PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE

1.1. DEFINIŢIE, OBIECT, IMPORTANŢĂ, LOCUL

ÎN RÂNDUL DISCIPLINELOR AGRONOMICE.

Fitotehnia este ştiinţa agronomică care, pe baza cunoaşterii biologiei plantelor şi a cerinţelor
acestora faţă de factorii de vegetaţie, caută şi foloseşte cele mai potrivite căi şi metode de cultivare
pentru ridicarea calitativă şi cantitativă a producţiei, în limitele eficienţei economice şi cu protecţia
mediului înconjurător.
Fitotehnia îşi trage numele din cuvintele greceşti phyton (plantă) şi tehne (artă, meşteşug),
care ar defini arta sau meşteşugul de a cultiva plante. În sens larg al noţiunii , intră în preocupările
fitotehniei cultivarea tuturor plantelor anuale, bienale şi perene, ierboase ori lemnoase. În sensul
restrâns al noţiunii, sens folosit actualmente, fitotehnia se ocupă numai de „plantele de câmp” care se
cultivă pe suprafeţe întinse.
Fitotehnia studiază planta ca organism viu, singurul în stare să unească, sub acţiunea energiei
solare, carbonul, hidrogenul, oxigenul şi diferite elemente chimice în acid fosfogliceric sau acidul
oxalil-acetic, care reprezintă punctul iniţial în biosinteza a numeroase şi complexe substanţe organice
: glucide, protide, lipide, pectine, glucozizi, alcaloizi, enzime, vitamine, etc.
Aşadar, plantele ierboase cultivate pe suprafeţe mari, cu funcţia lor generatoare de substanţe
organice utile omului, constituie obiectul fitotehniei.
Importanţa fitotehniei – se conturează pregnant nu numai prin rolul determinant deţinut de
cultivarea plantelor şi evoluţia societăţii ci şi prin actualitatea şi perspectiva acestui domeniu de
activitate umană. Retrospectiva istoriei relevă că după domesticirea animalelor, omul neolitic, în
timpul cât turma de animale se hrănea pe păşune, şi-a perfecţionat uneltele de muncă folosite pentru
scormonirea pământului din jurul primitivei sale colibe, deprinzându-se astfel să cultive plante, luate
din flora spontană şi care i s-au părut folositoare. Odată cu alegerea plantelor utile din flora spontană
şi însuşirea deprinderii de a le cultiva, omul neolitic a devenit sedentar, schimbându-şi radical modul
de viaţă.
Numeroase sunt dovezile care atestă influenţa cultivării plantelor asupra evoluţiei societăţii,
dar cea mai convingătoare rămâne faptul că toate civilizaţiile vechi s-au întemeiat pe progresele
acelor vremuri în cultivarea plantelor şi anume : în Sud-Estul Asiei pe cultivarea orezului ; în Babilon,
Egipt, Grecia şi Imperiul roman pe cultivarea grâului, orzului şi meiului ; civilizaţiile incaşă, maya şi
aztecă de pe continetul american, au avut ca substrat economic cultivarea cartofului şi porumbului.
Eşecurile în cultivarea plantelor au generat, totdeauna perioade de foamete şi regres social-
economic, prăbuşiri de imperii, dispariţia unor civilizaţii, etc. Este edificator ce a spus Emil Prodan că
„orice civilizaţie începe cu agricultura”.
Până în timpurile noastre cultivarea plantelor a rămas ramura de bază în producţia agricolă a
celor mai multe ţări, determinându-le în mare măsură progresul economic şi tehnic.
Fără îndoială că satisfacerea nevoilor alimentare a tot mai numeroşilor fii ai Terrei impune în
prezent, dar mai ales în viitor sarcini tot mai mari în domeniul cultivării plantelor.
Din 1960 şi până în prezent, populaţia globului aproape s-a dublat, numărând cca 6,3 miliarde
de oameni, cu tendinţa ca în 2050 să se ajungă la 8,9 miliarde, creşteri mari înregistrându-se mai ales
în ţările mai sărace.
Producţia alimentară s-a dublat în ultimii 40 de ani, depăşind creşterea numărului populaţiei
în perioada respectivă, dar fără a eradica foametea din unele zone ale globului.
Deşi, sunt condiţii să se asigure fiecărui locuitor al planetei hrană calculată la 2700 calorii,
totuşi, peste 840 milioane de oameni rabdă de foame zilnic, din care peste 100 de milioane sunt copii.
Zilnic mor din cauza foamei cca 100 de mii de oameni, iar peste două miliarde, îndeosebi femei şi
copii suferă de lipsă de fier şi iod.
 Cauzele foamei de care suferă o mare parte a omenirii pot fi căutate în inechitatea asigurării
alimentelor necesare traiului zilnic.In unele ţări cum ar fi USA se înregistrează peste 3500 calorii pe
locuitor, în timp ce în Africa, la sud de Sahara, revin mai puţin de 2100 calorii pe om şi pe zi.
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că specialiştii în nutriţie au dovedit necesitatea asigurării a
cel puţin 3000 calorii/zi pentru omul adult cu activitate normală. Adăugând la acest consum
exigenţele mereu crescânde faţă de calitatea şi varietatea hranei zilnice, se apreciază că peste un sfert
de secol nevoia de hrană a omenirii se va satisface numai dacă producţia agricolă va creşte substanţial.
Din cele aproximativ 1,6 miliarde hectare cultivate pe Terra, plantele de câmp deţin cca 1,2
miliarde hectare şi se recolteză anual, din diferite motive, sub un miliard de hectare (973-780,6
milioane ha în 2001).
Ponderea cea mai mare (aproximativ 2/3 din suprafaţă o deţin cerealele. Majoritatea ţărilor a
realizat 100-170 kg cereale pe locuitor/an, favorabilă fiind cantitatea de 500-700 kg cereale pe
locuitor şi pe an, faţă de 400 kg cât există actualmente în unele ţări. Pentru a ajunge la cantitatea
corespunzătoare de cereale pe locuitor este necesară mărirea continuă a producţiei şi îmbunătăţirea
calităţii acesteia.
Leguminoasele pentru boabe, dar şi plantele producătoare de grăsimi, plantele proteaginoase,
al doilea grup de plante importante fitotehnic – folosit în alimentaţia oamenilor, furajarea animalelor
şi prelucrarea industrială, trebuie să-şi dubleze producţiile la unitatea de suprafaţă.
Plantele producătoare de rădăcini şi tuberculi, care substituie cerealele în Africa tropicală
umedă, în America latină şi alte zone, trebuie să-şi mărească producţia cu peste 50 %.
Preocupări sunt pentru creşterea producţiei la plantele textile (bumbac, cânepă, in, iută, etc.),
la cele zaharifere (trestia de zahăr, sfeclă pentru zahăr) la cele medicinale şi aromatice.
Creşterea resurselor alimentare pentru populaţia globului mai poate fi făcută prin valorificarea
algelor şi planctonului, a peştelui, unor proteine din reziduri petroliere şi gaze naturale, ori obţinute
prin sinteză chimică, sporirea unor suprafeţe cultivate în Africa şi America Latină, readucerea în
circuitul agricol a unor terenuri acide, sărăturate, cu exces de umiditate sau erodate, dar care, necesită
fonduri băneşti uriaşe.
Faţă de cele arătate, rămâne ca cea mai importantă sursă de creştere a producţiei, mărirea
randamentului la unitatea de suprafaţă a noilor cultivare cu potenţial foarte ridicat de producţie,
îmbunătăţirea calităţii lor.
În realizarea acestor obiective un rol însemnat revine FITOTEHNIEI, care, prin natura
preocupărilor sale, are un indiscutabil caracter interdisciplinar, fiind o disciplină de sinteză
(integratoare), care, pe bază de cunoştinţe fundamentale, de tehnică generală agricolă şi economică
are ca obiectiv şi captarea cât mai economică a energiei radiante şi termice a soarelui în fitomasa
culturilor de câmp, conturând în cea mai mare măsură profesiunea de INGINER AGRONOM.
Fitotehnia are un caracter de ştiinţă fundamentală, teoretică, prin studiile ce le face asupra
biologiei plantelor şi relaţiilor acestora cu mediul înconjutător şi un caracter de disciplină tehnică
aplicativă, prin elaborarea măsurilor tehnice de cultivare a plantelor în contextul elucidării
problemelor fundamentale.
Există trei direcţii posibile de creştere a producţiei vegetale : extinderea suprafeţelor cultivate,
creşterea fertilităţii solurilor şi sporirea randamentelor la unitatea de suprafaţă.
Pe plan modial, teoretic, suprafaţa arabilă se poate extinde, dar posibilităţile financiare şi
limitările tehnice nu permit creşteri mari ale suprafeţei.
În ţara noastră, prima cale de mărire a producţiei, prin creşterea suprafeţelor cultivate cu
anumite plante, se face în detrimentul altora, suprafaţa arabilă a ţării fiind limitată.
Cea mai importantă cale de sporire a producţiei culturilor de câmp în ţara noastră, rămâne
sporirea producţiei la unitatea de suprafaţă prin măsuri tehnologice corespunzătoare la cultivare
performante.
Având în vedere că suprafaţa arabilă la un locuitor în ţara noastră a scăzut continuu, de la 0,42
ha în anul 1990, la 0,30 ha în anul 2000, soluţia viabilă de creştere a producţiei rămâne asocierea
producătorilor agricoli, deoarece, creşterea producţiei la ha, se poate realiza prin mecanizarea
lucrărilor, utilizarea îngrăşămintelor chimice şi organice, folosirea cultivarelor cu productivitate
ridicată şi acestea se pot obţine numai pe suprafeţe mari de teren.
 Valorificarea solurilor slab producătoare acide, sărăturate, cu exces de umiditate sau afectate
de eroziune, aplicarea unor tehnologii raţionale şi performante, necesită, deasemenea, suprafeţe mari
de teren agricol.
Cercetarea ştiinţifică multidisciplinară, trebuie să rezolve multe din problemele deficitare
actuale.
In ce priveşte cercetarea ştiinţifică, FITOTEHNIA foloseşte metode proprii : a) culturi
comparative executate în condiţiile obişnuite de viaţă a plantelor cultivate ; b) culturi în vase de
vegetaţie ; c) culturi în mediu controlat – casă de vegetaţie, fitotron ; d) determinări şi analize
biologice efectuate în laborator, toate executate după prevederile tehnicii experimentale.
Rezultatele experimentale, oricât de favorabile ar fi, sunt supuse mai întâi verificării pe
suprafeţe întinse în condiţii de producţie şi în zone pedoclimatice cât mai variate şi dacă corespund
dezideratelor propuse sunt difuzate în producţie.
Având în vedere că FITOTEHNIA acţionează asupra unor plante cultivate, organsime ce se
deosebesc funcţional de cele spontane, lucrează cu o masă de indivizi (o comunitate) şi nu cu plante
izolate şi că producţia vegetală are un caracter fluctuant, întrucât este rezultatul interacţiunii dintre
masa de indivizi şi condiţiile de mediu, ambele părţi afectate de instabilitate, ea se sprijină pe o serie
de discipline fundamentale şi tehnice.
Dintre ştiinţele fundamentale, fitotehnia, se sprijină în primul rând pe ştiinţele biologice şi
chimice apoi pe biofizică şi matematică.
Disciplinele biologice ajută fitotehnia să cunoască particularităţile plantelor cultivate, de un
real folos fiind descoperirile fiziologiei vegetale, care se aplică cu mult succes în fitotehnie. Nu
întâmplător unii cercetători consideră fitotehnia o fiziologie vegetală aplicată.
Botanica este o altă ramură a biologiei cu care fitotehnia vine în strânsă legătură, care ne dă o
privire de ansamblu asupra întregului regn vegetal, deosebit de utilă pentru a înţelege relaţiile dintre
plantele cultivate şi mediul înconjutător. Fitotehnia preia faptele stabilite de botanică şi le duce mai
departe până la cele mai mici detalii de cunoaştere. Pentru fitotehnie, prezintă interes şi cunoştinţele
de ecologie – ştiinţă care se ocupă de relaţiile dintre plante şi mediul înconjurător şi fitopedografia, ce
se ocupă cu răspândirea geografică a plantelor.
În fundamentarea sa teoretică Fitotehnia se sprijină pe datele chimiei (biochimiei,
agrochimiei), pentru cunoaşterea compoziţiei chimice şi a particularităţilor de nutriţie ale plantelor
cultivate, care pune la dispoziţie substanţe, care reglează nutriţia acestora sau fenomene fiziologice
(enzime, vitamine, hormoni sau fitoregulatori de creştere), substanţe pentru combaterea bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor.
Fitotehnia foloseşte în activitatea sa de cercetare multe din cunoştinţele de biofizică şi
matematică.
Biofizica, cu cunoştinţele sale despre tratamente cu ultrasunete, unde electromagnetice,
radiaţii ionizante, infraroşii şi röntgen, despre folosirea izotopilor radioactivi, devine în ultima vreme
tot mai mult folosită şi utilă fitotehniei, iar matematica ne ajută la calcularea statistică a rezultatelor
experimentale.
În latura sa aplicativă fitotehnia primeşte un real sprijin din partea majorităţii disciplinelor
agronomice. Toate aceste discipline – agrotehnica, ameliorarea plantelor, pedologia, climatologia,
protecţia plantelor, mecanizarea agriculturii, zootehnia etc. ajută fitotehnia să-şi îndeplinească
menirea de a ridica cantitativ şi calitativ producţia culturilor de câmp.

1.2. CLASIFICAREA PLANTELOR DE CÂMP

Provenind din diferite familii botanice, cu particularităţi morfologice şi biologice diverse,

necesitând diferite condiţii pedoclimatice şi tehnologii de cultură, plantele de câmp au fost introduse
în diferite clasificări, mai importante fiind următoarele :

1.2.1. După particularităţile morfologice se clasifică în familii botanice, clasificare al cărui

neajuns constă în faptul că se înglobează în aceeaşi grupă, plante cu tehnologii diferite de cultivare :
spre exemplu în fam. Graminaceae şi Papilionaceae se înglobează plante semănate la distanţe mici şi
care nu se prăşesc (grâu, secară, orz, ovăz, orez, linte) şi plante semănate la distanţe mari şi care se
prăşesc (porumb, sorg, soia, fasole etc. ;
 1.2.2. După însuşiri biologice, dintre care mai frecvent se folosesc :
- durata ciclului antogenetic care clasifică plantele de câmp în trei grupe : anuale, bienale şi
perene ;
- cerinţele faţă de căldură, deosebindu-se :
- plante de câmp termofile (porumb, sorg, orez, fasole, fl.soarelui,
ricin, bumbac, tutun) ;
- plante de câmp cu cerinţe moderate (grâu, orz, mazăre, in pentru ulei,
sfeclă pentru zahăr ) ;
- plante de câmp iubitoare de climă răcoroasă şi umedă (secară,
triticale, ovăz, orzoaică pentru bere, inul pentru fibră, etc.) ;
- cerinţe faţă de sol :
- plante ce reuşesc pe soluri rărace şi acide (lupin, ovăz, secară,
triticale, etc.) ;
- plante iubitoare de soluri neutre şi fertile (grâu, porumb, floarea-
soarelui, cânepă, sfeclă pentru zahăr) ;
- plante ce valorifică soluri alcaline (sorg, iarbă de Sudan, sfeclă
pentru zahăr).
După cum se observă se înglobează în aceiaşi grupă plante diferite atât morfologic cât şi
tehnologic.
1.2.3. După particularităţile tehnologice, plantele de câmp se clasifică folosind unii
parametri fitotehnici :
- epoca de semănat : toamna, primăvara ;
- distanţa între rânduri : 6-12,5 cm ; 45-60 cm ; 60-80 cm.
Se înglobează în aceiaşi grupă plantele diferite morfo-biologic.

1.2.4. După criterii economice. Se are în vedere :

- folosirea produsului principal :
- plante alimentare (grâu, secară, porumb, orez, fasole,
cartof) ;
- plante industriale (fl.soarelui, soia, in, cânepă, bumbac,
tutun) ;
- furajere ( porumb, ovăz, soia, sorg) ;
- aromatice şi medicinale (anason, coriandru, chimion,
fenicul, mentă,degeţel, levănţică, mac, etc.).

1.2.5. După alte criterii :

1. cereale ; 2. leguminoase pentru boabe ;
3. oleaginoase (producătoare de uleiuri ) ; 4. plante textile (producătoare de
fibre textile) ; 5. plante tuberculifere şi rădăcinoase ; 6. tutun ; 7. Hamei ; 8. plante aromatice şi
medicinale.
Această ultimă clasificare a plantelor de câmp este acceptată de către cei mai mulţi
fitotehnişti, fiind considerată mai practică, deşi nu delimitează grupele de plante după un singur
criteriu.

1.3. ACUMULAREA PRODUCŢIEI VEGETALE ŞI FACTORII

CARE O CONDIŢIONEZĂ

Planta verde are particularitatea de a crea materie organică folosind substanţe anorganice
luate din mediul înconjurător. Aceste substanţe sunt bioxidul de carbon, apa, precum şi unele
elemente ca azotul, fosforul, potasiul, magneziul, fierul şi alte macro şi microelemente aflate în sol
sub formă de diferite săruri.
Punctul de plecare al reacţiilor chimice extrem de complicate, ce se produc în planta verde şi
care duc la sinteza numeroaselor substanţe organice şi organo-minerale ce constituie corpul plantei
este fotosinteza. Din imensa energie a soarelui (constanta solară este de cca 1360 w/m2), ar putea să
fie absorbită de frunzele verzi (covor continu) doar în jur de un sfert de miliardime iar din acestea,
doar cca 1-2 % (în medie) este fixată sub formă de energie chimică în fitomasă şi numai la culturi
foarte bine dirijate fitotehnic se poate ajunge la 4-7 (10) %.
Din punct de vedere fitotehnic interesează ca fitomasa acumulată în unitatea de timp să fie cât
mai ridicată. Aceasta presupune corelarea cât mai avantajoasă a următorilor factori :
- o suprafaţă foliară activă cât mai mare exprimată prin indicele suprafeţei foliare (ISF : ha
suprafaţa foliară /ha cultivat) şi durată de timp cât mai lungă a suprafaţei foliare active (DSF = m2/zile
);
- randament fotosintetic cât mai mare, exprimat prin eficienţa captării radiaţiei active
fotosintetizante (RAF), care, în condiţii experimentale cu factori controlaţi a ajuns la valori de 15-25
%, depăşind de 3-5 ori pe cele reale din terenuri cultivate, în condiţii fitotehnice superioare ;
- pierderile din fotosinteza reală (prin respiraţie, fotorespiraţie, prădători, boli, etc.) să fie cât
mai mici, altfel spus, fotosinteza aparentă (netă) să reprezinte o cotă cât mai mare din potenţialul
fotosintetic brut.
Producţia de fitomasă (P) poate fi exprimată astfel :

P % = I.A.F x I.S.F x t

I.A.F. – intensitatea aparentă a fotosintezei ;

I.S.F. – indicele suprafeţei foliare
t - durata perioadei de producţie
Din producţia totală de fitomasă, indicele de recoltă trebuie să fie cât mai mare (indicele de
recoltă = raport boabe/paie ; tuberculi/vreji, etc.).
Care sunt limitele producţiilor, faţă de cele actule ? Din formula de calcul al producţiei de
fitomasă (P) rezultă necesitatea ca timpul cât terenul este ocupat cu vegetaţie cultivată să fie cât mai
lung (practicarea culturilor succesive), iar indicele suprafeţei foliare să fie cât mai favorabil, să nu
depăşească 4 -7 în funcţie de specia cultivată. Este necesară o corectă dirijare a culturilor pentru ca
I.S.F. să crească rapid, aparatul foliar să fie menţinut activ o perioadă cât mai mare de timp prin
fertilizare corectă şi echilibrată, combaterea bolilor şi dăunătorilor, irigare, folosirea microelementelor
şi stimulatorilor de creştere, îngrăşămintelor foliare, etc.
Pentru creşterea producţiei de fitomasă, se aşteaptă cel mai mult de la I.A.F. (intensitatea
aparentă a fotosintezei). Din acest punct de vedere sunt diferenţieri nete între plantele cultivate care
asimilează carbonul pe calea C3 şi C4, respectiv la care primul produs de fixare a CO2 este cu 3 atomi
de carbon (APG – acidul fosfogliceric) sau cu 4 atomi de carbon (A.O.A. – acidul oxalil acetic),
respectiv un complex biochimic complementar al căii C3. Datorită existenţei fotorespiraţiei, plantele
de tip C3 asimilează CO2 cu o intensitate mai redusă (15-30 mg CO2/dm2/h) decât cele de tip C4, la
care intensitatea fotosintezei poate atinge valori de 50-70 mg CO2/dm2/h.
Rezultă necesitatea revederii zonării plantelor inclusiv microzonarea lor, pentru a folosi
eficient condiţiile naturale de mediu. Se aşteaptă, de asemenea, progrese mari în Genetică şi
Ameliorarea plantelor, prin crearea unor genitori amelioraţi biochimic chiar la plantele de tip C 3 şi
eventual transferul ciclului accesoriu AOA la plantele cele, mai răspândite în cultură, care sunt de tip
C3 (grâu, soia, floarea-soarelui, sfeclă, etc.).
Fotosinteza aparentă (acumularea fitomasei) se desfăşoară în cursul zilelor din perioada de
creştere intensă (vara) după curbe bimaximale, spre deosebire de etapele de la începutul şi sfârşitul
vegetaţiei, când sunt unimaximale. Sunt necesare cercetări fundamentale pentru stabilirea punctelor de
compensare pentru lumină şi plafoanelor de saturare cu lumină care lipsesc la multe specii de plante
cultivate. Punctul de compensaţie este intensitatea luminii la care cantitatea de CO2 absorbit în
fotosinteză este egală cu cantitatea eliminată în respiraţie – 500-1000 lucşi la plantele heliofile. Ele
trebuie corelate cu desimile din lan, cu vârsta plantelor etc., stabilirea nivelului de turgescenţă al
ţesuturilor la care apare stressul hidric, care poate fi influenţat prin zonarea culturilor, perioada
semănatului, desimi, irigare, combaterea bolilor foliare şi a prădătorilor.
În dirijarea irigaţiei trebuie ţinut cont că redobândirea capacităţii de asimilare a CO 2 nu se
realizează decât după o anumită perioadă de timp în urma înlăturării deficitului de apă sau mai grav,
că după stres hidric prelungit, intensitatea fotosintezei nu mai revine las nivelul normal, în timp ce
respiraţia este mai puţin influenţată. Intensitatea fotosintezei este influenţată de concentraţiile CO2 şi
O2, care la rândul lor sunt influenţate de desimea lanului.
Elementele nutritive influenţează mult intensitatea fotosintezei. Fosforul participă la formarea
ATP şi la fosforilările intermediare din fotosinteză, iar potasiul determină, turgescenţa şi
osmoreglarea celulelor facilitând schimbul de gaze. Carenţa potasiului reduce intensitatea fotosintezei
şi activează respiraţia.
Alte macroelemente şi microelemente sunt necesare pentru creşterea randamentelor.
Magneziul intră în componenţa clorofilei, lipsa lui intensifică respiraţia ; manganul intră în complexul
enzimatic de eliminare fotosintetică a oxigenului ; zincul facilitează difuziunea CO2 în plantă ; natriul,
indispensabil pentru ciclul fotosintetic accesoriu la plantele de tip C4.
 1.4. PRINCIPALII FACTORI CARE CONTRIBUIE LA
CREŞTEREA PRODUCŢIEI PLANTELOR DE CÂMP.

În cursul ontogenezei organismul Angiospermelor este sediul unor procese şi fenomene

extrem de complexe ce urmează o anumită succesiune : o cordonantă îndreptată spre atingerea
mărimii şi arhitectonicii (configuraţiei morfoanatomice) specifice fiecărei plante, iar cealaltă, spre
asigurarea reproducerii şi perpetuării speciei.
În primul caz totul se însumează în fenomenul creşterii masei vegetale, cu diferenţierea
organelor vegetative (rădăcină, tulpină, lăstari, frunze, etc.) care se pot măsura ca volum, lungime,
grosime sau masă (greutate), iar în al doilea caz se înscriu procesele ce duc la înflorire şi fructificare.
Toate aceste procese se află sub control genetic, fiind influenţate însă şi de mediul ambiant.
În ontogeneză deosebim o perioadă de creştere mai lentă, apoi o perioadă de expansiune şi în
final, din nou, o perioadă de diminuare a creşterii.
Capacitatea organelor vegetative de a înmagazina plusul de substanţe, ce depăşeşte
posibilităţile de recepţie a fructificaţiilor în fazele incipiente este o însuşire deosebit de importantă,
deoarece, substanţele de rezervă pot fi reutilizate.
Producţia vegetală totală (biomasa totală) la o plantă de cultură reprezintă întreaga masă
vegetală realizată la unitatea de suprafaţă, cuprinzând organele aeriene şi subterane ale plantelor şi se
exprimă, de regulă, în substanţă uscată. O parte din biomasă se pierde în timpul vegetaţiei. Din
producţia vegetală totală, numai o parte se foloseste direct de către om şi aceasta este producţia
agricolă sau recolta (produs agricol global). În funcţie de specie, circa 24-70 % din biomasa totală o
reprezintă produsul agricol. Produsul agricol global (util) este format din produs principal şi produs
secundar, în raport diferit de la o plantă la alta, determinând indicele de recoltă (Indice Harwest).
De exemplu, la grâu, produsul principal îl formează boabele, iar produsul secundar paiele şi
plevile, la porumb boabele, iar produsul secundar tulpinile, frunzele, pănuşile, rahisul ştiuleţilor.
La cartof produsul principal util este format din tuberculi, iar cel secundar din tulpini (vreji) şi
frunze ; la sfecla pentru zahăr produsul principal util în primul an de vegetaţie este format din corpul
sfeclei, iar cel secundar din colete şi frunze, în timp ce în anul al doilea de vegetaţie, produsul
principal (util) este format din fructe (seminţe) iar cel secundar din ramuri tulpinale şi frunze ; la
mentă produsul principal coincide cu biomasa agricolă atunci când se recoltează herba şi cu frunzele
când se recoltează folia.
Atât amelioratorii, cât şi tehnologii militează pentru creşterea produsului principal în
ponderea produsului agricol, indicele de recoltă să fie cât mai mare.
Fiecare specie sau cultivar posedă un potenţial biologic şi productiv. Potenţialul biologic este
capacitatea plantei agricole de a elabora o anumită masă organică (biomasă). Potenţialul productiv sau
productivitatea potenţială este o noţiune care include numai produsul agricol, adică produsul cu
valoare economică. Structura biomasei oglindeşte modul cum organismul vegetal valorifică energia
solară captată şi arată cum se poate spori capacitatea productivă.
Fitotehnia se ocupă de porductivitatea asociaţiilor vegetale sau fitosistemelor şi nu de plantele
izolate. Tehnologia culturilor plantelor îşi propune realizarea ansamblului de condiţii care să ducă la
creşterea nivelului producţiei vegetale, îmbunătăţirea indicelui de recoltă, creşterea calităţii producţiei
şi protejarea mediului înconjurător.
Realizarea acestor deziderate este condiţionată de următorii factori :
factorii ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea ecologică a plantelor ;
factori biologici : soiul sau hibridul cultivat şi valoarea materialului de semănat şi
plantat ;
factorii tehnologici : rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul,
lucrările de îngrijire, recoltarea şi păstrarea producţiei ;
factorii social-economici – forma de exploataţie, dotarea, modul de valorificare a
producţiei.

Din conlucrarea factorilor amintiţi se realizează capacitatea de producţie a plantelor sau

productivitatea lor, aceasta fiind maximă atunci când factorii sunt optimi.
 Fiecare specie sau grup de specii dispune de elemente specifice de productivitate : la cerealele
păioase elementele de productivitate sunt înfrăţirea productivă, numărul de spiculeţe în spic, numărul
de flori fertile în spiculeţ ; numărul de boabe în spic şi masa a 1000 de boabe ; la leguminoase
elementele de productivitate sunt numărul de păstăi pe plantă, numărul de boabe în păstaie, masa
boabelor din păstaie şi pe o plantă, numărul de plante la unitatea de suprafaţă, etc.
La floarea soarelui distingem o producţie brutto şi una netto. În primul caz producţia
principală este reprezentată prin totalitatea fructelor aflate pe calatidiu, în celălalt caz se iau în calcule
numai seminţele (miezul), fiind produsul agricol principal, economic.
La cartof, la produsul principal se iau în considerare tuberculii ce depăşesc 20-25 g,
exprimându-se în număr de tuberculi pe plantă şi număr de plante la ha.
Cunoaşterea şi dirijarea raţională a mijloacelor de sporire cantitativă şi calitativă a producţiei
agricole vegetale constituie preocupări de bază ale Fitotehniei, care trebuie să aplice difere nţiat
soluţiile de creştere a producţiei în funcţie de condiţiile climatice de sol şi de soi sau hibrid.

1.4.1. Factorii ecologici.

Fiecare specie de plante are cerinţe deosebite faţă de climă (lumină, căldură, apă, aer), tipul de
sol şi fertilitatea naturală a acestuia, de care trebuie să se ţină seama în repartizarea ei pe teritoriul ţării
(zonare) şi tehnologiile de cultură aplicate.
Factorii de vegetaţie sunt studiaţi pe larg la fiziologie vegetală, climatologie, pedologie şi
agrotehnică.Noi ne vom referi la câteva aspecte generale privind influenţa lor asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor de câmp, urmând ca la fiecare specie de plante să prezentăm cerinţele ecologice
foarte aprofundat.
Lumina. Energia luminii naturale sau artificiale este folosită în sinteza substanţelor organice
din plante, prin intermediul clorofilei, în procesul de fotosinteză.
Intensitatea procesului fotosintetic este dependentă de suprafaţa foliară, numărul şi
distribuirea cloroplastelor, activitatea enzimatică etc., concentraţia bioxidului de carbon, lumina,
temperatura, apă, elementele nutritive din sol, etc.
Asupra procesului fotosintetic acţionează intensitatea luminoasă, calitatea luminii şi durata
iluminării (fotoperioada).
Intensitatea luminii condiţionează parcurgerea fazelor de vegetaţie a plantelor (creşterea,
înflorirea, fructificarea, rezistenţa la cădere, conţinutul în zahăr, în amidon, sau alte componente.
De intensitatea luminii în anumite limite depinde productivitatea plantelor. Sunt plante
adaptate la intensităţi luminoase mai ridicate („de lumină”) cum ar fi sfecla pentru zahăr, floarea
soarelui, cartoful, bumbacul, porumbul şi altele la intensitate mai mică („de umbră”) cum este fasolea,
inul pentru fibre, etc.
Calitatea luminii exprimată prin componentele spectrului influenţează cantitatea şi calitatea
producţiei. S-a constatat că sub acţiunea razelor roşii şi galbene se sintetizează în special hidraţi de
carbon, iar în cazul celor albastre, mai multe substanţe proteice. Razele roşii stimulează şi germinaţia
seminţelor (Zamfirescu N., şi colab., 1965).
Durata iluminării, lungimea zilei sau fotoperioada este specifică fiecărei plante, ca rezultat al
adaptării în timpul formării lor. Astfel, sunt plante de zi scurtă (şi noapte lungă), plante de zi lungă (şi
noapte scurtă) şi chiar plante indiferente, fenomen numit fotoperiodism.
Plantele de zi scurtă, soia, tutunul, bumbacul, orezul, porumbul, sorgul, meiul, cânepa, etc.
originare din latitudini sudice, fructifică la începutul toamnei (zile mai scurte) pe când plantele de zi
lungă ca orzul, grâul, secara, ovăzul, mazărea, sfecla, inul, muştarul etc., fructifică vara în condiţii de
zile lungi (Staicu Ir., 1969). Plantele indiferente sunt hrişca, floarea-soarelui, bumbacul, etc. sau apar
biotipuri (soiuri) în cazul aceleiaşi specii cu preferinţă pentru zile scurte sau zile lungi.
La porumb hibrizii târzii sunt tipici de zi scurtă, dar s-au creat şi hibrizi precoci care fructifică
mai devreme.
La cartof pentru formarea tuberculilor sunt necesare zile scurte, iar pentru formarea
seminţelor de zile lungi. Cunoaşterea cerinţelor plantelor faţă de fotoperioadă are consecinţe practice
în zonarea şi tehnica de cultură a acestora.
Dirijarea factorului lumină (ca durată şi intensitate) se poate face în sere, case de vegetaţie,
fitotron. În câmp dirijarea acestui factor natural se realizează prin zonarea raţională a plantelor,
amplasarea culturii pe pante cu expoziţie sudică, semănatul la distanţe corespunzătoare, în epoca
optimă, cu orientarea rândurilor nord-sud, combaterea buruienilor, respectarea desimilor optime.
Procesul de fotosinteză se amplifică prin suplimentarea bioxidului de carbon folosind
îngrăşăminte organice sau generatoare de bioxid de carbon.
Căldura. Cerinţele plantelor pentru căldură sunt în strânsă legătură cu specia, soiul sau
hibridul şi cu fazele de vegetaţie. Se iau în consideraţie temperatura aerului şi solului. Căldura
influenţează ritmul absorbţiei apei şi elementelor nutritive, viteza de deplasare a acestora, reacţiile
chimice şi procesele fiziologice care au loc în plantă, deci creşterea şi dezvoltarea.
Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie este importantă pentru stabilirea datei optime
a semănatului. Astfel, grâul, orzul, mazărea, inul se pot semăna la temperaturi de 1-30 C în sol ; bobul,
lupinul, macul la 3-50 C, soia, floarea-soarelui la 6-80 C ; porumbul la 8-100 C ; fasolea, bumbacul la
10-110 C ; orezul, meiul la 11-120 C ; tutunul la 13-140 C etc. Semănatul mai devreme determină ca
multe seminţe să nu germineze, se instalează agenţi patogeni şi dăunători, iar semănatul mai târziu
determină goluri în lan şi prelungirea perioadei de vegetaţie.
În fazele următoare de creştere, plantele au o temperatură minimă de creştere, denumită „zero
biologic”. La plantele originare din climatul temperat (grâu, secară, triticale, orz, ovăz, etc.) zero
biologic este considerat temperatura de 50 C, iar cele originare din climatul cald (porumb, bumbac,
tutun, etc. temperatura de 8-100 C (Velican V., 1972). Un indice de evaluare a necesarului de căldură
este suma gradelor pentru întreaga perioadă de vegetaţie (însumarea temperaturilor medii zilnice
(active) sau însumarea unităţilor termice.
Reglarea regimului termic se face prin zonarea corespunzătoare a plantelor, orientarea
rândurilor nord-sud, combaterea buruienilor, efectuarea lucrărilor de îngrijire la timp, etc.
Aerul. Viaţa plantelor este dependentă de componentele aerului din sol şi atmosferă. Aerul
din sol influenţează creşterea sistemului radicular al plantelor şi viaţa microorganismelor. Rădăcinile
plantelor se dezvoltă bine în sol aerat. Cerinţele mari au orzul, bumbacul, ovăzul mazărea, floarea-
soarelui, cartoful, porumbul, sfecla pentru zahăr, iar cerinţe mai mici au hrişca şi orezul. Creşterea
procentului de bioxid de carbon la peste 1 % în sol devine vătămător pentru rădăcini. Primenirea
aerului din sol se face prin difuziune şi schimbarea în masă. Schimbarea în masă are loc prin
intermediul unor factori fizici (oscilaţii de temperatură, vânt, ploaie, etc.) şi biologici (galerii de
cârtiţe, râme, insecte, etc.). Reglarea regimului de aer în sol se poate realiza prin lucrările solului, prin
praşile mecanice şi manuale sau chiar prin folosirea de substanţe generatoare de oxigen. Peroxidul de
calciu (CaO2 ) în prezenţa apei eliberează treptat oxigenul.

CaO2 + H2 O Ca (OH)2 + O2

Apa, este deosebit de importantă pentru viaţa plantelor. Ea menţine starea de hidratare a
citoplasmei, starea de turgescenţă, contribuie la sinteza substanţei uscate (1-5 %), este eliminată prin
transpiraţie. Apa dizolvă şi disociază săruri minerale, punând la dispoziţia plantelor elementele
necesare. Apa este necesară în toate fazele de vegetaţie, de la îmbibarea şi germinarea seminţelor şi
până la maturitate în cantităţi diferite, în funcţie de faza de creştere şi dezvoltare. Fazele în care lipsa
apei influenţează mai mult evoluţia plantelor ssunt numite faze critice.
Raportul între cantitatea de apă consumată şi substanţa uscată sintetizată reprezintă
coeficientul de transpiraţie sau consumul specific de apă. Consumul specific este influenţat de natura
şi potenţialul de fertilitate a solului, condiţiile climatice, vârsta plantei. Creşte când conţinutul apei în
sol este mai mare, când scad rezervele nutritive din sol, când scade umiditatea relativă a aerului şi pe
măsura avansării în vegetaţie.
Cerinţele faţă de apă împart plantele în xerofite, higrofite şi mezofite (intermediare).
Plantele xerofite sau sistemul radicular puternic dezvoltat şi suprafaţa de transpiraţie redusă,
suportând perioade de secetă, iar cele higrofite necesită umiditate ridicată.
Sursa de apă pentru plante o constituie precipitaţiile atmosferice, apa de irigare, roua, într-o
oarecare măsură.
Reglarea regimului de apă se realizează prin măsuri agrotehnice, acumularea şi păstrarea apei
în sol, prin irigare.
Elementele chimice nutrive. Plantele absorb din sol azotul, fosforul,potasiul, calciul şi alte
elemente conform cu cerinţele lor în funcţie de specie, soi, hibrid şi faza de vegetaţie.
 Compoziţia chimică a plantelor variază în raport cu vârsta şi cu diferitele părţi analizate. Din
frunze şi tulpini, după fecundare, o parte din elementele nutritive migrează spre fructe şi seminţe ; o
altă parte din elemente se elimină în sol prin rădăcini şi prin spălarea plantelor de către precipitaţii.
Reglarea elementelor chimice se face prin lucrările solului,fertilizare şi activitatea microorganismelor
din sol.
Solul. Prin însuşirile fizico-chimice şi biologice solul influenţează plantele de cultură.
Textura solului prezintă importanţă pentru diferite plante. Astfel solurile lutoase sunt
favorabile pentru majoritatea plantele de cultură: porumb, grâu, orz, ovăz, trifoi, lucernă, fasole,
mazăre, soia, rapiţă, sfeclă, in, cânepă etc.
Solurile uşoare sunt valorificate mai bine de către lupin, cartof, secară, triticale, sfeclă.
Solurile cu textură mai fină sunt favorabile grâului, ovăzului, bobului, orezului. Fertilizarea şi
lucrările solului se fac ţinând cont de textura solului.
Structura solului. În solurile cu structură bună ( agregatelor 1 - 10 mm) aerul, apa şi
elementele nutritive se găsesc în proporţii favorabile, favorizând activitatea microbiană şi creşterea
rădăcinilor. Structura poate fi influenţată la rândul ei de către plantele de cultură. Plantele prăşitoare
distrug structura, gramineele perene, grâul şi ovăzul o menţin în stare bună.
Reacţia solului. Majoritatea plantelor realizează cele mai bune rezultate pe solurile neutre,
slab acide sau slab alcaline. Solurile acide sunt valorificate de lupin, secară, cartof, ovăz, iar cele
alcaline de orz, sorg, rapiţă, bumbac, sfeclă pentru zahăr, muşeţel.

Zonele agricole şi zonarea ecologică a plantelor

Zonele producţiei agricole vegetale în România

România este situată în zona centrală a emisferei nordice între paralelele 43°38’ şi 48°16’
latitudine nordică şi meridianele 20°16’ şi 29°46’ longitudine estică.
România are un relief variat, climat continental (cu variaţii destul de mari) şi condiţii de sol
foarte diferite, cuprinzând următoarele regiuni:
- de câmpie, circa 7.350.000 ha (31% din suprafaţa ţării);
- dealuri şi podişuri, circa 11.417.000 ha (48% din suprafaţa ţării);
- de munte, cu circa 5.000.000 ha (21% din suprafaţa ţării) .
Zonele agricole reprezintă aproximativ 70% din suprafaţa ţării, cuprinzând câmpiile, dealurile
şi podişurile.
În baza unor studii întreprinse de A.S.A.S. teritoriul agricol al României a fost împărţit în trei
zone agricole principale, luându-se în considerare însuşirile şi fertilitatea solurilor, relieful şi clima
(fig. 1.1.)
Zona I (câmpia de sud şi de vest), cu soluri fertile, climat cald (suma de grade = 4.000 –
4.300°C) şi secetos (250 - 550 mm precipitaţii);
Zona a II-a (podişurile din: Oltenia, nord-vestul Munteniei, centrul Moldovei, vestul ţării şi
centrul Transilvaniei), cu soluri de fertilitate mijlocie şi climă moderată (3.400 – 4.000°C) şi
semiumedă (550 - 650 mm precipitaţii);
Zona a III-a (dealurile subcarpatice din întreaga ţară şi depresiunile intramontane), cu soluri
mai puţin fertile, climă răcoroasă (3.000-3.400°C) şi umedă (650 - 750 mm precipitaţii).

Zonarea ecologică a plantelor agricole.

În urma cercetărilor ştiinţifice efectuate de institutele şi staţiunile de cercetări agricole,

observaţiile izvorâte din practică, zonele de favorabilitate ale plantelor s-au stabilit pe baze tot mai
precise. În condiţii ecologice favorabile, tehnologiile utilizate pentru diferite plante au eficacitate mai
bună, punându-se în valoare întreg potenţialul productiv al acestora.
Prin zonarea ecologică a plantelor se înţelege stabilirea zonelor de favorabilitate la plantele
cultivate, pe baza coroborării condiţiilor naturale din regiune cu cerinţele biologice ale plantelor faţă
de acestea (O.BERBECEL şi colab., 1960). Prin condiţiile de mediu se înţelege totalitatea factorilor
externi în care creşte planta; prin condiţii de existenţă se înţelege factorii pe care îi cere planta,
potrivit specificului său ereditar ; prin factori de acţiune se înţelege - totalitatea factorilor care acţio-
nează asupra organismului vegetal în perioadă de vegetaţie. Nu întotdeauna condiţiile de existenţă se
găsesc în condiţiile de mediu, care înglobează toţi factorii de acţiune.
Prin zonarea ecologică se urmăreşte amplasarea culturilor în acele condiţii de mediu unde
plantele întâlnesc cei mai importanţi factori din condiţiile de existenţă în optimum sau aproape de
optimum.
În prima fază a elaborării zonării se stabilesc cerinţele pedoclimatice ale plantelor (faza de
analiză), apoi se confruntă cerinţele pedoclimatice ale plantelor cu condiţiile de climă şi sol din zonă
stabilindu-se zonele de favorabilitate (faza de sinteză), cu graduările: foarte favorabile, favorabile,
puţin favorabile, improprie.
Pentru fiecare plantă (soi, hibrid), în funcţie de cerinţele pedoclimatice, la scara întregii ţări,
s-au stabilit, în general, trei zone ecologice de cultură, prezentate detaliat, la fiecare cultură:
Legenda

Fig. 1.1. Harta zonelor agricole din România

-Zona foarte favorabilă, cu condiţiile pedoclimatice cele mai favorabile creşterii şi

dezvoltării plantelor, unde se pot obţine producţii mari, de calitate şi constante ;
-Zona favorabilă, cu condiţii pedoclimatice care asigură producţii bune, însă mai puţin
constante datorită unor factori ecologici care limitează productivitatea;
-Zona mai puţin favorabilă, cu condiţii pedoclimatice mai puţin favorabile.
În mod obişnuit, plantele se cultivă în primele două zone ecologice, cea de a treia fiind mai
puţin economică. Fertilizarea, irigarea, crearea de soiuri şi hibrizi cu plasticitate ecologică
influenţează încadrarea plantelor în diferite zone ecologice.

1.4.2. Factorii biologici

Sămânţa ca factor biologic de producţie

La plantele superioare din Îngrângătura Angiospermelor, sămânţa este rezultatul unirii celor
doi gameţi – mascul şi femel – prin procesul dublei fecundări. După fecundare ovulul se dezvoltă
rezultând sămânţa şi componentele sale de bază, embrionul, endospermul şi tegumentul seminal sau
embrionul, cotiledoanele şi tegumentul seminal.
Ca urmare a procesului complex al fecundaţiei rezultă atât sămânţa cât şi fructul, întâlnindu-
se seminţe propriu-zise cât şi diferite fructe (achene, cariopse, nucule, etc.).
Pentru plantele cultivate noţiunea de sămânţă are un sens mai larg, ea reprezentând în mod
convenţional orice organ al plantei care serveşte la reproducerea acesteia în condiţii de producţie. Ca
atare, în sens fitotehnic, noţiunea de sămânţă include seminţe propiu-zise (la leguminoase, crucifere,
solanaceae etc.), fructe (cariopse, achene, nucule etc.) sau diferite organe vegetative utilizate pentru
reproducere (tuberculi, bulbi, butaşi, stoloni, etc.).
Materialul de semănat sau plantat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :
 să aparţină unui soi sau hibrid cu potenţial ridicat de producţie (să fie autentic, omogen şi
stabil, înscris în catalogul oficial al soiurilor şi hibrizilor) ;
să aibă productivitate ridicată şi însuşiri de calitate superioare ;
să posede însuşiri fiziologice superioare (rezistenţa la boli, dăunători, secetă, cădere, frângere,
iernare, etc.) ;
să aibă puritate biologică şi fizică ridicate şi capacitate germinativă corespunzătoare S.R-ului ;
să fie sănătos.
În domeniul producerii şi înmulţirii materialului de semănat şi plantat este folosită noţiunea de
sămânţă certificată, care provine dintr-un sistem organizat de producere, aprobată conform S.R-lui.
Sămânţa este temelia pe care se construieşte orice strategie a dezvoltării producţiei vegetale
(FAO).
Într-o primă etapă are loc crearea de cultivare (soiuri şi hibrizi) de mare productivitate şi
stabilitate, cu rezistenţă, la condiţii nefavorabile, boli şi dăunători, calitate superioară, pretabilitate la
recoltare mecanizată, iar în etapa a doua se produce şi înmulţeşte materialul semincer.
În standardele de stat prinicipalii indici de calitate se referă la puritatea biologică a seminţelor,
la însuşiri fizice şi fiziologice ale acestora, starea lor sanitară.
Prin valoarea biologică se înţelege apartenenţa seminţelor la un soi, linie, hibrid cu însuşiri
superioare, cât şi puritatea genetică sau biologică. Aceste caracteristici se stabilesc prin acţiunea de
certificare a seminţelor în câmp, determinându-se autenticitatea, provenienţa, categoria biologică,
puritatea biologică şi starea sanitară.
Controlul calităţii şi eliberarea certificatelor de calitate a seminţelor şi materialului de plantare
în fazele de producere, condiţionare, tratare, ambalare, etichetare, depozitare, păstrare, transport şi
comercializare, se face de către Inspecţia de stat pentru calitatea seminţelor şi materialului săditor din
cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării rurale în conformitate cu normele tehnice
interne şi cu reglementările internaţionale (Legea nr.75/1995).
Categoriile biologice din procesul de producere a seminţelor sunt definite astfel :
- sămânţa amelioratorului (SA) este produsă de către sau sub îndrumarea directă a
amelioratorului sau menţinătorului, folosind selecţia conservativă sau alte metode
ştiinţifice specifice, fiind destinată producerii seminţelor de prebază ;
- sămânţa prebază (PB) este sămânţa din toate verigile biologice din sămânţa
amelioratorului care a fost produsă de, sau, sub responsabilitatea directă a menţinătorului,
care satisface cerinţele impuse de reglementările în vigoare privind puritatea varietală,
germinaţia, etc., specificate pentru seminţele de prebază.
În terminologia actuală, sămânţa de prebază poate fi echivalentul categoriilor biologice de
bază superelită şi superelită, linii consagvinizate, linii consagvinizate (câmp de menţinere), iar în
cazul cartofului clonele (A B C D E) ;
- sămânţa de bază (B) este sămânţa produsă de către sau sub directa responsabilitate a
menţinătorului, fiind obţinută din sămânţa de prebază, destinată producerii de sămânţă
certificată. Aceste seminţe trebuie să satisfacă cerinţele impuse de reglementările în
vigoare privind puritatea varietată, germinaţia, etc., specificate pentru seminţele de bază.
În terminologia actuală sămânţa de bază corespunde categoriei biologice de elită, linii
consagvinizate androsterile şi restauratoare de fertilitate, hibrizi simpli, forme parentale folosite
pentru loturile de hibridare în vederea producerii seminţei comerciale (F-1) ;
- sămânţa certificată (C) este sămânţa produsă direct din bază în cazul soiurilor, pentru
reînmulţiri sau consum, iar în cazul hibrizilor este sămânţa produsă în loturi de hibridare
din sămânţa de bază, fiind destinată producerii de recoltă pentru consum (F 1 ).
În cazul speciilor autogame este admisă şi producerea seminţelor certificate din generaţia a I
şi a II-a. (C1 şi C2 ).
In terminologia curentă sămânţa certificată corespunde categoriilor biologice înmulţirea I (I1 ),
înmulţirea a II-a (I2 ), hibrizi comerciali (F1 ), HS, HT, HD, hibrizi Top Cross, hibrizi între soiuri, soiuri
sintetice, soiuri multiliniale, material saditor viticol – selecţionat şi autentic, material săditor de dud,
hamei, etc.
- sămânţa standard (ST) este folosită pentru culturi destinate consumului.
 Materialul biologic care în urma controalelor în câmp corespunde indicilor stabiliţi de
standardele de stat, primeşte un act de certificare cu care sămânţa produsă poate fi valorificată. În
actul de certificare se înscrie categoria biologică, procentul purităţii biologice, procentul plantelor cu
seminţe greu separabile, a celor atacate de boli şi dăunători.
Dintre caracteristicile fizice ale seminţelor, cu importanţă deosebită se prezintă puritatea,
componenţa botanică a seminţelor străine, masa a 1000 de boabe, iar dintre însuşirile fiziologice,
capacitatea şi energia germinativă, puterea de străbatere, cold-testul.
Deasemenea, se mai analizează la cerere umiditatea seminţelor, starea sanitară, masa
(greutatea) specifică, uniformitatea, masa hectolitrică (volumetrică), puterea de străbatere, cold-testul,
etc. Toţi aceşti indici se studiază la lucrările practice de Fitotehnie.
In etapa a treia urmează condiţionarea seminţelor în staţii speciale şi controlul calităţii în
laboratoarele inspectoratelor teritoriale pentru controlul calităţi seminţelor şi materialului săditor.
În toate ţările cu agricultură modernă folosirea seminţelor certificate deţine pondere mai mare
decât a seminţelor reţinute din producţii proprii, când se realizează producţii net inferioare.
În ţara noastră în ultimii 8-10 ani, pe suprafeţe destul de întinse, în agricultura privatizată, s-
au folosit seminţe de calitate inferioară (din producţie proprie) cu consecinţe negative asupra
producţiei şi calităţii, cu toate că s-au luat unele măsuri de subvenţionare de către stat.
1.4.2.1. Controlul calităţii materialului de semănat

În producerea materialului de semănat în unităţi specializate, se efectuează controale

sistematice în perioada de vegetaţie privind respectarea parametrilor de calitate înscrişi în S.R, iar
după recoltare şi condiţionare se analizează din punct de vedere al purităţii, energiei şi capacităţii
germinative, viabilităţii, etc. Se efectuează următoarele analize :
1. Analize genetice. Prin analize genetice se determină puritatea biologică a materialului
semincer, eliminarea indivizilor străini netipici din lan. Pentru fiecare suprafaţă de cultură se
eliberează un certificat de recunoaştere. După recoltare, puritatea biologică se poate determina prin
metode de laborator, vase de vegetaţie, etc.
2. Analize fizice . Materialul de semănat este supus unor determinări privind anumite
caracteristici fizice cum ar fi : puritatea fizică (P), masa a 1000 de boabe, (MMB), masa hectolitrică
(MH), mărimea seminţelor (dimensiunile), umiditatea, caracteristicile organoleptice. O parte din
indicatori intră în formula de calcul a normei de sămânţă la hectar.
Puritatea fizică (P). – este procentul de sămânţă pură din specia analizată, raportat la masa
probei de analizat. Se determină din următoarele considerente :
puritatea face parte din formula de calcul a normei de sămânţă la ha ;
indică cuantumul pierderilor ce pot rezulta prin condiţionarea produsului ;
în funcţie de componenţa numerică şi diversitatea impurităţilor se stabileşte metoda de
condiţionare şi păstrare a seminţei ;
oglindeşte nivelul măsurilor agrofitotehnice ca şi condiţiile pedoclimatice în care s-a obţinut
sămânţa.
Determinarea purităţii fizice se efectuează după ce seminţele au fost supuse operaţiunilor de
condiţionare, prin care au fost eliminate impurităţile aproape în totalitate, sau direct materialului adus
din câmp.
Concomitent cu puritatea fizică se determină componenţa botanică a impurităţilor, noţiune ce
defineşte numărul de seminţe de buruieni sau alte plante de cultură din probă şi se exprimă numeric la
proba de 500 g sau 1000 g seminţe.
O atenţie deosebită se acordă speciilor de buruieni de carantină (neghina, cuscuta, etc.).
În funcţie de rezultatul acestor determinări, seminţele pot fi respinse de la semănat,
formulându-se şi recomandări privind operaţiunile de condiţionare ulterioară.
Masa a 1000 de boabe (MMB) este un indice fitotehnic ce se referă la masa a o mie de
seminţe (din sămânţa pură) cu umiditatea existentă în momentul determinării, exprimată în grame.
Această insuşire fizică trebuie cunoscută din următoarele considerente :
face parte din elementele formulei de calculare a normei de sămânţă la hectar ;
constituie un indicator important în aprecierea modului de comportare a soiurilor şi hibrizilor
în aceleaşi condiţii agrotehnice şi climatice ;
ajută la estimarea producţiei la unitatea de suprafaţă, fiind un element al productivităţii.
Masa a 1000 de boabe se determină la sămânţa pură. Este de dorit ca valorile acestui indicator
să fie cât mai mari posibile.

Masa absolută a 1000 de boabe este masa seminţelor raportată la substanţa uscată.
100 – U Ma – masa absolută
Ma = Mr x -------------- Mr – masa relativă a 1000 de seminţe (MMB)
100

Masa specifică este raportul între masa a 1000 de boabe şi volumul acestora.
MMB (g )
Ms = ----------------- ; MMB = masa relativă a 1000 boabe (g)
V (cm3) V = volumul a 1000 boabe (cm3)

Masa hectolitrică (MH) este o noţiune care defineşte densitatea masei de seminţe şi reprezintă
masa unui volum de 100 l seminţe exprimată în kg. Masa hectolitrică este influenţată de umiditate,
puritate, mărimea şi forma seminţelor, masa specifică a seminţelor, etc.
 Se determină la produsele destinate consumului alimentar şi prelucrărilor industriale, pentru
estimarea operativă a cantităţilor de produse prin cubaje, precum şi la calcularea volumului necesar de
depozitare a produselor respective. Masa hectolitrică este corelată în mare măsură cu producţia de
făină de cereale, fiind un indice calitativ în relaţiile comerciale ale întreprinderilor de morărit şi
panificaţie, indicând în anumite limite randamentul de extracţie al făinii şi calitatea acesteia. La orez
s-a constatat că MH în funcţie de puritate se corelează pozitiv cu randamentul în boabe decorticate,
servind la întocmirea baremului minim de decorticare.
În funcţie de mărimea masei hectolitrice, produsele agricole sub formă de boabe se grupează
în grele (mazăre, fasole, grâu, porumb) care au masa hectolitrică mai mare de 75 kg şi uşoare (floarea
soarelui, ovăz, etc.), cu masa hectolitrică, în mod obişnuit, sub 40 kg şi mijlocii între 75-40 kg.
Mărimea seminţelor se exprimă prin dimensiunile boabelor (lungimea, lăţimea, grosimea,
diametru). Dimensiunile seminţelor oscilează în anumite limite, în funcţie de unii factori de mediu şi
tehnologici, în funcţie de poziţia acestora în inflorescenţă (mijloc, vârf, bază), formarea lor pe tulpina
principală, pe fraţi, pe ramificaţii.
Condiţionarea seminţelor, cu triorul se face în funcţie de dimensiuni. Calibrarea seminţelor
este separarea lor pe categorii în funcţie de dimensiuni şi formă, oferind avantaje la semănatul de
precizie.
Umiditatea seminţelor - este determinată în mod repetat, la predarea produselor la bazele de
recepţie, pe timpul depozitării şi la livrare.
Umiditatea seminţelor reprezintă conţinutul de apă exprimat în procente, care există la un
moment dat într-o probă de seminţe şi care se poate elimina prin uscare la etuvă la o anumită
temperatură până la greutatea constantă sau care poate fi pusă în evidenţă prin alte metode
(electrometrice).
Este necesară determinarea umidităţii din următoarele motive :
- are un rol în stabilirea momentului recoltării ;
- are importanţă în procesul de prelucrare ;
- ajută la stabilirea scăzămintelor ce au loc în masa de seminţe, prin reducerea conţinutului
în apă.
Umidităţile recomandate sunt de 14-15 % la cereale,12 % la leguminoase, sub 10 % la
oleaginoase, etc.
In mod obişnuit umiditatea se determină cu umidometre electronice.
Examenul organoleptic se referă la culoarea, luciul şi mirosul seminţelor. Rezultatele se
exprimă prin comparaţie cu caracteristicile normale. Cu această ocazie pot fi sesizate unele modificări
care se produc în masa de seminţe datorate unor procese nedorite, cum ar fi : mucegăirea, încingerea,
umezirea, râncezirea, alte procese de alterare.
Seminţele lucioase reflectă o păstrare bună, cele care şi-au pierdut luciul o păstrare proastă.
Examenul organoleptic poate stabili dacă sămânţa nu a fost falsificată.
Analize fiziologice. În cadrul analizelor fiziologice intră determinările : energia germinativă ;
capacitatea germinativă ; cold-testul ; viabilitatea ; puterea de străbatere.
Analizele fiziologice au rolul de a evidenţia capacitatea seminţelor de a germina şi de a
produce plante normale şi viguroase.
Germinaţia seminţelor este exprimată prin două noţiuni : energia germinativă şi capacitatea
germinativă.
Capacitatea germinativă (G) este dată de numărul de seminţe, exprimat procentual, care, în
condiţii optime de temperatură, umiditate şi aeraţie, produc germeni (colţi) normali, într-un anumit
timp, stabilit prin STAS fiecărei specii de plante (7 – 8 zile).
Energia germinativă reprezintă numărul de seminţe, exprimat procentual, care în condiţii
optime de temperatură, umiditate şi oxigen, produc germeni normali într-un timp mai scurt, adică 1/2
- 1/3 din timpul stabilit pentru determinarea capacităţii germinative.
Vigoarea germenilor exprimată prin energia germinativă, se măsoară după formula propusă de
Piper pentru viteza de germinare. Energia germinativă este corelată de timpul mediu de germinaţie
(TMG). Seminţele cu energie germinativă mare în laborator, au în câmp capacitate de germinare
apropiată sau de multe ori egală cu aceia obţinută în laborator.
Energia germinativă variază în funcţie de specie, modul de păstrare a seminţei, condiţiile de
mediu şi agrofitotehnia folosită.
 Ritmul în care seminţele germinează se exprimă prin indicele TMG (timpul mediu de
germinare).

Σ (n.d)
TMG = -------------- în care :
n
n = numărul de seminţe germinate zilnic cu germeni normali ; d = numărul de ordine al zilelor
considerate şi cu valorile prezentate.
Dacă avem două probe cu germinaţia de 96 % şi una are TMG 5,2, iar a doua 6,5, prima probă
este mai valoroasă.
Germinaţia se determină din următoarele considerente :
- face parte din formula de calcul a normei de sămânţă la hectar ;
- ajută la stabilirea gradului de dezvoltare a embrionului şi maturităţii seminţelor ;
- dă indicaţii asupra vechimii şi condiţiilor de păstrare a seminţelor.
- ajută la stabilirea valorii orzului destinat pentru fabricarea berii.
Factorii care influenţează procesul germinaţiei sunt de ordin intern, faza de maturitate,
repausul germinal, vechimea seminţelor (longevitatea) şi de ordin extern (apa, temperatura, aerul,
lumina).
Faza de maturitate este importantă la materialul de semănat, recoltarea făcându-se la
maturitate deplină, atunci când embrionul este complet dezvoltat.
Repausul seminal este perioada ce urmează recoltării când seminţele nu germinează chiar
dacă se întrunesc factorii germinaţiei (apă, căldură, oxigen). Cauzele repausului germinal sunt
multiple : impermeabilitatea pentru apă a tegumentului seminal ; restricţii în schimbul de gaze ;
prezenţa în tegument a unor substanţe inhibitoare ale germinaţiei (amoniac, acizi, etc.) ; repausul
embrionului care se află sub influenţa anumitor substanţe chimice.
Prezenţa sau absenţa repausului seminal sunt controlate genetic, dar pot fi influenţate şi de
factorii ecologici şi tehnologici. Perioada de trecere treptată a seminţelor de la starea de repaus la
starea în care pot germina este cunoscută sub denumirea de postmaturare, când se produc modificări
de natură fizică, chimică, ce creează condiţii pentru germinare.
Longevitatea seminţelor este durata de timp cât ele îşi păstrează germinaţia şi depinde de
factorii ereditari, condiţiile de vegetaţie, tehnologia de cultivare, păstrarea. Seminţele işi pot păstra
germinaţia de la 2-3 ani până la 15-100 ani. Lonvegitatea economică se referă la perioada de timp în
care procentul de seminţe germinabile nu scade sub minimum cerut de S.R. Rezultă că în producţie
trebuie folosită sămânţa cât mai proaspătă.
Dintre factorii externi, lumina este un factor indiferent la majoritatea seminţelor puse la
germinat. Speciile de plante cu seminţe mai mici necesită lumină în procesul de germinaţie,
majoritatea speciilor germinând la întuneric.
Viabilitatea seminţelor este o analiză fiziologică rapidă, prin care se stabileşte dacă embrionul
este viu, considerându-se o corelaţie pozitivă între viabilitate şi germinatie. Rezultatele au valoare
estimativă.
Cold-test – testul presupune germinarea seminţelor în condiţii de temperatură minimă.
Metoda este folosită pe scară largă la porumb şi floarea-soarelui, oferind informaţii importante asupra
comportării materialului de semănat în condiţiile în care după semănat survin temperaturi scăzute.
Puterea de străbatere este capacitatea colţilor (germenilor = de a străbate un strat de nisip de
la 1 la 6 cm în perioada de timp stabilită pentru germinaţie plus 2 zile – se exprimă în procente (1 cm
– semin mici ; 3 cm seminţe mijlocii, 6 cm – seminţe mari).
Analiza stării sanitare a seminţelor este uzuală în prezent, necesitând personal specializat.
Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la ha. Toate determinările care se fac la materialul de
semănat au drept scop stabilirea calităţii seminţelor şi a normei de semănat.
Sămânţa utilă se calculează cu formula :

P G
SU , în care :
100
Su – sămânţa utilă % ; P – puritatea % ; G – germinaţia %
 Cunoscând sămânţa utilă se calculează cantitatea de sămânţă la hectar :

D . MMB D. MMB D. MMB x 100

C = --------------- = ----------- = --------------------
Su PxG PXG
100

Având în vedere că germinaţia seminţelor se stabileşte în condiţii optime de laborator, iar în

câmp condiţiile de germinare sunt mult diferite de optim, se propune introducera în calcul a
procentului de răsărire în câmp (% Rc) şi desimea care trebuie realizată la răsărire în câmp (D) în
plante /m2. În acest caz cantitatea de sămânţă la ha se calculează după următoarea relaţie :

D . MMB . 100 C = cantitatea de sămânţă la ha (kg)

Ckg/ha = -------------------- în care : D = desimea în plante răsărite la m2
MMB = masa a 1000 de boabe (g)
G x % Rc G = germinaţia în %
% Rc = procentul de răsărire în câmp

La plantele prăşitoare cantitatea de sămânţă la ha se calculează astfel:

D . MMB
C = -------------- ; D – desimea de semănat în b.g./ha
P x G x 100
S-a determinat că procentul de răsărire în câmp la grâu, în condiţii bune de semănat este
de 85-90 % din capacitatea germinativă determinată în laborator şi poate să scadă la 65-70 % în
condiţii nefavorabile.
La sorg procentul de răsărire este 50-60 % din germinaţia determinată în laborator iar la
leguminoase (mazăre) de 75 % din boabele germinabile semănate .

1.4.3. Factori tehnologici

Tehnologia culturii plantelor îşi propune realizarea ansamblului de măsuri, începând cu

înfiinţarea şi organizarea fitosistemelor , întreţinerea (îngrijirea) lor până la recoltare, care, să permită
menţinerea echilibrului între resursele energetice, trofice, hidrice şi consumul populaţiei ce alcătuieşte
fitosistemul, aşa fel încât potenţialul productiv să se poată manifesta integral.
Prin organizarea fitosistemului se realizează un ecran fotosintetic cu mare capacitate de
interceptare, absorbţie şi convertire a luminii solare în materie organică, sporeşte potenţialul productiv
prin mărirea numărului partenerilor pe unitatea de suprafaţă, alegându-se desimea optimă, potrivită cu
tipul plantelor şi resurselor energetice şi trofice.
Repartizarea uniformă a partenerilor pe teren evită concurenţa dintre indivizi folosindu-se mai
bine resursele energetice, trofice şi hidrice.
Tot prin organizarea corespunzătoare a fitosistemului se ameliorează condiţiile de mediu,
pentru ca partenerii să poată beneficia, pe măsura necesităţilor de factorii indispensabili vieţii şi
activităţii productive.
Protejarea plantelor împotriva agenţilor patogeni, insectelor şi buruienilor pe tot parcursul
vegetaţiei, în vederea păstrării cât mai îndelungate a suprafeţei foliare fotosintetizante, contribuie
implicit la crearea de biomasă totală şi principală, realizându-se o calitate tot mai bună.
Factorii tehnologici se prezintă pe larg la fiecare cultură.

1.4.4. Factori social-economici

Exploataţia agricolă este un sistem tehnico-economico-social complex, care urmăreşte să
găsească cele mai adecvate metode pentru a se menţine într-un echilibru funcţional.
Sistemul de „exploataţie agricolă” are caracteristici specifice, care se referă la caracterul
complex, dinamism, adaptabilitate, caracter „deschis” caracter probabilistic, determinat de acţiunea
unor factori naturali, economici, etc. cu caracter aleator, caracterul autoreglabil şi autoorganizabil
(Ciurea I.V., 2005).
Exploataţia agricolă este un organism economic reprezentat de o persoană sau un grup de
persoane fizice sau juridice, care, dispunând de mijloace de muncă proprii sau închiriate, concep şi
desfăşoară un complex de procese de muncă, în vederea obţinerii unui profit permanent.
Modalităţile cum influenţează producţia plantelelor de câmp, factorii social economici, sut
prezentate pe larg la disciplina de Management în exploataţiile agricole.

1.5.Calitatea produselor agricole şi posibilităţile de îmbunătăţire

În micul dicţionar enciclopedic, calitatea producţiei este „nivelul la care ansamblul însuşirilor
fiecărui produs, fiecărei lucrări etc. corespunde destinaţiei” iar în Dicţionarul limbii române, editat de
Academia României calitatea este „totalitatea însuşirilor esenţiale care determină un fenomen”, iar
mai departe, „caracteristică pozitivă, însuşire bună, frumoasă” (vol.I, p.318).
In cazul produselor agricole de care se ocupă Fitotehnia, considerăm însuşiri esenţiale numai
pe acelea care dau produsului particularităţile ce-l fac apt de utilizare, cu cele mai bune rezultate, în
scopul pentru care a fost creat. La produsele destinate prelucrărilor industriale, în categoria însuşirilor
esenţiale intră şi acelea care permit sau uşurează procesul tehnologic de prelucrare. Oricare ar fi
produsul, calitatea este un efect al constituţiei sale fizice şi chimice. În literatura de specialitate, se
confundă de cele mai multe ori, însuşirile ce definesc calitatea cu cele cantitative. Astfel, de pildă se
afirmă că sfecla pentru zahăr este de calitate superioară, când are conţinutul mai ridicat în zaharoză.
Tot aşa se vorbeşte de seminţele oleaginoase, când sunt mai bogate în substanţe grase, de boabele
leguminoaselor ori cerealelor, daca au conţinut mai ridicat în proteine, de tulpinile de in şi cânepă
daca au conţinut mai ridicat în fibre textile. În toate aceste cazuri este vorba de realizări cantitative.
Am putea afirma că s-a îmbunătăţit calitatea produselor agricole respective, numai atunci când s-ar
reuşi să se schimbe în ele unele însuşiri esenţiale, în asa fel încât acestea sau produsele finite realizate
să aibă proprietăţi alimentare sau tehnice noi şi superioare, de pildă, fibre cu rezistenţă, elasticitate,
fineţe, etc. mai mare, ulei cu proprietăţi culinare sau tehnologice mai bune, pâine de calitate
superioară, etc.
Asupra calităţii are o înrâurire şi cantitatea. Sfecla pentru zahăr devine plantă industrială în
momentul în care conţinutul în zaharoză ajunge la 12-14 %, când industria zahărului o acceptă ca
materie primă, când extragerea zahărului satisface indicii economici, iar produsul realizează
exigenţele consumatorului. Creşterea conţinutului în zahăr va fi cantitativă, schimbarea compoziţiei
chimice, prin reducerea azotului vătămător, va fi însuşire de calitate.
Dacă Fitotehnia s-a preocupat în trecut, mai mult de cantitatea producţiei, în momentul de faţă
acordă o mare importanţă calităţii acesteia.
Despre calitatea producţiei, se vor prezenta date importante când se va studia fiecare plantă.
1.6. Originea şi evoluţia plantelor cultivate
Plantele cultivate astăzi, provin, majoritatea lor, din flora spontană, omul selecţionând formele
cu însuşiri pozitive şi necesare lui. Ele n-au avut din totdeauna aria de răspândire de azi. S-au format
în anumite regiuni, cu condiţii de mediu deosebite, regiuni numite centre genice sau de origine.
Pe baza studiilor întreprinse asupra colecţiilor de plante şi a cercetărilor în diferite zone
geografice N.Vavilov (1935) citat de Bîlteanu Gh., 2003 a delimitat centrele de origine din tabelul
1.1.

Tabelul 1.1.
Centrele de origine a principalelor plante cultivate
Centrul şi subcentrul
de origine Zone Principalele specii
Panicum miliaceum
Andropogon sorghum
China Centrală şi Fagopyrum esculentum
I.CHINA de Vest Hordeum hexastichum
Glycine hispida
 Phaseolus angularis
Cannabis sativa
Papaver somniferum, etc.
Oryza sativa
Cicer arietinum
Phaseolus mungo
Assamul Phaseolus aureus
II.INDIA şi Birmania Phaseolus calcaratus
II A. Subcentrul (fără India de Vigna sinensis
principal N-V, Pundjab) Sesamum indicum
Carthamus trinctorius
Gossypium herbaceum
Corchorus capsularis
Hibiscus cannabinus
Cannabis indica, etc.
II B. Subcentrul Indochina şi Arhi- Saccharum officinarum
indo-malaezian pelagul malaezian Musa textilis, etc.
Triticum aestivum - vulgare
Triticum aestivum -compactum
India de nord-vest Tr.aestivum-sphaerococcum
(Pundjab, Pisum sativum
III. Asia Centrală Caşmirul) Lens esculenta
Afganistanul Vicia faba
Tadjikistanul Phaseolus aureus
Uzbekistanul Brassica Juncea
Tian-Shanul de Linum usitatissimum
Vest Sesamum indicum
Cannabis indica
Gossypium herbaceum
Triticum monococcum
Tr.turgidum,
ssp.turgidum,conv.durum
Tr.aestivum ssp.vulgare
IV Orientul Interiorul Triticum orientale
Apropiat Asiei Mici, Triticum persicum
Transcaucazia, Triticum Timopheevi
Iranul, Triticum aestivum ssp.maccha
Munţii Turkmeniei Hordeum distichum
Secale cereale
Avena byzantina
Avena sativa
Lens esculenta
Lupinus albus
Medicago sativa, etc.
Triticum durum
Triticum dicoccum
Triticum polonicum
Triticum spelta
Avena byzantina
V. Bazinul Ţărmurile Mării Avena brevis
mediteranian Mediterane Lathyrus sativum
Lupinus albus
Linum usitatissimum
 Beta vulgaris
Carum carvi
Pimpinella anissum
Thymus vulgaris
Mentha piperita
Salvia officinalis
Humulus lupulus
Triticum durum abyssinicum
Triticum turgidum abysinicum
Triticum dicoccum abysinicum
Triticum polonicum abysinicum
Hordeum sativum
Andropogon sorghum
Vigna sinensis
VI. Abisinia Abisinia, Eritrea şi Linum usitatissmium
parte din Somalia Ricinus communis
Zea mays
Mexicul de sud, Phaseolus vulgaris
VII. Mexicul Guatemala Phaseolus lunatus
şi America Centrală Honduras Phaseolus acutifolius
Costa Rica Gossypium hirsutum
Ipomea batata
Nicotiana rustica etc.
Zea mays amylacea
VIII. America de Sud Peru, Ecuador, Solanum tuberosum
Bolivia, Brazilia, Solanum andigenum
Paraguay , Chile Phaseolus lunatus
Gossypium barbadense
Nicotiana tabacum
Arachis hypogaea, etc.

Cele mai multe specii de plante cultivate îşi au originea şi centrele genice din Asia (cca 400
specii din 600). Din continetul american provin cca 100 de specii din cele 600.
La evoluţia plantelor, încă de la începuturi, alături de procesele de natură genetică au contribuit într-o
măsură foarte mare condiţiile ecologice.
Extinderea ariei de cultivare a plantelor în afara centrelor de origine s-a făcut prin schimburi
comerciale, migraţiunea popoarelor, expediţii geografice, descoperirea de zone noi. In diferite zone
ale lumii s-au creat colecţii mondiale de plante, care sunt importante, pe de o parte, în descoperirea de
noi resurse vegetale, care îmbogăţesc sortimentul de plante utile omului, iar pe de altă parte, în
asigurarea sectorului de genetică. Şi ameliorarea plantelor cu genitorii valoroşi pentru crearea de
cultivare mai productive, mai rezistente la boli, secetă, etc.
In România s-a înfiinţat „Banca de resurse Genetice Vegetale” la Suceava, subordonată
Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi un depozit frigorific ICDA Fundulea,
unde se asigură păstrarea pe termen scurt şi lung, a germoplasmei pentru crearea de cultivare noi şi
pentru păstrarea şi dezvoltarea biodiversităţii.
 GRÂUL
• Utilizările grâului : - alimentaţie
- industria alimentară
- furajare
• Grâul este cereala cea mai importantă, ca urmare a întrebuinţărilor
multiple. Principala întrebuinţare o are grâul în fabricarea pâinii, alimentul
de bază a peste jumătate din populaţia globului.
• Pâinea de grâu este foarte valoroasă, datorită conţinutului ridicat de
proteine şi a digestibilităţii mari pe care o are, fiind mai gustoasă decât
cea obţinută din alte cereale.
• Tărâţele care rezultă de la măcinarea grâului, constituie un nutreţ
concentrat foarte valoros pentru animale, fiind bogate în proteine, grăsimi
şi substanţe minerale.
• Paiele, care sunt tot un produs secundar, au o variată utilizare, fiind
folosite în hrana animalelor, ca aşternut în grajduri, combustibil, ambalaj,
împletituri şi materie primă pentru fabricile de celuloză. De asemenea,
paiele se pot folosi şi ca îngrăşământ, acolo unde sunt de prisos, prin
tocare şi încorporare în sol cu îngrăşăminte azotate.
Importanţa agrofitotehnică
• Grâul este o excelentă plantă premergătoare pentru culturile de
primăvară, deoarece părăseşte terenul devreme (prima parte a verii)
lăsând în acest fel timp suficient pentru executarea lucrărilor de vară. În
perioada de la recoltare şi până în toamnă, solul îşi îmbunătăţeşte
fertilitatea prin procesele de nitrificare, iar în condiţii de irigare, după
recoltare, se poate cultiva porumb, de regulă pentru însilozare (M. Ştefan,
2004).
 Răspândire. Suprafeţe cultivate

Ca urmare a importanţei pe
care o prezintă, grâul se cultivă
pe toate continentele, în peste
120 de ţări. Cultura lui este
extinsă până la 66o latitudine
nordică şi 45o latitudine sudică
(Gh. Bâlteanu, 1991).
Suprafaţa cultivată cu grâu şi producţia medie pe hectar pe mari
zone geografice (FAOSTAT, 2012 – 2014 – 2016 - 2018)

Produc.
Produc. Produc. Produc. Supraf.
Supraf. Supraf. Supraf. medie
Zona medie medie medie mii ha
mii ha mii ha mii ha kg/ha
geografică kg/ha kg/ha kg/ha În 2018
În 2012 În 2014 În 2016 În 2018
În 2012 În 2014 În 2016

Africa 10127,6 2377 9906,4 1461 8.865,4 2602 10.227,4 2864

America de 29179,6 3042 28279,9 2994 27.749,5 3503 26.452,9 3251
Nord şi
Centrală
America de 7083,1 2744 9349,9 2563 9.190,9 3217 9.076,1 2984
Sud
Asia 101861,3 3088 102021,5 2746 100.450, 3253 97.463,3 3379
0
Europa 54016,1 3617 58687,5 4245 62.519,6 4001 60.611,2 3995
Oceania 2178 12660,9 2031 11.332,1 2006 10.960,6 1944
Total 216638,8 3115 221615,9 3289 220.107, 3405 214.791,5 3423
mondial 5
 Producţia medie de grâu la hectar în 2012 – 2014 - 2016
în unele ţări din diferite zone geografice

Prod. Prod. Prod.

Prod. Prod. kg/ Prod.
kg/ kg/ kg/
Ţara kg/ha Ţara ha kg/ha
ha ha ha
2012 2012 2016
2014 2016 2014
Olanda 8587 9170 7983 Algeria 1764 1475 1691

Anglia 6657 8585 7890 Maroc 1234 1713 1131

Danemarca 7369 7461 7207 Kazakstan 988 1090 1211

Germania 7328 9413 7641 Canada 2888 3095 3292

Belgia 8305 8630 6787 Argentina 2973 2810 3297

Franţa 7599 7357 5304 India 3173 3029 3093

Italia 4016 3811 4203 Polonia 4120 4972 4542

Ungaria 3518 4729 4536 România 2659 3598 3948

Bulgaria 3972 4217 4748 Australia 2151 2006 1974

China 4995 5048 5409 Pakistan 2714 2824 2844

 ŢĂRI MARI CULTIVATOARE DE GRÂU
(FAOSTAT 2013-2014)

Prod
Suprafaţ
Suprafaţ uc. Supra- Produc. Produc. Produc.
a Suprafața
Ţara a medi fața medie Ţara medie medie
mii ha 2018
mil. ha e 2018 2018 2016 2018
2016
2016 2016

India 30.230,0 3093 29.580,0 3370 Iran 5.681,8 1953 6.700,0 2164

China 24.345,8 5409 24.266,2 5417 Ucraina 6.205,8 4206 6.619,6 3724

Federaţia 27.312,8 2683 26.472,0 2725 Franţa 5.562,5 5304 5.231,6 6843
Rusa

SUA 17.761,8 3539 16.027,7 3200 Argentina 5.629,2 3297 5.822,2 3181

Australia 11.282,2 1974 10.919,2 1918 Germania 3.201,7 7641 3.036,3 6674

Canada 9.261,6 3292 9.881,0 3215 România 2.166,2 3948 2.112,3 4802

Kazakstan 12.373,4 1211 11.354,4 1228 Brazilia 1.912,4 3155 2.065,2 2624

Pakistan 9.143,1 2844 8.797,2 2850 Italia 2.078,1 4203 1.821,7 3806
Turcia 7.609,9 2707 7.288,6 2744 Spania 2.384,0 3096 2.063,7 3872
Polonia 2.384.0 4542 2.417,2 4063
 Situaţia grâului în România (Fao, 2008-2013)

Prod. medie Prod. totală % faţă de media anilor 1934-1938

Anii Supraf. mii ha
q/ha mii tone Supraf. Prod./ha Prod. totală
1934-1938 2742,2 10,20 2795,0 100,00 100,00 100,00
1951-1955 2955,8 11,30 3338,3 107,70 110,80 112,20
1956-1960 3068,7 11,20 3428,8 111,90 109,80 122,60
1961-1965 3053,8 14,50 4415,7 111,40 142,20 158,00
1966-1970 3825,8 16,80 4748,9 103,00 164,70 169,90
1971-1975 2463,9 22,10 5449,7 89,80 216,60 195,00
1976-1980 2296,5 26,80 6153,7 83,70 262,70 220,20
1981-1985 2275,9 26,80 6087,9 83,00 262,70 217,80
1986-1990 2402,9 30,89 7402,5 87,60 302,84 264,80
1991 2217,1 25,07 5558,9 80,85 245,70 198,80
1992 1475,4 21,88 3227,6 53,80 214,50 115,40
1993 2304,7 23,21 5354,5 84,14 227,50 191,50
1994 2490,9 25,35 6186,5 89,01 248,52 221,34
1995 2501,4 30,82 7709,3 91,21 302,15 275,82
1996 1797,7 17,60 3164,1 65,55 172,54 113,20
1997 2424,4 29,64 7185,6 88,41 290,58 257,08
1998 2033,4 25,61 5207,9 74,15 251,07 186,32
1999 1686,9 27,76 4682,5 61,51 272,15 167,53
2000 1954,3 22,80 4456,2 71,26 223,52 159,43
2004 2246,6 34,77 7812,4 81,93 340,88 279,51
2008 2098,4 32,47 6813,4 76,5 318,30 243,77
2012 1992,2 26,59 5297,7 72,6 260,7 189,5
2013 2097,49 34,79 7296,4 76,49 341,08 261,05
 Sistematică. Soiuri
• Grâul aparţine ordinului Graminalis, familia Gramineae (Poaceae), genul
Triticum L. care cuprinde numeroase specii, subspecii, varietăţi şi soiuri.
• După N. Vavilov, toate speciile de grâu sunt grupate în 53 secţii, diferenţiate
între ele pe baza numărului haploid de cromozomi, cu 7, 14, 21, fiind specii diploide
(2n = 14 cromozomi), tetraploide (2n = 28 cromozomi) şi hexaploide (2n = 42
cromozomi).

Tabelul 2.8.
Clasificarea genului Triticum – J. Mac Key, 1963
(după Gh. Bâlteanu, 1989)

Secţia diploidă Secţia tetraploidă Secţia hexaploidă

2n = 14 2n = 28
(Monococca Flaksb) (Dicoccoidea Flaksb)
Tr. monococcum L. Tr. Timopheevi zhuk.
ssp. boeoticum (Boiss) MK ssp. araraticum (Jakubz) MK
ssp. monococcum ssp. timopheevi
Tr. turgidum (L.) Thell
ssp. dicoccoides (Körn) Thell
ssp. dicoccum (Schrank) Thell
ssp. paleocolchicum (Men) MK
ssp. turgidum L.
- conv. durum (Desf.) MK
- conv. turanicum (Jakubz.) MK
- conv. polonicum (L.) MK
2n = 42
(Speltoidea Flaksb)
Tr. Zhukovski Men. et Er.
Tr. aestivum (L.) Thell
ssp. spelta (L.) Thell
ssp. vavilovii (Tum.) Sears
ssp. macha (Dek. et Men.) MK
ssp. vulgare (Vill) MK
ssp. compactum (Host) MK
ssp. sphaerococcum (Perc) MK
 Grâul comun (Triticum aestivum L.) ssp vulgare. face parte din categoria
grânelor hexaploide şi cuprinde forme de toamnă şi de primăvară, fiind cel mai important
dintre toate speciile, subspeciile şi convarietăţile şi răspândit în toate continentele. El
ocupă aproximativ 90% din suprafaţa cultivată cu grâu în lume.

Tabelul 2.10 • Grâul durum (Triticum

Varietăţile speciei Tr. aestivum ssp. vulgare, turgidum (L.) Thell., spp.
după Körnicke, întregit de Flaksberger, Percival, Vavilov şi
Howard (după Gh. Bîlteanu, 1969) turgidum, conv. durum (Desf.)
MK.) face parte din grupa
grânelor tetraploide, iar ca
I. Spice aristate
importanţă se situează pe locul
1 Var. graecum Körn. Glume albe, glabre, ariste roşii, bob
alb
al doilea după grâul comun,
ocupând 9% din totalul
2 Var. erythrospermum Glume albe, glabre, ariste albe, bob
Körn. roşu suprafeţei ocupate de grâu pe
3 Var. ferrugineum Alef. Glume roşii, glabre, ariste roşii, bob
glob. Prezintă forme de
roşu primăvară şi de toamnă. Ca şi
4 Var. lutescens Alef. Glume albe, glabre, bob roşu grâul comun, prezintă
5 Var.. leucospermum Glume albe, glabre, bob roşu numeroase forme, în majoritate
Körn.
înalte şi cu internodul de sub spic
6 Var. villosum Alef. Glume albe, pubescente, bob roşu plin cu măduvă.
(Var. velutinum Alef.)

7 Var. alborubrum Körn. Glume roşii, glabre, bob alb

8 Var. milturum Alef. Glume roşii, glabre, bob roşu

 Tabelul 2.11.
Varietăţile speciei Triticum durum
(Körnickce, citat de Gh. Bîlteanu, 1969)

Porozitatea
Culoarea boabelor Culoarea spicelor Culoarea aristelor Varietatea
glumelor
Albă Glabre Albă Albă leucurum Al.
Albă Pubescente Albă Albă valenciae Körn.
Albă Glabre Albă Neagră leucomelan Al..
Albă Pubescente Albă Neagră melanopus Al.
Albă Glabre Roşie Albă hordeiforme Host.
Albă Pubescente Roşie Albă italicum Al.
Albă Glabre Roşie Neagră erythromelan Körn.
Albă Pubescente Roşie Neagră apulicum Körn.
Albă Glabre Neagră Neagră provinciale Al.
Albă Pubescente Neagră Neagră coerulescens Bayle.
Roşie Glabre Albă Albă affine Körn.
Roşie Pubescente Albă Albă fastuosum Lag.
Roşie Glabre Albă Neagră reichenbachii Körn.
Roşie Pubescente Albă Neagră africanum Körn.
Roşie Glabre Roşie Albă murciense Körn.
Roşie Pubescente Roşie Albă aegyptiacum Körn.
Roşie Glabre Roşie Neagră alexandrinum Körn.
Roşie Pubescente Roşie Neagră niloticum Körn.
Roşie Glabre Neagră Neagră obscurum Körn.
Roşie Pubescente Neagră Neagră libycum Körn.
 Soiuri (cultivare), zonare. Sortimentul soiurilor de grâu
comun cultivate în ţara noastră au un potenţial biologic de producţie ridicat,
atât cantitativ cât şi calitativ, de 8-10 t/ha boabe (tabelul 2.12).

Tabelul 2.12.
 Soiurile de grâu de toamnă recomandate în cultură pentru
anul 2008, sunt în mare majoritate româneşti (tabelul 2.15) şi
aparţin principalelor varietăţi enumerate anterior.
Tabelul 2.15
Zonarea soiurilor de grâu de toamnă în România

Zona de cultură a soiului Soiuri recomandate

Sudul ţării, irigat Fundulea 4, Fundulea 29, Flamura 85, Lovrin 34, Rapid, Dropia, Flamura 80, G.K.
Othalom, G.K. , Alex Gobe, Kraljevica, Ardeal 1, Boema, Crina, Glosa

Sudul ţării, neirigat Fundulea 29, Flamura 80, Flamura 85, Fundulea 4, Boema, Lovrin 41, Rapid, Delia,
Şimnic 30, Dor, Faur, Delabrad

Zona colinară a Olteniei şi Fundulea 29, Albota, Şimnic 30, Flamura 85, Glosa, Fundulea 4, Trivale, Arieşan, Alex,
Munteniei Delia, Gruia, Dropia, Rapid

Câmpia de S-V şi V (Timiş, Lovrin 34, Lovrin 41, Fundulea 4, Alex, Dalia, Kristina, Fundulea 29, Flamura 85, Romulus,
Arad, Bihor) G.K. Othalom, G.K. Gobe, Kraljevica, Mina, Sonata, Liliana

Zona colinară din vestul ţării Fundulea 29, Turda 95, Turda 81, Arieşan, Lovrin 34, Ciprian, Alex, Romulus

Transilvania (centrul ţării) Transilvania, Turda 81, Arieşan, Fundulea 29, Dumbrava, Apullum, Fundulea 4, Turda 95,
Turda 2000

Nordul Moldovei Suceava 84, Arieşan, Aniversar, Gabriela, Turda 81, Voroneț, Eliana, Gaşparom,
Magistral, Drobeta, Esențial, SV 99

Moldova centrală şi de sud Flamura 85, Moldova 83, Dropia, Gabriela, Fundulea 29, Eliana, Fundulea 4, Iași 2, Beti,
Boema, Crina, Glosa, Rapid, Dropia
 Compoziţi chimică
În compoziţia boabelor de grâu predomină în cea mai mare parte substanţele
extractive neazotate, substanţele proteice şi apa, într-un procent mai mic
găsindu-se substanţele grase, substanţele minerale, vitaminele, enzimele şi
alte substanţe (tabelul 2.16).

• Substanţele extractive neazotate Tabelul 2.16

reprezintă componentul principal al Compoziţia chimică a boabelor
boabelor de grâu, conţinutul lor fiind de grâu (după M. Ștefan, 2004)
cuprins între 63-75,5% din greutatea
bobului de grâu. Acestea sunt Componentul %
compuse din amidon (peste 90%) şi
din cantităţi mici de zahăr şi dextrine Substanţe extractive neazotate 67,7
(2,7% şi respectiv 2,3%). Substanţele
extractive neazotate ocupă partea Substanţe proteice 13,5
centrală a boabelor.
Substanţe grase 2,0
• Substanţele proteice reprezintă
din punct de vedere al valorii nutritive Celuloză 2,2
şi al însuşirilor de panificaţie
componentul cel mai important al Substanţe minerale 1,6
boabelor de grâu. Ele se găsesc într-o
proporţie de 12-16% şi sunt dispuse Apă 13,0

mai mult spre periferia boabelor. De

aceea făina integrală este mai bogată
în substanţe proteice decât făina albă.
 Condiţiile de mediu şi măsurile agrotehnice
• În zonele secetoase conţinutul de
proteine din grâu este mai mare decât
în zonele umede şi mai răcoroase.
• În schimb, în condiţiile unui climat
mai umed şi mai răcăros, perioada de
formare a boabelor este mai lungă, ceea
ce favorizează acumularea unei cantităţi
mai mari de amidon (grânele din Europa
occidentală, Anglia, Franţa, Suedia, conţin
numai 9-12% substanţe proteice).
• O influenţă mai mare asupra
conţinutului de proteine din boabe o au
îngrăşămintele.
• Cele cu azot sporesc cantitatea de
proteine, iar cele cu fosfor aplicate
singure o reduc.
• Aplicarea mai târzie a azotului în
primăvară, în perioada de diferenţiere a
organelor de reproducere şi de formare a
bobului, sporeşte conţinutul de proteine în
boabe. În acest sens sunt edificatoare
rezultatele experienţelor efectuate la SDE
Banu Mărăcine (tabelul 2.17).
• Plantele premergătoare influenţează,
de asemenea, conţinutul de proteine din
boabe. Cele care îmbogăţesc terenul în
azot, cum sunt leguminoasele, sporesc
procentul de proteine, iar cele care îl
sărăcesc, îl reduc.
• În condiţii de irigare, procentul de
proteine al boabelor de grâu este mai
scăzut.
Tabelul 2.17
Conţinutul de proteine la grâu în funcţie de epoca de aplicarea
îngrăşămintelor cu azot (după M. Ștefan, 2004)
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu azot Proteine
%
Neîngrăşat 11,6
N96 toamna 12,5
N96 primăvara timpuriu (februarie) 12,6
N64 toamna + N32 primăvara timpuriu 12,7
N32 toamna + N64 primăvara timpuriu 12,8
N64 toamna + N32 primăvara târziu (aprilie) 13,2
N32 toamna + N64 primăvara târziu 13,6
• Proteinele din boabele de grâu sunt
alcătuite din gliadină (40-50%), glutenină
(30-40%), globulină (6-10%) şi albumină
(3-5%). Gliadina şi glutenina alcătuiesc
glutenul, iar cantitatea şi calitatea
glutenului determină însuşirile de
panificaţie ale grâului. Cantitatea de
gluten este influenţată de condiţiile
climatice şi conţinutul de azot din sol, iar
calitatea glutenului depinde de soi.
• Un gluten de calitate trebuie să
aibă elasticitate, extensibilitate şi
tenacitate.
• Se consideră bogat în gluten grâul care conține peste 35% gluten
umed (conținutul minim este de 22% gluten umed).
• În cazul atacului ploșnițelor cerealelor (Eurygaster spp.),
calitatea glutenului din grâu este depreciată. Ploșnițele injectează în bobul
de grâu un lichid salivar bogat în enzime proteolitice sub acțiunea cărora
se înregistrează o scădere a cantității de gliadină și glutenină și o creștere
a cantității de azot solubil în apă, a zaharurilor etc.
• Astfel, glutenul își modifică însușirile de elasticitate, devenind
moale, filant și curgător.
• Denaturarea glutenului are loc și în cazul recoltării grâului în
condiții nefavorabile (ploi repetate care determină încolțirea boabelor în
spic).
• În comerţul internaţional, grânele sunt împărţite după cantitatea şi
calitatea glutenului în 3 clase:
• clasa grânelor tari (clasa A), cuprinde grâul de cea mai bună calitate,
care se amestecă cu făina grânelor moi din clasa C, pentru a le îmbunătăţi
calitatea;
• clasa grânelor semitari (clasa B), cuprinde grânele de calitate bună,
care pot da o pâine bună fără a necesita un amestec cu grâne tari;
• clasa grânelor moi (clasa C), cuprinde grâne cu gluten inferior, care dau
pâine inferioară, neafânată. Pentru a obţine pâine bună, se amestecă cu
grâne tari.
• Substanţele grase (lipidele), se găsesc în boabele de grâu în
cantităţi reduse, de cca. 2%, cea mai mare parte din acestea găsindu-se
în embrion şi stratul aleuronic.
• Celuloza se află, de asemenea, în cantităţi reduse în
boabele de grâu şi anume, în proporţie de 1,9-2,5%,
proporţia cea mai mare fiind localizată spre periferia
boabelor (pericarp, tegumentul seminal).
• Substanţele minerale se află, în boabele de grâu, în
proporţie de 1,5-2,0% şi se găsesc în cantităţi mai mari
spre periferia boabelor. De aceea, făina integrală conţine o
cantitate mai mare de substanţe minerale. În cenuşa
boabelor de grâu se găseşte fosfor, potasiu, magneziu şi în
cantităţi reduse calciu, clor, sodiu etc.
• Vitaminele. Boabele de grâu mai conţin cantităţi
importante de vitamine, între care: B1 (0,5-0,8 mg/100 g),
B2 (0,2-0,4 mg/100 g), B6 (3-6 mg/100 g), PP (2-5
mg/100 g), E (4-7 mg/100 g), vitamina K (K1, K2, K3) şi
vitamina H. Boabele de grâu sunt sărace în vitamina A şi nu
conţin vitaminele C şi D. Toate aceste vitamine se găsesc în
cantităţi mai mari spre periferia boabelor.
• Conţinutul în apă al boabelor de grâu este de 13-14%.
 Particularităţile biologice şi botanice

• Germinaţia

• În afară de însuşirile biologice

comune tuturor cerealelor, grâul are
anumite particularităţi biologice
caracteristice, în ceea ce priveşte
germinaţia, înfrăţirea, criptovegetaţia,
împăierea, înspicarea, înflorirea,
formarea bobului, părţile spicului ca
elemente de productivitate, căderea.
• Pentru a germina într-un
procent ridicat, seminţele de grâu
trebuie să absoarbă o anumită
cantitate de apă, care este în medie de
50% din greutatea boabelor uscate.
• Temperatura minimă de
germinare este de 1-3 0C, procesul
de germinaţie desfăşurându-se rapid
la temperatura de 22-250C.
Temperaturile sub sau peste cele Fig. 2.12. Secţiune longitudinală prin bobul de grâu
optime, reduc ritmul germinaţiei, (după Grinţescu I., 1934)
astfel că se întârzie răsărirea. per - pericarp; teg - tegumentul seminal (testa);
al - stratul de aleuronă; end - endosperm;
embr - embrionul; scut - scutelum;
t - tulpiniţă; m - muguraş; r - radicelă;
cp - coleoptil; cl - coleoriză; ep - epiblast;
tr - peri la extremitatea cariopsei;
cic - cicatricea de la baza cariopsei
• Înfrăţirea. După încolţire, muguraşul străbate stratul de sol,
ajungând la suprafaţă, răsărind. După un anumit timp de la răsărire,
creşterea în înălţime stagnează şi planta de grâu intră într-o fază nouă
purtând denumirea de înfrăţire.
• Factorii de mediu şi măsurile agrotehnice influenţează decisiv
înfrăţirea. Un spaţiu de nutriţie mare, fertilitatea ridicată, temperatura
favorabilă (10-140C) şi umiditatea solului suficientă, favorizează înfrăţirea.
• De asemenea, aplicarea îngrăşămintelor cu azot şi semănatul la
epoca optimă, asigură o înfrăţire mai bună.
• Criptovegetaţia sau vegetaţia ascunsă are loc în timpul iernii. În
această perioadă, grâul desfăşoară toate activităţile vitale, inclusiv
activitatea de asimilare, formează rădăcini şi tulpini noi, însă într-o măsură
redusă. Iarna, solul este sărac în substanţe azotate uşor asimilabile, de
aceea prin aplicarea de îngrăşăminte azotate, în lunile de iarnă, plantele
de grâu pot realiza producţii ridicate (Gh. Bîlteanu, 1979).
• Împăierea (formarea paiului). Pentru a-şi forma paiul, grâul de
toamnă trebuie să parcurgă mai întâi stadiul de iarovizare (să treacă
printr-o perioadă de temperaturi scăzute, de 0-50C, timp de 30-40 zile).
Dacă nu parcurg perioada de iarovizare, plantele formează numai frunze,
nu formează pai şi nu fructifică. Precocitatea soiului, temperaturile mai
ridicate şi umiditatea solului influenţează favorabil împăierea.
• Înspicarea. Perioada la care înspică grâul de toamnă este un caracter
de soi, fiind în acelaşi timp în corelaţie directă cu condiţiile climatice.
• Soiurile care au o înspicare precoce, evită temperaturile ridicate şi
umiditatea atmosferică scăzută, fiind astfel în afara pericolului de şiştăvire.
 • Înflorirea grâului începe după
apariţia spicului, la aproximativ 5-7
zile, de la mijlocul spicului şi se
continuă spre cele două extremităţi.
Înflorirea unui spic de grâu durează
3-5 zile, iar a unui lan 6-7 zile.
• Formarea bobului. Bobul de
grâu începe să se formeze imediat
după fecundarea florilor, în 25-45
zile fiind format complet şi ajungând
la maturitate.
• În procesul de organogeneză al
grâului de toamnă se disting 12
etape (faze, stadii, fig. 2.13).
• Etapa I este stadiul de plantulă
(răsărire).
Fig. 2.13. Fazele (stadiile) de creştere la grâu
• Etapa a II-a se evidenţiază prin
începutul înfrățirii, iar în etapa a
III-a se produce diferenţierea axei
Părţile spicului, ca elemente de principale a inflorescenţei.
productivitate. Sub acest aspect, două • Grâul de toamnă iernează în faza a
doua.
elemente trebuie luate în calcule la grâu: • În etapa a IV-a se formează
nr. de spice/m 2 spiculeţele, iar până în etapa a
nr. de boabe în spic VIII-a, exclusiv, are loc creşterea
inflorescenţei.
greutatea a 1000 de boabe(MMB) • În etapa a VIII-a are loc
înspicarea, în etapa a IX-a
Nr. spice/m2 x Nr. b./spic x MMB înflorirea, fecundarea, în etapa a X-
P (Kg/ha) = -------------------------------------------------------
a formarea boabelor, în etapa a XI-
a umplerea bobului, iar în etapa a
100
XII-a, maturarea.
• Calitatea grâului face referire, în principal, la însuşirile de
panificaţie, care sunt influenţate în principal de cantitatea şi calitatea
glutenului (substanţele proteice din făina de grâu, insolubile în apă şi care
la îmbibare cu apă se umflă şi formează o masă elastică şi extensibilă).
• Pentru panificaţie, se consideră de calitate superioară grânele cu cel
puţin 15% substanţe proteice, 10-15% gluten uscat; făina să aibă 40-50%
gluten umed, iar raportul făină - pâine să fie 1:1,35 (din 1000 g făină să
rezulte 1350 g pâine). Aceste însuşiri se cer, aşadar, la fabricarea pâinii, a
biscuiţilor şi a prăjiturilor şi ele sunt oferite în mod corespunzător de
soiurile grâului comun (Tr. aestivum ssp. vulgare) (M. Ștefan, 2004).
• Pentru fabricarea pastelor făinoase, cele mai potrivite sunt grânele
din Tr. durum. Ele au gluten mai mult, însă de calitate mai slabă. Pastele
rezultate din asemenea grâne sunt gustoase, flexibile şi rezistente la
rupere în timpul fierberii, cu capacitate mare de absorbţie pentru apă şi
conservabilitate îndelungată.
• Cerinţe fată de climă şi sol
• Grâul are o arie de răspândire foarte largă pe glob, fiind cultivat de la
45 latitudine sudică (în Argentina) până la 670 latitudine nordică (în
0
Norvegia). Aria cea mai largă de cultură a grâului se află în zona
temperată, unde întâlneşte condiţiile de mediu cele mai favorabile.
• Perioada de vegetaţie în condiţiile ţării noastre este de 250-280 zile
pentru grâul de toamnă şi de 90-120 zile pentru grâul de primăvară
• Înfrăţirea se petrece în condiţii normale la temperaturi de 8-120C.
(maximum 140C).
 SECARA
• Secara este o cereală alimentară valoroasă. Boabele au o compoziţie şi o
valoare nutritivă asemănătoare cu a celor de grâu, fiind folosite în alimentaţia
oamenilor şi a animalelor.
• Din făina de secară, se prepară o pâine gustoasă, hrănitoare, însă mai închisă
la culoare şi mai puţin digestibilă decât cea de grâu. Ea asigură hrana de bază a unei
părţi însemnate din populaţia globului, consumându-se mai mult în ţările din centrul
şi nordul Europei, iar amestecată într-o proporţie mai mică cu făina de grâu, se
foloseşte la prepararea pâinii şi în alte ţări.
• În ţara noastră, făina de secară se foloseşte la fabricarea pâinii, numai atunci
când aceasta se consumă în scopuri dietetice. Boabele de secară, se pot utiliza sub
formă de urluială ca nutreţ concentrat pentru vacile de lapte, pentru îngrăşarea
porcilor, pentru cabaline şi în hrana păsărilor. Boabele de secară sunt utilizate şi în
industria alimentară, la fabricarea alcoolului, pentru extragerea amidonului,
dextrinei, glucozei.
• Având un conţinut ridicat de proteine, tărâţele sunt foarte valoroase şi se
folosesc în hrana tuturor speciilor de animale.
• Paiele de secară, fiind mai lungi decât ale celorlalte cereale, pot fi utilizate în
industria împletiturilor, a ambalajelor, la acoperirea adăposturilor sau în industrie, la
fabricarea celulozei şi hârtiei.
• Pentru industria farmaceutică, prezintă importanţă scleroţii ciupercii
Claviceps purpurea, cunoscuţi sub denumirea de cornul secării (Secale cornutus),
folosiţi la extragerea unor substanţe cum ar fi: ergotina, ergotamina şi acidul lisergic,
cu efect antihemoragic.
• Secara se poate cultiva şi ca plantă furajeră, pentru nutreţ verde sau fân,
singură sau în amestec cu măzărichea sub formă de borceag, un nutreţ timpuriu şi de
foarte bună calitate.
• Secara este importantă şi prin faptul că este printre puţinele plante care pot fi
cultivate cu succes în condiţii diferite de climă şi sol.
 Răspândire. Suprafeţe cultivate cu secară în anii 2012-2016-2018
Producţii
Tara Supraf. Prod. Suprafaţa Prod. Supraf. Produc.
mii ha medie mii ha medie mii ha medie
• Secara este extinsă în 2012 q/ha 2016 q/ha 2018 q/ha
cultură în emisfera 2012 2016 2018
nordică, predominant
Total mondial – 5557,7 26,17 4.430,1 2940 4.117,4 2738
în zona centrală şi de
nord a Europei, pe din care:
terenurile nisipoase şi 3.584,8 3.085 3.324.4 2747
Europa 4800,7 26,46
în regiunile muntoase
cu climat umed şi rece, Asia 421,6 27,13 368,3 2.553 455,9 3209
trecând şi de cercul
polar şi ajungând până America de Nord 189,7 27,22 298,5 2.424 189,6 2377
la paralela 69o.
• În ţara noastră, secara Africa 52,3 18,03 53.7 1881 52,3 1884
cultivată pentru boabe
ocupa în anul 2012 Ţări mari cultivatoare
suprafaţa de 8667 ha,
cu o producţie medie Polonia 1129,7 25,45 760.9 2890 894.1 2424
de 2103 kg/ha, cele 1422,7 14,98 1249.8 2033 956,1 2004
mai mari suprafeţe cu Federaţia Rusă
secară întâlnindu-se în Germania 710,0 54,83 570.9 5559 523,0 4209
regiunile cu terenuri
nisipoase (Oltenia, Belarus 392,2 27,60 241.1 2700 251,2 2001
Galaţi, Crişana), în 143.6 2727 148,4 2653
Ucraina 297,8 22,73
regiunile cu climat
umed şi recoros, pe Turcia 143,2 25,83 114.0 2631 110,9 2885
soluri acide (de regulă,
pe podzoluri) şi în alte S.U.A. 200,4 17,58 167.5 2039 110,5 1939
zone pe suprafeţe mai 131.0 2916 79,1 2989
mici. Canada 89,3 38,06

România 8,667 21,03 10.4 2480 10,1 2823

 Sistematică. Soiuri
• Secara aparţine genului Secale, cu 13 specii (după P.M. Jucovschi),
grupate în trei secţii:
• 1. Secţia silvestris care cuprinde o singură specie, Secale silvestris
Host., aceasta fiind o plantă anuală cu glume lung aristate şi rahis fragil;
• 2. Specia Perennantes cu specii perene, spic nearistat şi fragil
(Secale ciliatoglume (Boiss), Grossh, Secale africanum Stopf., Secale
Kuprijana vii Grossh., Secale montanum Guss., Secale dalmaticum vis.,
Secale anatolicum Boiss.).
• 3. Secţia Cerealia care cuprinde 6 specii, toate anuale, cu rahis fragil
sau tenace (Secale Vavilovi Grossh, Secale ancestrale Zhuk., Secale
afganicum (Vav.) Roseh., Secale dighoricum (Vav.) Roshev., Secale
segetale (Zhuk) Roshev., Secale cereale L.).
• Singura specie cultivată este Secale cereale L. care provine din
specia Secale segetale (Zhuk) Roshev. şi cuprinde un număr de 13
varietăţi ce se deosebesc după culoarea inflorescenţei, tăria rahisului,
gradul de acoperire al bobului de către palei, perozitatea paleelor.
• Dintre cele 13 varietăţi de secară, cea mai importantă este var.
vulgare L., cu spicul alb, rahisul tenace (elastic), paleele nepăroase şi
bobul ieşit afară 1/3 dintre palee.
• Soiuri. Toate soiurile de secară cultivate la noi în ţară aparţin varietăţii
vulgare. Acestea sunt: Ergo (numai pentru producerea de Claviceps
purpureea), Gloria, Orizont, Amando, Apart, Marlo, Rapid, Raluca,
Suceveana şi Quadriga (soiuri de toamnă) şi Impuls, de primăvară (tabelul
2.22).
• Compoziţia chimică a boabelor de secară oscilează în funcţie
de soi, condiţiile climatice, fertilitarea solului şi agrotehnica
aplicată.
• Conţinutul în proteine este cuprins între 8 şi 19,4%, cel mai mare
procent înregistrându-se în regiunile secetoase ale ţării
(Dobrogea, Sudul Olteniei), iar cel mai scăzut, în zonele din nordul
ţării unde umiditatea este mai abundentă.
• Digestibilitatea proteinelor din boabele de secară este, de
asemenea, mai scăzută decât a celor din boabele de grâu, fapt
pentru care secara are o valoare nutritivă mai redusă decât grâul,
pâinea de secară fiind astfel inferioară celei obţinute din boabele
de grâu.
• Substanţele extractive neazotate, reprezentate în principal prin
amidon, în proporţie de 60-75%, sunt influenţate de soi şi de condiţiile de
vegetaţie (condiţiile climatice, fertilitatea solului, îngrăşămintele aplicate
etc.), fiind în strânsă corelaţie cu substanţele proteice.
• Substanţele grase se află în proporţie de 1,5-2,3%, cea mai mare
parte găsindu-se în embrion.
• Conţinutul de substanţe minerale (cenuşă) din boabe oscilează
între 1,9-2,4%, principalele componente fiind fosforul, magneziul şi
potasiul.
 Particularităţi botanice şi biologice
Bobul de secară germinează unipolar (fig. 2.15), coleoptilul având culoare
roşietică purpurie.

• Rădăcina. Secara dezvoltă la început 4

rădăcini embrionare, din care 3 într-un
plan, iar una în alt plan.
• Sistemul radicular definitiv este
fasciculat (fig. 2.15), puternic dezvoltat
şi mai profund decât la grâu, cu o
capacitate mare de solubilizare, ceea ce
îi permite să valorifice şi solurile mai
puţin fertile.
• Nodul de înfrăţire la secară se
formează mai spre suprafaţă decât la
grâu, secara înfrăţind puternic în
toamnă, în mod normal formând 3-5
fraţi. În condiţii deosebite de
favorabilitate, numărul fraţilor poate
ajunge chiar la 10.
• Tulpina este un pai sau culm, mai Fig. 2.15. Secara: (după Gh. Bîlteanu, 1998)
înaltă decât a grâului, rotundă în A - bob germinat; B - plantă înfrăţită, adâncimera de
secţiune, goală în interior, formată din semănat 3 cm;
5-6 internoduri, ajungând la 1,5-2 m 1 - rizom; 2 - nod de înfrăţire; 3 - rădăcini coronare;
înălţime. C - spic; D - segment de rahis şi spiculeţ;
E - floare deschisă; F - bob văzut din diferite poziţii.
• Frunzele sunt înguste (11-13 nervuri), la început de
culoare roşietic-violetă, iar mai târziu verde. Limbul
frunzei este răsucit de la stânga spre dreapta, prezintă
perişori pe partea superioară, urechiuşele sunt mici,
nepăroase iar ligula, scurtă şi retezată.
• Inflorescenţa (fig. 2.15) este un spic, plat, fusiform,
subţire, mai mult sau mai puţin dens, cu spiculeţ terminal
nefertil, în secţiune pătratic sau dreptunghiular, lung de
8-12 cm, cu rahisul tenace, format din articulaţii scurte cu
perişori pe margine. Spiculeţele (fig. 2.16) sunt sesile,
uşor comprimate lateral şi aşezate de o parte şi de alta a
rahisului, câte unul la fiecare călcâi al rahisului.
• Fiecare spiculeţ are 2-3 flori, din care 2 sunt fertile.
Spiculeţul este învelit în două glume scurte, iar
floarea, în două palee.
• Un spic înfloreşte în 3-4 zile.
• Secara, spre deosebire de grâu şi alte cereale
păioase, este o plantă alogamă. În unele situaţii, secara
fructifică foarte slab, multe spiculeţe rămânând fără boabe
(spice ştirbe). Aceasta se întâmplă mai ales atunci când în
timpul înfloritului, vremea este rece, ploioasă sau atunci
când este multă arşiţă şi uscăciune.
Fig. 2.16. Părţi componente ale
• Fructul secarei este o cariopsă golaşă, lungă de spicului de secară:
5-10 mm, cu baza ascuţită şi vârful retezat şi cu un şanţ 1 - fragment de rahis;
median pe partea ventrală. La maturitate, bobul este mai
2 – spiculeţ
lung decât paleele.
• Culoarea lui este galbenă, galbenă-verzuie sau
brunie. Pentru panificaţie se preferă soiurile care au
boabele de culoare galben-brunie deoarece dau o făină
mai albă.
• Masa a 1000 de boabe (MMB) oscilează între 15-45 g
iar cea hectolitrică (MH), între 70-74 kg.
 Cerinţe faţă de climă şi sol
• Secara este mai puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de climă
şi sol decât grâul, fapt pentru care ea se cultivă până la 700 latitudine
nordică (în Europa) şi până la altitudinea de 1800 m.
• În condiţiile ţării noastre, perioada de vegetaţie la secara de toamnă
este de 270-280 zile, necesitând o sumă a gradelor de temperatură de
2000-22000C.
• Temperatura minimă de germinare a boabelor de secară este de 1-
2 C, iar la 12-140C în sol secara răsare în 5-6 zile de la semănat.
0

• Dintre cereale, secara este cea mai rezistentă la ger, putând

suporta geruri de până la –25oC şi chiar până la –35oC (temperaturi ale
aerului).
• La nivelul nodului de înfrăţire, suportă temperaturi de până la –
18, –20oC. Din această cauză, la noi în ţară, secara se poate cultiva cu
rezultate bune până la 1300 m altitudine.
• Având o creştere puternică în timpul toamnei, secara intră în
iarnă cu o masă vegetativă bogată şi din această cauză, nu suportă
straturile groase de zăpadă (rezistă mai puţin la fenomene de
asfixiere, este atacată de mucegaiul de zăpadă).
• De asemenea, formând nodul de înfrăţire mai aproape de
suprafaţa solului, este mai sensibilă decât grâul de toamnă la fenomenul
de descălţare. În primăvară, creşte mai viguros şi mai repede datorită
puterii mari de absorbţie şi coeficientului de evapotranspiraţie mic.
• În perioada înfloririi, cere timp frumos şi potrivit de cald (17-20oC).
Timpul ploios şi rece, ca şi cel uscat şi foarte cald influenţează nefavorabil
polenizarea şi fecundarea florilor rezultând spice “ştirbe”. În timpul
umplerii boabelor, temperaturile prea ridicate şi vânturile uscate împiedică
depunerea substanţelor în boabe, rezultând boabe şiştave.
• Faţă de umiditate, secara este
mai puţin pretenţioasă decât alte
cereale. Aceasta pe de o parte, se
datoreşte sistemului radicular
puternic dezvoltat şi profund al
plantelor de secară, iar pe de altă
parte, faptului că pornind primăvara
devreme în vegetaţie, îşi alungeşte
paiul foarte repede, valorificând
bine apa acumulată în sol în timpul
iernii şi din ploile care cad în
această perioadă, scăpând astfel de
perioadele de secetă de mai târziu.
• Nu suportă umiditatea prea
mare în sol. Ploile sub formă de
averse, însoţite de vânturi
puternice, în perioada înspicării,
determină căderea plantelor,
producţia fiind astfel diminuată.
• Solul. Faţă de sol, secara are
de asemenea cerinţe reduse,
datorită sistemului său radicular
profund, cu o capacitate ridicată de
solubilizare şi absorbţie a Apuseni, de o parte şi de alta a
elementelor nutritive din compuşii
mai greu solubili.
• terenurile nisipoase din Oltenia şi din
• Datorită acestui fapt, secara este
capabilă să realizeze producţii ridicate
şi pe terenurile cu fertilitate scăzută,
cu reacţie puternic acidă (pH=4) sau
alcalină (pH=8), cum sunt sărăturile,
solurile mlăştinoase sau nisipoase etc.
Din această cauză, în zona de cultură
a grâului de toamnă, terenurile
necorespunzătoare se însămânţează
cu secară.
• Producţiile cele mai mari la
secară se obţin însă, pe solurile
fertile, cu textură mijlocie şi în
condiţiile aplicării îngrăşămintelor.
• Zonarea ecologică a secarei
• Secara se poate cultiva în toate
zonele din ţara noastră, dar cea mai
mare răspândire o are în zonele cu
soluri uşoare, sărace, podzolice şi cu
climat răcoros din jurul Munţilor
Munţilor Carpaţi (în Oltenia,
Muntenia, Moldova, Transilvania), pe
sudul Dobrogei.
 Rotaţia culturii
• Secara este o plantă mai puţin pretenţioasă faţă de planta
premergătoare, suportând monocultura un număr mare de ani.
• Producţiile cele mai mari le realizează, însă, după plantele care
eliberează terenul devreme şi îl lasă în condiţii bune de fertilitate, cum
sunt leguminoasele anuale, borceagurile, rapiţa. Bune premergătoare sunt
şi cartofii timpurii şi semitimpurii, porumbul siloz şi bostănoasele.
• În zonele mai umede şi mai reci se poate cultiva după inul pentru
fuior, cartofii timpurii şi semitimpurii.
• În regiunile de stepă, cu soluri mai bogate (cernoziomuri, brun-
roşcate), secara se poate cultiva după rapiţă, borceag, in de ulei, porumb
siloz sau porumb timpuriu, floarea-soarelui.
• Pe solurile nisipoase, unde secara se cultivă pe suprafeţe mari,
urmează în cultură în ordine, după: lupin, fasoliţă, pepeni verzi, pepeni
furajeri, porumb şi după ea însăşi (1-2 ani).
• Pe solurile cu fertilitate bună, secara se autosuportă mai mulţi ani la
rând, deoarece nu îmburuienează terenul şi nu favorizează înmulţirea
bolilor şi dăunătorilor.
• Pe solurile cu fertilitate redusă, secara cultivată în monocultură
realizează producţii mari numai dacă se folosesc îngrăşăminte organice şi
chimice.
• După secară se cultivă orice plantă (în afară de cereale de toamnă),
deoarece părăseşte terenul mai devreme şi-l lasă curat de buruieni.
 Fertilizarea
• Deşi este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol, secara foloseşte cantităţi mari
de elemente nutritive. Pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă, secara
consumă: 2,7 kg azot, 1,6 kg fosfor, 3,6 kg potasiu.
• Secara foloseşte bine atât îngrăşămintele organice cât şi pe cele chimice, acestea
aducând sporuri însemnate de recoltă.
• Gunoiul de grajd este mai bine valorificat dacă se aplică plantei premergătoare.
• Pe solurile cu fertilitate redusă cum sunt podzolurile din regiunile umede, gunoiul
de grajd se poate aplica atât direct la secară, în cantitate de 20-30 t/ha, încorporat
odată cu arătura de bază, cât şi la planta premergătoare.
• Fertilizarea cu doze mari de gunoi de grajd (30 t/ha) pe nisipurile de la
Tâmbureşti, aplicate porumbului şi încorporate printr-o arătură la 25-30 cm, a
determinat sporuri de 197% (836 kg/ha) în al doilea an şi de 52,9% (200 kg/ha) în al
patrulea an de la încorporare.
• Secara valorifică bine şi îngrăşămintele verzi. Pe nisipurile din Oltenia, lupinul alb
cultivat pentru îngrăşământ verde, (după care s-a semănat secara), a realizat sporuri
de producţie asigurate statistic.
• Secara reacţionează foarte bine la îngrăşămintele chimice şi îndeosebi la cele cu
azot. Ele sunt foarte bine valorificate, îndeosebi pe solurile cu fertilitate naturală
scăzută, cum sunt podzolurile şi solurile nisipoase.
• La secară, îngrăşămintele cu azot şi fosfor se pot folosi în doză de N96P32
kg/ha, în general, după aceleaşi principii ca şi la grâu.
• Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu, administrate singure sau împreună, nu aduc
sporuri de producţie.
• Aplicarea împreună a îngrăşămintelor chimice cu cele organice aduce sporuri
mari de recoltă, însă mai mici decât suma sporurilor realizate prin aplicarea separată
ale acestora.
•
 Lucrările solului
• Pentru semănatul secarei, terenul se pregăteşte la fel ca şi pentru
cultura grâului, ţinându-se seama însă că, secara cere un teren mai bine
mărunţit şi mai aşezat, fiindcă seminţele de secară sunt mai mici decât
cele de grâu, şi se însămânţează la o adâncime mai mică (3-5 cm).
• Într-un teren bolovănos, seminţele se strecoară în adâncime, ceea ce
stânjeneşte înfrăţirea secarei care-şi formează nodul de înfrăţire mai la
suprafaţă.
• Dacă semănatul se efectuează în teren afânat, neaşezat, seminţele, de
asemenea, se încorporează prea adânc în plus existând şi pericolul
dezrădăcinării plantelor.
• Pe nisipuri, pregătirea terenului se execută diferit decât pe celelalte
soluri. Dacă secara urmează după plante care se recoltează devreme,
arătura se va efectua cu 3-4 săptămâni înainte de semănat la 20-22 cm
adâncime şi fără grăpare. În felul acesta se împiedică spulberarea nisipului
de către vânt.
• Grăpatul se va realiza în preziua semănatului, sau chiar deloc, mai
ales când arătura nu este prea denivelată.
• Când secara urmează după porumb sau o altă plantă prăşitoare,
imediat după recoltare se efectuează o arătură la 20-25 cm adâncime.
• De asemenea, pe nisipuri, arăturile mai adânci de 20-22 cm nu sunt
necesare, deoarece sporurile de producţie realizate sunt mici şi
neeconomice.
 Sămânţa şi semănatul
• Pentru semănat se folosesc seminţe care corespund standardelor în vigoare,
adică să aibă o puritate de 99% şi o germinaţie de 90% pentru clasa I, de 98% şi
85% pentru clasa a II-a, de 98% şi 85% pentru clasa a III-a şi să nu conţină scleroţi
de Claviceps purpurea.
• Înainte de semănat, sămânţa trebuie condiţionată şi tratată cu fungicide ca şi
la grâu. Însămânţarea cu boabe mari şi uniforme dă sporuri mari de recoltă.
• Epoca de semănat. La stabilirea epocii de semănat a secarei, se ţine seama de
faptul că plantele trebuie să intre în iarnă cât mai bine înrădăcinate şi înfrăţite, fără
să fie prea dezvoltate, deoarece suferă de asfixiere în iernile cu zăpadă multă. De
aceea semănatul se efectuează cu 5-10 zile înaintea grâului de toamnă.
• În zonele de dealuri şi premontane, secara se seamănă în cursul lunii
septembrie, iar pe nisipurile din sudul ţării, între 20 septembrie şi 20 octombrie.
Întârzierea semănatului până la sfârşitul lunii octombrie şi mai ales până în
noiembrie, reduce mult producţia.
• Semănatul prea timpuriu nu este nici el indicat, deoarece secara intră în iarnă
cu o masă vegetativă foarte bogată şi suferă de asfixiere şi fuzarioză mai ales
când stratul de zăpadă este gros şi de lungă durată.
• Distanţa de semănat. Semănatul se efectuează la distanţa de 12,5 cm între
rânduri cu semănătoarea SUP-29. Se poate semăna şi la 6-12,5 cm între rânduri, iar
pe solurile nisipoase din Oltenia, semănatul în benzi (13 rânduri la 12,5 cm, distanţa
între benzi 25 cm), a dus la creşterea producţiei cu 4,1 q/ha (28%) (I. Chiche, 1976,
citat de Gh. Bîlteanu, 1998).
• Cantitatea de sămânţă recomandată la hectar trebuie să asigure 400-500 boabe
germinabile/m2, ceea ce corespunde cu 140-160 kg/ha.
• Pe nisipurile din sudul Olteniei, cantitatea optimă s-a dovedit a fi de 100-110
kg/ha sămânţă.
• Adâncimea de semănat la secară este mai mică decât la grâu, şi se stabileşte
în funcţie de sol şi de umiditatea acestuia. Semănatul se efectuează la adâncimea de
2-3 cm pe solurile grele şi umede, la 3-4 cm pe solurile mijlocii şi la 4-5 cm pe
solurile uşoare.
• Lucrările de îngrijire la secară sunt, în general, aceleaşi ca şi la grâu.
• În primul rând, dacă este cazul, ca şi la grâu, se îndepărtează apa care
stagnează pe semănături, atât toamna cât şi primăvara.
• Datorită semănatului superficial, a nodului de înfrăţire care se formează mai
la suprafaţă sau a solului neaşezat în care s-a semănat, există pericolul
dezrădăcinării plantelor, de aceea, în mod obişnuit, primăvara, secara se tăvălugeşte
pentru a repune rădăcinile în contact cu solul.
• Primăvara foarte timpuriu, când se poate intra pe teren, se fertilizează cu azot
30-40 kg/ha, lucrare obligatorie pe semănăturile ieşite debile din iarnă, în vederea
refacerii plantelor şi a stimulării vegetaţiei.
• Datorită faptului că primăvara, secara are un ritm rapid de creştere,
depăşeşte buruienile şi le înăbuşă, sunt mai puţine probleme cu combaterea
acestora. Dacă este cazul, combaterea buruienilor din culturile de secară, se poate
efectua cu erbicide pe bază de 2,4 D sau 2,4 D + dicamba (Dicopur Top) sau alte
erbicide).
• Recoltare. Producţii.
• Calendaristic, secara se recoltează înaintea grâului, deoarece ajunge la
maturitate mai devreme cu aproximativ 7 zile.
• Recoltarea se face cu combina, începutul recoltării trebuie să corespundă cu
sfârşitul coacerii în pârgă. Recoltatul mai devreme aduce pierderi prin şiştăvirea
boabelor, iar recoltatul mai târziu înregistrează pierderi prin scuturare.

• Producţii. Producţia de boabe la secară oscilează în funcţie de fertilitatea

naturală a solului, de condiţiile de climă, de agrotehnica aplicată. În general,
producţiile obţinute sunt mult mai scăzute decât la grâu. Capacitatea de producţie a
plantei este de 42-73 q/ha la soiurile actuale (în loc de 20-40 q/ha).
 TRITICALE
• Triticale este un amfidiploid între grâu şi secară, o specie nouă
creată prin hibridare între cele două specii. Prin obţinerea acesteia, s-a
încercat reunire într-un organism nou, a rusticităţii secarei cu
productivitatea şi calitatea grâului, precum şi valorificarea superioară de
către această specie a zonelor mai puţin favorabile culturii grâului.
• Triticale se caracterizează prin toleranţă şi rezistenţă mai mare
decât grâul la aciditatea solului, respectiv la bolile foliare cele mai
răspândite. De asemenea, valorifică mai bine terenurile sărace, boabele
sunt bogate în substanţe proteice, însă au însuşirile de morărit şi
panificaţie inferioare boabelor de grâu.
• Boabele sunt folosite în hrana animalelor, având valoare furajeră
asemănătoare cu a celor de grâu. Datorită conţinutului mai ridicat în lizină,
sunt folosite cu predilecţie în furajarea păsărilor, porcilor, ovinelor şi
taurinelor.
• Triticale se foloseşte şi ca furaj verde sau însilozat, producţiile obţinute
de la formele de toamnă fiind foarte mari (peste 40 tone la hectar masă
verde). Având o putere mare de regenerare, se poate obţine o producţie de
20-25 t/ha masă verde (la sfârşitul lui aprilie), apoi o recoltă de siloz sau
boabe de cca. 25 q/ha.
• Răspândire. Suprafeţe cultivate
• Triticale se cultivă pe glob în cele mai diferite condiţii
pedoclimatice.
 TRITICALE
Suprafeţe şi producţii în anii
2012-2016-2018
ŢARA Suprafaţa Suprafaţa Suprafaţa Produc. Prod. Prod.
mii ha mii ha mii ha medie medie medie
2012 2016 2018 q/ha q/ha q/ha
2012 2016 2018
Total mondial din 3702,9 4.157,0 3.238,2 37,0 3663 3545
care :
Polonia 991,8 1.403,5 1.288,0 33,8 3635 3172

Germania 371,4 396,1 357,7 61,8 6052 5411

Franţa 415,7 334,2 284,4 55,3 4333 4858

Belarus 489,2 499,6 429,0 37,2 3285 2365

Australia 144,5 78,4 55,5 19,7 1625 1567

China 250,0 238,6 382,2 18,4 1807 2024

Fed. Rusă 222,9 223,1 148,3 20,8 2776 2701

Ungaria 118,5 139,1 87,9 17,6 3627 3755

Lituania 119,1 100,4 57,1 36,5 3282 2686

România 48,0 82,6 78,9 27,9 3480 4278

 Sistematică. Soiuri
• Sistematică. Specia Triticale (Triticosecale Wittm.) fiind
un amfidiploid între grâu şi secară, poate fi încadrată în
familia Gramineae (Poaceae), fără însă a prezenta gen.
• Triticale are 3 forme de bază:
• Triticale octoploid care conţine în celulele somatice 56
cromozomi, dintre care 42 cromozomi provin de la grâu
(T. aestivum), aparţinând genomurilor A, B, D, iar 14
provin de la secară, aparţinând genomului R.
• Triticale hexaploid cu 42 cromozomi, 28 provenind de
la grâu, aparţinând genomurilor A, B, iar 14 provenind de
la secară, aparţinând genomului R.
• Triticale tetraploid cu 28 cromozomi, 14 provenind de
la grâu, aparţinând genomurilor A sau B, iar 14 de la
secară, reprezentând genomul R.
• Compoziţia chimică
• După I. Gaşpar de la S.C.A. Suceava, boabele de triticale au în componenţa lor
12,3-21,8% substanţe proteice, 56,1-68,0% amidon, 1,4-2,7% grăsimi şi 1,6-2,9%
cenuşă (din substanţa uscată).
• Soiurile actuale de triticale care se găsesc în cultură în ţara noastră, au un
randament de făină mai mic decât al soiurilor de grâu, iar procentul de tărâţe este
mai ridicat (34,0-42,7% faţă de 28,1% la grâu).
• Datorită calităţii inferioare a glutenului (al însuşirilor de panificaţie), făina de
triticale este inferioară celei de grâu.
• Particularităţi botanice
• Încolţirea este unipolară, bobul fiind golaş.
• Rădăcina. Triticale formează 4-5 rădăcini embrionare. Sistemul radicular definitiv
este bine dezvoltat (intermediar între grâu şi secară), conferindu-i plantei o
capacitate ridicată pentru valorificarea solurilor mai puţin favorabile.
• Tulpina (paiul) este un culm, cu primele 2 internodii pline cu ţesut parenchimatic
pufos, următoarele – parţial umplute, iar ultimul, gol. Înălţimea tulpinii oscilează
între 40-150 cm şi chiar mai mult.
• Frunzele sunt înguste, de culoarea grâului (verde mai închis), dar aspre ca la
secară, cu răsucirea spre dreapta şi prezintă urechiuşe mici.
• Inflorescenţa este un spic, de dimensiuni şi forme diferite. Spicul poate fi lax, de
tip speltoid, cu 29-30 de spiculeţe, compact, de tip durum sau turgidum, cu 40-42
spiculeţe şi mijlociu de compact, cu 33-36 spiculeţe.
• La unele forme de triticale, rahisul este fragil (se rupe uşor la maturitatea
plantei), fapt ce atrage după sine diminuarea producţiei. Un spiculeţ are 3-9 flori, în
condiţii favorabile fructificând chiar şi 4 boabe.
• Spicul este bine dezvoltat, cu pleve mai mari decât la grâu şi secară, cu un singur
spiculeţ la fiecare călcâi al rahisului.
• Fructul (bobul) de triticale este o cariopsă uşor încreţită la suprafaţă, cu aspect
mai mult sau mai puţin sticlos în secţiune, mai alungit ca la grâu (10-12 mm
lungime, 2-3 mm diametru). MMB înregistrează valori cuprinse între 32-60 g iar MH,
77-78 kg.
• Cerinţe faţă de climă şi sol
• Faţă de temperatură, triticale are în general aceleaşi cerinţe ca şi grâul, în
funcţie de zona de cultură, parcurgând perioada de vegetaţie în 270-300 zile. Ca şi
grâul, cere un climat moderat de cald şi umed.
• Temperatura minimă de încolţire este de 1-3oC, însă la temperaturi mai ridicate
încolţeşte şi răsare mai repede.
• Moştenind caracterele genitorilor (Triticum şi Secale), specia Triticale prezintă o
plasticitate ecologică bună, reuşind în cultură de la ecuator până în zona subpolară.
• Spre deosebire de grâu (moştenind sub acest aspect însuşirea nedorită de la
secară), triticale prezintă slabă rezistenţă la asfixiere, inaniţie, descălţare, aceasta în
iernile în care intră cu masa vegetativă abundentă, pierderile putând ajunge în astfel
de cazuri, la 20-100%.
• Sub aspectul umidităţii, triticale se poate cultiva în regiuni foarte diferite,
întâlnindu-se în zone cu 800-1000 mm precipitaţii anuale dar şi în zone cu 350-800
mm.
• Faţă de sol triticale este mai puţin pretenţioasă, dezvoltându-se bine pe soluri
foarte diferite (nisipoase, grele, podzolite, soluri superficiale), de la pH acid până la
pH alcalin.
• Zonarea ecologică a speciei triticale
• Zona I de favorabilitate, care se întinde în regiunile colinare, de podiş şi
submontane adiacente zonelor Olteniei, Munteniei, Moldovei, Transilvaniei. În această
zonă, solurile au fertilitate naturală redusă, sunt slab aprovizonate cu elemente
mobile şi au aciditate ridicată.
• Cultivată pe aceste soluri, triticale asigură sporuri de producţie superioare
grâului cu aproximativ 20%, manifestând toleranţă la boli şi la toxicitatea ionilor de
aluminiu.
• Zona a II-a de favorabilitate, se întinde în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia
Banatului, estul Moldovei, centrul Podişului Transilvaniei. Datorită, însă, condiţiilor
pedoclimatice foarte favorabile cultivării grâului şi orzului, în această zonă de
favorabilitate, triticale îşi găseşte un loc mai puţin semnificativ.
• Rotaţia culturii
• În general, triticale prezintă aceleaşi cerinţe în asolament ca şi
grâul, în funcţie de zona de favorabilitate în care se cultivă (zona I sau
zona a II-a).
• Producţiile cele mai mari se realizează după plantele care eliberează
terenul devreme şi îl lasă în condiţii bune de fertilitate, cum sunt
leguminoasele anuale, borceagurile, rapiţa.
• În regiunile ce aparţin zonei I de favorabilitate (podiş, zone
submontane şi colinare), deci în zonele mai umede şi reci, se poate cultiva
după leguminoasele perene (trifoi, sparcetă) dacă arătura se face
vara şi terenul se menţine curat de buruieni şi afânat până toamna la
semănat, după inul de fuior, cartofii timpurii şi semitimpurii.
• Dacă i se rezervă terenuri în regiunile de stepă ce ţin de zona a II-a
de favorabilitate, cu cernoziomuri şi soluri brun-roşcate, triticale poate
urma după inul de ulei, după porumbul siloz sau porumbul timpuriu
(neerbicidat cu triazine), floarea-soarelui. Însă în această zonă, asemenea
terenuri sunt rezervate culturii grâului.
• După triticale se cultivă orice plantă deoarece părăseşte terenul
devreme şi-l lasă curat de buruieni.
• Fertilizarea
• Triticale reacţionează puternic la fertilizare. Pentru 100 kg boabe şi
producţia secundară aferentă, triticale consumă 2,8 kg N, 1,0 kg P2O5 şi
3,1 kg K2O. Cele mai rentabile producţii, din punct de vedere economic, se
realizează cu doze moderate de îngrăşăminte (50-80 kg N/ha şi 55-
70 kg P2O5/ha). La doze mai mari de 80 kg/ha N, producţiile sunt mult
diminuate datorită în principal, căderii plantelor.
• Fertilizarea se realizează cu aceleaşi sortimente de îngrăşăminte şi
în acelaşi fel ca la grâu.
 • Lucrările solului
• Pentru semănat terenul se pregăteşte la fel ca şi pentru cultura grâului.
• Solul în care se însămânţează triticale, trebuie să fie afânat pe o
adâncime de 15-20 cm, mărunţit, nivelat, suficient de aşezat, curat de
buruieni şi bine aprovizionat cu apă şi substanţe nutritive.
• Lucrările solului pentru triticale, ca şi la grâu, se efectuează diferenţiat,
în funcţie de zona de cultură (tipul de sol) şi de planta premergătoare.
• Sămânţa şi semănatul
• Sămânţa de triticale folosită la semănat, trebuie să fie valoroasă, să
aparţină soiului recomandat în zonă şi să aibă o valoare culturală ridicată
(puritate minimă 98%, germinaţie minimă, 85%). Împotriva bolilor şi
dăunătorilor, sămânţa de triticale se tratează cu aceleaşi produse şi în
acelaşi mod ca sămânţa de grâu.
• Epoca de semănat la triticale corespunde cu intervalul 20
septembrie -10 octombrie. În nord-vestul ţării, sporurile cele mai
mari de producţie s-au realizat când semănatul s-a efectuat până
la 30 septembrie, iar cele mai mici, când s-a semănat după 15
octombrie.
• În Câmpia Banatului, producţiile cele mai mari s-au realizat în
epoca 1-10 octombrie, iar în N-V Moldovei, în perioada 20-25
septembrie.
• Desimea de semănat recomandată este de 400-500 boabe
germinabile/m 2, acestei desimi corespunzându-i o cantitate de sămânţă
de 230-280 kg/ha. La o desime de peste 500 boabe germinabile la m2,
plantele devin sensibile la boli şi cădere.
• Distanţa între rânduri recomandată, este de 12,5 cm.
• Adâncimea de semănat, în funcţie de umiditatea şi textura solului,
este de 5-8 cm. Semănatul se face cu SUP-29, SUP-48 sau alte
semănători universale.
 Lucrările de îngrijire
• Lucrările de îngrijire sunt aceleaşi care se aplică la grâul de toamnă
şi secară. În plus, pentru prevenirea căderii plantelor, culturile de triticale
se pot trata la începutul formării paiului cu nanizantul Cycocel 50 (CCC), 3
l/ha.
• Folosirea erbicidelor pentru combaterea buruienilor se va face cu
multă atenţie deoarece unele erbicide au efect fitotoxic mai accentuat
decât la grâu (respectarea dozei, a momentului aplicării etc.).
• Recoltare.
• Recoltarea. Triticale se recoltează în perioada când plantele au ajuns
la maturitatea deplină. Întârzierea recoltării peste epoca optimă, conduce
la pierderi de 3-4 q/ha prin scuturare. Datorită faptului că toate soiurile
existente în cultură prezintă sensibilitate la încolţirea în spic, trebuie
recoltate când umiditatea seminţelor ajunge la 16%.
• Boabele fiind sensibile la spargere, se va avea în vedere reglarea
corespunzătoare a turaţiei tobei. Recoltarea boabelor de triticale se
realizează direct din lan cu combina autopropulsată (Gloria C-12,
Ferguson, Klaas etc).
• Spre deosebire de secară, triticale are capacitatea ridicată de
regenerare după cosire.
 Producţii
• Producţii. Potenţialul productiv al soiurilor de triticale
raionate în ţara noastră este destul de mare. Producţiile de
boabe pot ajunge la 58 q/ha la soiul Silver, 52-70 q/ha la
Ţebea, 60-90 q/ha la Colina, 60-70 q/ha la Plai, 70 q/ha la
Vlădeasa etc.
• În cazul în care destinaţia este obţinerea de masă verde, se
pot realiza 35-44 t/ha, iar în cazul în care are o utilizare mixtă
(masă verde şi boabe), se pot obţine 20-25 t/ha nutreţ verde de
bună calitate plus 15-25 q/ha boabe.
• În anul 2008 producţia medie mondială a fost de 3602
kg/ha, iar în România, de 3172 kg/ha. Producţii mari s-au
obţinut în Germania (5972 kg/ha pe 398.800 ha), în Franţa
(5307 kg/ha pe 330.000 ha) şi în China (4878 kg/ha pe
suprafaţa de 300 mii ha).
• În 2009, Germania a obţinut producţia de 6269 kg/ha (în
2012
• s-au obţinut pe plan mondial 37,0 q/ha şi 27,9 q/ha în
România).
 ORZUL
• Importanţă
• Orzul (Hordeum vulgare L.), este una dintre cele mai vechi plante de cultură, fiind
cunoscută din vremuri îndepărtate şi cultivată de indieni, chinezi, egipteni, greci şi
romani. Se consideră ca fiind prima plantă luată în cultură, orzul fiind cultivat
odată cu primele începuturi ale agriculturii.
• La chinezi, orzul făcea parte din cele cinci plante sfinte, iar la egipteni,
romani, era folosit în alimentaţia oamenilor, mai ales în rândul populaţiei de rând.
• În prezent, orzul se foloseşte mai puţin în alimentaţia oamenilor, fiind cultivat, în
mod deosebit, pentru numeroasele întrebuinţări în hrana animalelor şi în industrie.
• Orzul se cultivă pentru boabele sale utilizate, în primul rând, ca nutreţ concentrat
în creşterea şi îngrăşarea animalelor, în mod deosebit a porcilor şi cailor.
• Boabele de orz se folosesc în industria berii, în prezent, cca 20% din producţia
totală de orz şi orzoaică din ţara noastră folosindu-se în acest scop. De asemenea, în
industrie mai serveşte ca materie primă la fabricarea alcoolului, la obţinerea glucozei,
dextrinei, amidonului.
• În unele zone ale globului, cu climat rece sau secetos, la mari altitudini
(dincolo de cercul polar, în Tibet, Punjab, Nepal), unde grâul şi secara se cultivă mai
puţin, orzul constituie principala plantă panificabilă din aceste zone, făina de orz fiind
utilizată la prepararea pâinii în stare pură sau în amestec cu făina de grâu. De
asemenea, în alimentaţia oamenilor, orzul se foloseşte sub formă de arpacaş sau
surogat de cafea, chiar în zonele unde reuşeşte grâul.
• Paiele de orz se folosesc în hrana animalelor, având valoare nutritivă superioară
celor de grâu şi secară, ca aşternut în grajduri, iar în industrie, la extragerea
celulozei.
• Orzul se poate cultiva ca masă verde fie în cultură pură, fie în amestec cu
mazărea sau cu măzărichea sub formă de borceag, obţinându-se un furaj timpuriu şi
de bună calitate.
• Orzul, prin faptul că se recoltează şi eliberează terenul devreme, reprezintă o
bună plantă premergătoare pentru toate plantele de cultură.
• După orz, în unele regiuni şi în zonele irigate din ţara noastră, se crează premise
favorabile pentru înfiinţarea culturilor succesive, de la care se obţin producţii normale.
 Răspândire. Suprafeţe cultivate
• Dintre cereale, orzul are cel mai vast areal, atingând 70o latitudine nordică
(Norvegia), iar ca altitudine se întâlneşte în cultură la 1700-2700 m în
Caucaz, 4700 m în Tibet, 5000 m în Punjab (India), (Gh. Bîlteanu, 1989).
• Orzul dă rezultate destul de bune şi în zonele excesiv de călduroase şi
secetoase, cum sunt cele din Africa (Maroc, Algeria, Tunisia), găsindu-se
în cultură pe suprafeţe destul de mari.
• În Europa, în unele ţări cu tradiţie în industria berii, cum sunt
Germania, Austria, Danemarca, Polonia, orzoaica (orzul cu două rânduri)
pentru bere, ocupă suprafeţe destul de mari, depăşind în unele situaţii
suprafeţele ocupate de alte cereale. În alte ţări, cum sunt Franţa, Anglia,
Olanda şi din nou Germania, Danemarca, pe suprafeţe destul de întinse se
găseşte în cultură orzul furajer.
• Suprafaţa cultivată cu orz, pe glob a scăzut de la 78,1 milioane ha în anul
1970 la 73,162 milioane ha în anul 1997, 54,26 milioane ha în anul 2001,
iar în 2008 s-au cultivat 56,774 mil. ha, ocupând locul al cincilea, după
grâu, orez, porumb şi soia; în 2009 s-au cultuvat 54,060 mil. ha cu orz.
• Producţia medie mondială la hectar era în anul 2008 de 27,8 q/ha
(producţia totală fiind de 157.662,2 mii tone), iar în 2009, de 28,1 q/ha.
 Suprafețe și producții la orz în anii 2012-2016-2018
TARI Suprafaţa Produc. Suprafaţa Produc. Supraf. Produc.
mii ha 2012 kg/ha 2012 mii ha 2016 kg/ha 2016 mii ha 2018 kg/ha 2018

Mondial 49310,5 2684 46.923,2 3011 47.970,3 2955

Federaţia Rusă 7641,1 1826 8.133,7 2212 7.873,9 2158
Australia 3718,3 2211 4.107,6 2189 4.124,2 2244
Ucraina 3293,0 2106,2 2.859,2 3300 2.484,3 2958
Turcia 2748,8 2583 2.700,0 2481 2.601.2 2691
Spania 2676,2 2233 2.800,6 2849 2.569,5 3553
Canada 2060,0 3889 2.336,8 3725 2.395,2 3498
Germania 1683,o 6192 1.605,0 6686 1.622,0 5908
Franţa 1684,0 6738 1.899,6 5425 1.767,5 6333
SUA 1312,8 3653 1.035,2 4191 800,5 4164
Anglia 1002,0 5511 1.122,0 5931 1.138,0 5721
România 423,35 2330 480,9 3779 422,0 4432

În ţara noastră, suprafaţa cultivată cu orz a înregistrat valori oscilante. Astfel, la nivelul anilor 1934-1938,
România cultiva cu orz 839.000 ha, iar în anii 1966-1970, 278.200 ha. Prin crearea de soiuri de orz de toamnă cu
capacitate de producţie ridicată s-au creat premisele reevaluării suprafeţelor cultivate cu această importantă plantă,
astfel, că la nivelul anilor 1981-1985 se cultivau 790-600 mii hectare, obţinându-se o producţie medie de 30,6 q/ha.
În anul 2000, suprafaţa cultivată cu orz şi orzoaică a scăzut la 411.900 ha (315.200 ha în sectorul privat),
producţia medie scăzând de la 30,6 q/ha până la 21,05 q/ha (18,76 în sectorul privat). În anul 2008 s-au cultivat cu
orz şi orzoaică 386.706 ha, cu o producţie medie de 31,3 q/ha, iar în 2009, 514.907 ha, cu 23,8 q/ha.
 Sistematică. Soiuri
• Orzul aparţine genului Hordeum L., care
după P.M. Jukovski cuprinde 27 de specii
sălbatice şi 2 cultivate.
• Speciile cultivate sunt: Hordeum
distichum şi Hordeum vulgare.
• Hordeum distichum L., (orzul cu 2
rânduri sau orzoaica). La orzoaică, din
cele 3 spiculeţe, este fertil numai cel din
mijloc, cele laterale rămânând sterile
(prezintă numai organ sexual mascul sau
sunt formate numai din 2 glume). Din
această cauză, spicul de orzoaică are
două rânduri de boabe (fig. 2.17).
Spiculeţele mijlocii (fertile) pot fi aristate,
nearistate sau se termină cu o trifurcaţie.
Culoarea spicului poate fi galbenă, brună
sau neagră. Boabele de la această specie
sunt uniforme, simetrice, îmbrăcate sau
golaşe. Fig. 2.17. Orz Fig. 2.18. Orz
• După gradul de dezvoltare a spiculeţelor cu două rânduri cu şase
laterale (sterile), se deosebesc (orzoaică rânduri
următoarele grupe:
• Grupa nutantes, la care glumele şi
paleele spiculeţelor laterale sunt destul
de dezvoltate uneori prezentând şi
rudimente de stamine;
• Grupa deficientes, la care spiculeţele
laterale, sterile, au glumele şi paleele
reduse până la rudimente aciforme.
• Hordeum vulgare L. (orzul cu mai multe rânduri sau orzul
comun). Spicul de orz comun are toate spiculeţele fertile
rezultând orzul cu mai multe rânduri. În funcţie de densitate,
spicul de orz poate prezenta 4 sau 6 muchii (fig. 2.18).
Schema spicului de orz este prezentată în figura 2.19.
• Boabele de orz comun sunt neuniforme: cele din mijloc (1/3)
sunt simetrice, iar cele laterale sunt asimetrice (2/3), cu baza
ascuţită sau încovoiată.
• Cele două specii de orz cultivate cuprind mai multe varietăţi
care se deosebesc între ele prin:
• desimea spicului (lax, dens, foarte dens);
• caracterul boabelor (îmbrăcate, golaşe);
• culoarea spicului (galben, negru);
• caracterul aristelor (dinţate, netede);
• terminaţia paleii inferioare (aristată, nearistată, trifurcată);
• culoarea boabelor (galbenă, verzuie, violetă, neagră).
• Principalele varietăţi de orzoaică sunt:
Fig. 2.19. Schema
• V. nutans Schubl. – spic lax, galben, bob îmbrăcat, ariste spicului de orz
dinţate; a - privit de sus;
• V. medicum Korn. – spic lax, galben, bob îmbrăcat, ariste b - privit din faţă;
netede; c - privit din later
• V. nigricans Ser. – spic lax, negru, bob îmbrăcat, ariste dinţate;
• V. persicum Korn. – spic lax, negru, bob îmbrăcat, ariste
netede;
• V. erectum Schubl. – spic dens, galben, bob îmbrăcat, ariste
dinţate;
• V. zeocrithum L. – spic foarte dens, galben, bob îmbrăcat,
ariste dinţate;
• V. nudum L. – spic lax, galben, bob golaş, ariste dinţate
• Principalele varietăţi de orz comun sunt:
• V. pallidum Ser. – spic lax, galben, bob îmbrăcat, ariste
dinţate;
• V. ricotense R. Reg. – spic lax, galben, bob îmbrăcat, ariste
netede;
• V. horsfordianum Witt. – spic lax, galben, bob îmbrăcat, ariste
trifurcate;
• V. nigrum Wild. – spic lax, negru, bob îmbrăcat, ariste
dinţate;
• V. leiorrhynchum – spic lax, negru, bob îmbrăcat, ariste
netede;
• V. parallelum Korn. – spic dens (compact), galben, bob
îmbrăcat, ariste dinţate;
• V. pyramidatum – spic foarte dens, galben, bob îmbrăcat,
ariste dinţate;
• V. coeleste L. – spic lax, galben, bob golaş, ariste dinţate;
• V. trifurcatum Schubl. – spic lax, galben, bob golaş, ariste
trifurcate;
• Varietăţile cele mai importante de orz comun, la care aparţin
soiurile aflate în cultură sunt pallidum, parallelum şi
pyramidatum, iar de orzoaică, nutans, erectum şi zeocrithum.
• Soiuri. În cultură se găsesc o serie de soiuri valoroase de orz
(cu 6 rânduri) de toamnă, de orzoaică (cu 2 rânduri) de
toamnă şi de primăvară (tabelul 2.24).
• Compoziţia chimică a boabelor de orz este asemănătoare cu a altor
cereale, oscilând în funcţie de specie, soi, condiţiile pedoclimatice şi
agrofitotehnica aplicată. Ele conţin 59-65% hidraţi de carbon, 9,5-13,8%
proteină brută, 2-3% grăsimi, 4-7% celuloză, 2-3% cenuşă (datele sunt
raportate la substanţa uscată).
• Substanţele proteice din boabele de orz prezintă deosebită
importanţă şi ele oscilează mult în funcţie de condiţiile climatice, de
îngrăşămintele cu azot aplicate, de planta premergătoare. Boabele bogate
în substanţe proteice se obţin în zonele cu climat mai uscat şi mai cald, pe
solurile cu fertilitate naturală ridicată, în condiţiile aplicării de îngrăşăminte
cu azot ca şi după plante premergătoare care lasă solul bogat în azot.
• Substanţele extractive neazotate reprezentate în cea mai mare
parte prin amidon, alcătuiesc masa principală a boabelor de orz. Ca şi
proteinele, conţinutul acestora este influenţat de factorii de vegetaţie, de
însuşirile ereditare şi de agrofitotehnica aplicată.
• Grăsimile din boabele de orz (2-3% din s.u.) sunt localizate în cea
mai mare parte în embrion (22,4%).
• Celuloza (4-7% din s.u.) se găseşte în cantităţi mari în pleve,
pericarp şi paie. În paiele de orz de toamnă, poate ajunge până la 42,0%,
iar în cele de primăvară până, la 39,5%.
• primăvară până, la 39,5%.
• O deosebită importanţă o are compoziţia chimică a boabelor în
funcţie de utilizarea lor.
• Un conţinut ridicat de proteină în boabe este indicat la orzul comun
destinat pentru hrana animalelor şi atunci când se foloseşte în scopuri
alimentare (pâine, arpacaş, surogat de cafea).
•
• Pentru prepararea malţului necesar în industrie la fabricarea
alcoolului sau la extragerea amidonului şi a glucozei, se foloseşte ca
materie primă orzul comun, deoarece este bogat în amidon şi mai sărac în
proteine decât alte cereale cât şi pentru că este bogat în enzima care
joacă un rol determinant în zaharificarea amidonului din materia primă
(cartofi, porumb, secară etc).
• Cu alte cuvinte, el trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cel
pentru bere, adică conţinut scăzut în proteine şi celuloză şi ridicat în
amidon (M. Ştefan, 2004).
• La fabricarea berii se foloseşte în mod deosebit orzoaica. În acest
scop, boabele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• - să aibă un conţinut scăzut de proteine (10-12%) şi ridicat de
amidon (mai mare de 65%). Sub 9% proteine, este influenţată negativ
germinaţia, iar un procent de peste 13% proteine duce la scăderea
extractului şi provoacă tulburarea rapidă a berii (berea precipită). Un
conţinut mare în amidon dă un procent mare de extract;
• - să aibă o mărime şi formă omogene, să fie grele pentru a avea o
încolţire uniformă (MMB 40-48 g, MH 65-74 kg), să aibă o culoare gălbuie,
cu miros plăcut de paie uscate şi puritate ridicată;
• - uniformitatea minimă să fie minim 80%;
• să aibă o energie germinativă mare (cel puţin 80-90% în 72 ore) şi
un procent de pleve sub 14%;
• - umiditatea să nu depăşească 15% deoarece în acest caz boabele
nu se pot păstra bine timp îndelungat, dar nici sub 10%, deoarece la
umiditate scăzută albumina se coagulează şi scade energia germinativă.
• În condiţiile ţării noastre, conţinutul de proteine din boabele de orz
depăşeşte, de cele mai multe ori, valorile medii arătate, iar conţinutul în
amidon este sub 65%. Sub acest aspect, condiţiile climatice ale ţării
noastre sunt mai puţin favorabile pentru orzoaica de bere.
 Particularităţi botanice şi biologice
• Încolţirea este bipolară la orzul îmbrăcat şi
unipolară la cel cu bobul golaş.
• Rădăcina. Orzul dezvoltă 5-8 rădăcini
embrionare (fig. 2.20). Sistemul radicular definitiv
este fasciculat, răspândit în stratul superficial de
sol, în general, mai puţin dezvoltat ca la grâu, ovăz, Fig. 2.20. Germinaţia
secară (25-30 cm) şi cu o capacitate de solubilizare bobului de orz
a substanţelor nutritive din sol mai redusă.
• Tulpina (paiul) este alcătuită din 5-7 internoduri,
goală în interior, înaltă de 70-110 cm. Deşi este
relativ groasă, prezintă sensibilitate la cădere.
Înfrăţirea este mai puternică decât a grâului,
secarei şi ovăzului.
• Frunzele sunt late (18-24 nervuri), de culoare
verde până la verde gălbuie, dispuse altern pe
tulpină. Sensul de răsucire al limbului, de la stânga
la dreapta. Urechiuşele frunzelor sunt foarte mari,
late, înconjurând tulpina ca un guleraş, de culoare
verde-gălbuie, albicioase. Ligula este puţin
dezvoltată.
• Inflorescenţa este un spic, lung de 5-13 cm, cu Fig. 2.21. Floare
rahisul puternic comprimat şi păros pe margine. de orz:
Segmentele rahisului nu sunt arcate ca la grâu, ci a - paleea inferioară; b
drepte. Desimea spicului oscilează în funcţie de - paleea superioară; c -
antere; d - glume.
specie, varietate, întâlnindu-se spice laxe, dense
sau foarte dense.
• Spiculeţele sunt uniflore (fig. 2.21), dispuse câte
3 la fiecare călcâi al rahisului, toate trei fertile la
orzul comun sau numai cel din mijloc, la orzoaică.
Glumele sunt înguste, aciforme.
• La maturitate, paleele îmbracă foarte bine
bobul, cea inferioară putând fi aristată,
nearistată sau trifurcată. Aristele sunt mai lungi
decât spicul, puternice, rigid dinţate sau netede.
• Orzul este o plantă autogamă, nefiind
exclusă alogamia într-un procent de 1,5-1,6%
(Gh. Bîlteanu, 1989). Înflorirea are loc când
spicul se găseşte în treimea ultimei frunze.
• La varietăţile cu spicul lax (pallidum şi
coeleste din H. vulgare, respectiv nutans din H.
distichum), fecundarea se face parţial în burduf,
parţial după ce apare spicul. Din această cauză,
la soiurile de orz care aparţin la aceste varietăţi
alogamia este mai frecventă (1,5-1,6%) precum
şi infecţia cu tăciunele zburător.
• Înfloritul este mult influenţat de condiţiile
climatice. Când este cald şi uscat, înfloritul
începe şi se termină înainte ca spicul să iese din
burduf, iar când este umed şi răcoros, după
apariţia spicului. Înfloritul începe când
temperatura ajunge la 10 C, dar temperatura
o
cea mai favorabilă este de 15-20oC.
• Fructul orzului este o cariopsă alungită sau
rombică, de culoare galbenă, galben-
verzuie, violacee, îmbrăcată în pleve Fig. 2.24. Inserţia spiculeţelor:
(palee) sau golaşe. Greutatea a 1000 de a - orz;
boabe (MMB) este de 23-58 g, iar masa b – orzoaică
hectolitrică (MH), de 55-75 kg. Plevele
reprezintă 7-16,5% din greutatea boabelor.
• La orzul îmbrăcat, plevele sunt
concrescute cu bobul, calitatea orzului fiind cu
atât mai bună cu cât procentul de pleve este mai
mic.
 Cerinţe faţă de climă şi sol
• Având o perioadă de vegetaţie, în general, scurtă şi o adaptabilitate mare la cele
mai diferite condiţii climatice, orzul se cultivă atât în regiuni cu un climat rece, cât şi
în regiuni cu un climat cald şi secetos.
• Orzul suportă condiţiile din regiunile arctice şi de la altitudini mari, precum şi
condiţiile din regiunile călduroase. Răspândirea lui până dincolo de cercul polar ca şi
la altitudini mari este determinată de scurta lui durată de vegetaţie şi de constanta
termică redusă, din această cauză, orzul fiind considerată cereala cu cea mai întinsă
arie de cultură.
• In condiţiile ţării noastre, orzul de primăvară are o perioadă de vegetaţie de
90-110 zile, iar orzul de toamnă 250-280 zile. Pentru parcurgerea perioadei de
vegetaţie, orzul de toamnă ii sunt necesare 1650-21000C, iar orzoaicei d primăvară,
1300-18000 C.
• Temperatura minimă de germinaţie a boabelor de orz este de 1-2oC, cea
optimă de 15-20oC, iar cea maximă de 23-30oC.
• Dintre toate cerealele de toamnă, orzul comun de toamnă are nevoie de un
climat mai blând în timpul iernii, fiind cel mai puţin rezistent la temperaturile scăzute.
El poate rezista la temperaturi de până la –10, –12oC la nivelul nodului de înfrăţire,
iar la –15oC fără zăpadă, plantele dispar aproape în totalitate. Sub strat protector de
zăpadă, suportă temperaturi ale aerului mult mai scăzute, datele de specialitate
menţionând –20, –25oC. Buna rezistenţă la temperaturile scăzute este dată şi de
modul în care s-a desfăşurat călirea, adică acumularea substanţelor de rezervă la
nivelul nodului de înfrăţire şi respectiv deshidratarea ţesuturilor.
• Orzul de primăvară are o rezistenţă mult mai slabă la temperaturile scăzute, el
suportând –3, –4oC, rar –6, –9oC. Orzoaica având ca destinaţie obţinerea berii,
solicită un climat răcoros şi umed, însă suficient de însorit în timpul verii.
• Faţă de umiditate, orzul este mai puţin pretenţios decât grâul şi ovăzul, atât
datorită consumului specific redus cât şi maturării înaintea secetelor din vară.
Scăpând de secetele din vară, orzul este mai rezistent la şiştăvire.
• Pe întreaga perioadă de vegetaţie, orzul cere 480-500 mm, repartizaţi astfel:
80-100 mm în toamnă (semănat-intrarea în iarnă), 100 mm pe perioada de iarnă (10
decembrie-20 martie), 300 mm în perioada de primăvară, perioada creşterii intensive
(10 martie-30 iunie).
• La orzul de primăvară, consumul total de apă oscilează între
180-300 mm.
• Precipitaţiile sub formă de averse şi vânturile puternice provoacă
culcarea plantelor care au o rezistenţă mai mică la cădere.
• Orzoaica dă producţii de cea mai bună calitate numai în
regiunile cu un climat mai umed şi mai răcoros, cu oscilaţii mai mici în
privinţa umidităţii şi temperaturii. Numai climatul umed şi răcoros
favorizează obţinerea unei orzoaice cu bobul mare, amidonos, cu pleve
fine.
• Faţă de sol, orzul este pretenţios, datorită sistemului
radicular mai slab dezvoltat şi cu putere mică de solubilizare
precum şi a perioadei scurte de vegetaţie. Sunt foarte indicate
solurile cu textură mijlocie şi fertile, cu reacţie neutră sau uşor alcalină.
Solurile grele, argiloase, cu permeabilitate redusă precum şi solurile
nisipoase sunt neindicate pentru cultura orzului.
• Orzoaica de primăvară are cerinţe mai mari faţă de textura
solului comparativ cu orzul şi orzoaica de toamnă.
• Reacţia acidă a solurilor nu este potrivită pentru orz. Realizează
producţii mari la pH 6,8-8, solurile cu reacţie neutră şi slab alcalină fiind
cele mai potrivite.
• Din punct de vedere genetic, sunt recomandate pentru cultura
orzului, cernoziomurile, solurile brun-roşcate şi aluviunile. Orzul
se găseşte extins în cultură însă şi pe alte tipuri de sol (brun-luvice,
luvisolurile albice, vertisolurile etc), obţinându-se frecvent producţii de
50 q/ha prin aplicarea măsurilor agrofitotehnice corespunzătoare (M.
Ştefan, 2004).
 Zonarea ecologică a orzului
• Ţinând seama de condiţiile pedoclimatice
şi de particularităţile biologice ale orzului, în
ţara noastră se pot delimita următoarele zone
mari de cultură (fig. 2.25, 2.26).
• Zona foarte favorabilă orzului şi orzoaicei
de toamnă cuprinde suprafeţe mari în câmpia
din vestul ţării, în sudul Olteniei şi Munteniei,

în Bărăgan şi sudul Dobrogei precum şi partea

de N-E a Moldovei. În lunile septembrie- Fig. 2.25. Harta ecologică a orzului şi
noiembrie, cad frecvent 130-200 mm orzoaicei de toamnă:
I - zone foarte favorabile; II - zone favorabile;
precipitaţii, iar temperatura medie de 15oC se III - zone puţin favorabile; IV - zone improprii
menţine 40-50 zile. Solurile din zonele foarte
favorabile culturii acestei specii sunt
reprezentate de cernoziomuri, aluviuni,
lăcovişti.
• Zona favorabilă orzului de toamnă se
împarte în zona favorabilă I şi zona favorabilă
II.
• Zona favorabilă I se situează la nord de zona
foarte favorabilă din sudul ţării şi la est de Fig. 2.26. Harta ecologică a orzului şi orzoaicei de
zona foarte favorabilă din vestul ţării. primăvară:
I - zone foarte favorabile; II - zone favorabile;
III - zone puţin favorabile; IV - zone improprii
• Zona favorabilă II cuprinde suprafeţe mari în Dobrogea, estul Câmpiei
Munteniei (Bărăganul), Moldova, Transilvania, zona de dealuri a Munteniei.
În această zonă, condiţiile climatice sunt mai puţin favorabile (în mod
deosebit în sud-estul ţării, unde iernile sunt mult mai aspre). Solurile sunt
diferite: cernoziomuri, brun-roşcate, aluviuni, argilo-iluviale, podzoluri,
soluri erodate etc. Pentru reuşita culturii orzului, unor soluri din aceste
zone trebuie să li se aplice diferite măsuri de îmbunătăţire a însuşirilor prin
aplicarea amendamentelor, efectuarea de afânări adânci etc.
• Zona puţin favorabilă pentru cultura orzului şi orzoaicei de toamnă,
cuprinde suprafeţe întinse în Transilvania, în dreapta Siretului şi zona
podzolurilor din Câmpia Română.
• Zona foarte favorabilă, pentru orzoaica de primăvară cuprinde o parte
din Câmpia Transilvaniei şi luncile Someşului, Mureşului, Târnavelor, ţara
Bârsei, Câmpia Timişului şi Bihorului, Podişul Sucevei.
• Zona favorabilă I cuprinde suprafeţe în vecinătatea zonelor foarte
favorabile, în sudul Olteniei (Câmpia Băileştilor) şi Burnasul.
• Zona favorabilă II se întinde în vecinătatea zonei favorabile I cu
excepţia zonei muntoase.
• Zona puţin favorabilă cuprinde tot sudul ţării, în Dobrogea şi sudul
Moldovei.
• Pentru a da producţii de calitate superioară (procent de proteine de 9-11%
şi conţinut de amidon mai mare de 65%), orzoaica de primăvară
destinată fabricării berii întâlneşte cele mai favorabile condiţii în
Transilvania (Ţara Bârsei), Banat şi nordul Moldovei. În aceste zone,
climatul este potrivit de umed, însorit vara şi cu căldură moderată.
Orzoaica de toamnă găseşte condiţii favorabile în silvostepa Munteniei,
Olteniei şi Banatului (M. Ştefan, 2004).
 Rotaţia culturii
• Orzul se cultivă după diferite plante premergătoare, locul său în rotaţie
stabilindu-se în funcţie de particularităţile biologice şi scopul pentru care se cultivă.
• Pentru orzul alimentar (arpacaş, surogat de cafea, măciniş) şi pentru cel
furajer, la care se cere un conţinut ridicat de proteine, sunt indicate în general
aceleaşi premergătoare ca şi pentru grâul de toamnă.
• Foarte bune premergătoare pentru orzul de toamnă sunt considerate:
mazărea, rapiţa de toamnă, inul pentru fibră şi ulei, fasolea, borceagurile de toamnă
şi primăvară precum şi alte plante care eliberează terenul devreme; bune
premergătoare sunt considerate: floarea soarelui, trifoiul, cartofii timpurii, soia
(soiurile timpurii); premergătoare mijlocii sunt considerate: porumbul (hibrizii
timpurii), cartoful (soiurile semitimpurii), ovăzul, sfecla pentru zahăr (recoltată până
la 10 septembrie); necorespunzătoare ca premergătoare sunt: orzul sau orzoaica
de toamnă, orzul sau orzoaica de primăvară, grâul, porumbul (hibrizii tardivi), soia
(soiuri tardive), sfecla pentru zahăr (recoltată după 10 septembrie).
• În cazuri excepţionale, se pot lua în calcul grâul şi chiar orzul, dacă terenul nu
este îmburuienat şi infestat cu gândacul ghebos.
• Orzul comun de primăvară poate urma în cultură atât după plante care se
recoltează vara cât şi după plante care se recoltează toamna.
• Pentru orzoaica de toamnă, în funcţie de scopul utilizării, se iau în considerare
aceleaşi plante premergătoare ca şi la orzul de toamnă, cu excepţia leguminoaselor
(mazărea, fasolea, trifoiul), care duc la obţinerea unor boabe cu un conţinut ridicat în
substanţe proteice.
• Pentru orzoaica de primăvară, folosită în exclusivitate la obţinerea berii, la care se urmăreşte un
conţinut cât mai scăzut de proteine şi cât mai ridicat de amidon, plantele după care solul rămâne
bogat în azot trebuie evitate. Orzoaica pentru bere trebuie cultivată după sfecla pentru zahăr,
porumb, cartofi.
• Orzul, la rândul său, este o excelentă plantă premergătoare pentru majoritatea plantelor de
cultură, deoarece eliberează terenul devreme, permite o bună pregătire a patului germinativ, solul
îmbogăţindu-se în nitraţi şi apă.
 Fertilizarea
• Orzul are în linii mari, acelaşi consum de substanţe nutritive ca şi grâul.
Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe plus producţia secundară
aferentă este de 2,4-2,8 kg N, 1,2 kg P2O5 şi 1,8-2,5 kg K2O.
• Aplicarea îngrăşămintelor la orz trebuie să ţină seama de particularităţile
de nutriţie ale acestuia. În primul rând, perioada de consum a elementelor
nutritive este foarte scurtă (orzul de primăvară consumă în 40-50 zile 90% din
N.P.K.).
• Orzul are un sistem radicular mai puţin dezvoltat, o capacitate mai mică de
solubilizare şi absorbţie a substanţelor nutritive şi o rezistenţă redusă la cădere,
deci se va evita fertilizarea excesivă cu azot.
• Ţinând seama de aceste aspecte, la orz se vor folosi îngrăşăminte uşor
solubile, cu acţiune rapidă. De asemenea, felul îngrăşămintelor şi dozele folosite
sunt determinate de scopul culturii. La orzul pentru bere, se vor folosi mai puţine
îngrăşăminte cu azot, pentru a se evita sporirea procentului de proteine.
• La stabilirea dozei se mai are în vedere fertilitatea solului, planta
premergătoare, fertilizările anterioare.
• Orientativ, pentru orzul de toamnă, la soiurile aflate în cultură, cu o
rezistenţă medie la cădere şi boli foliare, sunt recomandate dozele de 80-100 kg
azot s.a. la ha.
• În funcţie de fertilitatea solului (indicele de azot) şi de planta
premergătoare, dozele de azot pot scădea până la 60 kg la hectar s.a. sau pot
creşte până la 122 kg/ha s.a., mai ales când premergătoarele se recoltează
târziu.
• În cultura orzului de toamnă, îngrăşămintele cu azot se aplică fracţionat,
respectiv 1/3 din doză la pregătirea patului germinativ sau concomitent cu
semănatul, 1/3 din doză primăvara timpuriu, imediat ce se poate intra pe teren,
iar 1/3 din doza de azot se va aplica înainte de înspicare. Doza de azot
administrată la semănat influenţează favorabil înfrăţirea (3-4 fraţi), iar cea
aplicată primăvara timpuriu influenţează pozitiv dezvoltarea tulpinilor (fraţilor).
• La orzoaica de primăvară, care se
foloseşte la obţinerea berii, dozele de N sunt
de 60-70 kg/ha după plantele
premergătoare la care nu s-au folosit Tabelul 2.25
Doza optimă de P2O5 (kg/ha) în cultura orzului
îngrăşămintele organice.
• La aplicarea îngrăşămintelor cu azot
pentru orzoaica de primăvară destinată
obţinerii berii, trebuie luate în considerare
acele elemente specifice pentru a realiza în Conţinutul solului în fosfor mobil Doza de
mg P2O5 la 100 g sol uscat P2O5
boabe 9-12% proteine şi peste 65% amidon. kg/ha
• Îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu
folosite în cultura orzului şi orzoaicei, sunt în 6 – 8 mg 40 – 60
corelaţie directă cu conţinutul în fosfor şi
potasiu mobil al solului. 4 – 6 mg 60 – 80
• Ca epocă de aplicare, îngrăşămintele cu 4 mg 80 – 120
fosfor şi potasiu trebuie încorporate în sol sub
arătura de bază. Trebuie subliniat că
îngrăşămintele fosfatice exercită o influenţă Tabelul 2.26
pozitivă asupra orzului, în sensul că-i măresc Doza optimă de K2O (kg/ha) în cultura
rezistenţa la cădere, la boli, grăbesc orzului
maturitatea, iar în cazul orzului de
toamnă, sporesc rezistenţa plantelor la
ger şi conţinutul în proteine.
• Cele cu potasiu, sporesc conţinutul Conţinutul solului în fosfor Doza de
boabelor în amidon şi-l micşorează pe mobil mg K2O la 100 g sol K2O
cel de proteine, măresc rezistenţa uscat kg/ha
plantelor la cădere, iar în cazul orzului de 15 mg 80 – 100
toamnă, la ger. Aşadar, efectul potasiului se
regăseşte în calitatea producţiei, mai ales la 15 – 25 mg 60 – 80
orzoaica destinată fabricării berii. 25 mg -
• Gunoiul de grajd. Folosirea gunoiului de grajd direct la orz
este mai puţin indicată, deoarece acesta nu este bine valorificat
din cauza perioadei scurte de vegetaţie, gunoiul necesitând timp
mai îndelungat pentru descompunerea şi eliberarea elementelor
nutritive.
• Cel mai indicat este ca gunoiul de grajd să se aplice la planta
premergătoare (20-30 t/ha), orzul valorificând foarte bine efectul
prelungit al acestuia în al doilea an.
• Lucrările solului
• Pentru orzul de toamnă, lucrările de pregătire a solului sunt
aceleaşi ca pentru grâul de toamnă, iar pentru orzul de primăvară,
aceleaşi ca pentru grâul de primăvară, ovăz sau alte plante cu
însămânţare timpurie, primăvara.
• Se va acorda o atenţie mai mare pregătirii patului
germinativ pentru orzul de toamnă care se cere să fie bine
mărunţit şi aşezat, deoarece se seamănă mai superficial
decât grâul, germenul având putere de străbatere mai slabă, iar
nodul de înfrăţire se formează mai la suprafaţă, astfel plantele
fiind expuse mai mult fenomenului de “descălţare” şi la îngheţ.
 Sămânţa şi semănatul
• Seminţele de orz folosite la semănat trebuie să aparţină
soiurilor zonate, să aibă o puritate minimă de 98% şi o germinaţie
minimă de 85%.
• Înainte de semănat cu 2-3 zile, sămânţa se tratează
împotriva tăciunelui zburător (Ustilago nuda) cu Vitavax sau
Quinolate V-4 în doză de 2,5 kg/t de sămânţă.
• Tot pentru prevenirea bolilor care se transmit prin
sămânţă, se mai pot folosi şi următoarele produse: Maxim Star
035 FS – 1 l/t; Raxil 2 WS – 1,5 kg/t; Vincit P – 1,5 l/t; Kinto Duo
- 1,5 l/t; Lamardor 400FS – 0,15 l/t < Savage – 1,5 l/ha.
• Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor sau
concomitent a dăunătorilor şi bolilor, sămânţa se tratează ca şi la
grâu. Când orzul şi orzoaica urmează, în cultură, după cereale
păioase, pentru combaterea viermilor sârmă şi a altor dăunători,
sămânţa destinată semănatului se va trata cu produse cu acţiune
mixtă (insecto-fungicidă) sau cu acţiune insecticidă: Cruiser 350 FS
– 1 l/tGaucho – 0,6 l/t; Yunta – 2,25 l/t.(insectofungicid)
• Epoca de semănat are mare importanţă la orzul şi orzoaica de toamnă.
• Până la intrarea în iarnă, orzul de toamnă are nevoie de 40-50 zile mai calde,
pentru o bună înrădăcinare, înfrăţire şi călire. El trebuie să formeze 3-4 fraţi, să
acumuleze în nodul de înfrăţire cantităţi însemnate de zaharuri şi substanţe proteice
şi să-şi consolideze sistemul radicular. Toate aceste cerinţe sunt în corelaţie directă
cu epoca de semănat.
• De regulă, orzul de toamnă se seamănă înaintea grâului cu 5-6 zile, sau la
începutul epocii optime pentru grâu. În condiţiile ţării noastre, epoca optimă de
semănat a orzului este cuprinsă între 20 septembrie şi 10 octombrie. Pe zone
geografice, 1-10 octombrie în sudul şi vestul ţării şi 20 septembrie-1 octombrie, în
Transilvania şi în nordul ţării.
• Întârzierea semănatului faţă de epoca optimă, face ca plantele să intre în
iarnă slab dezvoltate şi înfrăţite, desimea plantelor se reduce ca urmare a dispariţiei
unui număr mare de plante şi, în consecinţă se înregistrează pierderi mari de recoltă
(6-20q/ha).
• Semănatul prea timpuriu al orzului de toamnă determină formarea unei mase
mari de frunze, bolile se instalează încă din toamnă, ca şi dăunătorii, se transmit
diferite forme de viroze.
• Orzoaica de primăvară, este indicat să se însămânţeze cât mai timpuriu posibil
(prima urgenţă), deoarece germinează la 1-2oC. Întârzierea semănatului duce,
inevitabil, la scăderea producţiei, iar în cazul orzoaicei pentru bere, îi înrăutăţeşte
însuşirile calitative, se formează boabe mici, cu procent mare de pleve, conţinut
ridicat de proteine şi scăzut de amidon, însuşiri nefavorabile unei beri de calitate
superioară.
• Desimea de semănat se stabileşte ţinând seama de particularităţile
biologice ale orzului şi orzoaicei, de condiţiile pedoclimatice şi de destinaţia
producţiei.
• În general, pentru orzul şi orzoaica de toamnă trebuie asigurate 450-
550 boabe germinabile/m2, iar pentru orzoaica de primăvară, 450-500
boabe germinabile/m2.
• Luând în calcul masa a 1000 de boabe şi valoarea culturală a
seminţelor (P% şi G%) şi ţinând seama de desimile menţionate anterior, la
orzul şi orzoaica de toamnă, cantitatea de sămânţă necesară pentru
semănat oscilează între 180-220 kg/ha, iar la orzoaica de primăvară, între
160-200 kg/ha.
• Distanţa între rânduri. Semănatul se execută în rânduri obişnuite, la
distanţa de 12,5 cm. Reducerea distanţei între rânduri la 6-8 cm este
posibilă pe terenurile fără resturi vegetale şi foarte bine pregătite.
• Adâncimea de semănat. De la început trebuie reţinut că orzul are
putere de străbatere a solului mai slabă decât grâul. Obişnuit, orzul şi
orzoaica de toamnă se seamănă la 3-4 cm, maximum 5 cm, în funcţie de
textura solului. De asemenea, trebuie luată în consideraţie necesitatea
formării nodului de înfrăţire la o adâncime mai mare în sol pentru a
asigura o mai bună rezistenţă la iernare.
• Orzoaica de primăvară se seamănă la 2-3 cm adâncime cu SUP-29 şi alte
semănători universale.
 Lucrările de îngrijire
• Lucrările de îngrijire la orzul de toamnă sunt în general aceleaşi ca şi la grâul
de toamnă (măsuri pentru preîntâmpinarea băltirii apei, tăvălugitul, în cazul în care
culturile sunt dezrădăcinate, aplicarea îngrăşămintelor, combaterea buruienilor prin
aplicarea aceloraşi erbicide şi după aceleaşi reguli ca la grâu).
• Se pot aplica erbicide pentru combaterea buruienilor dicotiledonate ca : Rival 75
PU – 15-20 g/ha sau 0,75-1 kg/ha sau Rival Super Star (tribenuron metil +
clorsulfuron) 15-20 g/ha iar pentru buruienile monocotiledonate erbicidele : Glean
(clorsulfuron) – (anuale şi perene) sau Assert 250 EC (imazametabenz) – 2 l/ha,
toate aplicate postemergent.
• Pentru combaterea bolilor : făinarea (Blumeria graminis hordei) ruginile (Puccinia
ssp.), pătarea frunzelor (Rhynchosporium secalis) se pot aplica fungicidele :
• Allegro – 1 l/ha ; Capalo – 1- 1,5 l/ha ; Duett ultra – 0,5 l/ha ;
• Nativo 300 SC – 0,8 – 1 l/ha; Prosaro 250 EC – 0,75 – 0,9 l/ha;
• Tango Super – 0,75 l/ha
• Pentru combaterea dăunătorilor Oulema (Lema) melanopa (gândacul bălos) al
ovăzului se aplică insecticidele :
• Actara 25 WG – 0,07 kg/ha ; Biscaya 240 OD – 0,16 – 0,2 l/ha ;
• Decis 25 WG – 30 g/ha ; Decis Mega 50 EW – 0,15 l/ha ;
• Calypso 480 SC – 0,08 – 0,1 l/ha ; Fastac 10 CE – 0,1 – 0,15 l/ha ;
• Proteus OD 110 – 0,4 l/ha
• La orzoaica de primăvară, mai ales în zonele uscate, imediat după
însămânţare se tăvălugeşte, se distruge crusta cu grapa stelată dacă este
cazul, pentru a grăbi răsărirea plantelor şi se combat buruienile cu erbicide
(ca la grâu).
• Udarea de toamnă se aplică înainte de pregătirea patului germinativ,
când terenul este uscat şi nu se poate pregăti în bune condiţii, sau după
semănat, când terenul nu are suficientă umiditate. Norma de udare
oscilează între 300-500 m3/ha (500 m3/ha în primul caz, 300-400 m3/ha
în al doilea caz.
• Primăvara se poate aplica o udare, numai dacă este cazul,
(înrădăcinarea este superficială, ca şi înfrăţirea), iar precipitaţiile din
timpul iernii au lipsit.
• Recoltarea. Producţii.
• Momentul de recoltare a orzului se stabileşte în funcţie de destinaţia
recoltei. Orzul comun de toamnă destinat alimentaţiei şi pentru furaj se
recoltează la maturitatea în pârgă, când umiditatea seminţelor este de 16-
18% sau la coacerea deplină, când umiditatea scade la 14-15%.
• Recoltarea orzului se face mecanizat, cu combina autopropulsată,
direct din lan.
• Orzul comun destinat pentru sămânţă se recoltează, de asemenea, la
coacerea deplină, cu combina, într-un timp la fel de scurt pentru a se evita
pierderile prin scuturare. De regulă, orzul de toamnă se recoltează cu cca
10 zile mai devreme decât grâul de toamnă. În zonele din sudul ţării,
recoltarea începe pe 15-20 iunie, fiind, de fapt, cereala cu care se începe
campania de recoltare.
• Orzul pentru bere se recoltează numai la maturitatea deplină, cu
combina, când umiditatea seminţelor este de 14%, deoarece în această
fază boabele sunt bine dezvoltate, au un conţinut mai ridicat în extractive
neazotate (amidon) şi mai scăzut în proteine.
 OVĂZUL
• Importanţă
• Ovăzul (Avena sativa L.) a fost luat în cultură mult mai târziu, primele
însemnări datând din secolul IV î.Hr. Geţii şi germanii îl foloseau sub formă
de grişuri şi pâine, iar în evul mediu era considerată printre principalele
cereale de primăvară folosită în hrana animalelor şi alimentaţia oamenilor.
• Boabele de ovăz sunt bogate în proteine (13%), grăsimi (5-7%),
vitamine.
• În alimentaţia oamenilor, boabele de ovăz se folosesc în măsură mult
mai mică, sub formă de griş, fulgi, făină sau surogat de cafea.
Datorită valorii nutritive foarte ridicate şi digestibilităţii mari, ovăzul este
indicat în alimentaţia copiilor, a bolnavilor, a adulţilor cu regim dietetic.
• Paiele şi pleava de ovăz au o valoare furajeră însemnată, fiind
superioară faţă de paiele şi pleava altor cereale, grâu, secară şi mult mai
bine consumate de animale.
• Ovăzul are importanţă şi ca plantă producătoare de fân sau nutreţ
verde.
• Ovăzul prezintă importanţă deosebită datorită faptului că valorifică
foarte bine solurile cu fertilitate redusă din zonele umede şi reci,
solurile erodate, reacţionând, de asemenea, foarte bine la îngrăşămintele
organice şi minerale.
 Răspândire. Suprafeţe cultivate
• Comparativ cu orzul, arealul de cultură al ovăzului este mai
restrâns.
• Având o perioadă de vegetaţie mai lungă cu 2-3 săptămâni
decât orzul, nu ajunge la maturitate în toate cazurile în zonele cu
altitudine înaltă şi la latitudini îndepărtate, iar pe de altă parte,
în regiunile călduroase suferă de secetă, întâlnindu-se frecvent
fenomenul de şiştăvire.
• Ca altitudine, ovăzul se cultivă până la 1100 m. Ca latitudine,
se poate cultiva în zonele muntoase, relativ umede şi răcoroase
din ţările de sud, în Europa, S.U.A. şi sudul Canadei.
• În ţara noastră suprafaţa cultivată cu ovăz a scăzut
considerabil, ca urmare a reducerii numărului de cai, datorită
mecanizării agriculturii, inclusiv transporturilor.
Fluctuaţia suprafeţelor cu ovăz în România

Anul 1934- 1948- 1970- 1985 1993 2001 2010 2012 2014 2016
1938 1952 1972
Supraf. 674,2 507,0 121,0 72,1 364,5 250,0 181,2 194,2 179,2 169,6
mii ha
 Suprafeţe şi producţii la ovăz în anii 2012-2016-2018

Tara Suprafaţa Produc. Suprafaţa Produc. Suprafaţa Produc.

mii medie mii medie mii medie
2012 kg/ha 2016 kg/ha 2018 kg/ha
2012 2016 2018
Mondial 9627,5 2178 9.433,1 2437 9846,2 2341
Fed. Rusă 2852,2 1412 2.745,3 1734 2.729,2 1729
Canda 1069,5 2506 821,5 1582 874,1 1405
Australia 731,1 1726 926,6 3527 1.004,9 3419
Spania 513,8 2857 468,3 1889 556,5 2672
Polonia 441,6 1543 477,8 2842 497,2 2345
SUA 422,9 2197 397,8 2368 350,1 2327
Ucrania 301,1 2091 208,6 2396 195,8 2137

Germania 146,0 5192 115,5 4640 140,4 4114

Franţa 82,8 4841 85,5 4031 91,8 4660
ROMÂNIA 194,2 1745 169,6 2249 161,2 2381
 Sistematică. Soiuri

• Ovăzul aparţine genului Avena, cu mai multe specii, sălbatice şi cultivate, grupate
în următoarele 2 secţii:
• Euavena Griseb, în care intră toate speciile anuale;
• Avenastrum Koch, care cuprinde toate speciile perene.
• Secţia Euavena, care este cea mai importantă, se împarte în două subsecţii:
Aristulatae şi Denticulatae.
• Aristulatae, la care paleea inferioară se termină cu două formaţiuni aristiforme de
3-6 mm, iar plantele sunt relativ firave. Cuprinde următoarele specii:
• a) Avena barbata (Plot) Thell. (ovăzul sălbatic bărbos), specie sălbatică,
răspândită în bazinul mediteranean, Asia Mică, Crimeea, Transcaucazia, Turkmenia
etc., cu 14 cromozomi.
• Avena strigosa (Schreb.) Thell. (ovăzul “nisipului“), specie sălbatică, cu 28
cromozomi, întâlnită ca buruiană în culturile de ovăz şi orz sau cultivată pe terenurile
nisipoase din Italia şi Sardinia. Spiculeţele au 2-3 flori, toate aristate, iar boabele nu
prezintă potcovioară.
• Denticulatae, cu specii la care paleea inferioară se termină cu 2 dinţi scurţi, iar
plantele sunt viguroase. Cuprinde specii ca:
• a) Avena fatua L., specie sălbatică, numită şi ovăz sălbatic sau odos, cu 42
cromozomi. Spiculeţele sunt păroase şi formate din 2-3 flori, toate aristate. Boabele
sunt îmbrăcate, prezintă potcovioară, iar la maturitate se scutură separat. Este o
buruiană periculoasă, întâlnită în culturile de ovăz în toată Europa.
• b) Avena ludoviciana (Dur.) Gill et Magne., specie sălbatică, cu 42 cromozomi,
întâlnită şi la noi în ţară. La maturitate, spiculeţele se rup cu tot grupul de boabe.
• Avena ludoviciana şi Avenua fatua, sunt dăunătoare deoarece
îmburuienează culturile de ovăz şi formează hibrizi naturali cu
ovăzul cultivat, depreciind valoarea biologică a acestuia.
• c) Avena byzantina (C. Koch) Thell., specie cultivată sau
sălbatică, cu 42 cromozomi, prezintă spiculeţe cu 3-4 flori, din
care cele 2 flori inferioare sunt aristate. Potcovioara lipseşte iar
boabele sunt îmbrăcate, mai rar golaşe.
• d) Avena sativa L. (ovăzul cultivat). Este specia cultivată cea
mai importantă, cu 42 cromozomi. Prezintă spiculeţe cu 2-3 flori,
lipsite de ariste sau cu o singură aristă. Boabele sunt în mod
obişnuit îmbrăcate, însă există forme cu bobul golaş, fără
potcovioară.
• Specia Avena sativa cuprinde mai multe varietăţi, deosebite
prin forma paniculului, culoarea boabelor (paleelor), prezenţa sau
absenţa aristelor, prezenţa sau absenţa ligulei. Dintre varietăţile
de ovăz prezentate în tabelul 2.27, din care fac parte soiurile
aflate în cultură la noi în ţară, mai importante sunt următoarele:
• var. mutica: cu panicul răsfirat, spiculeţe nearistate, boabe
albe;
• var. aristata: cu panicul răsfirat, spiculeţe aristate, boabe albe.
 Soiurile de ovăz cultivate în România

Rezistenţa la:
Perioada Poten-
Originea Varieta- de Talia MMB ţialul
Soiul
(anul) tea Vegeta- (cm) (g) Sece- Căde- Scutu- Produc-
boli
ţie (zile) tă re rare tiv (q/ha)

Ungaria
GK Pillangé aristata 98 -111 82 32 M M - R 40,8
2004

Ungaria bob
GK Zalan 99 -112 95 29 M M - R 28,1
2004 golaş

Lovrin
Jeremy aristata mijlociu 33 R R - - 45,0
2005

Lovrin
Lovrin 1 aristata 95 -108 85 33 R R R M 41,6
2002

Lovrin 27 (de Lovrin iernare

aristata mijlociu 31 R R M 50,8
toamnă) 2005 M
 Compoziţia chimică
• Boabele de ovăz au un conţinut ridicat de substanţe extractive
neazotate (55-65%), reprezentate aproape în totalitate prin amidon
(dextrinele, zaharurile se găsesc în cantitate foarte redusă).
• Conţinutul de proteine are valori cuprinse între 10-12% din substanţa
uscată.
• Boabele decorticate au un conţinut mai ridicat în proteine,
extractive neazotate, grăsimi şi mai scăzut în celuloză decât boabele
nedecorticate.
• În compoziţia proteinelor din boabele de ovăz intră avenina-prolamină
formată din următorii aminoacizi: leucină (0,15%), prolină (5,4%), acid
glutamic (18,4%), acid aspartic (40,0%), fenilalanina (0,2%
• Spre deosebire de grâu, secară, orz, substanţele grase se află în
boabele de ovăz într-o cantitate mult mai mare.
• Conţinutul în substanţe grase la soiurile cultivate de ovăz în ţara
noastră, în boabele decorticate oscilează între 5,26-7,43%, cea mai mare
parte fiind localizate în embrion (Fl. Ciobanu, 1973).
• Celuloza reprezintă cca 10% din boabele îmbrăcate în pleve. La ovăzul
decorticat, aceasta este de numai 1,2%. Cu cât procentul de pleve este în
cantitate mai mare, cu atât celuloza este în cantitate mai mare. Factorii
care influenţează asupra plevelor influenţează direct şi asupra celulozei.
• Cenuşa se găseşte în procent de până la 6%, fiind în cantitate mai
mică în boabele nedecorticate comparativ cu paiele şi pleava, raportul fiind
de 1:2-3. În boabe predomină siliciul, fosforul şi potasiul, iar în pleavă,
calciul şi siliciul.
• În afară de substanţele trecute în revistă, ovăzul mai conţine şi
vitamine, acestea fiind foarte necesare organismului animal, în special
vitaminele A, B şi E, ceea ce îi asigură o valoare biologică ridicată.
 Particularităţi botanice şi biologice
• Bobul de ovăz prezintă o germinaţie
bipolară.
• Rădăcina. Ovăzul dezvoltă 3 - 5 rădăcini
embrionare (fig. 2.27). Sistemul
radicular definitiv este fasciculat, bine
dezvoltat, mai puternic şi mai profund
decât la celelalte cereale păioase.
• Are o putere mare de solvire a
substanţelor nutritive care se găsesc în
combinaţii greu solubile (fosfor, potasiu,
calciu) ca şi pentru apă. De aceea ovăzul
este mai puţin pretenţios faţă de sol,
valorificând destul de bine îngrăşămintele
mai greu solubile şi solurile mai puţin
fertile.
• Tulpina (paiul) alcătuită din 5-7
internoduri, este netedă, glabră sau
păroasă în regiunea nodurilor, goală în
interior, de 80-160 cm. Tulpina principală
are cu un nod mai mult decât fraţii.
• Frunzele au 11-13 nervuri. Urechiuşele
frunzelor lipsesc. Ligula este bine
dezvoltată (mare), albă, membranoasă,
în unele cazuri absentă sau slab
dezvoltată. Răsucirea limbului are loc de
la dreapta spre stânga, în sens invers Germinaţia
Rădăcina de ovăz
sensului de rotire al acelor de ceasornic, bobului de ovăz
invers, deci ca la celelalte cereale
păioase.
• Inflorescenţa este un panicul,cu ramificaţiile
dispuse etajat pe axul principal, sub formă de
verticilii, în 5-6 etaje.
• După poziţia ramificaţiilor faţă de axul principal se
deosebesc mai multe tipuri de panicul:
• panicul strâns (stindard) sau drapel, cu
ramificaţiile orientate într-o singură parte a axei
principale şi aproape paralele cu acestea, formând
deci un unghi ascuţit;
• panicul semistrâns, cu ramificaţii ridicate în sus,
însă unghiul faţă de axul principal este ceva mai
mare (30-40o), ca la paniculul strâns;
• panicul răsfirat, cu ramificaţiile dispuse faţă de
axul principal în unghi mare, aproape de 90o;
• panicul pletos, când ramificaţiile atârnă în jos,
formând un unghi mai mare de 90o cu axul
principal.
• Determinarea tipului de panicul se face la
coacerea în lapte. Mai târziu, sub greutatea
boabelor, paniculele devin în general mai laxe.
• Spiculeţele se găsesc câte unul singur în vârful Fig. 2.29. Inflorescenţe şi spiculeţ de
fiecărei ramificaţii, fiind înserate prin intermediul ovăz:
unor pedunculi scurţi şi sunt formate, din 2-3 flori A - panicul strâns;B - panicul răsfirat;
(la formele cu bobul golaş cu peste 5 flori). C – spiculeţ; a - glume; b - palee;c – stamine
Glumele sunt mari, acoperind florile aproape
complet la formele cu bobul îmbrăcat, şi mai puţin
la cele cu bobul golaş, din cauza axului alungit al
spiculeţului.
• Paleea externă este alungită, bombată, la unele forme are o aristă
scurtă pe partea dorsală, dreaptă sau geniculată
• Floarea inferioară este mai bine dezvoltată şi poartă aristă (la formele
aristate), iar floarea a doua nu poartă aristă.
• Floarea a treia rămâne de obicei sterilă. Înfloritul începe la tulpina
principală şi se continuă la fraţi, iar în cadrul unui panicul înfloresc mai
întâi florile din vârful paniculului şi apoi cele de la bază.
• Înfloritul unui spiculeţ durează 1-2 zile, a unui panicul 6-7 zile, iar a
plantei întregi, 10-12 zile.
• Deschiderea florilor, de regulă, are loc între orele 15-16.
Temperatura optimă pentru înflorire şi fecundare este de 16oC. Floarea
rămâne deschisă 30-70 minute, timp în care se face polenizarea, iar când
condiţiile sunt nefavorabile (vreme rece şi ploi), polenizarea are loc cu
floarea închisă, înfloritul nemaiavând loc.
• Ovăzul este o plantă autogamă, nefiind exclusă alogamia. Aceasta
(alogamia) este mai frecventă decât la grâu, întâlnindu-se în procent de
până la 4,25%. Din această cauză, între ovăzul cultivat şi speciile sălbatice
se produc fecundări încrucişate, ceea ce duce la deprecierea calităţii
seminţelor.
• Fructul de ovăz este o cariopsă, îmbrăcată în pleve (sunt şi unele
forme golaşe), de culoare albicioasă, gălbuie, brună, cenuşie sau
ruginoasă. Forma bobului este fusiformă, cu un şănţuleţ pe partea
ventrală. În cadrul spiculeţului, bobul inferior este mai mare decât cel
superior.
• Procentul de pleve este variabil, între 14-40%, aceasta în funcţie de
soi şi condiţiile pedoclimatice.
• MMB este cuprinsă între 20-50 g, iar MH are valori între 38-48
kg.
 Cerinţele faţă de climă şi sol
• Ovăzul este o plantă de climat umed şi răcoros, întâlnindu-se în Europa
până în Finlanda, ţările Scandinave, Anglia. Faţă de căldură, ovăzul are
cerinţe moderate.
• Temperatura minimă de germinaţie este de 1-3oC, iar plantele răsărite
rezistă la –8oC, –9oC. În primele săptămâni de la răsărire, ovăzul creşte cel
mai bine când temperatura este de 10-11oC. Căldurile mari (peste 25oC)
stânjenesc creşterea ovăzului şi micşorează recolta de boabe.
• În perioada înfloritului sunt favorabile temperaturile de 16-18oC. Suma
temperaturilor medii zilnice necesară ovăzului este de 1700-1800oC
• Având perioada de vegetaţie mai lungă, ovăzul nu se poate cultiva la
altitudini prea mari, de peste 1400 m, şi nici în regiunile prea nordice.
• Faţă de umiditate, ovăzul este pretenţios, având un consum specific de
apă ridicat, coeficientul de transpiraţie fiind de 450-500.
• Cerinţele cele mai mari pentru apă se înregistrează în perioada dintre
înspicare şi maturarea boabelor.
• De aceea, ovăzul valorifică bine ploile care cad în lunile mai şi iunie,
acestea fiind hotărâtoare pentru producţie în sudul ţării.
• Seceta survenită în perioada înfloritului, provoacă pagube mari,
scăzând producţia datorită şiştăvirii boabelor.
• Faţă de sol, ovăzul este mai puţin pretenţios comparativ cu celelalte
cereale. El poate fi cultivat pe toate tipurile de sol.
• Cele mai indicate soluri sunt solurile lutoase şi luto-nisipoase. Valorifică
bine solurile brun-roşcate, solurile brune şi podzolite. Sunt mai puţin
indicate pentru cultura ovăzului, solurile nisipoase din zonele secetoase şi
solurile argiloase, compacte. Ovăzul suportă şi se dezvoltă bine pe soluri cu
reacţie neutră, slab acidă, până la acidă (pH = 5-7).
 Zonarea ecologică a ovăzului
• Ţinând seama de cerinţele şi de particularităţile biologice ale plantei, precum şi de
condiţiile pedoclimatice din ţara noastră, s-au delimitat următoarele zone de
favorabilitate:
• Zona foarte favorabilă, cuprinde Câmpia din vestul ţării, Câmpia Transilvaniei,
Ţara Bârsei, Bazinul Someşului, Valea Oltului, partea estică a podişului Sucevei.
• Zona favorabilă I cuprinde dealurile din vestul ţării şi din Transilvania, colinele
Olteniei şi Munteniei şi partea de Nord-Est a Moldovei.
• Zona favorabilă II şi III, cuprinde restul zonelor agricole de pe cuprinsul ţării
unde se cultivă ovăzul.
• Rotaţia culturii
• Ovăzul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare.
• Cele mai mari producţii, le asigură după plantele care lasă solul bogat
în azot (leguminoasele anuale, borceag, rapiţă) şi după alte culturi care
eliberează terenul devreme şi îl lasă în stare de fertilitate ridicată.
• În general, aceste terenuri se păstrează însă pentru alte plante care
au o valoare economică mai ridicată şi care nu pot valorifica la fel de bine
solurile cu o fertilitate mai scăzută.
• În ţara noastră, ovăzul se cultivă după porumb, cartofi, floarea-
soarelui, prăşitoare, care părăsesc terenul toamna, mai ales dacă au fost
îngrăşate.
• Nu se recomandă cultura ovăzului după sfeclă şi după el însuşi,
deoarece dă producţii mici datorită unor dăunători comuni (nematozi-
Heterodera schachtii).
• Ovăzul este o premergătoare bună pentru culturile de primăvară, în
special pentru prăşitoarele gunoite (excepţie sfecla de zahăr, datorită unor
nematozi comuni) şi pentru leguminoase.
 Fertilizarea
• Ovăzul extrage din sol cantităţi însemnate de substanţe nutritive. Pentru 100 kg
boabe plus producţia secundară aferentă, ovăzul extrage din sol: 3,3 kg N; 1,1 kg
P2O5; 3,7 kg K2O.
• Ovăzul valorifică bine îngrăşămintele mai greu solubile, resturile de îngrăşăminte,
rămase nefolosite de plantele premergătoare. Dintre îngrăşămintele chimice,
eficacitatea cea mai mare o au, îngrăşămintele cu azot, aducând sporurile de
producţie cele mai mari.
• Îngrăşămintele cu fosfor sunt valorificate mai slab, sporurile de producţie fiind
mai mici decât în cazul îngrăşămintelor cu azot datorită faptului că puterea mare de
solubilizare a ovăzului permite ca fosforul să fie luat din sol şi din compuşii chimici
mai greu solubili.
• Îngrăşămintele cu potasiu au o importanţă secundară pentru cultura ovăzului,
deoarece solurile din zonele de cultură a acestei plante, în general, sunt suficient
aprovizionate în acest element.
• Cele mai semnificative sporuri de producţie se realizează atunci când
îngrăşămintele chimice cu azot se adminstrează împreună cu cele cu fosfor.
• Orientativ, pentru ovăz sunt recomandate 64-100 kg/ha N şi 48-60 kg/ha
P2O5.
• Dozele de îngrăşăminte chimice ce se aplică la ovăz se stabilesc în funcţie de
fertilitatea solului, de planta premergătoare şi de îngrăşămintele primite de aceasta,
rezistenţa la cădere a plantelor, de condiţiile pedoclimatice specifice zonei.
• Pe solurile acide se recomandă amendarea atunci când pH-ul în extract
salin este mai mic de 5.
• Gunoiul de grajd, deşi sporeşte producţia, se aplică, de regulă, la planta
premergătoare, deoarece ovăzul are o valoare economică mai redusă şi o
capacitate sporită de a valorifica efectul prelungit al acestuia în al doilea sau în al
treilea an.
• Orientativ, doza de gunoi de grajd este de 15-20 t/ha, încorporându-se în sol odată
cu arătura de bază.
 Lucrările solului. Sămânţa şi semănatul
• Lucrările de pregătire a solului pentru ovăz sunt asemănătoare cu ale culturilor
semănate primăvara timpuriu.
• Ovăzul fiind, însă, mai pretenţios faţă de umiditate, se va avea în vedere ca
lucrările solului să conducă la acumularea unei rezerve mai mari de apă în sol,
iar primăvara vor fi evitate toate lucrările care favorizează pierderea apei din sol.
• Deoarece ovăzul se seamănă foarte devreme primăvara, pregătirea terenului în
vederea semănatului se va face imediat ce se poate lucra în câmp.
• Pregătirea terenului pentru semănat se face, de regulă prin două discuiri pe
direcţii perpendiculare, ultima discuire fiind în agregat cu grapa reglabilă sau numai
cu combinatorul, astfel încât patul germinativ să fie mărunţit şi nivelat cât mai bine,
deoarece ovăzul se seamănă mai puţin adânc decât celelalte cereale.
• Sămânţa şi semănatul
• Sămânţa de ovăz folosită la semănat trebuie să aparţină soiului zonat şi să aibă
indicii de calitate superiori. În primul rând, la semănat trebuie să se folosească
seminţe mari, care au o energie germinativă mare, dau plante viguroase şi implicit,
producţii mai ridicate.
• Înainte de semănat, sămânţa trebuie tratată împotriva bolilor, în mod deosebit a
tăciunelui zburător. Tratarea seminţelor de ovăz se face cu formalină 40%, în soluţie
de 0,3%, fiind cel mai eficient tratament.
• Tratamentul prin scufundarea seminţei se face cu câteva zile înainte de semănat,
iar prin stropire şi sudaţie se poate realiza cu 2-3 luni mai devreme. Împotriva
tăciunelui zburător, se mai pot folosi şi: Panoctin FB – 2 l/t; Vitavax 200 – 2 kg/t de
sămânţă (pentru majoritatea bolilor) sau Divident Star 1 l/t(pentru majoritatea
bolilor).
• Dacă ovăzul urmează după o cereală, sămânţa se tratează cu insectofungicidul
Yunta 246 FS – 2,25 l/ha.
• Epoca de semănat. Semănatul ovăzului trebuie să se efectueze primăvara cât
mai timpuriu, imediat ce se poate ieşi în câmp.
• Prin semănatul foarte timpuriu, ovăzul foloseşte din plin umiditatea din sol, ajunge la
maturitate mai devreme.
• Ovăzul de toamnă se seamănă între 1-10 octombrie.
• Distanţa între rânduri. Ovăzul se seamănă în rânduri obişnuite, la distanţa de
12,5 cm cu semănători universale (SUP-29, SUP-48) etc.
• Cantitatea de sămânţă. La semănat trebuie să se realizeze o desime de 450-550
boabe germinabile/m2, ceea ce corespunde cu 130-140 kg/ha sămânţă.
• Adâncimea de semănat este de 2-3 cm.
• Ovăzul de toamnă se seamănă mai adânc, în teren bine pregătit şi aşezat, la
adâncimea de 4-5 cm.
• Lucrările de îngrijire la ovăz sunt, în general, ca şi la celelalte cereale păioase:
tăvălugitul (dacă este cazul), distrugerea crustei, combaterea buruienilor,
combaterea dăunătorilor.
• Tăvălugitul se face imediat după semănat dacă solul nu are suficientă umezeală
(este uscat iar vremea este secetoasă), cu tăvălugul neted în agregat cu grapa
uşoară, pentru a asigura un răsărit rapid şi uniform.
• Distrugerea crustei (lucrare ce se poate efectua înainte de răsărirea plantelor sau
după aceasta), se face cu grapa stelată sau cu grapa rotativă.
• Combaterea buruienilor din culturile de ovăz este o lucrare de îngrijire de mare
importanţă.
• Aplicarea erbicidelor trebuie efectuată în perioada optimă, deoarece la o aplicare
mai devreme, plantele de ovăz manifestă sensibilitate, iar la o aplicare întârziată
erbicidele îşi micşorează eficacitatea fiindcă buruienile devin rezistente.
• Erbicidele care se folosesc în combaterea buruienilor dicotiledonate anuale din
cultura de ovăz sunt: SDMA (2l/ha), DMA-6 (1 l/ha), Bomotrip 40 EC (1,5-2 l/ha)
Lontrel 93,5 (4 l/ha), Banvel K 93 (4 l/ha), Lintur 70 WG (150 g/ha); Rival forte 0,75 l/ha, Rival
super Star – 15-20 g/ha ; Radical super 1 l/ha.
• În cazul în care cultura de ovăz este infestată cu odos (Avena fatua, Avena ludoviciana) nu se
erbicidează cu Avadex fiindcă distruge genul Avena (este fitotoxic), nici alte erbicide
antigramineice.
• Ovăzul este frecvent atacat de gândacul ovăzului (Oulema melanopa) care provoacă daune
destul de mari. Combaterea lui se face prin tratarea semănăturilor cu Decis 25 CE 0,3-0,5 l/ha,
Actara 25 WG 0,07 l/ha, Fastac 10 EC 0,1 l/ha, Karate Zeon 0,15 l/ha, Calypso 480 SC – 0,08
l/ha.
• Dacă îngrăşămintele cu azot nu s-au aplicat înainte de semănat, se vor lua măsuri pentru
aplicarea lor după semănat sau după răsărirea plantelor.
 Recoltare. Producţii
• Recoltarea. Ovăzul are o coacere mai neuniformă
decât celelalte cereale şi se scutură mai uşor.
• Maturarea ovăzului începe cu spiculeţele de la vârful
axelor şi se continuă spre baza lor.
• Dacă se aşteaptă ajungerea lor la maturitate, cele din
vârf se răsucesc şi se scutură foarte uşor, pierderile
fiind de peste 20-30%.
• Faţă de cele arătate, recoltarea ovăzului trebuie să
înceapă când boabele din jumătatea superioară a
paniculului sunt în fază de pârgă spre maturitate
deplină, adică au căpătat culoarea galbenă normală,
paiele sunt galbene, având încă pe noduri nuanţe verzui.
• Dacă din diferite motive se întârzie cu recoltatul şi
ovăzul este prea copt, pentru evitarea pierderilor se
recomandă recoltarea acestuia, dimineaţa şi seara.
• Recoltarea ovăzului se face cu combina autopropulsată
(Gloria C-12, Klaas, Ferguson etc) direct din lan.
• Calitatea grâului face referire, în principal, la însuşirile de
panificaţie, care sunt influenţate în principal de cantitatea şi calitatea
glutenului (substanţele proteice din făina de grâu, insolubile în apă şi care
la îmbibare cu apă se umflă şi formează o masă elastică şi extensibilă).
• Pentru panificaţie, se consideră de calitate superioară grânele cu cel
puţin 15% substanţe proteice, 10-15% gluten uscat; făina să aibă 40-50%
gluten umed, iar raportul făină - pâine să fie 1:1,35 (din 1000 g făină să
rezulte 1350 g pâine). Aceste însuşiri se cer, aşadar, la fabricarea pâinii, a
biscuiţilor şi a prăjiturilor şi ele sunt oferite în mod corespunzător de
soiurile grâului comun (Tr. aestivum ssp. vulgare) (M. Ștefan, 2004).
• Pentru fabricarea pastelor făinoase, cele mai potrivite sunt grânele
din Tr. durum. Ele au gluten mai mult, însă de calitate mai slabă. Pastele
rezultate din asemenea grâne sunt gustoase, flexibile şi rezistente la
rupere în timpul fierberii, cu capacitate mare de absorbţie pentru apă şi
conservabilitate îndelungată.
• Cerinţe fată de climă şi sol
• Grâul are o arie de răspândire foarte largă pe glob, fiind cultivat de la
45 latitudine sudică (în Argentina) până la 670 latitudine nordică (în
0
Norvegia). Aria cea mai largă de cultură a grâului se află în zona
temperată, unde întâlneşte condiţiile de mediu cele mai favorabile.
• Perioada de vegetaţie în condiţiile ţării noastre este de 250-280 zile
pentru grâul de toamnă şi de 90-120 zile pentru grâul de primăvară
• Înfrăţirea se petrece în condiţii normale la temperaturi de 8-120C.
(maximum 140C).
• Spre sfârşitul toamnei, când temperatura scade mai mult, creşterea
plantelor se reduce şi are loc un proces de “călire“ a plantelor de grâu.
Acest proces constă în acumularea în frunze şi în nodul de înfrăţire a unor
cantităţi sporite de zaharuri şi de proteine, ceea ce asigură o creştere a
rezistenţei acestora la gerurile din timpul iernii.
• În prima fază, temperaturile mai ridicate şi lumina intensă din timpul
zilei favorizează sinteza zaharurilor, iar temperaturile scăzute din timpul
nopţii (între 0 şi +60C) reduc respiraţia, şi deci consumul de zaharuri în
plante.
• În a doua fază, când temperatura scade sub 00C (până la –100C),
are loc un proces de deshidratare, ca urmare a transpiraţiei mai intense
decât absorbţia apei din sol şi a îngheţării unei părţi din apa liberă în
spaţiile intercelulare, precum şi de sporire a conţinutului de coloizi hidrofili
din plante.
• Plantele care au parcurs în condiţii optime procesul de călire, pot
suporta temperaturi de până la -22, -230C fără zăpadă. Acoperite însă cu
zăpadă, grâul suportă temperaturi şi mai scăzute.
• Rezistenţa la ger a grâului depinde de soi.
• Zăpada constituie un izolator faţă de temperaturile scăzute. Aşa de
exemplu, sub un strat de zăpadă gros de 23 cm, temperatura a fost de -
12,60C, faţă de -31,30C în aer.
• Pagube mai mari provoacă grâului gerurile venite brusc, înainte ca
plantele să fi parcurs procesul de călire (M. Ştefan, 2004).
• Primăvara, când temperaturile depăşesc +50C, grâul începe să crească, până la
împăiere fiind favorabile temperaturile de 8-140C. Pentru perioada de împăiere
(formarea paiului) sunt necesare temperaturi de 15-180C.
• Pentru înspicare sunt necesare temperaturi de 16-180C, iar pentru înflorire şi
fecundare sunt necesare temperaturi de 18-200C. În timpul formării boabelor,
temperatura de 200C este optimă pentru acumularea substanţelor de rezervă şi
pentru maturarea treptată a boabelor.
• Umiditatea. Peste 75% din suprafaţa mondială cultivată cu grâu se extinde în
regiuni cu precipitaţii anuale cuprinse între 370 şi 875 mm (Gh. Bîlteanu 1989).
• Coeficientul de transpiraţie = 350 – 550 (M = 450).
• În toamnele cu secete accentuate, fapt care obligă însămânţarea în teren
uscat, grâul răsare numai după o ploaie, iar dacă seceta se prelungeşte, răsărirea
poate avea loc în timpul iernii sau chiar primăvara timpuriu. Răsărirea se petrece în
condiţii optime la umiditatea solului de 70-80% din capacitatea capilară pentru apă.
• Cerinţele grâului faţă de umiditate sunt diferite în timpul vegetaţiei. Astfel, în
perioada după semănat şi până la intrarea în iarnă, grâul are nevoie de precipitaţii
moderate, care să asigure încolţirea, răsărirea şi înfrăţirea.
• În toamnele cu secete accentuate, fapt care obligă însămânţarea în teren
uscat, grâul răsare numai după o ploaie, iar dacă seceta se prelungeşte, răsărirea
poate avea loc în timpul iernii sau chiar primăvara timpuriu. Răsărirea se petrece în
condiţii optime la umiditatea solului de 70-80% din capacitatea capilară pentru apă.
• În perioada de alungire a paiului-înspicare, consumul mediu zilnic de apă
atinge 4-4,5 mm. În această perioadă, plantele au cea mai mare suprafaţă de
asimilaţie şi înregistrează cea mai mare producţie de substanţă uscată.
• Insuficienţa apei în sol, însoţită de secetă atmosferică şi temperaturi ridicate în
timpul umplerii boabelor, duce la şiştăvirea acestora. Datorită şiştăvirii boabelor,
recolta poate scădea, în astfel de ani, cu 20-40%. În schimb, ploile prea multe în
această perioadă favorizează căderea, atacul bolilor şi scăderea calităţii recoltei (M.
Ştefan, 2004).
 SOLUL. ZONAREA ECOLOGICĂ A GRÂULUI
• Faţă de sol, grâul este mai pretenţios
decât celelate cereale păioase. Pentru grâu În ţara noastră, grâul găseşte condiţii
sunt indicate solurile profunde şi favorabile de cultură pe aproape toată
permeabile, în care rădăcinile pot pătrunde suprafaţa arabilă a ţării. Pe baza condiţiilor
cu uşurinţă şi unde nu bălteşte apa.
de climă şi sol pe care le oferă teritoriul ţării
• Solurile lutoase şi luto-argiloase, cu
o bună capacitate pentru apă, sunt foarte noastre şi a cerinţelor biologice ale plantelor
potrivite pentru cultura grâului. de grâu, s-au stabilit următoarele zone
• Sunt foarte indicate pentru grâu favorabile pentru cultura grâului (fig. 2.14).
solurile cu fertilitate ridicată, capabile să
aprovizioneze bine plantele cu substanţe
nutritive, al căror sistem radicular nu este
deosebit de dezvoltat şi de activ.
• Din acest punct de vedere, tipurile
de sol cele mai indicate pentru cultura
grâului sunt solurile brune-deschise de
stepă, cernoziomurile, solurile brun-roşcate,
solurile aluvionare de luncă, care, datorită
însuşirilor lor fizice şi chimice foarte
favorabile, dau producţii mari şi de calitate
superioară.
• Sunt puţin favorabile pentru grâu
solurile nisipoase, nisipurile, solurile
sărăturoase şi cele puternic acide. Pe
solurile prea acide sau prea alcaline,
plantele de grâu se dezvoltă slab şi dau
producţii mici. Cel mai potrivit pH se
încadrează în limitele 6-7,7 (Gh. Bîlteanu,
1989).
• Solurile podzolice, dacă primesc Fig. 2.14. Zonele ecologice ale grîului de
amendamente pentru corectarea acidităţii şi toamnă
îngrăşăminte, pot asigura producţii (după Gh. Bîlteanu, 1998)
însemnate la grâu.
 ROTAŢIA CULTURII
• Grâul este o plantă pretenţioasă faţă de planta premergătoare şi la rândul ei
constituie o bună premergătoare pentru toate plantele care se seamănă primăvara.
• Dintre plantele care eliberează terenul vara devreme, foarte bune
premergătoare pentru grâu sunt leguminoasele (mazărea, fasolea, borceagul de
toamnă, borceagul de primăvară).
• Foarte bune premergătoare pentru grâu sunt şi rapiţa, inul de fuior, inul de ulei,
care se recoltează de timpuriu
• De asemenea, foarte bune premergătoare pentru grâu, sunt leguminoasele
perene (trifoiul, sparceta), dacă arătura se face adânc vara, şi terenul se menţine
afânat şi curat de buruieni până toamna la semănatul grâului.
• Foarte bune premergătoare pentru grâu sunt şi rapiţa, inul de fuior, inul de
ulei, care se recoltează de timpuriu
• Plante bune premergătoare pentru grâu, sunt cartofii timpurii, porumbul furajer,
porumbul şi floarea soarelui cultivate pentru siloz şi bostănoasele.
• Porumbul pentru boabe, este o premergătoare mediocră pentru grâu, deoarece
eliberează terenul târziu, fapt ce determină întârzierea însămânţării grâului.
• Porumbul devine o bună premergătoare pentru grâu, dacă se realizează
următoarele:
• - cultivarea de hibrizi timpurii şi semitimpurii;
• - aplicarea la porumb a unor cantităţi mari de îngrăşăminte organice şi minerale;
• - însămânţarea porumbului în arătură adâncă de toamnă;
• - executarea în cultura porumbului a unor lucrări de îngrijire corespunzătoare;
• - eliberarea terenului cultivat cu porumb în cel mai scurt timp;
• - pregătirea solului pentru grâul de toamnă, imediat după recoltarea porumbului;
• - folosirea obligatorie la grâul cultivat după porumb, a îngrăşămintelor chimice.
• Floarea soarelui este premergătoare slabă pentru grâu
• Sfecla pentru zahăr este o bună plantă premergătoare pentru grâul de toamnă.
• Nu sunt indicate ca premergătoare
pentru grâu, sorgul, iarba de Sudan,
meiul.
• Grâul se poate cultiva şi după el
însuşi 2 sau cel mult 3 ani, cu condiţia Tabelul 2.18
ca solul să se lucreze în cele mai bune Influenţa rotaţiei asupra producţiei de
condiţii grâu pe cernoziom argilo-iluvial la Lovrin
• În cazul terenurilor infestate de (Gh. Bîlteanu, 1989)
boli şi dăunători şi mai ales de
fuzarioză (Fusarium sp.), mălură
(Tilletia sp.), făinare (Blumeria syn. Producţia de grâu
Erysiphe graminis), gândacul ghebos Planta premergătoare
(Zabrus tenebrioides) ca şi alte boli şi hl/ha %
dăunători, trebuie exclusă cultura
grâului după grâu şi revenirea acestuia Grâu 33,0 100
pe asemenea terenuri numai după cel
puţin 2-3 ani. Mazăre 44,2 132
• Cultura grâului după grâu este
indicată în toamnele secetoase, când Cânepă 43,3 129
pregătirea terenului după plantele care
se recoltează târziu nu se poate face în Floarea-soarelui 43,3 129
condiţii corespunzătoare, sau în
toamnele excesiv de ploioase, când se Porumb 41,3 123
întârzie recoltarea premergătoarelor
planificate (porumb, floarea-soarelui, Sfeclă de zahăr 39,4 117
sfeclă pentru zahăr), caz în care
terenul este pregătit în condiţii bune
încă din vară.
• Rolul plantei premergătoare
pentru grâu a fost scos în evidenţă în
numeroase experienţe atât în ţară cât
şi în străinătate.
• În ceea ce priveşte comportarea grâului ca premergătoare pentru alte
plante, sunt evidente avantajele pe care le prezintă pentru culturile
prăşitoare de primăvară Recoltându-se vara, permite executarea arăturii
de vară în condiţii bune, combaterea buruienilor, solul acumulează apă şi
substanţe nutritive uşor asimilabile.
• De asemenea, în zonele cu precipitaţii mai multe în timpul verii şi mai ales
în condiţii de irigare, după grâu se pot cultiva în mirişte plante furajere şi
pentru boabe.
• În funcţie de ponderea grâului în structura culturilor şi de considerentele
arătate, se pot folosi următoarele rotaţii:
• rotaţie de 2 ani:
• grâu – porumb (cea mai folosită, datorită suprafeţelor mari cultivate cu
aceste 2 plante);
• rotaţie de 3 ani:
• leguminoase pentru boabe – grâu – porumb, sau porumb – grâu – grâu;
• rotaţie de 4 ani:
• leguminoase pentru boabe – grâu – porumb – grâu sau grâu – grâu –
porumb – porumb sau leguminoase pentru boabe – grâu – grâu –
porumb;
• rotaţie de 5 ani:
• leguminoase pentru boabe – grâu – grâu – porumb – porumb sau
leguminoase pentru boabe – grâu – porumb – grâu – porumb etc.
 Fertilizarea
• Grâul de toamnă valorifică foarte bine îngrăşămintele, fiind chiar o
plantă pretenţioasă din acest punct de vedere.
• El valorifică economic, atât îngrăşămintele organice, cât şi cele
minerale, constituind una din măsurile cele mai importante de sporire a
producţiei de grâu.
• Consumul de elemente nutritive nu este mare. Pentru 100 kg
boabe şi cantitatea corespunzătoare de paie, grâul extrage din sol
următoarele cantităţi de elemente nutritive: 2,3-3,3 kg N, 1,1-1,8 kg
P2O5, 1,9-3,7 kg K2O.
• Acest consum relativ mic de substanţe nutritive nu se corelează
însă cu cerinţe reduse faţă de îngrăşăminte.
• Din contră, grâul este foarte pretenţios şi reacţionează pozitiv la
aplicarea îngrăşămintelor, datorită sistemului radicular slab dezvoltat şi cu
o putere redusă de solubilizare a rezervelor nutritive greu accesibile din
sol, iar consumul cel mai mare de elemente nutritive are loc primăvara,
într-o perioadă scurtă şi când procesele biochimice din sol au intensitate
mică.
• În tabelul 2.19 se prezintă dinamica nutriţiei
plantelor de grâu în funcţie de faza de vegetaţie (Al.
Toma, 1976). Dintre elementele nutritive cel mai
important în nutriţia grâului este azotul.
• În cantitate corespunzătoare el asigură o bună
înfrăţire şi înrădăcinare a plantelor, măreşte
rezistenţa la ger, sporeşte numărul de boabe în spic Tabelul 2.19
şi îmbunătăţeşte calitatea boabelor.
Dinamica nutriţiei cu azot, fosfor şi
• Insuficienţa azotului se manifestă prin potasiu la grâul de toamnă
reducerea numărului de fraţi, a suprafeţei de (după M. Ştefan, 2004)
asimilaţie, debilitatea pronunţată a plantelor,
reducerea rezistenţei la iernare şi a numărului de
flori fertile în spic, cât şi scăderea conţinutului
boabelor în substanţe proteice.
Consumul în % faţă de
• Excesul de azot determină creşterea suprafeţei cantitatea totală necesară
foliare, întârzierea vegetaţiei, scăderea rezistenţei la Faza de pentru 100 kg boabe + paie
cădere, la iernare, la secetă, creşterea sensibilităţii la vegetaţie corespunzătoare
boli şi reducerea capacităţii de fructificare. N P2O5 K2O
• Azotul este principalul element nutritiv pentru grâu înfrăţire 49,6 31,2 45,6
• Fosforul favorizează înrădăcinarea, înfrăţirea, începutul 70,0 64,0 72,5
rezistenţa la iernare, la cădere, precocitatea şi înspicării
măreşte conţinutul de proteine din boabe. Este sfârşitul 80,5 85,5 96,9
necesar, în primul rând, în formă uşor solubilă, înspicării
tinerelor plante cu sistem radicular slab dezvoltat.
înflorire 95,5 97,7 100,0
• Insufucienţa fosforului încetineşte creşterea
plantelor, reduce capacitatea de înfrăţire, masa de începutul
coacerii
100,0 96,5 97,3
rădăcini şi întârzie maturarea.
• Excesul de fosfor determină creşterea maturitate
completă
95,2 100,0 95,6

conţinutului de P2O5 şi a amidonului din boabe şi

micşorarea conţinutului de proteină.
• Fosforul alături de azot este necesar la grâu, pe
toate tipurile de sol din ţara noastră, mărind
eficacitatea acestuia.
• Potasiul favorizează sinteza şi depunerea substanţelor hidrocarbonate
în boabe, măreşte rezistenţa grâului la ger, secetă, cădere şi boli.
• Insuficienţa se manifestă prin îngălbenirea specifică (“opărirea“) a limbului
frunzei în partea superioară şi pe margini (Gh. Bîlteanu, 1989), iar la baza
plantei se formează fraţi axilari, încât planta capătă aspect de tufă.
• Pe solurile din ţara noastră, nu apare necesară folosirea
îngrăşămintelor potasice la grâu, decât pe podzoluri, în urma aplicării
amendamentelor de calciu, unde aduce sporuri de producţie.
• Grâul valorifică bine atât îngrăşămintele chimice cât şi pe cele
organice.
• Îngrăşămintele minerale, în special cele cu azot şi fosfor, au un
efect pozitiv asupra producţiei de grâu. Cele mai mari sporuri de producţie
se obţin când îngrăşămintele cu azot şi fosfor se aplică împreună.
• Aplicarea unilaterală a azotului şi mai ales a fosforului, aduce
sporuri mai mici, suma sporurilor de producţie obţinute de fiecare element
nutritiv în parte fiind mai mică decât sporul obţinut când ambele elemente
s-au aplicat împreună. La aplicarea îngrăşămintelor minerale la grâul de
toamnă, trebuie luate în considerare două aspecte:
• dozele folosite;
• timpul de aplicare.
• La stabilirea dozelor de îngrăşăminte, trebuie ţinut seama de soiul
cultivat, tipul genetic de sol, planta premergătoare, umiditatea solului,
caracteristicile climatice ale anului precedent şi interacţiunea elementelor
nutritive.
• Influenţa soiului cultivat asupra stabilirii dozei de îngrăşăminte minerale se
manifestă prin particularităţile biologice specifice. Folosirea unor cantităţi mari de
îngrăşăminte depinde, în special, de rezistenţa la cădere ale acestora, de rezistenţa
la boli foliare şi de capacitatea lor de a valorifica îngrăşămintele.
• Referitor la tipul genetic de sol, grâul de toamnă reacţionează la
îngrăşămintele cu azot şi fosfor, aplicate împreună, pe toate tipurile de sol din
România. Doza optimă economică de azot este cuprinsă între 77-120 kg/ha
(substanţă activă), iar doza optimă de fosfor, între 58-90 kg/ha P2O5.
• Raportul de N:P se situează, în favoarea azotului, mai ales în anii umezi sau
după premergătoare ce consumă o cantitate mare de azot (porumb, floarea soarelui
etc.). Trebuie reţinut faptul că fertilizarea unilaterală cu azot şi mai ales cu fosfor, nu
sporeşte economic recoltele de grâu. În general, pe solurile din ţara noastră, raportul
N:P este egal cu 1:0,7-0,8.
• Se vor stabili doze mai mari de îngrăşăminte cu azot şi fosfor pe solurile cu
fertilitate scăzută (solurile podzolice, solurile brune erodate, nisipuri) şi doze mai
mici, în special de azot, pe soluri cu fertilitate ridicată (cum sunt cernoziomurile).
• Planta premergătoare. Natura plantei premergătoare constituie un important
criteriu în stabilirea dozelor de îngrăşăminte ce se administrează grâului de toamnă.
• . De exemplu, cantitatea de azot ce se administrează grâului semănat după mazăre,
se reduce cu 30-40% faţă de cantitatea utilizată la grâul semănat după porumb.
• Dozele de îngrăşăminte ce se administrează grâului sunt în corelaţie strânsă cu
umiditatea solului.
• În schimb, în zonele secetoase, valorificarea îngrăşămintelor este limitată într-o
măsură importantă de insuficienţa apei.
• În condiţii de irigare, ca urmare a prezenţei apei în cantităţi suficiente,
grâul este capabil să valorifice doze sporite de îngrăşăminte. În aceste
condiţii, dozele medii de azot se situează în general, între 100-110 kg/ha,
iar dozele de fosfor între 31-61 kg/ha.
• Consumul economic de azot determinat pe baza eficienţei economice a
îngrăşămintelor pentru realizarea unei producţii maxime de grâu se ridică în medie la
180 kg/ha.
• Caracteristicile climatice ale anului precedent influenţează de asemenea
stabilirea dozelor de îngrăşăminte.
• După ani secetoşi, dozele de îngrăşăminte pot fi reduse, în acest caz
manifestându-se efectul remanent al substanţelor nutritive date plantei
premergătoare.
• Când anul precedent a fost bogat în precipitaţii, dozele de îngrăşăminte se
măresc, pe de o parte datorită levigării substanţelor mai solubile, iar pe de
altă parte, datorită producţiei mari a plantei premergătoare, în care consumul
de elemente nutritive din sol este mai mare.
• În ceea ce priveşte interacţiunea elementelor nutritive, în alcătuirea dozelor de
îngrăşăminte trebuie să se acorde importanţă raportului între azot şi fosfor, în funcţie
de sol, planta premergătoare, îngrăşările din anii anteriori etc.
• În ceea ce priveşte folosirea potasiului ca îngrăşământ la grâu, determinant
rămâne conţinutul solului în acest element şi potenţialul productiv al soiurilor.
• Se consideră soluri bine aprovizionate pentru grâul de toamnă, cele care conţin peste
15 mg K2O la 100 g sol uscat, sub 15 mg K2O administrându-se 50-60 kg/ha K2O.
• Ţinând cont de cele menţionate anterior şi pe baza unui bogat material experimental,
dozele de azot, fosfor şi potasiu la grâul de toamnă se pot calcula după formulele
stabilite de Cr. Hera în 1984, astfel:
• Pentru azot:
• DN = Csn x Rp – Ns – Ng Npr Ra
• în care:
• DN – doza de azot, kg/ha;
• Csn – consumul specific de azot la tona de boabe;
• Rp – recolta planificată, t/ha;
• Ns – aportul solului în azot, care se aproximează între 20-30 kg/ha pe solurile sărace şi
60 kg/ha pe solurile fertile (corect se apreciază după indicele de azot);
• Ng – aportul îngrăşămintelor organice în azot (2 kg N/t dat direct, 1 kg N/t aplicat
plantei premergătoare);
• Npr – corelaţia în funcţie de planta premergătoare (minus 30 kg/ha după
leguminoase pentru boabe, minus 20 kg/ha după borceag şi trifoi, 0 kg/ha
după floarea soarelui, plus 20-25 kg/ha după premergătoare târzii
nefertilizate cu azot).
• Doza de azot rezultată din calcul se majorează cu 15-20 kg/ha dacă grâul
este neînfrăţit în primăvară sau descălţat în timpul iernii.
• În afară de acestea, mai sunt necesare corecţii determinate de abaterea
faţă de normală, în plus sau minus, a cantităţii de precipitaţii. În perioada
septembrie-februarie, la abateri în minus, se apreciază o reducere a
cantităţii de azot cu 3 kg/ha pentru fiecare 10 mm deficit şi invers, se
adaugă 3-4 kg N/ha pentru fiecare 10 mm peste normală.
• Pentru fosfor:
• DP = Csp x Rp – Ps – Dg
• în care:
• DP – doza de P2O5, kg/ha;
• Csp – consumul specific de P2O5 la tonă boabe;
• Rp – recolta planificată, t/ha;
• Ps – fosforul din sol
• Dg – aportul îngrăşămintelor organice în P2O5 (minus 1,2 kg P2O5/t în
cazul aplicării gunoiului direct grâului, minus 0,8 kg P2O5/t în cazul
aplicării gunoiului plantei premergătoare).
• Pe solurile cu un conţinut mai mic de 6 mg P2O5/100 g sol uscat, doza de
P2O5 se majorează cu 15-20 kg/ha pentru fiecare mg P2O5 sub această
limită. În general, grâul valorifică bine doze de P2O5 cuprinse între 60-120
kg/ha.
• Pentru potasiu:
• DK = Rp x CsK – Ks – Dg
• în care:
• DK – doza de potasiu, kg/ha;
• Rp – recolta planificată, t/ha;
• CsK – consumul specific potasiu
• Ks – potasiul din sol
• Dg – corecţia în funcţie de gunoiul aplicat (-2 kg K/ 1 t gunoi aplicat direct şi -1 – 1,5
kg K/ 1 t gunoi aplicat plantei premergătore).
• Epoca de aplicare a îngrăşămintelor minerale. Îngrăşămintele cu fosfor, fiind
mai greu solubile, trebuie să se administreze odată cu arătura de bază, pentru a fi
încorporate adânc în sol, în zona în care se dezvoltă majoritatea rădăcinilor
• Sub formă de îngrăşământ complex, fosforul poate fi aplicat peste iarnă sau
în primăvară odată cu fertilizarea grâului cu azot. Situaţia este asemănătoare şi
pentru potasiu.
• Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu azot prezintă diferenţieri, în funcţie
de condiţiile climatice, planta premergătoare etc., datorită în primul rând stabilităţii
reduse a acestor îngrăşăminte, precum şi cerinţelor pentru azot în diferite faze de
vegetaţie ale grâului.
• Întrucât nu se poate prevedea din toamnă mersul vremii şi modul cum vor
ierna plantele de grâu, este mai indicată divizarea dozei de îngrăşământ cu azot, din
care o parte să se aplice odată cu arătura de bază sau la semănat iar o parte (1/3
până la 1/2 din doză) la ieşirea din iarnă-începutul primăverii.
• Aplicarea în primăvară a unei părţi din doza de azot influenţează pozitiv
creşterea şi fructificarea plantelor şi îmbunătăţeşte conţinutul de proteine din boabe.
• Fertilizarea foliară trebuie asociată cu combaterea chimică a buruienilor, (6-8
kg uree pură, la 100 litri soluţie) şi cu combaterea bolilor foliare şi a ploşniţelor (Gh.
Bîlteanu, 1989).
• Se poate interveni în perioada de creştere a plantelor folosind îngrăşăminte
foliare cu conţinut ridicat de azot (F411, C411), sau în perioada de înspicare cu
îngrăşăminte foliare mai bogate în fosfor (F141, C141), care pot determina sporuri de
până la 3,7 q/ha (Gh. Bîlteanu, 1989).
• Carenţele în zinc se pot acoperi prin fertilizare foliară concomitent cu
combaterea bolilor foliare şi a buruienilor.
• Pentru corectarea acidităţii solului, (pH = 5,8) se vor aplica amendamente cu calciu,
care se vor aplica şi încorpora în sol odată cu arătura de bază.
• Dozele economice de amendamente corespund, în general, neutralizării a 50%
din aciditatea hidrolitică a solului.
• Îngrăşămintele organice. Dintre îngrăşămintele organice, la grâu se poate
folosi cu bune rezultate, gunoiul de grajd. El se poate aplica în cultura grâului direct,
sau plantei premergătoare, în toate regiunile de cultură.
• Gunoiul de grajd administrat împreună cu îngrăşămintele chimice, în special pe
solurile argilo-iluviale şi erodate, îşi măreşte eficacitatea (M. Ştefan, 2004).
• Deoarece în ţara noastră grâul urmează pe suprafeţe mari după porumb, cu
toate că grâul valorifică mai bine decât porumbul gunoiul dat direct, în rotaţia
porumb-grâu gunoiul de grajd trebuie dat întotdeauna porumbului, la grâu folosindu-
se îngrăşămintele chimice. Se procedează în felul acesta, deoarece timpul disponibil
pentru aplicarea gunoiului este foarte scurt, astfel întârziind pregătirea terenului şi
însămânţarea.
• Prin folosirea a 20 t/ha gunoi, doze care sunt cele mai recomandate, s-au
obţinut sporuri de recoltă între 6,69-15,5 q/ha (Gh. Bîlteanu, 1989).
 Lucrările solului
• Grâul de toamnă este o plantă foarte pretenţioasă la pregătirea terenului. Solul
în care se însămânţează, trebuie să fie afânat pe o adâncime de 18-20 cm, mărunţit,
nivelat, suficient aşezat, curat de buruieni, bine aprovizionat cu apă şi substanţe
nutritive.
• Lucrările solului pentru grâul de toamnă se efectuează diferenţiat, în funcţie de
zona de cultură (tipul de sol) şi de planta premergătoare.
• După plante care eliberează terenul foarte devreme (vara). Vara se
recoltează rapiţa, borceagul de toamnă şi de primăvară, mazărea, fasolea, orzul,
ovăzul şi grâul. După recoltarea plantelor timpurii menţionate, lucrarea de bază
pentru grâul de toamnă este arătura, la executarea căreia trebuie luate în
considerare două aspecte: data efectuării şi adâncimea.
• Data efectuării. Arătura se execută imediat după eliberarea terenului,
folosindu-se plugul în agregat cu grapa stelată.
• Dacă solul este uscat sau forţele mecanice sunt insuficiente, imediat după
recoltarea plantelor premergătoare se execută o lucrare cu grapa cu discuri,
urmând ca cel mai târziu în luna august să se execute arătura.
• Adâncimea arăturii. În toate zonele de cultură, pentru grâu, cea mai indicată
adâncime a arăturii de vară este de 20 cm. Hotărâtor în realizarea unor producţii
ridicate la grâu nu este adâncimea arăturii, ci epoca de executare şi calitatea
acesteia.
• O arătură de bună calitate, fără bulgări, păstrează bine apa în sol, influenţează
favorabil procesele biochimice din sol, pune seminţele de buruieni în condiţii de
încolţire pentru a fi distruse prin lucrările următoare şi semănatul se efectuează în
condiţii bune. În schimb, o arătură bulgăroasă este lipsită de aceste avantaje şi în
plus necesită lucrări suplimentare cu tăvălugul şi grapa cu discuri (pentru mărunţirea
bulgărilor).
• Arătura de vară, după executare şi până toamna, la semănat, trebuie
menţinută afânată şi curată de buruieni, prin 2-3 lucrări cu grapa cu
discuri în agregat cu grapa reglabilă, pentru spargerea crustei, nivelarea
solului şi distrugerea buruienilor.
• În preziua semănatului, se lucrează cu combinatorul pentru
pregătirea patului germinativ, asigurându-se în felul acesta cele mai
potrivite condiţii pentru răsărirea seminţelor de grâu.
• De reţinut este faptul că pentru grâu, nu trebuie realizată nici o
mărunţire exagerată a solului, deoarece bulgării rămaşi reţin zăpada în
timpul iernii, iar primăvara, se sfărâmă şi acoperă rădăcinile plantelor
dezrădăcinate.
• După plante care se recoltează la sfârşitul verii (cartofi timpurii,
porumb siloz şi diferite plante furajere anuale). După recoltarea acestor
plante, terenul trebuie arat imediat, la adâncimea de 20 cm în agregat cu
grapa stelată sau reglabilă.
• După plante care se recoltează toamna. Grâul se cultivă pe
suprafeţe mari după plante care se recoltează toamna, în cursul lunii
septembrie, uneori la începutul lunii octombrie (porumb pentru boabe,
soia, floarea-soarelui, cartofi târzii, sfecla pentru zahăr etc.).
• După plante care se recoltează la sfârşitul verii (cartofi timpurii,
porumb siloz şi diferite plante furajere anuale). După recoltarea acestor
plante, terenul trebuie arat imediat, la adâncimea de 20 cm.
• După plante care se recoltează toamna. Grâul se cultivă pe suprafeţe
mari după plante care se recoltează toamna, în cursul lunii septembrie,
uneori la începutul lunii octombrie (porumb pentru boabe, soia, floarea-
soarelui, cartofi târzii, sfecla pentru zahăr etc.).
• Data efectuării. Arătura şi pregătirea terenului trebuie efectuate cu cel
puţin 14 zile înainte de semănat .
• Adâncimea arăturii. După aceste culturi, arătura se execută la 20 cm adâncime
cu plugul în agregat cu grapa stelată.
• Arătura se lucrează cu grapa cu discuri (1-2 treceri) în agregat cu grapa
reglabilă.
• Prima discuire se va executa perpendicular pe direcţia arăturii, iar a doua,
perpendicular pe prima lucrare.
• Când terenul este bulgăros şi uscat şi nu poate fi suficient de bine mărunţit cu
grapa cu discuri, se va folosi tăvălugul, care mărunţeşte în bună măsură bulgării.
• Tăvălugitul este necesar şi în cazul în care în momentul semănatului arătura
este prea afânată (se foloseşte tăvălugul inelar sau neted, în agregat cu grapa
reglabilă).
• În toamnele foarte secetoase, când terenul nu se poate ara, sau rezultă o
arătura foarte bulgăroasă, pregătirea patului germinativ se va realiza numai
cu grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă.
• Lucrarea se repetă de mai multe ori până când se mobilizează un strat de sol de
10-12 cm adâncime. În asemenea condiţii (de secetă accentuată), pe terenul pregătit
numai prin discuire se obţin producţii de grâu mai mari decât pe terenul arat
bulgăros.
• În ultimii ani există preocuparea specialiştilor din agricultură de a micşora
numărul de lucrări în vederea pregătirii patului germinativ (sistem minim de
lucrări) sau de a însămânţa în terenul nelucrat, cu semănători speciale ("non
tillage" sau "zero tillage").
• Acest sistem de lucru se poate aplica în cazul în care grâul urmează după
plante prăşitoare pentru care se ară adânc, deoarece s-a constatat că adâncimea
arăturii din anul precedent are influenţă pozitivă mai mare asupra producţiei grâului
decât aratura efectuată în anul de cultură.
• Se recomandă alternarea arăturii sau a lucrărilor:
• - un an la 22 cm, un an discuit;
• - un an arat la 28-30 cm, un an discuit, astfel se obţin producţii mai mari decât
cele realizate pe terenurile arate manual.
 Sămânţa şi semănatul
• Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să
provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi de sămânţă –
culturi certificate), să facă parte dintr-o categorie biologică superioară, să aibă o
valoare culturală ridicată (puritate minimă de 98% şi germinaţie minimă de 85%) şi
valoarea MMB cât mai mare.
• Tratarea seminţelor
• Pentru combaterea mălurei comune (Tilletia sp.), a fuzariozei (Fusarium sp.),
septoriozei (Septoria sp.), helminthosporiozei (Helminthosporium sp.) şi a altor boli,
sămânţa se va trata cu Pei 431 P.T.S. – 2,5 kg/t, Raxil T GEL – 5 l/t, Dividend
F.S. – 1 l/t, Raxil 2 W.S. – 1,5 kg/t, Bayleton 25 W.P. – 2 kg/t, Benit 4,75
D.S. – 2 kg/t, Miclobor 70 P.T.S. – 2 kg/t, Panoctine 35 L.S. – 2 l/t, Maxim
Star – 1 l/t, Vincit F.P. – 1,5 kg/t, Lamardor 400 FS – 0,5 l/t, Dividend Star
036FS – 1 l/t, Orius 6FS – 0,5 l/t, Tiramet 60 PTS – 3 kg/t, Kinto Duo – 1,5
l/t etc.
• Ca rezultat al infecţiilor din timpul înfloritului, se pot găsi germeni ai tăciunelui
zburător (Ustilago tritici), seminţele de grâu se tratează cu Vitavax 75 (pe bază de
carboxină), în doză de 150 g/100 kg sămânţă (1,5 kg/t sămânţă grâu),
Vitavax 20, în doză de 250 g/100 kg sămânţă (2,5 kg/t sămânţă grâu),
Quinolate 15 PUS (pe bază de oxichinolat de cupru) în doză de 200 g/100 kg
sămânţă (2 kg/t sămânţă grâu) sau Savage 5 FS – 1,5 l/t.
• Aceste produse sistemice sunt eficace şi pentru prevenirea infecţiilor primare cu
speciile de Fusarium, Septoria, Helminthosporium etc.
• Împotriva tăciunelui zburător se pot folosi şi fungicidele Benlate sau
Fundazol (pe bază de benomil), cu acţiune sistemică, în doză de 1,5-2 kg/t
sămânţă.
• În solele în care solul este infestat cu gândacul ghebos (Zabrus
tenebrioides) sau cu viermele sârmă (Agriotes sp.), sămânţa se va trata
preventiv cu Vitalin 85 P.S. – 3 kg/t, Procarb L – 3 kg/t, Lindan 400 S.C. –
2,5 l/t, Gaucho 600 FS – 0,6 l/t etc.
• Aceste produse sistemice sunt • În diferite experienţe organizate în
eficace şi pentru prevenirea infecţiilor ţara noastră s-au evidenţiat ca optime
primare cu speciile de Fusarium, pentru semănat, următoarele date
Septoria, Helminthosporium etc. calendaristice cuprinse în tabelul 2.20
• Împotriva tăciunelui zburător se (Gh. Bîlteanu, 1989).
pot folosi şi fungicidele Benlate sau • Calendaristic, însămânţarea grâului se
Fundazol (pe bază de benomil), cu efectuează între 25 sept.-10 oct. în
acţiune sistemică, în doză de 1,5-2 zonele de şes din SV şi Câmpia
kg/t sămânţă. Transilvaniei şi 20 sept.-5 oct. în
• Între preparatele cu acţiune mixtă zona colinară şi partea de nord a
(insectofungicidă), cu cea mai largă Moldovei (Gh. Bîlteanu, 1989).
răspândire se înscriu produsele:
Chinodintox PTS 2,5 kg/t (oxichinoleat
de cupru + lindan), Tirametox 90 Tabelul 2.20
P.T.S. – 3 kg/t (lindan + tiram + Epoca optimă de semănat a grâului de toamnă
metiltiofanat), Protilin 3 kg/t (Gh. Bâlteanu, 1989)
(procloraz + tiram + lindan), Yunta
246 FS - -2-2,25 l/t (imidacloprid
+tebuconazol). Zona Epoca optimă
• La tratarea seminţelor cu unele
produse (Lamardor, Gaucho şi Yunta) Sudul şi S-E ţării 1-20 oct.
se foloseşte ca adjuvant polimerul de
acoperire EC 27013 – 0,5 l/t. Câmpia Banatului 1-20 oct.
• Epoca de semănat. La grâul de
toamnă, epoca de semănat trebuie V. ţării (Câmpia Crişanei) 25 sept.-15 oct.
aleasă astfel încât, plantele să intre în
iarnă bine înrădăcinate, înfrăţite şi
călite, pentru a putea suporta mai uşor N. ţării (Maramureş, Suceava, Satu- 20 sept.-10 oct.
condiţiile nefavorabile. Pentru aceasta, Mare, Botoşani)
până la intrarea în iarnă, plantele E. ţării (Iaşi, Bacău, Galaţi) 1-20 oct.
trebuie să vegeteze 40-50 zile. În
această perioadă (de la semănat până
în faza de 2-3 fraţi), grâul de toamnă Centrul şi
Transilvaniei
zona de dealuri a 1-20 oct.
necesită o sumă a gradelor de cca
450-550 oC.
• Semănatul mai timpuriu, sau cu întârziere determină scăderi importante de
producţie.
• Însămânţarea prea târzie a grâului de toamnă, atrage după sine scăderi
importante de producţie (30-50 kg/ha pentru fiecare zi din cursul lunii octombrie şi
60-100 kg/ha pentru fiecare zi din cursul lunii noiembrie) (Gh. Bîlteanu, 1989).
• Acestea se datorează faptului că plantele de grâu intră în iarnă firave, slab
înrădăcinate, slab înfrăţite şi necălite, fiind expuse mai uşor acţiunii gerului şi
fenomenului de „descălţare”.
• Semănatul înainte de perioada optimă, are de asemenea efecte negative
asupra producţiei. Scăderea producţiilor de grâu în cazul semănatului prea
devreme se datorează următoarelor cauze: plantele se dezvoltă prea puternic în
toamnă, devenind mai sensibile la iernare şi ulterior la cădere; temperaturile mai
ridicate de la începutul vegetaţiei determină formarea nodului de înfrăţire mai
aproape de suprafaţa solului, crescând astfel pericolul de pierire a plantelor sub
acţiunea gerului; atacul dăunătorilor în timpul toamnei este mai accentuat; culturile
sunt expuse îmburuienării încă din toamnă; atacul de boli în toamnă cât şi în
primăvară este mai accentuat.
• În cadrul epocii optime în toamnele secetoase, semănatul trebuie efectuat mai
spre sfârşitul epocii optime, iar în toamnele reci, la începutul acesteia
• Desimea plantelor şi cantitatea de sămânţă la hectar. Producţia de grâu
este determinată în mare măsură de desimea plantelor şi mai precis de numărul de
spice, numărul de boabe în spic şi de greutatea boabelor în spic.
• Având în vedere că asupra numărului de boabe în spic şi a greutăţii lor nu se
poate interveni apriori, desimea/m2 (plante sau spice) constituie elementul
asupra căruia se poate acţiona prin măsuri fitotehnice, chiar de la semănat. Se
consideră că un număr de 600 spice la m2 bine dezvoltate, cu o producţie medie pe
spic de 1 gram, asigură o producţie bună de grâu/ha (cca 60 q/ha).
• Desimea plantelor la grâu se stabileşte la semănat prin numărul de boabe
germinabile/m2, care diferă în funcţie de soiul cultivat, de fertilitatea naturală a
solului, de condiţiile climatice, de nivelul de fertilizare şi de agrotehnica aplicată. Se
poate asigura desimea de 600-700 spice/m2, folosind la semănat 400-600 boabe
germinabile/m2
• Cantitatea de sămânţă la hectar se calculează pe baza numărului de boabe
germinabile la m2, de masa (greutatea) a 1000 de boabe (M.M.B.), puritatea şi
capacitatea germinativă, după formula:
• în care:
D X MMB
• Cs (kg/ha) = ----------- X 100
GXP
• Cs – cantitatea de sămânţă în kg necesară pentru semănat/ha;
• D/m2 – desimea (boabe germinabile) la m2;
• MMB – masa a 1000 de boabe, în grame;
• P – puritatea, în procente;
• G – capacitatea germinativă, în procente.
• În general, cantitatea de sămânţă care asigură desimea optimă, variază în
funcţie de factorii amintiţi, între 220-280 kg/ha.
• În Franţa se recomandă desimi de semănat mai reduse (350-380 b.g./m2), ceea
ce corespunde cu 170-180 kg/ha sămâmţă.
• Distanţa între rânduri. Grâul se poate semăna în rânduri simple, în rânduri
încrucişate şi în benzi.
• În ţara noastră grâul de toamnă se însămânţează la distanţa de 12,5 cm între
rânduri. În alte ţări, distanţa între rânduri oscilează, ea fiind mai mare sau mai mică,
în funcţie de particulariţăţile soiurilor, de condiţiile de vegetaţie şi de nivelul
tehnologiei aplicate. În Anglia, de exemplu, se foloseşte frecvent distanţa de 15-25
cm, în Franţa, 6-7 cm, în Italia, 14-20 cm etc.
• Pe terenurile în pantă, spre a împiedica scurgerea apelor rezultate din ploile
torenţiale şi a reduce procesul de eroziune, semănatul trebuie executat pe curbele de
nivel.
• Orientarea rândurilor, cea mai potrivită este direcţia N-S, deoarece plantele
folosesc mai bine energia solară dimineaţa şi seara, iar în timpul zilei suferă mai
puţin de supraîncălzire.
• Pentru executarea integrală a lucrărilor de îngrijire, se practică
semănatul „în cărări” pentru accesul în parcele a maşinilor şi utilajelor
folosite în scopul administrării îngrăşămintelor, a erbicidelor, şi a
insectofungicidelor.
• Cărările se obţin prin închiderea tuburilor 1-2-3 ale semănătorii, în
funcţie de sistema de maşini, la al treilea parcurs în dreptul roţilor
tractorului.
• Procedând astfel, se realizează o diminuare a suprafeţei de cultură
cu 4-5%, însă recolta de pe această suprafaţă este compensată de
producţia mai mare de pe rândurile de lângă cărări (Gh. Bîlteanu, 1979).
• Semănatul se efectuează cu semănătorile universale SUP-15, SUP-
21 M, SUP-29 MPB, SUP-48, SUP-29 DK, SUP 29 F_DKI
(+fertilizare), SUP-32 DK (+fertilizare), Gaspardo, Hassas, New
Holland, Terrasem (cu 24-49 rânduri şi posibilităţi de reglare a
normei de samânţă de la 1,7 – 459 kg/ha) etc.
• Adâncimea de semănat depinde de natura solului, de gradul de
afânare al acestuia, de umiditate, de asprimea iernii etc.
• Pe solurile mai grele şi umede, în zonele cu geruri mai uşoare în
timpul iernii, adâncimea de semănat este 4-5 cm, adâncime la care
grâul răsare repede, iar nodul de înfrăţire se poate forma la 2-3,5 cm.
• Pe solurile uşoare şi uscate, ca şi în zonele cu ierni aspre şi vânturi
puternice, se însămânţează mai adânc, la 6-8 cm, aceeaşi adâncime de
semănat folosindu-se şi în cazul în care se însămânţează într-un sol
insuficient aşezat.
 Lucrările de îngrijire
• După semănat şi în timpul vegetaţiei, grâul de toamnă necesită lucrări de
îngrijire. O parte dintre acestea pot fi înlăturate, printr-o bună pregătire a patului
germinativ, prin aplicarea raţională a îngrăşămintelor, semănatul la epoca optimă
etc.
• Tăvălugitul după semănat. În zonele secetoase, în special după prăşitoarele
care se recoltează toamna, când semănatul grâului are loc în mod obişnuit, în arătură
proaspătă, după semănat se efectuează tăvălugitul, pentru a pune seminţele mai
bine în contact cu solul şi a favoriza răsărirea. În acest scop se va folosi tăvălugul
inelar, cu acţiune la suprafaţă (Cambridge sau Croskill), care prin construcţie
realizează presarea solului, dar în acelaşi timp lasă solul uşor afânat la suprafaţă.
• Eliminarea excesului de apă. După răsărire, în timpul toamnei şi a iernii,
trebuie luate măsuri de îndepărtare a apei stagnante de pe semănături prin crearea
de şanţuri de scurgere sau de puţuri absorbante.
• Şanţurile de scurgere se vor face toamna după semănat şi vor fi verificate la
desprimăvărare, când pericolul stagnării apei este mai mare. În depresiunile închise
se vor efectua puţuri absorbante.
• Reţinerea zăpezii. În zonele cu zăpadă puţină şi vânturi puternice sunt necesare
măsuri de reţinerea zăpezii pe semănături care asigură o mai bună iernare a
plantelor şi sporirea rezervei de apă din sol. Se pot folosi în acest scop parazăpezi din
tulpini de porumb.
• Controlul semănăturilor de grâu înainte de ieşirea din iarnă. În timpul
iernării, după gerurile mai puternice şi mai ales spre sfârşitul iernii, se va efectua
controlul semănăturilor, prin care se stabileşte starea culturii şi măsurile ce trebuie
luate (recoltarea de monoliţi)
• La sfârşitul iernii - începutul primăverii, se aplică grăşămintele cu azot
(fracţiunea a doua) şi doze suplimentare când grâul a ieşit din iarnă debilitat,
dezrădăcinat, sau când ploile abundente din timpul toamnei şi iernii au spălat azotul
la adâncimi mari, în afara zonei de acţiune a rădăcinilor.
• Dezrădăcinarea (descălţarea). Când din cauza îngheţului şi
dezgheţului repetat, mai ales de la sfârşitul iernii, grâul se
prezintă în primăvară dezrădăcinat, se va efectua tăvălugitul
semănăturii imediat ce se poate intra pe teren cu tăvălugul neted
pentru a pune rădăcinile şi nodul de înfrăţire în contact cu solul
umed, favorizând astfel formarea de noi rădăcini şi refacerea
plantelor.
• Grăparea se execută pentru spargerea crustei, reducerea
evaporarării apei, distrugerea buruienilor mici, folosind, grapa cu
colţi reglabili cu dinţii îndreptaţi înapoi, grapa stelată sau grapa
rotativă cu poziţia dinţilor înapoi. Nu se grăpează semănăturile de
grâu dezrădăcinate, ieşite debile din iarnă şi cele de pe terenurile
uşoare, nisipoase.
• Combaterea buruienilor (dicotiledonate, anuale şi perene,
peste 40 specii şi monocotiledonate, cca aproximativ 10 specii).
Prezenţa buruienilor în cultura grâului poate produce pagube
cuprinse între 60-80%. Dintre dicotiledonate, deosebit de
dăunătoare sunt următoarele specii: Cirsium arvense (L.) Scop.,
Matricaria inodora L., Papaver rhoeas L., Sinapis arvensis L.,
Agrostemma githago L., Convolvulus arvensis L., Vicia sp. etc., iar
dintre monocotiledonate, 2 specii: Apera spica venti (L.) PB (iarba
vântului) şi Avena fatua L. (odosul).
Combaterea buruienilor din culturile de grâu cu ajutorul erbicidelor are în prezent o
largă răspândire. Se pot folosi erbicide simple şi combinate, cele din urmă având un spectru
mult mai larg de acţiune (tab. 2.21.)
 Combaterea bolilor. Principalele boli care aduc pagube însemnate producţiei de
grâu sunt: făinarea – Blumeria (Erysiphe) graminis, fuzarioza – Fusarium graminearum,
septorioza – Septoria tritici; îngenunchierea tulpinilor – Ophiobolus graminis; rugina
brună – Puccinia tritici etc.
 Insecticide recomandate pentru combaterea dăunătorilor
din culturile de grâu

Produsul comercial Substanţa activă Dăunătorii Doza l Observaţii (clasa

(kg)/ha produsului)

Actara 25 WG Tiametoxam Eurygaster sp. (ploşniţe) 0,07 kg Diverse

+ alţi dăunatători
Biscaya 240 OD* Tiacloprid „ 0,16-0,2 l Organoclorurate
Calypso 480 SC Tiacloprid „ 0,08-0,1 l Inhibitor a matamorfozei
artropodelor
Decis 25 WG Deltametrin „ 30 g Piretroizi de sinteză
Decis Mega 50 EW Deltametrin „ 0,15 l „
Fastac 10 CE Alfa-cipermetrin „ 0,1-0,15 l „
Faster 10 CE Cipermetrin „ 0,1 litri „
Fury 10 EC Zeta-cipermetrin „ 0,1 litri „
Proteus OD* 110 Tiacloprid + „ 0,4 litri Amestecuri
deltametrin
Sumi Alpha 5 EC Esfenvalerat „ 0,2 litri Piretroizi de sinteză
Trebon 30 EC Etafenprox „ 0,25-0,4 litri Diverse
Gaucho 600 FS Imidacloprid Zabrus tenebrioides, 0,6 l/1 t Diverse – tratam.sămânţă
Agriotes (viermi sârmă)
Yunta 246 FS Imidacloprid + Dăunători + boli 2-2,5 l/1 t Tratament sămânţă
tebuconazol transmise prin seminţe
* - OD dispersie în ulei (insecto-fungicid)
• Prevenirea căderii plantelor.
• Pentru grâu cea mai mare însemnătate o prezintă produsul
Chlormequat cunoscut sub denumirea comercială de Cycogan 400 LC în
doză de 3,5-5 l/ha sau Cycocel, 1,6-2,3 l/ha, aplicat pentru reducerea
taliei, prin scurtarea internodiilor şi îngroşarea acestora, mărind astfel
rezistenţa la cădere a plantelor.
• Produsul se dizolvă în 800-1000 l de apă în cazul tratamentelor
terestre şi 300-400 l în cazul celor „avio”. Se mai pot aplica substanţe
inhibitoare de creştere pe bază de ethefon (Terpal, Camposan), sau
ethefon + chlormequat (Phynazol).
• Irigarea. Grâul de toamnă reacţionează bine la irigare, deşi spre
deosebire de alte plante, solicită un număr mai mic de udări şi norme de
irigare mai mici, aproximativ 70-75% din consumul de apă asigurându-se
din rezervele de apă ale solului şi din precipitaţii.
• Primăvara, se aplică grâului încă o udare, rar două şi acestea în anii
foarte secetoşi, momentul administrării acesteia din urmă nedepăşind faza
de burduf, asigurându-se o umiditate a solului mai mare de 50% din
I.U.A. În anii foarte secetoşi se mai aplică o udare la înspicare – înflorire
sau la formarea bobului cu o normă de 500 – 600 m3/ha.
• Norma medie de irigare este de 1500 m3/ha. Aceasta poate fi
variabilă în funcţie de rezerva de apă din sol în primăvară, de cantitatea
de precipitaţii, de zona de cultură etc.
 Recoltarea. Producţii
• Înainte de recoltare cu 20 zile, pe fiecare solă se face evaluarea
definitivă a producţiei de grâu, luând în considerare numărul mediu de
spice la m2, numărul mediu de boabe în spic şi masa medie a 1000
de boabe.
• Momentul optim de recoltare a grâului se stabileşte în funcţie de
metoda de recoltare şi de scopul culturii. Se pot folosi două metode:
recoltarea cu combina direct din lan şi recoltarea divizată.
• Recoltarea directă se efectuează cu combina la maturitatea deplină,
când umiditatea boabelor este sub 16%, ceea ce permite treierarea fără
pierderi. În timpul recoltării, manipulării şi depozitării, boabele de grâu
mai pierd din apa pe care o conţin, ajungând la umiditatea de păstrare
(14%).
• Recoltarea cu combina este cea mai utilizată, şi mai economică.
Combina execută secerarea plantelor, treierarea, precurăţirea şi colectarea
boabelor. Pentru recoltarea grâului se folosesc combine autopropulsate
C12 (Gloria) precum şi alte tipuri de combine (Klass, Ferguson, New
Holand, Gaspardo Vektor, Dropia (C14) etc).
• Grâul trebuie recoltat în 5-6 zile în zonele uscate şi 6-8 zile în zonele
mai umede. Prelungirea recoltatului peste acest termen duce la însemnate
pierderi, datorită maturării depline.
• Recoltarea divizată, constă în tăierea plantelor de grâu cu
vindroverul la o înălţime de 20-25 cm de la suprafaţa solului şi lăsarea
acestora în brazdă continuă timp de 7-8 zile, pentru uscare, până la
umiditatea boabelor de 14%, după care urmează treieratul cu combina,
echipată cu ridicător de brazde. Recoltarea divizată se practică în zonele
umede, în anii ploioşi, cât şi în cazul lanurilor îmburuienate.
 Eliberarea terenului de
rămân în brazde continui,
paie în cel mai scurt timp,
arăturilor de vară. Dacă
Producţii
paie. În urma recoltării grâului cu combinele autopropulsate sau divizat,
paiele ce reprezintă 60-67% din totalul recoltei. Terenul trebuie eliberat de
prin balotarea acestora cu prese acţionate de la tractor, în vederea efectuării
se folosesc combine de provenienţă străină, balotarea paielor se face
concomitent.
Tabelul 2.8
Producţia medie de grâu la hectar în 2012-2014
în unele ţări din diferite zone geografice

Folosirea în anii Prod.

Prod. Prod.
Prod. kg/
Prod.
Prod.
kg/ kg/ kg/
viitori a noilor soiuri, Ţara kg/ha
ha ha
Ţara ha
ha
kg/ha
2012 2012 2014
cu productivitate ridicată, 2013 2014 2013

a unor cantităţi sporite Olanda 8587 8719 9170 Algeria 1764 1684 1475

de îngrăşăminte chimice, Anglia 6657 7381 8585 Maroc 1234 2164 1713
sporirea suprafeţelor Danemarca 7369 7284 7461 Kazakstan 988 1076 1090
Irigate şi îmbunătăţirea
agrotehnicii folosite Germania 7328 8935 9413 Canada 2888 3594 3095

în cultura grâului vor Belgia 8305 7998 8630 Argentina 2973 2538 2810
conduce la ridicarea Franţa 7599 7254 7357 India 3173 3154 3029
substanţială a producţiei Italia 4016 3711 3811 Polonia 4120 4430 4972
medii de grâu pe ţară.
Ungaria 3518 4656 4729 România 2659 3479 3598

Bulgaria 3972 4247 4217 Australia 2151 1828 2006

China 4995 3250 5048 Pakistan 2714 2787 2824

 Cerinţe faţă de climă şi sol Tabelul 2.38
• Cerinţe faţă de temperatură. Porumbul este o Temperaturi lunare necesare pentru creşterea
plantă iubitoare de căldură, având nevoie porumbului
pentru germinaţie de o temperatură minimă
de 8-10oC. La 8 oC în 8oC în sol şi la umiditate
suficientă, porumbul răsare în aproximativ 18-
21 zile. La temperaturi mai ridicate, încolţirea Temperaturi medii Suma gradelor
Luna
şi răsărirea porumbului are loc într-un timp lunare (oC) lunare
mai scurt. La temperatura de 15,5-18oC, Mai 15-20 450-600
porumbul răsare în 8-10 zile, iar la 20-21oC,
răsare în 5-6 zile. Iunie 18-21 540-630
• Pentru întreaga perioadă de vegetaţie el
solicită 2000-3000 oC (este vorba de suma Iulie 20-23 600-690
temperaturilor active, egale sau mai mari de
10oC), iar pentru răsărire suma de grade
August 19-22 570-660
efective (prag biologic 8oC) este de 80oC.
• Pentru o creştere normală a plantelor de
Septembrie 14-17 420-570
porumb şi implicit pentru realizarea unor
producţii superioare, trebuie să se realizeze
următoarele temperaturi lunare (tabelul 2.38) Total 2580-3900
în cursul perioadei de vegetaţie
• Temperaturile foarte ridicate, de peste
32oC, însoţite de umiditate atmosferică
scăzută, (sub 30%), dăunează creşterii şi
fructificării porumbului.
• Când asemenea situaţii intervin în
perioada de creştere a plantelor, provoacă
îmbătrânirea prematură iar în perioada de
înspicare-înflorire, frânează apariţia
stigmatelor (mătăsii), mărind în acelaşi timp
intervalul dintre apariţia inflorescenţelor
mascule şi femele, ajungându-se uneori la un
decalaj de 10-16 zile.
• Temperaturile excesiv de ridicate, corelate cu seceta atmosferică,
influenţează negativ polenizarea deoarece stigmatele îşi pierd umiditatea,
polenul căzut pe ele nu germinează, sau dacă germinează, tubul polinic nu
poate pătrunde până la ovar.
• În aceste situaţii nedorite, fecundarea se face incomplet sau nu se
face deloc, ştiuleţii rămânând parţial sterili sau total, cu repercusiuni
negative asupra producţiei.
• În perioada de apariţie a inflorescenţelor mascule şi a stigmatelor,
temperatura optimă necesară realizării fecundării este cea cuprinsă între
20-28oC, iar umiditatea relativă a aerului între 70 şi 80%.
• Nu sunt favorabile, în perioada de formare şi umplere a boabelor,
temperaturile de peste 30oC însoţite de secetă atmosferică, deoarece în
asemenea situaţii acumularea amidonului încetează sau se desfăşoară
insuficient, bobul pierde multă apă şi ca urmare se şiştăveşte.
• Sunt nefavorabile oscilaţiile mari de temperatură de la zi la noapte,
având o influenţă negativă asupra creşterii şi dezvoltării porumbului.
• Variaţiile de temperatură între 30oC în timpul zilei şi sub 10oC
noaptea, începând după o săptămână de la fecundare, chiar cu o durată
de numai 2-4 zile, dereglează procesul de umplere a bobului de porumb.
• În funcţie de gradele zilnice utile pentru creştere necesare porumbului
(suma temperaturilor efective), în ţara noastră s-au delimitat trei zone
(Gh. Bîlteanu, 1989):
• zona I, cu 1400-1500oC acumulate în timpul perioadei de vegetaţie;
• zona a II-a, cu 1200-1400oC;
• zona a III-a, cu 800-1200oC.
 Cerinţe faţă de umiditate
• Porumbul este o plantă rezistentă la secetă, datorită consumului de apă redus,
sistemului radicular bine dezvoltat şi profund şi capacităţii de a-şi reduce suprafaţa
de transpiraţie prin răsucirea frunzelor.
• Cu toate acestea porumbul are un consum mare de apă, datorită perioadei
lungi de vegetaţie, pe de o parte, iar pe de altă parte, faptului că formarea celei mai
mari mase vegetative şi fructificarea au loc în lunile cele mai călduroase.
• Consumul specific de apă al porumbului are valori cuprinse între 240 şi 590.
Insuficienţa apei în anumite perioade din timpul vegetaţiei, în special în timpul
înspicării - înfloririi şi formării boabelor, reduce mult recolta. Suma precipitaţiilor care
cad în timpul unui an este în general suficientă pentru obţinerea unor recolte bune de
porumb în ţara noastră.
• Pentru producţia de porumb prezintă importanţă nu atât cantitatea anuală de
precipitaţii, cât mai ales repartiţia acestora în timpul vegetaţiei.
• Din cei peste 500 mm precipitaţii căzuţi în timpul anului, pentru realizarea unei
producţii ridicate, 300 mm trebuie realizaţi în perioada mai-august, cu următoarea
repartizare pe luni: 60-80 mm în luna mai, 100-120 mm în iunie şi iulie şi 40-60 mm
în august.
• Nevoile de apă ale porumbului nu sunt aceleaşi pe tot parcursul perioadei de
vegetaţie. Ele sunt mai reduse în prima parte a vegetaţiei (de la răsărire până la
formarea tulpinii) şi mai mari pe parcurs.
• După formarea tulpinii şi în paralel cu înaintarea în vegetaţie, cerinţele plantei
faţă de apă sporesc considerabil, ajungând la un nivel maxim în perioada de înspicare
până la formarea bobului, adică în lunile iulie-august.
• Nu sunt de dorit nici precipitaţiile prea abundente în timpul vegetaţiei, mai ales
dacă sunt însoţite de temperaturi scăzute, deoarece influenţează negativ creşterea
plantelor şi fructificarea
• Vânturile puternice provoacă pagube însemnate porumbului, prin culcarea şi
frângerea plantelor. Grindina provoacă pagube mai puţin importante la porumb în
prima parte a perioadei de vegetaţie.
• Lumina. Porumbul are cerinţe ridicate faţă de intensitatea luminii, fiind o
plantă de zi scurtă. În ultima parte a perioadei de vegetaţie, porumbul are nevoie
de suficientă lumină, care însoţită de căldură asigură coacerea.
• Din energia solară activă doar 2-3% este reţinută de porumb şi transformată în
energie chimică (boabe), iar pentru acumularea energiei totale (boabe, tulpini,
frunze, ciocălăi)este reţinută 6-7% energie solară (de la răsărire până la maturare).
• Cerinţe faţă de sol.
• Faţă de sol, porumbul nu este o plantă pretenţioasă, cultivându-se pe toate
tipurile şi categoriile de sol, datorită sistemului radicular bine dezvoltat şi a
capacităţii ridicate de absorbţie a apei şi a substanţelor nutritive.
• În ţara noastră, porumbul se cultivă şi pe soluri brun-roşcate, argilo-iluviale, pe
lăcovişti, pe soluri nisipoase şi pe alte soluri.
• Sub aspectul fertilităţii şi din punct de vedere textural, cele mai indicate sunt
solurile mijlocii (nisipo-lutoase şi luto-nisipoase), cum sunt cernoziomurile, solurile
aluviale din luncile râurilor, care au o fertilitate ridicată şi apa freatică la mică
adâncime.
• Porumbul dă rezultate slabe pe solurile argiloase, compacte, cum sunt
podzolurile, lăcoviştile, deoarece se încălzesc greu primăvara, pregătirea terenului
nu se poate face la timp şi de calitate, este afectată germinaţia seminţelor,
rădăcinile se dezvoltă slab şi pătrund greu în adâncime, iar vara, în timpul căldurilor
mari pierd multă apă datorită capilarităţii ridicate.
• Pe nisipurile freatic umede din Lunca Dunării şi pe cele din NV-ul ţării, pe
interdune şi acolo unde se poate asigura irigarea şi unde se coroborează cu un
climat umed şi răcoros, acestea devin favorabile culturii porumbului, producţiile
realizate fiind destul de bune.
• Porumbul se cultivă pe soluri cu reacţie diferită, de la acidă până la alcalină
(pH cuprins între 5 şi 8), dar cele mai bune rezultate se obţin, pe solurile cu reacţie
slab acidă până la neutră (pH cuprins între 6,5 şi 7). Pe solurile cu un pH egal cu 5
(foarte acide), porumbul dă producţii foarte mici, fiind necesară aplicarea
amendamentelor, ca şi a altor măsuri agrotehnice care să ducă la îmbunătăţirea
însuşirilor chimice şi fizice.
 Zonarea ecologică a porumbului

• Ţinând seama de cerinţele

biologice ale porumbului şi de
condiţiile pedoclimatice existente,
în ţara noastră sunt delimitate
următoarele zone ecologice:
• 1. Zona foarte favorabilă (fig.
2.41) cuprinde suprafeţe întinse în
sudul ţării (Câmpia Băileştilor, o
parte din Câmpia Caracalului, lunca
Oltului între Drăgăşani şi Dunăre,
Câmpia Călmăţuiului, Burnasului şi
Vlăsiei, o parte din Bărăgan, Lunca
şi terasele Dunării), în vestul ţării
(Câmpia Crişului, Mureşului şi
Timişului).
• În această zonă de
favorabilitate, numărul zilelor cu
temperaturi mijlocii zilnice > 10oC
şi a zilelor fără îngheţ este de 190-
200. Solurile sunt reprezentate de
soluri fertile, cum sunt
cernoziomurile, aluviunile, solurile
brun-roşcate etc. Regimul termic
este ridicat, (2650-2750oC, suma
medie a temperaturilor mai mari de
5oC).
Fig. 2.41. Zonarea hibrizilor de porumb în
• Zona favorabilă. Are cea mai România
mare extindere şi se subîmparte la (după M. Ştefan, 2004)
rândul său în zona favorabilă I şi
zona favorabilă II.
• Zona favorabilă I, cuprinde în sudul ţării întreaga zonă centrală a
Olteniei, Munteniei şi Câmpia Bărăganului, în Moldova, zone întinse între
Siret şi Prut, în estul Dobrogei, în vestul ţării o fâşie la est de zona foarte
favorabilă, reprezentată prin zona colinară, iar în Transilvania, luncile
râurilor.
• Regimul termic este apropiat de cel din zona foarte favorabilă, iar
precipitaţiile mai bogate, cu excepţia Bărăganului. Precipitaţiile anuale
sunt variabile (600-650 mm în vestul ţării, 500-550 mm în Moldova).
• În zona favorabilă I, se pot cultiva hibrizi din toate grupele, cu excepţia
microzonelor cu regim termic mai scăzut, unde se folosesc hibrizi timpurii
şi extratimpurii.
• Zona favorabilă II cuprinde zonele de dealuri din Oltenia şi Muntenia,
cea mai mare parte din Moldova, zona dealurilor din vestul ţării, Câmpia
Transilvaniei şi Podişul Târnavelor. În această zonă sunt întâlnite soluri
foarte variate, mai reci şi mai puţin fertile, erodate (în Transilvania şi
Moldova) şi alcaline (în Bărăgan). Cantitatea de precipitaţii este şi ea
variabilă (650-750 mm în vestul ţării, 450-480 mm în Moldova, 400-450
mm în Bărăgan).
• Zona puţin favorabilă pentru cultura porumbului, ocupă în ţara
noastră regiunile deluroase subcarpatice, dealurile accidentate şi erodate
din nordul Dobrogei, zonele de nisipuri din Oltenia, de la Carei, precum şi
sărăturile. Solurile din această zonă sunt soluri reci, slab fertile. Regimul
termic din această zonă este favorabil numai hibrizilor foarte timpurii, în
multe situaţii precipitaţiile bogate din această zonă prelungind perioada de
vegetaţie.
 Rotaţia culturii
• Porumbul, prin particularităţile sale biologice, este o plantă puţin pretenţioasă
faţă de planta premergătoare. Obţine rezultate bune după numeroase plante
cultivate, reuşind chiar în monocultură un număr mai mare de ani.
• Cele mai valoroase premergătoare sunt plantele care eliberează terenul
devreme şi lasă multă materie organică în sol, cum ar fi: leguminoasele anuale şi
perene – mazărea, fasolea, soia, borceagurile, trifoiul
• În ţara noastră, în actuala structură a culturilor în asolament, principala
plantă premergătoare pentru porumb este grâul de toamnă.
• Rezultate foarte bune dă porumbul după lucernă, care lasă terenul în
condiţii bune de fertilitate şi structurare iar până primăvara, terenul acumulează
suficientă apă. Producţii ridicate se obţin şi după orzul de toamnă, după secară
precum şi după cerealele de primăvară. De asemenea, producţiile sunt mari când
porumbul urmează după prăşitoare.
• Sunt neindicate ca premergătoare pentru porumb, sorgul, iarba de Sudan şi
meiul (plante ce secătuiesc solul de apă).
• Porumbul suportă monocultura mai mulţi ani dacă se aplică îngrăşăminte chimice şi
organice şi dacă se combat bolile şi dăunătorii.
• În S.U.A. ca şi în alte ţări mari cultivatoare de porumb monocultura se aplică pe
scară largă, însă în tehnologiile respective nu se recomandă cultura porumbului mai
mult de 2 ani, pe acelaşi teren.
• În funcţie de ponderea pe care o are porumbul în structura culturilor, se pot
întocmi rotaţii cu încărcături diferite de porumb:
• grâu-porumb 50%;
• grâu-grâu-porumb-porumb 50%;
• leguminoase-grâu-porumb-porumb 50%;
• grâu-porumb-porumb 66%;
• grâu-porumb-grâu 33%;
• leguminoase-grâu-porumb-grâu 25%.
• La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară.
• De asemenea, porumbul este o bună premergătoare pentru grâul de toamnă.
 Fertilizarea

• Porumbul este o plantă agricolă mare consumatoare de elemente nutritive,

extrăgând din sol pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă 2,43 kg N,
1,00 kg P2O5 şi 2,14 kg K2O.
• Consumul şi ritmul de absorbţie a elementelor nutritive la porumb este diferit
pe parcursul perioadei de vegetaţie.
• Aproximativ 75% din totalul azotului este folosit până la formarea bobului
(începutul formării tulpinii şi până la coacerea în lapte), aceasta fiind considerată şi
perioada critică în asimilarea azotului la porumb.
• Fosforul este consumat în proporţie de 50% până la formarea bobului, iar
restul de la coacerea în lapte până la maturitatea completă. Potasiul, în cea mai mare
parte (peste 90%), este folosit în prima parte a perioadei de vegetaţie, până la
înspicare.
• Dintre toate elementele chimice nutritive, azotul este principalul element care
determină nivelul producţiei de porumb, pe toate tipurile de sol din ţara noastră,
favorizând, în mod deosebit, creşterea vegetativă a plantelor şi în final nivelul
producţiilor.
• Insuficienţa azotului în nutriţia porumbului se manifestă de asemenea prin
schimbarea culorii frunzelor de la verde închis la verde-gălbui, primele care se usucă
fiind frunzele de la bază, caracteristic fiind necrozarea frunzei în formă de “V“, cu
vârful îndreptat spre baza frunzei.
• Tulpinile de porumb rămân subţiri, fructificarea este în final afectată, rezultând
ştiuleţi mici, incomplet dezvoltaţi, cu potenţial productiv atât calitativ cât şi cantitativ
scăzut
• Excesul de azot este de asemenea dăunător.
• Fosforul favorizează în mod deosebit fructificarea şi într-o măsură mai mică
creşterea plantelor. Insuficienţa lui se manifestă printr-o slabă dezvoltare a
sistemului radicular şi întârzierea vegetaţiei. Vârful şi marginile frunzelor capătă o
culoare roşietică, uneori purpurie şi rămân înguste. De asemenea, la insuficienţă de
fosfor tulpinile rămân subţiri, ştiuleţii sunt mici, neuniformi, uneori lipsind de pe ei
rânduri întregi de boabe.
• Potasiul favorizează depunerea amidonului şi reduce transpiraţia plantelor.
• Insuficienţa acestuia se manifestă din primele faze de dezvoltare a porumbului,
ducând la scurtarea internodiilor, la uscarea marginilor şi vârfului frunzelor, acestea
căpătând o culoare deschisă. De asemenea, porumbul cultivat în insuficienţă de
potasiu îşi reduce cu 12-40%
• Se măreşte sensibilitatea plantelor la boli, ştiuleţii rămân insuficient dezvoltaţi, cu
vârful neacoperit de boabe, acestea fiind slab prinse pe ştiulete, şiştave şi cu masa
1000 boabe mică.
• Pe unele terenuri, ca urmare a folosirii neechilibrate şi în doze mari a
îngrăşămintelor chimice, apar carenţe de zinc şi mai rar de magneziu. Insuficienţa
magneziului determină apariţia unor dungi albe de-a lungul frunzelor, iar insuficienţa
zincului care se manifestă în faza de 3-6 frunze, face ca frunzele să capete o culoare
albicioasă (fenomen denumit albinism), în unele situaţii formându-se o fâşie
decolorată între marginea frunzelor şi nervura principal.
• Porumbul, datorită particularităţilor sale biologice, reacţionează diferit la
îngrăşăminte, în funcţie de tipul de sol şi de fertilitatea acestuia, de condiţiile
climatice, adâncimea apei freatice, planta premergătoare, hibrizii cultivaţi, felul
culturii (irigat sau neirigat).
• Îngrăşămintele chimice aduc sporurile de producţie cele mai mari, ele conţinând
elemente chimice nutritive sub formă solubilă, uşor accesibile plantelor de porumb.
• Dintre toate îngrăşămintele chimice, cele mai eficiente în cultura porumbului sunt
cele cu azot, sporul de recoltă la 1 kg N şi în funcţie de hibrid şi condiţiile
pedoclimatice putând ajunge la 18-25 kg.
• În anii cu precipitaţii mai abundente, doza de azot necesară obţinerii unor
producţii maxime a ajuns până la 120-126 kg N/ha, iar în ceea ce priveşte doza
optimă economică, aceasta a oscilat între 75-95 kg N/ha .
• Doza optimă de azot a oscilat mai mult în funcţie de condiţiile anului respectiv,
şi în mod deosebit, de regimul de precipitaţii, decât de tipul de sol pe care s-a
cultivat porumbul.
• La neirigat, un factor important de care trebuie să se ţină seama în cultura
porumbului, la stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot, este rezerva de umiditate a
solului înainte de semănat.
• În paralel cu factorul apă, la stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot, se va
ţine seama şi de planta premergătoare, de fertilitatea solului şi de tipul hibridului,
ştiindu-se faptul că unii hibrizi, cum sunt cei tardivi, în condiţii favorabile de
umiditate, valorifică mai bine îngrăşămintele, iar în condiţii de secetă şi temperaturi
ridicate, efectul este uneori chiar contrar.
• La stabilirea concretă a dozelor de azot la porumb, se ţine seama de:
recoltarea planificată, consumul specific pe tona de boabe, care este de 23-25 kg,
această cantitate de azot corectându-se în funcţie de asigurarea potenţială a solului
cu azot, care este apreciată după indicele de azot (IN), de rezerva de apă şi de
planta premergătoare.
• Pentru diferite nivele de producţie, dozele optime de azot (DOE) sunt
prezentate în tabelul 2.39 (după Cr. Hera şi Z. Borlan, 1980). Dozelor de azot din
tabelul 2.39, li se face corecţia în plus sau în minus în funcţie de planta
premergătoare astfel:
• după leguminoase perene sau anuale, se scade cantitatea de 25-40 kg/ha N;
• după porumb, floarea-soarelui, se adaugă 15-25 kg/ha;
• după sfecla de zahăr, se adaugă 30 kg/ha;
• după plantele neleguminoase cu recoltare timpurie, se iau în considerare DOE din
tabelul 2.39.
• Pe terenurile neirigate, se face de asemenea corecţia dozei de N în plus sau în
minus ţinând seama de precipitaţiile din perioada octombrie-februarie astfel:
• +5 kg N pentru fiecare 10 mm precipitaţii peste media multianuală a precipitaţiilor
din perioada octombrie-februarie;
• -5 kg N, pentru fiecare 10 mm precipitaţii sub media multianuală a precipitaţiilor din
perioada octombrie-februarie;
• +15-20 kg N la aport freatic moderat.
 Tabelul 2.39
Dozele optime economice medii de azot la porumb,în funcţie de producţia de boabe planificată şi de
asigurarea potenţialăa solului cu azot (apreciată după indicele IN al solului)
(după C. Hera şi Z. Borlan, 1980)

Producţia planificată Doza de N (kg/ha) la IN al solului

boabe kg/ha 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
5.000 144 134 122 113 106 100 94 80

6.000 168 157 146 138 130 124 118 114

7.000 191 180 169 160 153 147 141 137

8.000 211 201 190 181 173 167 161 157

9.000 231 220 209 200 193 186 180 176

10.000 248 238 226 217 210 204 199 194

11.000 265 254 213 234 227 221 216 210

12.000 280 269 258 249 242 236 230 226

13.000 294 284 272 264 256 250 244 240

14.000 308 297 286 277 270 264 258 254

• Fertilizarea unilaterală a
porumbului cu azot, diminuează
conţinutul solului în fosfor mobil,
astfel că apare imperios necesitatea Tabelul 2.40
aplicării îngrăşămintelor cu fosfor în Dozele optime economice medii de P2O5 în funcţie de producţia
vederea sporirii producţiei. De planificată (boabe)şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil
asemenea, fertilizarea unilaterală cu (după C. Hera şi Z. Borlan, 1980)
azot, mai ales pe solurile acide, pe
lângă acidifierea solului provoacă şi
creşterea aluminiului mobil. Aluminiul
în cantitate mare în plante,
blochează fosforul, duce la formarea Producţia DOE, P2O5 (kg/ha) când PAL este de (ppmP)
fosfaţilor de aluminiu stabili care planificată
perturbează metabolismul fosfatic, boabe kg/ha
pe care îl încetineşte sau îl opreşte, 10 20 30 40 50 60
cu repercusiuni severe asupra 5.000 82 61 42 27 14 -
producţiei.
6.000 95 74 55 40 27 18
• Ca şi la stabilirea dozelor optime
7.000 106 85 66 50 38 28
de azot, la stabilirea dozelor optime
de fosfor se pleacă de la recolta 8.000 115 93 75 59 47 37
planificată, consumul specific pe tona
de produs care este de 9 kg P2O5, 9.000 122 101 82 67 54 45
de conţinutul solului în fosfor,
ţinându-se seama de cantităţile de 10.000 129 107 89 73 61 51
gunoi de grajd aplicate direct sau 11.000 134 113 94 79 66 57
culturii premergătoare, şi de
cantităţile de îngrăşăminte cu azot. 12.000 139 117 99 83 71 61
• Datelor din tabelul 2.40 li se face 13.000 143 121 103 87 75 65
corecţia, scăzând câte 1,5 kg P2O5
pentru fiecare tonă de gunoi de grajd 14.000 146 125 106 91 78 69
administrată direct porumbului, şi
respectiv 1,0 kg P2O5/ha pentru
tona de gunoi de grajd administrată
plantei premergătoare.
• În ceea ce priveşte potasiul,
solurile din ţara noastră sunt mai
bogate decât în fosfor şi azot, un ha
de teren conţinând între 40-70 Tabelul 2.41
kg/ha K2O. Din sinteza a numeroase Doza optimă economică K2O în funcţie de producţia planificată
experienţe, rezultă că şi starea de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil
îngrăşămintele cu potasiu nu (după C. Hera şi Z. Borlan, 1980)
sporesc producţia de porumb sau
sporurile de recoltă sunt mici, pe
cernoziomuri şi pe solurile brun-
roşcate.
Producţia DOE, K2O (kg/ha) când KAL este de (ppmK)
• Pe podzoluri şi pe solurile brun- planificată
podzolite, porumbul reacţionează boabe kg/ha 60 100 140 180 220 260
puternic la fertilizarea cu potasiu aplicat
pe fond de azot şi fosfor 5.000 120 86 54 26 - -
• Pe aceste tipuri de sol, sunt 6.000 141 107 75 47 21 -
considerate economice, dozele de 60-80
kg/ha K2O substanţă activă. Se consideră 7.000 160 125 94 65 39 17
că porumbul are suficient potasiu pe
acele soluri care au un conţinut de peste 8.000 178 141 110 81 56 33
20 mg K2O la 100 g sol . 9.000 190 155 124 95 70 47
• Stabilirea necesarului optim de
10.000 203 168 137 108 82 60
îngrăşăminte cu potasiu la ha se face în
funcţie de recolta planificată, de 11.000 214 179 148 119 94 71
consumul specific, de gradul de
aprovizionare al solului cu potasiu, de 12.000 224 190 158 129 104 81
folosirea gunoiului de grajd şi de gradul 13.000 233 199 167 139 113 91
de carbonatare al solului (Tabelul 2.41).
Din nivelurile de îngrăşăminte cu potasiu 14.000 242 207 175 147 121 99
prezentate în tabelul 2.41 se scad câte
2,5 kg K2O pentru fiecare tonă de gunoi
de grajd aplicată direct porumbului şi câte
1 kg K2O pentru fiecare tonă de gunoi de
grajd aplicată plantei premergătoare.
• În ceea ce priveşte carenţa în microelemente, se cunoaşte faptul că
reacţia chimică a solului influenţează puternic solubilitatea unor
microelemente. Scăderea acidităţii solului sub pH=5 reduce accesibilitatea
pentru plantă a borului, manganului, iar prezenţa carbonatului de calciu,
împreună cu o valoare a pH mărită, influenţează negativ absorbţia
zincului, fierului, magneziului.
• Principala carenţă de microelemente la porumb este cea de zinc, care
se manifestă pronunţat la plantele de porumb care prezintă un
dezechilibru în raportul P:Zn, în acest caz anumite funcţii fiziologice fiind
influenţate negativ datorită carenţei în zinc.
• Zincul influenţează şi funcţionarea sistemului enzimatic al plantei,
având un efect inhibitor, în caz de carenţă, asupra înmulţirii celulelor din
zona apicală a plantelor şi a celulelor meristematice. Pentru înlăturarea
tuturor acestor aspecte negative datorate carenţei în zinc, pe solurile
insuficient aprovizionate cu acest element, cea mai simplă şi economică
cale este administrarea zincului în formă solidă ca îngrăşământ, în doză de
5-22 kg/ha Zn, odată la 4 ani, aceasta în funcţie de conţinutul în zinc
accesibil şi de alcalinitatea solului.
• Ca îngrăşăminte organice, la porumb, mai utilizate sunt gunoiul de
grajd şi resturile organice (paie, coceni, tulpini etc.).
• Gunoiul de grajd
• Eficacitatea gunoiului de grajd se materializează prin sporuri de
producţie mult mai mari pe terenurile erodate şi pe acele soluri cu aport
de apă freatică bună. Astfel, pe solurile erodate, prin aplicarea a 20-40
kg/ha gunoi de grajd, sporurile se ridică la 14-20 q/ha, iar pe podzolurile
argilo-iluviale ca şi pe cernoziomurile din Câmpia Banatului şi din
Transilvania, cu aport de apă freatică, sporurile pot atinge 18 q/ha.
Eficacitatea gunoiului este mai mică pe teren neirigat (sporuri de 5-6 q/ha)
şi mai mare pe terenuri irigate (sporuri de recoltă de 13-15 q/ha
• În privinţa resturilor organice, acestea, aplicate fără îngrăşăminte chimice şi în
special azot, nu măresc, iar în unele situaţii chiar micşorează producţia de porumb.
• Ele se toacă mărunt cu grapa cu discuri şi se încorporează sub arătură, concomitent
cu aplicarea a 10 kg azot mineral substanţa activă pentru o tonă de resturi, cu efect
favorabil asupra producţiei porumbului şi asupra însuşirilor solului.
• Epoca şi metodele de aplicare a îngrăşămintelor chimice în cultura
porumbului. Îngrăşămintele cu azot, datorită solubilităţii şi mobilităţii diferitelor
forme de azot, se pot aplica în toamnă odată cu lucrarea de bază a solului, în
primăvară, odată cu pregătirea patului germinativ şi în timpul vegetaţiei, odată cu
lucrările de îngrijire sau cu irigarea.
• Plantele absorb din sol azotul sub formă de ioni de nitraţi şi ioni de amoniu. Dintre
cele două forme, ionii de nitraţi sunt mai accesibili.
• Necunoscând însă evoluţia precipitaţiilor şi pentru a împiedica levigarea formelor
de azot uşor solubile, vom fracţiona doza de azot în două: ½ din doză toamna, odată
cu lucrarea de bază, iar ½ din doza de azot se va aplica primăvara, la pregătirea
patului germinativ.
• În nici un caz, nu se vor aplica toamna îngrăşăminte pe solurile şi în zonele unde
nu se cunoaşte mersul precipitaţiilor, pe solurile nisipoase, unde procesul de levigare
este mai intens, pe solurile la care nivelul apei freatice se poate ridica primăvara
până la 80-100 cm de la suprafaţă, pe solurile în pantă şi pe cele care stagnează apa.
• Aplicarea întregii doze de îngrăşăminte cu azot primăvara se poate face şi
fracţionat, jumătate la pregătirea patului germinativ, iar restul, în timpul vegetaţiei,
odată cu efectuarea praşilelor mecanice, până în faza de 6-8 frunze, fără însă a se
obţine sporuri de producţie semnificative faţă de aplicarea întregii doze primăvara, la
pregătirea patului germinativ.
• În scopul folosirii îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu de către porumb pe toată
perioada de vegetaţie, acestea vor fi încorporate în zona de 15, 25, 30 cm adâncime,
de unde îşi extrage majoritatea elementelor nutritive. Administrarea fosforului şi
potasiului în timpul vegetaţiei, nu este justificată.
• În ultimul timp, un accent deosebit se pune pe fertilizarea localizată,
sau starter. Este cunoscut faptul că, imediat după răsărire, plantele de
porumb au o capacitate redusă de absorbţie a elementelor nutritive, în
mod deosebit a fosforului. Plasat în imediata apropiere a seminţei, fosforul
este absorbit după răsărire de plantele de porumb, prevenindu-se astfel
carenţa porumbului în acest element. Dat împreună cu azotul, localizat,
este stimulată absorbţia fosforului şi a azotului de către plantele de
porumb, sporurile de producţie faţă de aplicarea clasică fiind de peste 6
q/ha.
• Pentru solurile din ţara noastră unde, cu câteva mici excepţii, în
general, potasiul se găseşte în cantitate suficientă, trebuie luate în
considerare îngrăşămintele complexe ce conţin azot şi fosfor în proporţie
de 1:3-4, sau îngrăşămintele complexe ce conţin toate elementele în
raport de 1:3:1. În acest sens se poate folosi ammofosul, tipurile:
12:48:0; 12:36:0; 13:39:0; 15:30:0 sau nitrofoska, tipul 13:26:13.
• Se aplică cu ajutorul unor dispozitive montate pe semănătoare,
lateral la 4-5 cm de sămânţă şi sub sămânţă la circa 4 cm.
• Folosirea amendamentelor. Amendamentele au o eficacitate mai
mare la porumb pe solurile cu aciditate mai ridicată (pH < 5,5).
• Aplicate singure, amendamentele aduc sporuri de producţie de peste
1000 kg/ha, iar în combinaţii cu îngrăşămintele organice, sporesc şi mai
mult eficacitatea acestora. Cantitatea de amendamente ce trebuie
aplicată, oscilează în funcţie de aciditatea solurilor. Pe solurile cu aciditate
mai mare, sunt necesare 4-6 tone/ha, ceea ce corespunde cu o
neutralizare a 50-75% din aciditatea hidrolitică a solului.
 PORUMBUL
• Datele istorice existente arată că America este locul de origine al
porumbului, fiind cultivat din timpuri străvechi de către băştinaşi, cu cca
2500-3000 î.Hr., dovedind acest lucru resturile de ştiuleţi şi boabele găsite
în locuinţele preistorice, în morminte, peşteri etc.
• În Europa, porumbul a fost adus după descoperirea Americii de către
Columb (1493), mai întâi în Spania şi Portugalia, în ţara noastră fiind
introdus în cultură spre sfârşitul secolului XVII, începutul secolului XVIII.
• Din documentele existente reiese că în Muntenia, porumbul se găsea
în cultură în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), în
Moldova pe vremea lui Constantin Duca Vodă (1693-1695), iar în
Transilvania, porumbul era cultivat pe suprafeţe mari în timpul domniei
împărătesei Maria Tereza (1740-1760).
• Porumbul este foarte mult întrebuinţat în alimentaţia oamenilor şi
animalelor, fiind una dintre cele mai importante plante de cultură.
• În alimentaţia oamenilor, boabele de porumb se pot utiliza sub
diferite forme: mămăligă, porumb fiert sau conservat, floricele, fulgi etc.,
iar din făina de porumb, se pot prepara diferite produse alimentare
(prăjituri, budinci, biscuiţi etc.).
• În hrana animalelor, boabele de porumb constituie nutreţul cel mai
utilizat, folosindu-se cu rezultate foarte bune sub formă de boabe întregi,
urluială, mălai. Din producţia mondială de porumb, cca 72% se foloseşte
în hrana animalelor, 21% în alimentaţia oamenilor şi 7% în industrie.
• Produsele secundare rezultate de la prelucrarea boabelor de porumb,
cum sunt: tărâţele, turtele, şroturile, borhoturile, se folosesc pe scară
largă cu rezultate foarte bune în hrana animalelor.
• Porumbul prezintă importanţă agrofitotehnică deosebită.
• Fiind plantă prăşitoare, lasă terenul curat de buruieni şi
dăunători, fiind o bună premergătoare pentru alte plante, chiar şi
pentru grâu, orz. Porumbul permite cultura intercalată cu alte
plante (de exemplu cu fasolea), iar după premergătoare timpurii
se poate cultiva ca a doua cultură, asigurând astfel o cultură
suplimentară de masă verde, siloz sau chiar boabe.
• Datorită particularităţilor sale biologice, şi în mod deosebit
datorită introducerii în cultură a hibrizilor, porumbul are
capacitate mare de producţie, (6000-9000 kg/ha boabe la
neirigat, 9000-16000 kg/ha şi chiar mai mult la irigat).
• De asemenea, este rezistent la secetă şi cădere, este mai
puţin atacat de boli şi dăunători, valorifică foarte bine irigarea şi
îngrăşămintele organice şi chimice.
• Porumbul se poate cultiva pe soluri şi în condiţii climatice
foarte diferite, nu este pretenţios la planta premergătoare şi
suportă monocultura mai bine decât alte cereale.
• Porumbul are coeficient mare de înmulţire, de aceea necesită
o cantitate mică de sămânţă la ha; cultura prezintă mari
posibilităţi de mecanizare, de la semănat până la recoltare.
 Răspândire. Suprafeţe cultivate
• În agricultura mondială, porumbul ocupă locul al
treilea ca suprafaţă, după grâu şi orez. El este cultivat
în variate condiţii de climă şi sol, întâlnindu-se în
emisfera nordică în Canada şi Rusia până la 58o
latitudine, iar în emisfera sudică, în Noua Zeelandă,
până la 42-43o. Cultivat pentru boabe, porumbul se
întâlneşte între 42o latitudine sudică şi 53o latitudine
nordică, această limită fiind depăşită când are
destinaţia - nutreţ verde.
• Ca altitudine, porumbul reuşeşte la înălţimi destul
de mari, pe glob întâlnindu-se în cultură la 500-800 m
în Carpaţi, la 1200 m în Carolina de Nord, la 2000 m
pe văile munţilor Kaşmir şi la peste 3900 m în Peru.
• Între 40-45o latitudine nordică, în S.U.A., se
găseşte aşa zisul cordon al porumbului (brâul
porumbului), zonă ce cuprinde statele: Nebraska,
Iowa, Minnesota, Wisconsin, Illinois, Indiana, Ohio,
Missouri.
 Suprafaţa cultivată cu porumb pe plan mondial şi pe
mari zone geografice
(F.A.O., 2000 –2018)

Prod. medie
Suprafaţa mii ha
kg/ha
Zona
geografică
2000 2008 2012 2016 2018 2000 2008 2012 2016 2018

Africa 21.234 29.158 33540,9 36.610,9 38.673,2 1.838 1.825 2071 1927 2040

America de 39.368 42.179 45730,1 46.037,5 43.540,7 7.129 8.197 6810 9328 10.046
Nord şi
Centrală
America de 18.746 21.493 21263,7 23.467,3 26.611,5 2.569 4.274 5214 4994 5257
Sud
Asia 38.804 52.174 57498,3 63.467,3 67.266,2. 3.610 4.553 5007 5107 5373

Europa 10.985 15.476 18313,5 17.746,0 17.048,9 4.950 6.048 5138 6616 7.543

Oceania 70 91,4 94,1 77,3 76,0 6.064 6.646 7192 8174 7.976

Federatia 721 1.732 1937,5 2.777,0 2.375,6 2.563 3.859 4239 5513 4.807
Rusă
Mondial 129.928 162.303,4 176991,9 187.959,1 193.733,6 4.303 5.109 4944 5640 5924
 Ţări mari cultivatoare de porumb
(F.A.O., 2000-2018)

Suprafaţa - mii ha Prod. medie - kg/ha

Zona
geografică 2000 2008 2012 2016 2018 2000 2008 2012 2016 2018

Mondial 137004,6 162870,3 176991,9 187.959,1 193.733,6 4.324 5.098 4944 5640 5924
S.U.A. 27.800 31.825 35359,8 35.106,0 33.079,4 8.685 9.658 7744 10.960 11.864

China 23.400 29.883 34949,0 38.952,5 42.130,0 4.931 5.556 5955 5947 6104

Brazilia 12.300 14.445 14226,0 14.952,5 16.121,1 2.341 4.086 5012 4288 5104

Mexic 7.200 7.354 6923,9 7.598,1 7.122,7 2.371 3.307 3187 3718 3.815

India 6.500 8.300 8400,0 10.200,0 9.200,0 1.750 2.324 2507 2574 3024

Indonezia 3.167 4.003 3960,0 3.792,8 5.680,4 2.194 4.078 4893 5370 5.326

Nigeria 3.159 3.845 5200,0 6.544,2 4.853,3 1.300 1.957 1810 1591 2092

Filipine 3.136 2.661 2593,8 2.484,5 2.511,4 1.722 2.603 2855 2906 3.095

România 3.049 2.432 2722,2 2.578,5 2.442,6 2.926 3.227 2187 4168 7.641

Argentina 2.422 3.412 3500,0 5.346,6 7.138,6 4.310 6.452 7343 7443 6.088

Franţa 1.682 1.702 1718,6 1.487,0 1.421,9 7.670 9.294 9085 8158 8.908

Ucraina 1.400 2.440 4371,9 4.252,2 4.564,2 2.500 4.691 4794 6602 7.844

Ungaria 1.264 1.647 1190,0 1.198,2 944,0 3.877 7.471 3984 6182 8.436

Canada 1106,5 1168,8 1399,7 1.317,7 1.430,7 6.833 9.062 8368 9372 9.705
 Sistematică. Hibrizi
• Porumbul aparţine Fam. Gramineae (Poaceae), subfamilia Panicoideae,
tribul Maydeae, genul Zea.
• Genul Zea (după Mangelsdorf, 1938) cuprinde trei specii:
• Zea mays L. – porumbul cultivat;
• Zea mexicana (Schard.) Recv. et. Mang. (sin. Euchlaena mexicana -
teosinte – teosintul anual;
• Zea perennis (Hitsch) Recv. Et. Mang. (sin. Euchlaena perennis) –
teosintul peren.
• Specia Zea mays (după Jucovski) se împarte în mai multe subspecii,
care sunt considerate de alţi cercetători ca varietăţi
• Criteriul de bază în clasificarea speciei Zea mays L. îl constituie
caracteristicile endospermului. Pe baza acestor caracteristici s-au
determinat următoarele convarietăţi:
• Zea mays indurata (Sturt.) Bailey;
• Zea mays indentata (Sturt.) Korn.;
• Zea mays everta (Sturt.) Korn;
• Zea mays aorista Grebensc;
• Zea mays amylacea (Sturt.) Bailey;
• Zea mays amyleosaccharata Sturt.;
• Zea mays saccharata Sturt. Bonaf;
• Zea mays ceratina (Kuleschov) Grebensc;
• Zea mays tunicata (A. Siant H.) Sturt;
• Zea mays canina S. Watson;
• Zea mays indurata (Sturt.) Bailey
(porumbul cu bobul tare). Se
caracterizează prin boabe tari,
pline, cu suprafaţa netedă,
rotunde sau alungite (prismatice).
Endospermul cornos (sticlos) se
află de jur împrejurul bobului (la
exterior), iar cel amidonos
(făinos) se găseşte în cantitate
foarte mică în jurul embrionului
(fig. 2.30). Bobul este mai mare
sau mai mic, de culoare albă,
galbenă, violacee, portocalie sau
roşie, în funcţie de varietatea la
care aparţine, cu MMB oscilând
între 70 şi 700 g.
• Din această convarietate fac parte 18
varietăţi, deosebite după culoarea •Fig. 2.30. Bob de porumb din conv.
boabelor şi glumelor. Mai importante indurata:
sunt: •a - endospermul cornos;
•b - endospermul amidonos;
• var. alba cu boabe albe, glume albe; •c – embrionul
• var. vulgata cu boabe galbene, glume
albe;
• var. aurantiaca cu boabe portocalii,
glume albe.
 Varietăţi de Zea mays indurata

Culoarea
Culoarea boabelor Varietatea
plevelor
Albă albă alba Al.
Albă roşie erythrolepis Körn.
Galbenă albă vulgata Körn.
Galbenă roşie rubropaleata Körn.
Galbenă cu pată roşie la vârf roşie rubropunctata Körn.
Galbenă brunie roşie philippi Körn.
Roşie roşie rubra Bonaf.
Roşie-cărămizie roşie latericica Kulesch.
Portocalie albă aurantiaca Kulesch.
Violetă albă violacea Körn.
Roşie-violacee roşie rubroviolacea Körn.
Albastră albă cyanea Körn.
Neagră - nigra Al.
Albă cu striaţii roşii - dierythra Körn.
Galbenă cu striaţii roşii - versicolor Bonaf.
Albă şi galbenă pe acelaşi ştiulete - albo-flava Körn.
Neagră şi roşie - nigro-rubra Körn.
Multicoloră - multicolor Al.
• 2. Zea mays indentata Sturt sin cu Zea
mays dentiformis Körn (porumbul dinte de
cal). Prezintă boabe alungite, comprimate
lateral, de dimensiuni mari. Se
caracterizează prin endosperm cornos
dispus numai pe părţile laterale ale
bobului, cel amidonos (făinos) ocupând
toată partea din mijloc şi superioară. Prin
uscare, partea făinoasă îşi reduce volumul,
formând o adâncitură, numită mişună, de
unde şi denumirea populară de porumb
dinte de cal (fig. 2.31).
• Culoarea bobului diferă după varietate
(albă, galbenă, portocalie etc.). MMB
oscilează între 100-700 g. A fost introdusă
în ţara noastră în 1906 din Argentina,
iniţial cultivându-se soiurile ICAR-54 şi
Lester Physter, în prezent majoritatea
hibrizilor cultivaţi aparţinând acestei
convarietăţi.
Fig. 2.31. Bob de porumb din conv. indentata:
• Convarietatea indentata cuprinde 13 a - endospermul cornos;
varietăţi (tabelul 2.32), dintre care mai b - endospermul amidonos;
importante sunt: c - embrionul.

• var. leucodon cu boabe albe, glume albe;

• var. xanthodon cu boabe galbene, glume
albe;
• var. flavorubra cu boabe galbene, glume
roşii;
• var. crocodon cu boabe şofrănii, glume
roşii.
• 3. Zea mays aorista Grebensc.
(porumbul semisticlos). Această
convarietate prezintă însuşiri intermediare
între indurata şi indentata. Endospermul
apare cornos la periferia bobului şi făinos
la mijloc. Boabele sunt rotunjite la vârf,
prezintă o pată mată, având o adâncitură
puţin pronunţată, neînsemnată.
• 4. Zea mays everta Sturt. (porumbul
de floricele). La această convarietate,
boabele sunt mici (MMB 40-140 g),
alungite, cu vârful rotunjit sau ascuţit,
lucioase, de culoare albă-argintie, galben-
portocalie, roşie, albastră sau neagră.
Endospermul este cornos (sticlos), foarte
mult dezvoltat, cu excepţia unei porţiuni
reduse din jurul embrionului (fig. 2.32). Fig. 2.32. Boabe de porumb
din convarietatea everta
• Prin prăjirea boabelor apa din
grăunciorii de amidon se transformă în
vapori, presează spre exterior şi sparge
învelişul bobului, endospermul mărindu-şi
astfel volumul sub forma unei mase albe
spongioase rezultând floricelele de
porumb.
• Porumbul everta are capacitate ridicată
de lăstărire şi cuprinde 7 varietăţi, dintre
care mai importante sunt:
• var. oryzoides cu boabe albe şi vârful
rostrat;
• var. axyornis cu boabe roşii şi vârful
rostrat;
• 5. Zea mays saccharata Sturt.
sau rugosa Bonaf. (porumbul zaharat
sau dulce). Se caracterizează prin
endosperm bogat în hidraţi de carbon
solubili (amilodextrine) şi foarte sărac
în amidon. La maturitate, boabele
pierd apa, se zbârcesc şi devin
transparente, de culori diferite
(galbenă, cenuşie sau neagră). MMB
oscilează între 70-300 g. Se poate
consuma în tot timpul anului, atât în
stare proaspătă, cât şi conservată.
• Cuprinde mai multe varietăţi, din
care mai importante sunt:
• var. dulcis cu boabe incolore, glume
albe;
• var. flavodulcis cu boabe galbene,
glume roşii.
• 6. Zea mays amylacea (Sturt) Bailey
(porumbul amidonos sau făinos).
Endospermul acestei convarietăţi este
făinos aproape în întregime, conţine amidon
în procent de 82%, cu un strat cornos foarte
subţire, puţin vizibil cu ochiul liber (fig. 2.33).
• Boabele sunt foarte mari (MMB 100-1200
g), lipsite de luciu, de culori diferite, cu sau
fără mişună.
• 8. Zea mays tunicata (A. Saint H.) Sturt
(porumbul îmbrăcat sau tunicat). Se
caracterizează prin palee lungi, late şi
subţiri, care îmbracă bine fiecare bob în
parte (fig. 2.34). Forma boabelor este
asemănătoare cu a celor din convarietatea
indurata sau indentata.
Fig. 2.33. Bob de
porumb din conv.
amylacea
•Fig. 2.34. Bob de
porumb din conv.
tunicata:
•a - bobul cu palei; b -
bobul fără palei.
• 9. Zea mays ceratina (Kuleschov) Grebensc
(porumbul ceros sau chinezesc). Are boabe cu
endosperm opac, ceros, de consistenţă cornoasă.
Conţine mai multă eritrodextrină şi mai puţin
amidon. Bobul este alb sau galben, cu suprafaţa
mată. În S.U.A. boabele se utilizează în industrie şi
la prepararea unui surogat de cafea, deosebit de
apreciat în alimentaţia oamenilor.
•10. Zea mays canina (S. Watson). Se
caracterizează printr-o lăstărire puternică şi un
număr mai mare de ştiuleţi la subsuoara frunzelor.
Se consideră a fi un hibrid natural între porumb şi
teosinte.
 Hibrizii de porumb
• Până prin anul 1957, la noi în ţară s-au cultivat numeroase soiuri de
porumb, aparţinând convar. indurata (porumbul cu bobul tare) cum sunt:
Hângănesc, Cincantin, Scorumnic, Arieşan, Românesc de Studina, Dobrogean etc.,
câteva soiuri aparţinând conv. indentata (porumbul dinte de cal), ca ICAR 54, Lester
Phister, hibrizi între soiuri şi diferite populaţii locale. Începând cu această dată, au
început să se cultive la noi în ţară hibrizi de porumb.
• Sub denumirea de hibrizi trebuie consideraţi numai descendenţii din generaţia
I, la formarea cărora au luat parte liniile consangvinizate, sau hibrizii simpli rezultaţi
din acestea. Hibrizii simpli au fost creaţi pentru prima dată în S.U.A.
• Hibrizii de porumb cultivaţi în prezent în ţara noastră sunt prezentaţi în tabelul
2.35 (din primele trei grupe) şi se clasifică în funcţie de perioada de vegetaţie
(precocitatea FAO) în:
• - hibrizi extratimpurii (grupa FAO 100-200) – cu necesar termic de 800-1000 U.T.
• - hibrizi timpurii (grupa FAO 200-300) – cu necesar termic de 1000-1100 U.T.;
• - hibrizi semitimpurii (grupa FAO 300-400) – cu necesar termic de 1100-1200 U.T.;
• - hibrizi semitardivi (grupa FAO 400-500) – cu necesar termic de 1200-1300 U.T.;
• - hibrizi tardivi (grupa FAO 500-600) – cu necesar termic de 1300-1400 U.T..
• - hibrizi foarte tardivi (grupa FAO peste 600) – cu necesar termic peste 1400 U.T..
• Pentru floricele (Zea mays L. conv. everta (Sturt) Harsberg) sunt zonaţi
hibrizii simpli: Fundulea-625, Perlat-624 şi Excelent.
• Pentru consum în stare proaspătă şi pentru conserve, trebuie menţionaţi
hibrizii de porumb zaharat (Z.m. saccharata): Desert, Dacia, Dulcin, Diamant,
Estival, Deliciul verde, Dulce de Bacău, Gina, Jubilee, Legend, Prima, Savuros şi
Wombat, ce se caracterizează printr-o mare capacitate de producţie de ştiuleţi
comerciali, conţinut ridicat de zaharuri simple şi calităţi gustative superioare.
 Compoziţia chimică
Tabelul 2.36
• Boabele de porumb au o Compoziţia chimică medie a boabelor de porumb
compoziţie chimică
asemănătoare cu a celorlalte
Componente %
cereale. Ele conţin aceleaşi
elemente chimice ca şi Apă 13,32

boabele de grâu, însă în Proteine brute 10,05

proporţii diferite (tabelul Grăsimi brute 4,76
2.36). Extractive neazotate 68,17
• În părţile principale ale din care: zaharuri 2,23
bobului de porumb, dextrine 2,47
componentele chimice sunt amidon 59,09
prezente în proporţii foarte
pentozani 4,38
diferite (tabelul 2.37).
Celuloză brută 2,25
• Din datele prezentate în
Cenuşă 1,45
tabelul 2.37, rezultă că
endospermul este bogat în
Tabelul 2.37
extractive neazotate însă Compoziţia chimică medie a principalelor componente din bobul de
sărac în grăsimi şi substanţe porumb (raportată la substanţa uscată, Fl. Ciobanu, 1974)
minerale, embrionul este
Extra
bogat în proteine, grăsimi şi Compo-
Propor-
Protei Gră- ct Celul- Cenuş
ţia din
substanţe minerale, iar nen- ne simi nea- oză ă
bob
tegumentul este bogat în te bob
%
% % zot. % %
%
celuloză şi extractive
Bob întreg 100 12,6 4,3 79,4 2,0 1,7
neazotate.
Endosperm 84 12,2 1,5 85,0 0,6 0,7
Embrion 10 21,7 29,6 34,7 2,9 11,1
Tegument 6 6,6 1,6 74,1 16,4 1,3
• Substanţele proteice din bobul de porumb ocupă o proporţie însemnată (tabelul
2.35) şi sunt reprezentate de prolamine cca 45%, glutenine cca 35% şi globuline cca
20%.
• Zeina bobului de porumb, care este o prolamină, este cea mai importantă proteină
şi se caracterizează prin conţinut ridicat de aminoacizi esenţiali (acid glutamic
31,30%, leucină 25%), procent foarte scăzut de triptofan (0,17%) şi absente sau
numai urme de lizină şi glicocol. Procentul redus sau lipsa totală a aminoacizilor
esenţiali reduce valoarea biologică a proteinelor din boabele de porumb, hrănirea
excesivă cu acest produs ducând la apariţia unor tulburări grave în organism.
• În prezent, prin descoperirea genelor Opaque-2 şi Fluory-2, s-a putut înlătura
acest neajuns. Astfel, gena Opaque-2 influenţează mai mult conţinutul de lizină şi
triptofan, iar gena Fluory-2 mai mult pe cel de metionină şi mai puţin pe cel de lizină.
• Extractivele neazotate ocupă proporţia cea mai mare din compoziţia boabelor
de porumb (circa 80% din substanţa uscată a bobului). Ele sunt reprezentate de
amidon (peste 80%), zaharuri cca. 3%, dextrine cca. 3%, pentozani 6%, celuloză
cca. 3%.
• Grăsimile se află în proporţie ridicată în boabele de porumb, comparativ cu
celelalte cereale. Cea mai mare parte din acestea se află în embrion (30-45% din
substanţa uscată sau peste 80% din totalul deţinut de bob).
• Componentele minerale. Boabele de porumb au un conţinut în componente
minerale de 1,7% din substanţa uscată, acestea aflându-se în cantităţi mai mici decât
în boabele altor cereale (tab 2.37). Cea mai mare proporţie din cenuşă revine
fosforului (45,61%), potasiului (29,78%) şi magneziului (15,52%). Mai conţine în
cantităţi foarte mici sodiu, calciu şi alte elemente minerale.
• Celuloza ocupă o proporţie redusă (tabelul 2.37) şi se află, în cea mai mare parte,
în învelişul bobului.
• Boabele de porumb conţin şi o cantitate însemnată de vitamine şi pigmenţi din
grupa carotenoidelor (alfa carotina, beta carotina şi criptoxantina). Aceşti pigmenţi
prezintă o importanţă deosebită deoarece, sub acţiunea carotinazei se transformă în
vitamina A. Conţinutul în vitamina A şi pigmenţi este mai ridicat la porumbul cu
pericarpul şi endospermul galben comparativ cu cel de culoare albă. Se mai găsesc în
boabele de porumb cantităţi mici de vitamina E (în cantitate mai mare în embrion),
B1, B2, PP şi lipsesc vitaminele C şi D
 Particularităţi biologice
• Porumbul este o plantă erbacee
anuală, cu germinaţie unipolară,
coleoptil incolor sau slab
violaceu.
• Rădăcina. Porumbul dezvoltă o •Fig. 2.35. Plantulă de
porumb:
singură rădăcină embrionară, de a - prima frunză; b - coleoptil;
culoare albă sau slab violacee, c - rădăcini adventive; d -
coleoriză; e - rădăcină
care la puţin timp de la apariţie embrionară; f -rădăcini
se ramifică, formând rădăcini adventive seminale sd
secundare (fig. 2.35). Odată cu
ramificarea rădăcinii
embrionare, se formează încă 3-
7 rădăcini pe mezocotil, numite
rădăcini adventive seminale.
Acestea, împreună cu rădăcinile
embrioană formează sistemul de
rădăcini temporare, care
aprovizionează planta de
porumb cu apă şi hrană timp de Fig. 2.36. Sistemul
2-3 săptămâni (fig. 2.36). radicular primar al
porumbului (zona
• Al doilea fel de rădăcini la delimitată prin puncte)
porumb este reprezentat de şi sistemul radicular
principal (coronar) care
rădăcinile coronare sau ia naştere din nodurile
subterane:
permanente care se dezvoltă 1 - colet; 2 – mezocotil
din primul nod tulpinal situat (Gh. Bîlteanu, 1998)
deasupra mezocotilului ca şi din
următoarele 2-4 noduri
subterane, alcătuind sistemul
radicular permanent care
aprovizionează planta până la
maturitate (fig. 2.36).
• De la un nod subteran al tulpinii, se
formează câte 4-10 (mai rar 16)
rădăcini coronare permanente, care se
ramifică la rândul lor, rezultând astfel
un sistem radicular fasciculat, ca şi la
celelalte cereale. În general,
adâncimea la care pătrund majoritatea
rădăcinilor permanente este de 30-40
cm, uneori ajungând până la 3-5 m,
iar lateral se extind pe o rază de 90
cm (acestea cresc la început lateral,
apoi se dezvoltă în profunzime).
• Tot la porumb din primele 2-4 noduri
supraterestre, pornesc aşa zisele
rădăcini adventive sau de sprijin.
• Tulpina porumbului (fig. 2.37),
numită popular cocean, strujan, tuleu Fig. 2.37. Plantă de
etc., este cilindrică, formată din noduri porumb:
şi internoduri, pline cu măduvă.
h - copil; i - stigmate
a - rădăcini adventive
Obişnuit, numărul internodurilor are formate din nodurile
subterane; b - inflorescenţa
valori cuprinse între 6-11, însă acesta femelă; c - inflorescenţa
poate oscila în cadrul speciei în limite masculă; d - nod tulpinal; e
mult mai largi (5-21). Lungimea - internod; f - limbul
internodurilor creşte progresiv de la frunzei; g - nervură
bază spre vârful plantei, iar diametrul principală;
scade în acelaşi sens. La locurile de
inserţie a ştiuleţilor, internodurile
prezintă un jgheab longitudinal, pe
jumătatea inferioară.
• Frunzele sunt numeroase (7-15), mari şi robuste, dispuse altern (câte
una la fiecare nod). Numărul frunzelor este corelat pozitiv cu lungimea
perioadei de vegetaţie a hibridului respectiv.
• Frunzele sunt compuse din limb, teacă şi ligulă. Teaca îmbracă
internodul aproape pe toată lungimea, la unele varietăţi şi hibrizi fiind
păroasă pe partea superioară, perii fiind scurţi şi deşi. Limbul este
lanceolat, lung de 30-50 cm şi lat de 5-12 cm, cele mai mari dimensiuni
avându-le frunzele de la mijloc (fig. 2.37).
• Marginile sunt ondulate datorită ritmului de creştere mai rapid faţă de
mijlocul frunzei, faţa superioară păroasă, iar cea inferioară glabră. Nervura
mediană este foarte pronunţată, formând pe partea superioară un jgheab.
Ligula este scurtă, de circa 5 mm lungime, dinţată şi despărţită în două.
Urechiuşele lipsesc, de obicei, dar la unele forme există, prezentându-se
sub formă de prelungiri triunghiulare ale bazei limbului.
• Sub epidermă se găsesc celule buliforme, de-a lungul nervurei mediane,
care menţin limbul întins datorită turgescenţei lor, iar pe timp de secetă,
pierzând apa, răsucesc limbul, mărind astfel rezistenţa la secetă a
porumbului.
• Inflorescenţa. Porumbul este o plantă unisexuat monoică, fiecare individ având
inserate în locuri diferite atât inflorescenţa masculă cât şi cea femelă.
• Inflorescenţa masculă (fig. 2.38) este un panicul modificat, lung de 15-40 cm,
dispus terminal, format dintr-un ax principal, cu mai multe ramificaţii (5-20), aşezate
altern, în spirală. Spiculeţele sunt grupate câte două la un loc, unul scurt pedunculat
şi unul sesil, formate numai din flori mascule. Fiecare spiculeţ cuprinde 2 flori, iar
fiecare floare prezintă 2 palee transparente, 3 stamine cu antere mari şi două lodicule
aşezate la baza florii şi care în timpul înfloritului îşi măresc brusc volumul,
determinând ieşirea staminelor în afară.
• Inflorescenţa masculă apare cu 5-7 zile
înaintea celei femele, fenomenul
purtând denumirea de protandrie.
• Inflorescenţa femelă (ştiuletele, fig.
2.39), este reprezentat printr-un spic
modificat, cu axul mai îngroşat, numit
spadix, inserat la unul din nodurile
tulpinale sub teaca frunzei. Pe spadix Fig. 2.38. Inflorescenţa
sunt dispuse spiculeţe, care sunt masculă (panicul) la
porumb: (Gh. Bîlteanu,
geminate, alcătuite din flori femele, 1989)
ordonate în 8-16 rânduri sau mai multe. A - în plină floare;
Fiecare spiculeţ (fig. 2.39) cuprinde 2 B - spiculeţ cu stamine
flori, dintre care una (cea inferioară)
este rudimentară, sterilă. Glumele sunt
scurte, cărnoase la bază şi subţiri la
vârf, de culoare albă sau roşietică,
servind drept criteriu de clasificare a
varietăţilor.
• Paleele florii fertile sunt mai scurte, late,
pieloase şi transparente. Floarea sterilă
are, de regulă, numai paleea exterioară.
Ovarul este mic, de 2-3 mm, prevăzut
cu un stigmat filiform (fig. 2.39, D-1),
bifurcat la vârf şi acoperit pe toată
suprafaţa cu papile stigmatice. Culoarea Fig. 2.39. Inflorescenţa
stigmatelor este albă, verde, roşietică, femelă la porumb:A -
stigmate; B - pănuşi;C -
iar în timpul înfloririi, stigmatele tuturor detaliu1 - stigmate; 2 -
florilor se alungesc, ieşind afară dintre boabe; 3 - pănuşi; 4 -
peduncul; 5 - nod
pănuşi. Acest buchet de stigmate poartă tulpinal; D - spiculeţ
popular denumirea de mătase (fig. femel 1 - stigmat; 2 -
2.39, A). Lungimea normală a ovar;3 - glume, palee
stigmatelor este de 12-25 cm în unele
situaţii ajungând la 60-70 cm.
• Forma şi mărimea ştiuleţilor este
diferită: cilindrică, cilindro-conică,
fusiformă,cu lungimea de 3-50 cm şi
diametrul de 1,5-6 cm, iar ca greutate,
aceasta oscilează între 50-600 g. Numărul
inflorescenţelor femele pe o plantă oscilează
de la 1 la 4, însă de regulă, în funcţie de
hibrid, condiţiile de mediu (fertilitatea
solului, umiditate etc.), ajung la maturitate
1-2, rareori 3 (fig. 2.40).
• Fructul este o cariopsă golaşă,
(excepţie numai Zea mays tunicata),
variabil prin formă, mărime, conţinut şi
coloraţie. Poate avea formă rotunjită,
paralelipipedică, prismatică, prismatică-
comprimată etc. Forma boabelor diferă în
funcţie de soi sau hibrid, poziţia pe ştiulete
etc.
• Culoarea boabelor poate fi: albă,
galbenă, portocalie, roşie, albastră închis,
violaceu, neagră, în funcţie de culoarea
pericarpului, stratului aleuronic şi a
endospermului.
• Pe ştiulete pot apărea boabe de forme şi Fig. 2.40. Plantă de porumb cu
culori diferite de cele de bază, numite xenii mai mulţi ştiuleţi
(fenomen genetic prin care se transmit la
urmaşi anumite caractere ale plantei tată,
chiar în anul încrucişării).
 CEREALE. GENERALITĂŢI
Importanţă
Tabelul 2.1.
Cerealele se cultivă pentru Suprafaţa totală de cereale cultivată pe glob şi pe zone
boabe care se folosesc în
geografice, producţia medie şi producţia totală.
hrana oamenilor, animalelor
şi în industrie, fiind bogate în (FAO 2012 – 2016 - 2018)
substanţe extraactive
neazotate,proteine, vitamine,
săruri minerale şi alte Suprafața
Productia
Suprafața
Prod.
Suprafața
Prod.
Zona medie medie medie
substanţe nutritive. geografică
mii/ ha
kg/ha
mii /ha
kg/ța
mii/ha
kg/ha
2012 2016 2018
Seminţele de cereale au 2012 2016 2018
o umiditate redusă (12-14%),
ceea ce le face uşor de păstrat şi
depozitat timp îndelungat, se pot Africa 105515,5 1587 116.726,9 1549 124.886,6 1622
transporta la distanţe mari fără
dificultăţi, se pot consuma în America
anul recoltării sau în mai mulţi de Nord 74421,3 5470 72.589,2 7318 68.817,5 7644
ani după recoltare şi se pot
cultiva în cele mai variate
condiţii de climă şi sol America
38102,3 4488 41.147,0 4446 44.573,3 4650
Producţia secundară de Sud
rezultată se utilizează în hrana
animalelor, ca aşternut pentru Asia 336969,8 3851 334.739,3 4075 343.434,5 4227
animale, îngrăşământ organic,
combustibil, la efectuarea Europa 115280,5 3634 122.006,4 4155 117.472,4 4244
împletiturilor etc. Cerealele
se cultivă de asemenea, în
vederea obţinerii de nutreţuri Oceania 19581,3 2276 17.126,0 2123 16.768,1 2080
sub formă de fân sau masă
verde, singure sau în amestec cu Total 703122,7 3622 718.130,5 3967 728.642,6 4068
alte plante (borceaguri).
_________________
• 1 – De la “Ceres” – zeiţa agriculturii la romani
 Cele mai importante cereale sunt porumbul şi grâul,
care ocupă împreună aproximativ 50-60% din suprafaţa
arabilă şi 87-90% din suprafaţa deţinută de cereale

Însuşirile botanice şi biologice ale Tabelul 2.2.

cerealelor Apa absorbită şi temperatura minimă de germinaţie
• Pentru germinare, cerealele au la cereale
nevoie de apă, căldură şi aer.
Cerealele absorb cantităţi mici de apă Apa
în timpul încolţirii (tabelul 2.2). Temperatura minimă
Planta absorbită oC
• Temperatura cea mai mică %
de încolţire o au: grâul, secara, Grâu 45,5 Grâu de
1-2 … 3,5
triticale, orzul de toamnă, (1-3oC), primăvară
urmează porumbul cu 8-10oC şi meiul, Secară 57,5
1-2
cu 11-12oC (tabelul 2.2).
• Embrionul începe să crească, Orz 48,2 1-2 … 3- orz de primăvară
apare radicela care străbate bobul, 4, 5
urmată de plumulă. Plumula, la Ovăz 59,8
1-2 … 3
cerealele cu bobul golaş, apare exact
în locul unde e fixată în bob Porumb 44,0
8-10
(germinaţie unipolară), iar la
cerealele îmbrăcate în pleve (ovăz, Mei 25,0
orz), apare către vârful bobului, în 11-12
partea opusă (germinaţie bipolară).
 Fig. 2.1. Rădăcinile embrionare la cereale:
• Formarea sistemului radicular. A - grâu; B - secară; C - orz; D - ovăz; E - mei;
Primele rădăcini care apar se numesc F – porumb; G – sorg; H – orez
embrionare sau primare şi se formează
la germinaţie, din embrion.
• Numărul acestor rădăcini este
caracteristic diferitelor specii: grâul are
3-5, secara 4, orzul 5-8, ovăzul 3-5, iar
porumbul, meiul, sorgul şi orezul câte
una singură (fig. 2.1).
• Înfrăţirea. Înfrăţirea este însuşirea
cerealelor de a forma, în afara tulpinii
principale, tulpini noi numite fraţi.
• Fraţii se formează de la nodurile
subterane ale tulpinii. Fiecare frate
porneşte de la un nod propriu şi de la
subsuoara unei frunze. Tulpina
principală formează 2 fraţi, iar aceştia la
rândul lor formează fiecare câte doi fraţi
şi aşa mai departe.
• Nodurile din care pornesc fraţii sunt
foarte apropiate între ele, formând la un
loc “nodul de înfrăţire”. Datorită acestui
fapt, aparent toţi fraţii pornesc din
acelaşi loc.

Fig. 2.2. Schema înfrăţirii

• Tulpina. Tulpina cerealelor
este un pai sau culm, alcătuit din
5-7 segmente (internoduri)
separate între ele prin noduri (fig.
2.3).
• Formarea paiului
(împăierea). Formarea paiului (fig.
2.4) la cerealele de toamnă are
loc numai după ce acestea au
parcurs mai întâi stadiul de
iarovizare, adică au trecut printr-o
perioadă de temperaturi scăzute,
de 0-5oC, timp de 30-40 zile.
• Paiul se formează prin
alungirea internodiilor, care se
găsesc deasupra nodului de
înfrăţire, alungirea începând cu
primul internod. Fig. 2.3. Plantă de
grâu: Fig. 2.4. Formarea tulpinii
• Când se termină alungirea 1-inflorescenţa (spicul); (paiului) la cereale
(grâu de toamnă în luna martie)
primului internod, începe cel de al 2-internod;
3-limbul frunzei; 1 - spicul; 2 – nodurile paiului;
doilea şi tot aşa până când se 4-teaca frunzei; 3 – rădăcini în formare; 4 – rădăcini
termină alungirea paiului (creştere 5-noduri;
6- rădăcini coronare.
formate; 5 - rizomul; 6 – nodul de
înfrăţire; 7 – punct ocupat de sămânţă;
intercalară). Primul internod este 8 – rădăcini embrionare
scurt şi cu pereţii groşi.
 Frunza.
• Frunzele cerealelor au o aşezare Fig. 2.5. Ligula şi
urechiuşele la cereale:
alternă şi pornesc câte una de la a - ovăz; b - secară;
fiecare nod al tulpinii. O frunză de c - grâu; d – orz;
e – orez; f – porumb
cereale este alcătuită din teacă,
limb, ligulă şi urechiuşe.

Inflorescenţa.
Inflorescenţele cerealelor pot fie
de două feluri: spic sau
panicul.
Atât inflorescenţa spic cât şi
inflorescenţa panicul sunt Fig. 2.10. Spiculeţul:
compuse din inflorescenţe a-rahis; b, b1-glume;
c, c1-palee; d-lodicule;
elementare numite spiculeţe. e-gineceu; f-stigmat;
g-stamine
 Înspicarea şi înflorirea.
• Concomitent cu creşterea paiului, se diferenţiază şi inflorescenţa, care stă
învelită sub ultima frunză. Această fază poartă denumirea de burduf. Ieşirea spicului
din burduf poartă numele de înspicare (apariţia inflorescenţelor). Se consideră că
lanul este înspicat când peste 50% din numărul plantelor au spicele sau paniculele
ieşite de sub teaca ultimei frunze.
• Înflorirea durează 5-8 zile. Timpul uscat şi cald grăbeşte înflorirea, iar cel
umed şi răcoros o prelungeşte.
• Formarea bobului şi fazele de maturitate. Fecundarea este autogamă
(grâu, orz etc.), alogamă (porumb, secară).
• Maturitatea ”în lapte” se caracterizează prin culoarea verde a paiului, cu
excepţia nodurilor bazale care sunt galbene, boabele sunt verzi şi conţin un lichid
lăptos. Conţinutul de apă în boabe este de cca. 50%, iar embrionul deşi are toate
părţile formate, nu şi-a terminat creşterea, astfel că boabele recoltate în această fază
germinează într-o proporţie redusă.
• Maturitatea ”în pârgă”,"în ceară" sau galbenă. În această fază, aproape
întreaga plantă are culoarea galbenă, excepţie făcând partea superioară (tulpină,
noduri, frunze) care rămâne verzuie. În această fază, bobul are culoarea şi volumul
caracteristice soiului, umiditatea fiind de circa 30%, aspect ceros.
• Maturitatea ”completă sau deplină” este faza când plantele, în întregime sunt
uscate, boabele au mărimea şi culoarea specifică soiului, umiditatea acestora fiind de
15-16%. Cunoaşterea fazelor de maturitate prezintă importanţă pentru stabilirea
momentului optim de recoltare.
• Când faza de coacere completă este depăşită, are loc
răscoacerea, caracterizată prin ruperea paielor şi spicelor.
• Căderea cerealelor. Căderea poate provoca cerealelor pagube de
până la 50% din recoltă. Pierderile sunt cu atât mai mari, cu cât căderea
este mai pronunţată şi cu cât are loc mai devreme. Căderea cerealelor
este însoţită şi de alte neajunsuri, cum este dificultatea recoltatului
mecanic.
• Căderea cerealelor se poate preveni printr-o serie de măsuri cum
sunt: folosirea de soiuri rezistente la cădere, aplicarea armonioasă a
îngrăşămintelor, respectarea desimii normale, grăparea păioaselor prea
dese pentru a provoca rărirea lor sau tratarea plantelor cu inhibitori de
creştere: Cycocel (clorură de clorcolină), Terpal, Cerone etc.
• Compoziţia chimică a cerealelor
Compoziţia chimică a cariopselor de cereale este prezentată în tabelul 2.3.
• Proteinele se află în boabe într-o proporţie ce variază între 8-17%.
Cea mai mare parte din acestea se găseşte la periferia bobului şi din
această cauză făina neagră şi tărâţele sunt mai bogate în proteine decât
făina albă.
• Grăsimile, se găsesc în boabele cerealelor în cantitate redusă,
oscilând între 1,5-4,5%. În ordine descrescândă, cele mai ridicate
procente de grăsimi le au ovăzul, porumbul, meiul, sorgul, orezul, grâul,
secara, hrişca. Cele mai multe grăsimi se găsesc în embrion, ajungând, de
exemplu, la porumb până la 33%.
• Substanţele extractive neazotate, sunt reprezentate în cea mai
mare parte prin amidon (90%), restul de 10% fiind hidraţi de carbon
solubili (dextrine şi zahăr).
• Celuloza reprezintă 2-12% şi se depozitează în pleve şi în înveliş
(ovăz, orez, mei, orz, în ordine descrescătoare).
• Substanţele minerale se află în
Tabelul 2.3.
cantităţi variabile în boabele de Compoziţia chimică a cariopselor de
cereale, oscilând între 1,5-6%. cereale (după M. Ştefan, 2004)
Această cenuşă provenită prin
acumularea de substanţe minerale
conţine acid fosforic, potasiu, Prote- Substanţe
Subst. Cenu- Celu-
magneziu, calciu. Cele mai bogate Planta
ină
brută
extractive
neazotate
grase şă loză
Apă
%
în cenuşă sunt boabele de orez % %
% % %
nedecorticate, urmate de mei, ovăz,
Grâu 16,8 63,8 2,0 1,8 2,0 13,6
orz, hrişcă, grâu, secară şi porumb.
Secară 12,2 69,1 1,8 1,6 2,0 13,3
• Produsele secundare (paie,
pleve, coceni etc.), provenite din Orz 12,0 64,6 2,1 2,8 5,5 13,0
cultura cerealelor, se caracterizează Ovăz 11,4 55,7 4,5 3,5 11,4 14,0
printr-un conţinut ridicat în celuloză Porumb 10,6 69,2 4,3 1,4 2,0 12,5
(29-38%), conţinut redus de
Orez
proteine (2,5-4,5%) şi de grăsimi nedecorticat
7,9 62,4 2,2 5,7 9,9 11,9
(1,2-2,0%), substanţele minerale
Mei 11,3 59,0 3,8 3,6 8,9 13,0
oscilând între 3,8-12%. Cenuşa
conţine 6% siliciu în paie şi peste Sorg golaş 12,7 71,7 3,2 1,6 1,5 9,3
80% în pleve. Hrişcă 8,3 71,2 1,6 1,9 1,8 14,6