Ori de câte ori mă gândesc să judec pe cineva, îmi vine în minte acea pildă în care Domnului nostru

Iisus Hristos, pe când rostea învăţăturile sale în faţa oamenilor la Biserica din Ierusalim, i-a fost înfăţişată
o femeie păcătoasă. Au târât-o în faţa Domnului şi L’au întrebat: „Învăţătorule, această femeie a fost
prinsă curvind, iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce
zici? Dar Tu ce zici?”

Aşa l’au întrebat fariseii şi mai-marii bisericii, cei care vânau greşelile altora, iar pe ale lor le
ascundeau cu iscusinţă. Voiau ca, dacă El ar fi eliberat-o pe femeia aceea după multa Sa milostivire,
pronunţându-se astfel împotriva Legii lui Moise, să îl ucidă şi pe El cu pietre împreună cu femeia păcătoasă.
Iar dacă ar fi fost de acord cu Legea lui Moise, s’ar fi făcut de râs, căci ar fi abdicat de la propria lui poruncă
privind iertarea şi milostivirea.

S’a aşternut o tăcere adâncă în mijlocul poporului adunat şi în sufletul femeii păcătoase. Tuturor
le stătea pe buze întrebarea: „Dar Tu ce spui?” Domnul a tăcut şi a privit în pământ, în faţa sa. Apoi s’a
aplecat, a netezit ţărâna cu mâna şi a început să scrie cu degetul ceva supărător la adresa acuzatorilor –
farisei şi fruntaşi ai bisericii –, deoarece în faţa ochilor Aceluia care pe toate le vede nu se poate ascunde
nimic, El ştie şi vede totul.
M(eshulam) a risipit averea bisericii – scria cu degetul Domnul în pulbere prima literă a numelui şi în
întregime fapta făptuitorului.
A(sher) a preacurvit cu nevasta fratelui său.
Sh(alum) a jurat strâmb.
E(led) şi-a lovit părintele.
A(mariah) şi-a însuşit averea văduvei.
M(erari) a înfăptuit păcatul sodomiei.
J(oel) s’a închinat la idoli.
Acestea, şi încă altele, le-a scris în ţărână degetul Judecătorului cel Drept. Cei la care făcea
pomenire şi-au citit faptele lor dibaci ascunse prin care încălcaseră Legea lui Moise. Cei care se lăudau cu
dreptatea lor şi judecătorii nedreptăţii altora au rămas muţi, tremurând de frică. Nici nu se mai gândeau
la femeia păcătoasă, ci doar la ei înşişi şi la moartea care le era scrisă în faţa ochilor. Nimeni nu L’a mai
întrebat: „Tu ce spui?”…
Nu le-a rostit cu buzele Sale păcatele, ci doar le-a scris în ţărâna dincare este uşor să le ştergi. Dacă
le-ar fi pronunţat, poporul i-ar fi ucis pe farisei cu pietre.
Domnul a vrut să îi facă să se gândească la ei şi să îi prevină să nu fie judecători prea aspri ai
păcatelor altora, având ei înşişi povara păcatelor lor. După ce a făcut asta, cuvintele scrise în ţărână s’au
şters şi au dispărut.
Atunci Domnul s’a ridicat în picioare şi le-a spus cu blândeţe: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce
cel dintâi piatra asupra ei.” Judecătorii cei mai înverşunaţi ai femeii păcătoase au rămas muţi, nemişcaţi,
precum vinovaţii în faţa Judecătorului. Aşa a risipit El furtuna care se ridicase împotriva Lui, prefăcând-o
în fum, şi în sufletele lor pline de furie a trezit conştiinţa şi a izbăvit-o pe femeie de la o moarte sigură.
Când au auzit întrebarea Lui, având cugetul încărcat, au plecat, unul câte unul, şi fariseii, şi
cărturarii, şi ceilalţi. Au rămas Domnul şi femeia, în mijlocul bisericii – păcătoasa şi Cel fără de păcat pe
care cărturarii L’au osândit la moarte. Atunci Dumnezeu a întrebat-o: „Femeie, unde sânt pârâşii tăi? Nu
te-a osândit nici unul?” El a ridicat astfel inima şi sufletul femeii, încurajând-o să-I răspundă: „Nici unul,
Doamne.”
Aceste cuvinte au fost rostite de făptura care până în acea clipă părăsise nădejdea că va mai rosti
vreodată vreun cuvânt. Până atunci ştiuse doar de durere şi de plăcere, dar de data aceasta a simţit
adevărata bucurie pe care o poate simţi un om. La sfârşit, Domnul i-a spus: „Nu te osândesc nici eu. Mergi,
fiică, şi de acum să nu mai păcătuieşti.” Aşa ne-a izbăvit Domnul de la moarte, aşa ne-a făcut dreptate, aşa
ne-a arătat milă, aşa a descoperit adevărul celor desfrânaţi...
(Kalist Monahul – ucenicul Sfântului Nicolae Velimirovici)