Sunteți pe pagina 1din 4

Referat

Marin Sorescu: “Meșterul Manole” și „Bocet crăpat”

Introducere
Așezat, încă din tinerețe, alături de Nichita Stanescu, Nicolae Labiș și Ana Blandiana,
Marin Sorescu a fost încorporat în noul val de valori, care urma să ridice literatura română în
rândurile literaturilor moderne. Eugen Simion spunea: ”Sorescu este un intelectual serios,
care meditează la ceea ce scrie și scrie învăluind tragicul, sublimul, grotescul în plasa fină a
ironiei. A pune aceste noțiuni în raporturi insolite este tehnica lui. În configurația ei intră și un
element de absurd calculat, acela care facilitează pătrunderea paradoxului în poem.“ 1
Simbolurile baladei au pătruns în operele culte. Prin fenomenologia simbolismului
magico-religios cercetătorii au ajuns la aceleaşi concluzii: „există o logică a simbolului, că
anume grupuri de simboluri, cel puţin se dovedesc coerente, legate logic între ele, pot fi, într-
un cuvânt formulate sistematic, traduse în termeni raţionali.”2

Mitul jertfei zidirii / “Meșterul Manole” și „Bocet crăpat”


Formularea pe parcursul anilor a judecăţilor de valoare în epoca postbelică a
dramaturgiei româneşti pe tema mitului Meşterului Manole este reprezentată de dramaturgii:
Marin Sorescu, Horia Lovinescu, Darie Magheru, Paul Everac, Mircea Eliade. Motivele
mitului jertfei au fost preluate de către marii dramaturgi, care le-au fructificat prin recurgerea
la esenţa mitului. În literatura română, primul scriitor care se inspiră din baladă este Cezar
Bolliac care include în volumul "Poesii noue" (1847) o creație purtând titlul "Meșterul
Manole", unde spiritul epocii pașoptiste face ca accentul să cadă asupra jertfei pentru binele
obștesc. Mai tîrziu ecourile i-au fost intrezărite și la Lucian Blaga ("Meșterul Manole"),
Adrian Maniu ("Meșterul"), Nicolae Labiș ("Meșterul"), Marin Sorescu ("Meșterul Manole"),
Victor Eftimiu ("Legenda meșterului Manole").
Într-un amplu poem, Bocet crăpat, din „închiderea“ volumului Sărbători itinerante
(1978), mitul fundamental al jertfei zidirii este dinamitat în „cristale-miteme“, fiecare fiind
„analizat“ şi repoziţionat, „cu faţa cea mai luminos-inedită spre exterior“, pentru marea

1
https://mnlr.ro/acad-eugen-simion-despre-marin-sorescu/
2
Eugen Simion, „Scriitori români de azi, II”, Ed. Cartea Românească, 1976.
recristalizare; genialul constructor, Manole, „păgubos“ ca orice geniu, acumulează în sine
durerile sempiterne pricinuite de cataclismele / dezastrele din întregul spaţiu valahic.
Încercarea lui Manole de a lăsa mărturie scrisă este anihilată de metamorfoza „în
rifturi“ a rândurilor cronicii existenţei; cu amar umor, coborârii genialului meşter în rift, „mai
spre miezul pământului“, i se atribuie „un scop“ al căutării „unui material mai bun“: „Manole,
păgubosule meşter, / Fericitule meşter, / Să ai în veci ce zidi ! / Pe ce balanţă descumpănită ne
zideşti de vii ! / Ai pus umărul la un arc de triumf / Şi ţi s-a dărâmat casa. / Te-ai ridicat în
vârful picioarelor, / Gata să zbori şi cerul se schimbă-n potop, zbori înotând / Şi înfigându-ţi
aripile-n mâl. / Dai să laşi mărturie scrisă de strădania şi lacrima / Sufletului şi pagina ţi-e
îngropată / Sub cronicile, despicate pe rândurile / Amintitoare de cutremure vechi, tot pe
aceste locuri. / Pământul s-a deschis, cât să-ncapă un om şi-un cal. / Cine-a fost călăreţul,
galopând prin spărtură ? / Tot tu, inimosule, pierdutule şi mereu regăsitule meşter, / Lăsând să
se înţeleagă că vuietul acela îngrozitor / E doar galopul tău, cobori spre însuşi miezul
pământului / Să cauţi cel mai bun material.”3
Genialul meşter este un „mereurit“ însingurat al vârstelor, aidoma păsării Phoenix,
aidoma lui Sisif, ivit după fiecare rezidire de sine - fără acumulări de experienţă, de „călire“,
din existenţele-i anterioare: „Intrând până la glezne în pământ, până la brâu, / Până la inimă,
lăsând lutul să se strângă, / Să-ţi bătătorească inima / Şi ieşind iar deasupra, la fel de puţin
călit ca şi înainte, / Mai plăpând ca trestia şi la fel de singur. Şi totuşi, genialul Manole, cu
ştiinţa de a-şi asigura începerea zidirii, are o bucurie unică, perpetuă, desigur: O, bunule
meşter, / Care te-ai întors cu încăpăţânare la mistria ta / Asumându-ţi perpetuu începerea
zidului… / Bucuria ta unică este gestul însuşi al zidirii / Şi răgazul dintre două prăbuşiri e
întotdeauna suficient / Pentru cupola noastră de veşnicie.”4
Manole devine un „blajin“ expert „constructor pe cutremure“, potrivit celei de-a doua
părţi a poemului, decada de aur este distrusă («„Şi cu mine nu mai suntem zece / Şi cu mine
nu mai suntem decât trei-patru…“ îngâni.»), dar toţi zidiţii de vii sunt temelii, expresii ale
setei de monumental, „ideal concentrat numai şi numai în dezastru“ («Dacă nu ţine pământul,
tu ne ancorezi în slavă, cu simbolul / Aripilor tale. / … / Pendularea trupului tău printre
fulgere înseamnă curcubeul nostru, / Care ne dezinfectează destinul şi toarnă găleţi de var
peste oase.»); „setea absolută“ de construcţie monumentală cu orice preţ a genialului Manole,
are inducţie lirică în realităţile din România „epocii de aur“, a „construirii societăţii socialiste
multilateral dezvoltate“; „rugăciunea“ se îndreaptă către „geniul contemporan“ însetat de

3
Marin Sorescu, „Sărbători itinerante”, Editura: Cartea Românească, 1978
4
Idem
„monumentalul faraonic“ şi acestuia îi este dat în păstrare „bocetul crăpat“: „Meştere Manole,
Meştere Manole, / Tot suntem noi îngenuncheaţi lângă cei dragi, / Lasă-ne să-ţi întâlnim,
reflectaţi în băltoaca de lacrimi amare, / Bunii tăi ochi mari, în care tablourile din apocalips /
Par să-şi fi găsit rama preferată. / Tu care rămâi deasupra îngenuncherii cerului şi-a
pământului, / Durează pe creştetele noastre o ctitorie cum n-a mai fost alta / Ori ai şi început ?
// Ma-nole, Mano-le (..) Ca să-i pui popi / (Spre a nu i se pierde de tot urma în iarbă) / Bocetul
nostru crăpat. / Bietul nostru bocet scos din ţâţâni.”5
Pe scena lui lirică a lui Marin Sorescu este o mare înghesuială de personalităţi: Leda,
Shakespare, Don Juan, Corbul lui Poe, Adam şi Eva, Troia, Meşterul Manole, Laocoon,
Atlantida, Wilhelm Tell şi altele. Poetul le tratează în manieră burlescă (le trage de mustăţi, le
arată limba, le dă bobîrnace, îi dezbracă în pielea goală sau le sileşte să schimbe hainele între
ele).”6 Flacăra liricii lui Marin Sorescu s-a aprins în neomodernism, dar şi-a păstrat energia
creatoare până la porţile postmodernismului. Lirica lui Marin Sorescu este marcată de
dimensiunea ludică, spectaculară, poetul, fiind fascinat de toate aspectele vieţii - „nimic din ce
e omenesc nu i-a fost străin” - s-a jucat „monstruos” cu jocurile de cuvinte” 7: „Prea frumoase
şi iubitoare Ane / Mă iertaţi că nu v-am mai zidit de vii, / Am avut mai multă încredere / În
cărămizi.”8

Concluzie
„Între căutătorii universali ai ieşirii din burţile chitului apocaliptic, Sorescu este
purtătorul de cuvânt al experienţei neamului nostru întru învingerea răului absolut şi a răurilor
de toate felurile. E partea lui de originalitate, scump plătită, în galeria purtătorilor eternităţii şi
universalităţii româneşti. (Dan Zamfirescu)”
Prin cele două poezii, Martin Sorescu „vrea să arate că sacrificiul omului asigură nu
eternitatea zeului, ci eternitatea unei zidiri în spațiul culturii. Aici mitul este chemat să
aureoleze și să proiecteze în eternitate o faptă pur omenească de adâncă semnificație
spirituală.”9 Pentru „Manole” existența este o continuă aspirație spre înălțimi, frânată de
piedici din adânc, ca o năzuință contracarată de forțe extraumane.

5
Marin Sorescu op. cit.
6
Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii romane 5 secole de literatură”, Editura: Cartea Românească,
2020
7
Oana Cătălina Popescu, „Marin Sorescu, vinovat fără voie (studiu)”, Editura: Princeps Edit, 2003
8
Marin Sorescu, op. cit.
9
Dumitru Micu, „Meșterul Manole în Valeriu Anania, Greul Pamăntului, o pentalogie a mitului romînesc,
vol.I.”, Ed.Eminescu, București 1982
Bibliografie
1. Dumitru Micu, „Meșterul Manole în Valeriu Anania, Greul Pamăntului, o
pentalogie a mitului romînesc, vol.I.”, Ed.Eminescu, București 1982;
2. Eugen Simion, „Scriitori români de azi, II”, Ed. Cartea Românească, 1976;
3. Marin Sorescu, „Sărbători itinerante”, Editura: Cartea Românească, 1978;
4. Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române 5 secole de literatură",
Editura: Cartea Românească, 2020;
5. Oana Cătălina Popescu, „Marin Sorescu, vinovat fără voie (studiu)”, Editura:
Princeps Edit, 2003;
6. http://lumini-pe-maluri-de-prut.blogspot.com/2013/09/marin-sorescu.html
7. https://mnlr.ro/acad-eugen-simion-despre-marin-sorescu/