar să examinăm
propria noastră capacitate şi să vedem care sunt obiectele accesibile minţii noastre şi care sunt
deasupra înţelegerii noastre”.”Gîndirea, întîlnind un obstacol, se întoarce asupra sa sub forma unei
probleme. În loc de a ne ocupa cu natura obiectelor inteligenţei noastre, e nevoie să analizăm
inteligenţa înseşi. Înainte de a rezolva problemele, trebuie să încercăm puterea instrumentului nostru
de cercetare, să constatăm certitudinea şi întinderea cunoştinţelor umane, precum şi graţie credinţei,
ale opiniei şi ale sentimentului ce-l putem avea cu privire la diferite subiecte ce se prezintă spiritului
nostru”[12,pag.127].
 Opoziţia între izvorul empiric şi cel raţional al cunoaşterii este veche. Locke oferă acestei
opoziţii un caracter specific, care deplasează centrul discuţiilor filosofice spre problema cunoaşterii.
După unele aprecieri filosofia lui Locke este „...o istorie naturală a intelectului omenesc”[12].
Întrabarea iniţială, la care îşi propune să răspundă Locke se referă la existenţa ideelor înnăscute. Prin
exemple şi combinaţii logice, prin întrebări şi răspunsuri, Locke demonstrează inexistenţa ideelor
înnăscute, iar în concluzie afirmă că toate ideile vin din experienţă. Cunoaşterea în acest context,
reprezintă o „tabula rasa”, pe care percepţiile înscriu semnele lor. În filosofia lui Locke opoziţiile
între: „empirism-raţionalism” se transformă în corelatul: „înnăscut-dobîndit”. Stabilind că
cunoaşterea este o relaţie, filosoful se întreabă: de unde vin ideile? Care este natura lor? Prin
experienţă Locke nu înţelege numai perceperea lumii externe, a aspectului sensibil al lucrurilor
materiale. Filosoful include în experienţă şi percepţia propriilor noastre operaţii sau manifestări
sufleteşti, care au loc cu ocazia percepţiei externe. Vechea opoziţie între lumea psihică şi cea fizică a
luat în concepţia lui Locke forma gnoseologică şi psihologică. După aprecierile lui Windelband:
Descartes evidenţiază două substanţe; Spinoza două atribute; Locke două izvoare ale cunoaşterii:
senzaţia şi reflecţia. Prin reflecţie filosoful subînţelege orice proces intern de conştiinţă. Reflecţia
este însuşirea de a oglindi propriile operaţii sufleteşti.
Metoda utilizată de Locke este cea analitică. Este o metodă care va domina gîndirea filosofică şi
cea psihologică pînă în timpurile noastre. Locke împarte ideile în două categorii: simple şi
complexe.

Raționalismul. René Descartes (1596-1650), numele latin Cartesius.

În toamna lui 1628 se stabileşte în Olanda, unde rămâne 20 de ani.

Sunt anii în care publică cele mai importante opere ale sale:
Discursul..., Meditaţiile..., Principiile..., Pasiunile...
În noiembrie 1633 află de condamnarea lui Galilei şi renunţă la publicarea tratatului său
"Lumea", care se sprijinea pe sistemul copernican.
În iunie 1637 apare la Leyda, fără semnatură, Le Discours de la méthode, în franceză, urmat
de eseurile Dioptrica, Meteorii şi Geometria.
În 1641 publică, la Paris, în latină, Meditationes metaphysicae, (Meditaţii metafizice), opera
sa capitală; traducerea franceză apare în 1647, la Paris, revăzută de Descartes însuşi.
În 1644 Principia philosophiae (Principiile filosofiei), scrise cu intenţia de a înlocui
manualele aristotelice, contribuie la sporirea renumelui lui Descartes şi la diseminarea filosofiei
carteziene. Între 1645-1646, la solicitarea prinţesei palatine Elisabeta de Boemia, scrie Les Passions
de l'âme (Pasiunile sufletului), publicată abia în 1649. Descartes întreţine o semnificativă
corespondenţă cu prinţesa Elisabeta de Boemia. Descartes acceptă în 1649 invitaţia din partea
reginei Cristina a Suediei pentru a se deplasa în îndepărtatul şi frigurosul ţinut nordic. Se stinge din
viaţă pe 11 februarie 1650 în urma pneumoniei contractate în timpul deplasărilor de la reşedinţa sa
la palatul regal pentru a preda filosofia, la orele cinci ale dimineţii – singurul moment al zilei în care
regina considera că avea "mintea limpede".
"Discursul" lui Descartes se numară printre operele secolului al XVII-lea, opere ce au pus
bazele noii filosofii, întemeiată pe ratiune si experiență. "Discursul" inaugureaza inceputul
rationalismului in filosofia moderna,in lupta contra misticismului si teologismului, pentru triumful
gandirii libere.
Rene Descartes a ales limba poporului pentru a-si scrie opera datorita conceptiei sale ce
considera ca "ratiunea este, in mod firesc, egala la toti oamenii", si daca fiecare om putea sa-si
conduca ratiunea, avea posibilitatea de a cunoaste adevarul. Descartes isi scrie "Discursul" cu
intentia vadita de a arata si celorlalti caile urmate de el in cunoastere, pentru a putea ajunge la
adevar.
Una din ideile principale ale "Discursului" este accea conform careia adevarul nu poate fi
dacat unul singur, pentru ca nu pot exista mai multe adevaruri privind aceeasi problema.
Nemultumit de stiintele studiate in tinerete , si in particular de filosofia scolastica, care nu ii putea
oferi evidenta "adevarurilor" pe care le sustinea, Descartes ia hotărîrea sa caute singur adevarul, "în
sine însusi" sau "în marea carte a lumii".

Descartes arata in lucrarea sa ce intelege prin metodă:

"acele reguli certe și ușoare pe care oricine le va urma fara a se abate de la

ele, nu va lua niciodata nimic fals drept adevarat si fara a risipi de prisos sfortarile
spiritului,ci sporind necontenit in mod treptat stiinta, va ajunge la cunoasterea
adevarata a tuturor lucrurilor pentru care va fi capabil…"

Descartes a ajuns la concluzia ca pentru a putea determina ce lucruri sunt

adevarate si care nu sunt, trebuie sa se plece de la indoiala. Aici se va
produce trecerea esentiala la "cogito ergo sum!" (gandesc,deci exist!), o trecere
esentiala avandu-se in vedere vechea conceptie impusa de scolastica: "crede si nu
cerceta!"; conceptia noua a lui Descartes, fundamentata pe verbul "cogito" avea sa
duca la schimbari esentiale in momentul in care ea a fost insusita si inteleasa.

Initial, in Regulae…, a enuntat 21 din care a tratat 18. In Discurs… le va

reduce la 4 reguli fundamentale.

Metoda sa este interpretata de obicei ca o metoda de inspiratie matematica,

extinsa asupra celorlalte stiinte. De fapt, metoda sa este inspirata de operatiile
fundamentale ale gandirii puse in evidenta de logica.

Regulile metodei carteziene si caracterul lor intuitiv-deductiv.

Metoda carteziana cuprinde doua tipuri de reguli: capitale si secundare

(auxiliare).

Regulile capitale sunt in numar de patru:

1. A nu accepta niciodata un lucru ca adevarat, daca nu apare astfel in mod

evident.

2. A împărți fiecare problemă analizată în câte fragmente ar fi posibil și necesar

pentru a fi cât mai bine rezolvate.
3. A conduce în ordine gândurile, începând cu cele mai simple și mai usor de
recunoscut pentru a se ridica, treptat, la cele mai complexe.

4. A face peste tot enumerări complete și revizuiri generale pentru a exista

siguranța că nu s-a omis nimic.

In literatura exegetica, regulile amintite sunt numite in ordine: 1. evidența, 2.

analiza, 3. sinteza, 4. enumerarea.

Regulile secundare ale metodei carteziene sunt expuse in Regulae… de la VIII

la XII. Ele se refera, in ordine, la obiectul care limiteaza aplicarea regulilor
capitale, la intelect, care poate fi antrenat prin diferite exercitii si la alte facultati
ajutatoare.