tr

Istoria psihologiei

Note de curs

LECT.UNIV.DR. NICU IONEL SAVA

ASIST.UNIV.DRD. POPESCU MONICA

CONSTANŢA
2015

UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA” CONSTANŢA

1
 CUPRINS

1. STUDIUL ISTORIEI PSIHOLOGIEI....................................................................5

1.1. Argumente..................................................................................................................5

1.2. Dezvoltarea psihologiei moderne.............................................................................6

1.3. Reconstrucţia trecutului psihologiei........................................................................7

1.4. Factori de influenţă contextuală în psihologie........................................................8

1.5. Teorii cu privire la dezvoltarea istorică a psihologiei............................................8

2. ÎNFLUENŢELE FILOSOFIEI ASUPRA PSIHOLOGIEI...................................9

2.1. Începuturile ştiinţei moderne...................................................................................9

2.2. Fundamentele filosofice ale noii psihologii: pozitivismul, materialismul şi

empirismul............................................................................................................................9

3. INFLUENŢE ALE FIZIOLOGIEI ASUPRA PSIHOLOGIEI..........................13

3.1. Importanţa observatorului uman..........................................................................13

3.2. Fiziologia timpurie...................................................................................................14

4. NOUA PSIHOLOGIE.............................................................................................16

4.1. Începuturile psihologiei experimentale..................................................................16

4.2. Părintele fondator al psihologiei moderne – Wilhelm Wundt............................18

4.3. Hermann Ebbinghaus (1850 – 1909)......................................................................21

5. STRUCTURALISMUL.................................................................................................22

5.1. Edward Bradford Titchener (1867 – 1927)...............................................................22

5.1. Contribuţiile structuralismului..................................................................................25

6. FUNCŢIONALISMUL...........................................................................................25

6.1. Influențe anterioare: Charles Darwin (1809-1882)..............................................25

2
6.2. Diferenţe individuale: Francis Galton (1822 – 1911)...........................................26

6.3. Psihologia comparată: George John Romanes (1848 – 1894)…………………..29

6.4. Psihologia animală: Conwy Lloyd Morgan (1852 – 1936)...................................29

6.5. Funcţionalismul – progres şi întemeiere................................................................30

7. PSIHOLOGIA APLICATĂ...................................................................................31

7.1. Influenţe economice asupra psihologiei aplicate..................................................31

7.2. Testarea psihologică................................................................................................31

7.3. Psihologia clinică.....................................................................................................33

7.4. Psihologia industrială şi organizaţională...............................................................34

7.5. Psihologia judiciară…………………………...………………………………......34

8. BEHAVIORISMUL................................................................................................36

8.1. Influenţa psihologiei animale asupra behaviorismului........................................36

9. BEHAVIORISMUL: Întemeiere...........................................................................40

9.1. Începuturile - John B. Watson (1878 – 1958)........................................................40

9.2. După întemeiere.......................................................................................................43

9.3. Sociobehaviorismul..................................................................................................45

10. PSIHOLOGIA FORMEI........................................................................................46

10.1. Max Wertheimer (1880 – 1943)..............................................................................46

10.2. Kurt Koffka (1886 – 1941)......................................................................................48

10.3. Wolfgang Köhler (1887 – 1967)..............................................................................48

10.4. Kurt Lewin (1890 – 1947).......................................................................................49

11. PSIHANALIZA.......................................................................................................50

11.1. Dezvoltarea psihanalizei.........................................................................................50

12. PSIHANALIZA DUPĂ ÎNTEMEIERE................................................................54

3
13. PSIHOLOGIA UMANISTĂ ŞI EVOLUŢII CONTEMPORANE ÎN

PSIHOLOGIE....................................................................................................................60

14.1Psihologia umanistă....................................................................................................60

14.2. Evoluţii contemporane în psihologie.......................................................................63

Comentariu final…………………………………………………………………………65

Bibliogrfie…………………………………………………….…………………………..66

4
 1. STUDIUL ISTORIEI PSIHOLOGIEI

1.1. Argumente

Interesul psihologilor pentru istoria proprie a condus la transformarea sa într-un

domeniu de studiu formal. Aşa cum există psihologi specializaţi în diferite domenii
precum: problemele sociale, psihofarmacologie, dezvoltarea copilului, psihologia şcolară
sau cea organizaţională la fel există şi psihologi specializaţi în istoria psihologiei.
În 1965 a apărut sub conducerea editorială a unui psiholog Journal of the History of
the Behavioral Sciences (Revista de istorie a ştiinţelor comportamentului) iar în 1985
apare proiectul de istorie orală al American Psychological Associations (APA) –
Asociaţia de Psihologie din America. În 1998, a apărut o publicaţie trimestrială cu titlul
History of Psychology (Istoria psihologiei) care acoperă relaţia dintre istorie şi psihologie
precum şi pe cea a predării istoriei psihologiei.
Aceste dezvoltări şi multe altele nu răspund totuşi la întrebarea cu privire la
beneficiile studiului istoriei psihologiei. Există o mare diversitate, chiar discordie în
rândul teoreticienilor şi practicienilor cu privite la temele tratate. Astfel, unii psihologi se
focalizează pe forţele inconştiente alţii pe funcţiile cognitive, iar alţii sunt preocupaţi de
comportamentul manifest ori doar de procesele fiziologice şi biochimice.
Psihologia modernă include mai multe domenii, ce par să aibă puţine lucruri în comun
dincolo de un interes foarte cuprinzător pentru natura omului şi comportamentul său,
alături de o abordare care înceară să fie în general ştiinţifică.
Singura structură care leagă aceste arii şi abordări diverse, oferindu-le un
context coerent, este istoria lor – evoluţia în timp a psihologiei ca disciplină independentă.
Numai prin explorarea originilor psihologiei şi studierea dezvoltării sale se va putea percepe
cu claritate natura psihologiei de astăzi.
Cunoaşterea istoriei creează ordine în dezordine şi conferă sens haosului aparent,
făcând din trecut o perspectivă de a explica prezentul.
Mulţi psihologi abordează o tehnică similară, susţinând că influenţa trecutului
contribuie la configurarea prezentului. Asfel, unii psihologi clinicieni încearcă să-şi înţeleagă

5
clienţii explorându-le copilăria, examinând forţele şi întâmplările care pot determina
pacientul să se comporte sau să gândească într-un anumit mod. Comparând studii de caz,
psihologii clinicieni reconstruiesc traseul vieţii clienţilor lor, şi adeseori acest demers
conduce la explicarea comportamentelor şi modalităţilor de gândire prezente. Inclusiv
psihologii behaviorişti acceptă că trecutul influenţează prezentul, ei susţin determinismul
comportamentului de condiţionări anterioare şi experienţe de fixare. Explicat acest lucru se
susţine că starea obişnuită a unei persoane poate fi explicată prin istoria sa.
În pofida starturilor ratate, a greşelilor şi confuziilor, în linii mari se poate distinge o
evoluţie clară şi continuă, care a dat naştere psihologiei contemporane şi care oferă o
explicaţie pentru bogăţia sa.

1.2. Dezvoltarea psihologiei moderne

În studiul istoriei psihologiei se pune întrebarea de unde ar trebui să începem, iar

răspunsul ar trebui să aibă în vedere modul în care definim psihologia. Originile arealului
psihologiei pot fi delimitate pornind de la două starturi diferite distincte separate de 2000 de
ani.
În acest sens, psihologia este deopotrivă una dintre cele mai vechi şi una dintre cele
mai noi discipline.
În primul rând am putea urmări ideile şi teoriile cu privire la natura şi comportamentul
uman până în secolul al V-lea î.H. când Platon, Aristotel şi alţi filosofi greci au abordat multe
dintre problemele care-i preocupă pe psihologii de astăzi, precum memoria, învăţarea,
gândirea, percepţia şi comportamentul anormal. Astfel, unul dintre punctele de plecare
posibile în studiul istoriei psihologiei ne conduce înapoi, la scrierile antice, pe subiecte care
mai târziu vor fi incluse în disciplina formală pe care o cunoaştem ca „psihologie”.
Pe de altă parte putem considera psihologia ca unul dintre cele mai noi domenii de
studiu în care tratarea subiectului debutează cu aproximativ 200 de ani în urmă, atunci când
psihologia modernă s-a desprins de filosofie şi de alte abordări ştiinţifice incipiente, pentru a-
şi proclama identitatea de sine stătătoare, ca domeniu de studiu formal.
Dar cum putem să distingem psihologia modernă de rădăcinile sale? Distincţia are
legătură nu atât cu tipul de interogaţii cu privire la natura umană ci cu metodele utilizate
pentru a găsi răspunsuri la aceste întrebări. Mai degrabă abordarea şi tehnicile folosite sunt

6
cele care disting mai vechea disciplină a filososfiei de psihologia modernă şi marchează
apariţia psihologiei ca domeniu distinct, preponderent ştiinţific.
Până în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, filosofii au studiat natura umană
speculând, intuind şi generalizând pe baza propriei experienţe. Însă marea transformare a avut
loc când filosofii au început să folosească pentru a examina natura omenească instrumentarul
şi metodele utilizate în ştiinţele biologice şi fizice. Psihologia a început să-şi dobândească o
identitate separată de rădăcinile sale filosofice doar în momentul în care cercetătorii, pentru a
studia mintea omenească, au început să se bazeze pe observaţia şi pe experimentul controlate
cu atenţie.
Noua disciplină a psihologiei a avut nevoie de metode precise şi obiective prin care
să-şi abordeze subiectul. O bună parte din istoria psihologiei de după separarea sa de
rădăcinile filosofice este dată de dezvoltarea continuă de noi instrumente, tehnici şi metode
prin care să-şi sporească precizia şi obiectivitatea, ce au rafinat nu doar întrebările pe care
psihologii le-au ridicat ci şi concluziile la care au ajuns.
Un start bun pentru istoria psihologiei este secolul al XIX-lea, epocă în care
psihologia a devenit o disciplină independentă, cu metode de investigaţie şi argumentări
distincte. Deşi, este adevărat, că filosofi precum Platon şi Aristotel, preocupaţi de probleme
care sunt încă de larg interes, le-au abordat în moduri extrem de diferite de psihologii de
astăzi.
Ideea că metodele ştiinţelor fizice şi biologice ar putea fi aplicate la studiul
fenomenelor mentale provine atât din gândirea filosofică, cât şi din investigaţiile fiziologice
din secolele al XVII-lea – al XIX-lea. Acea epocă a reprezentat fundamentul pe care a apărut
psihologia modernă. În timp ce filosofii din veacul al XIX-lea pregăteau terenul pentru o
abordare experimentală a funcţionării minţii, în mod independent fiziologii tratau unele dintre
aceleaşi probleme dintr-o perspectivă diferită. Fiziologii din secolul al XIX-lea înaintau cu
paşi mari către înţelegerea mecanismelor corporale din spatele proceselor mentale. Metodele
lor de studiu difereau de cele ale filosofilor, însă convergenţa definitivă dintre aceste
discipline disparate – filosofia şi fiziologia – a condus la naşterea unui nou domeniu de
studiu, care şi-a câştigat repede propria identitate şi prestigiul.

1.3. Reconstrucţia trecutului psihologiei

7
 Istoria psihologiei include două discipline, istoria şi psihologia, se folosesc metodele
istoriei pentru a descrie şi înţelege dezvoltarea psihologiei. Istoricii se confruntă cu mai multe
probleme de care psihologii sunt scutiţi.
Datele istorice diferă mult de datele ştiinţifice. Cea mai importantă caracteristică a datelor
ştiinţifice este modul în care sunt colectate. Psihologii beneficiază de control asupra
situaţiilor sau evenimentelor pe care le-au ales să le studieze şi la rândul lor acestea pot fi
reconstruite sau reproduse de alţi cercetători. În felul acesta, datele pot fi verificate ulterior,
prin crearea de condiţii similare celor din studiul original şi repetarea observaţiilor.
În schimb datele istorice nu pot fi recreate sau reproduse, fiecare situaţie a avut loc într-un
anumit moment din trecut, poate cu secole în urmă, şi există pericolul ca istoricii să nu fi avut
grijă să consemneze amănuntele evenimentului din acel moment sau să înregistreze detaliile
cu acurateţe.

1.4. Factori de influenţă contextuală în psihologie

Psihologia nu se dezvoltă în vid fiind supusă doar influenţelor interne. Ea este afectată şi
de forţe externe ei, care-i modelează natura şi devenirea. Înţelegerea istoriei psihologiei
trebuie să aibă în vedere şi contextul în care disciplina a evoluat, ideile dominante din ştinţa
şi cultura momentului, ca şi forţele sociale, economice şi politice existente.
Principalii factori contextuali de influenţă:
- oportunităţile economice;
- războaiele mondiale;
- prejudecata şi discriminarea: discriminarea femeilor; discriminarea pe criterii etnice

1.5. Teorii cu privire la dezvoltarea istorică a psihologiei

Dezvoltarea istorică a psihologiei ştiinţifice este reprezentată de abordările personalistă şi

de cea naturalistă.
Teoria personalistă – concepţie potrivit căreaia progresul şi schimbarea în istoria
ştiinţifică au la bază ideile unor indivizi unici.
Această teorie se focalizează pe realizările şi contribuţiile indivizilor determinanţi.
Conform acestui punct de vedere, progresele şi schimbarea sunt direct atribuibile voinţei şi
charismei persoanelor individuale care au redirecţionat singure cursul istoriei. Concepţia

8
personalistă implică faptul că evenimentele nu s-ar fi produs niciodată în absenţa acelor figuri
monumentale.
Teoria naturalistă – concepţie potrivit căreia progresul şi schimbarea în istoria
ştiinţifică au la bază climatul intelectual şi cultural sau spiritul timpului (zeitgest), care
determină ca o cultură să fie receptivă la anumite idei mai degrabă decât la altele.
Conform acestei teorii vremurile sunt cele care determină persoana, sau măcar determină
gradul de receptivitate faţă de ceea ce vrea să spună ea.

9
 2. ÎNFLUENŢELE FILOSOFIEI ASUPRA PSIHOLOGIEI

2.1. Începuturile ştiinţei moderne

Secolul XVII- lea a coincis cu dezvoltarea rapidă a ştiinţei. Până în acel moment, filosofii
au căutat răspunsuri în trecut, în opera lui Aristotel sau a altor savanţi din Antichitate şi în
Biblie. Cercetarea era guvernată de dogmă (doctrină susţinută de Biserica oficială) şi de
recursul la autoritate. În secolul al XVII-lea, a căpătat importanţă o nouă forţă: empirismul –
căutarea cunoaşterii prin observarea naturii şi atribuirea întregii cunoaşteri experienţei.
Astfel, cunoaşterea din trecut a devenit suspectă, noile descoperiri şi concepţii reflectau
natura în schimbare a cercetării ştiinţifice.

Rene Descartes (1596 – 1650)

Între numeroşii oameni de ştiinţă a căror creativitate a marcat această perioadă,
matematicianul şi filosoful francez Rene Descartes a contribuit direct la istoria psihologiei
moderne. Munca sa a ajutat cercetarea ştiinţifică să se elibereze de sub tutela opiniilor
teologice şi intelectuale vechi de secole.
S-a născut în Franţa, la 31 martie 1596, a studiat matematica şi ştiinţele umaniste,
manifestând un talent considerabil pentru filosofie, fizică şi fiziologie, anticipând noţiunea de
reflex condiţionat la câini, cu 200 de ani înainte ca Pavlov să perfecţioneze conceptul. Potrivit
unui biograf, în 1630 Descartes i-a comunicat unui prieten că, „dacă biciueşti un câine de
cinci-şase ori în sunet de vioară, simplul auz al instrumentului va face câinele să schiaune şi
să tremure de frică”.
Ideea revoluționară a lui Descartes era ca mintea și corpul sunt capabile să interacționeze
în cadrul organismului uman- mintea poate influența corpul iar corpul mintea.

2.2. Fundamentele filosofice ale noii psihologii: pozitivismul,

materialismul şi empirismul

Auguste Comte (1798 – 1857)

10
 La 200 de ani după moartea lui Descartes, lunga perioadă a psihologiei preştiinţifice era
pe sfârşite iar în această perioadă gândirea filososfică europeană a fost pătrunsă de un spirit
nou – pozitivismul.
Pozitivismul – teorie ce recunoaşte doar fenomenele naturale sau faptele observabile în
mod obiectiv.
Apariţia acestui nou concept se datorează filosofului francez Auguste Comte17 care s-a
angajat într-o examinare cuprinzătoare asupra cunoaşterii omeneşti. El a decis să-şi limiteze
activitatea doar la chestiunile indubitabile, adică doar la stările de fapt, determinate exclusiv
prin metodele ştiinţei. În acest sens, abordarea sa pozitivistă viza doar faptele obiectiv
observabile şi indiscutabile. El a declarat ca iluzorii elementele inferenţiale, metafizice, şi le-
a respins.
Ideile lui Comte au fost atât de influente, încât pozitivismul a devenit forţa dominantă a
spiritului european al vremii în ultima parte a veacului al XIX-lea.
Larga acceptare a pozitivismului a însemnat că oamenii de ştiinţă trebuiau să aibă în
vedere că doar cunoaşterea furnizată de ştiinţă este considerată validă.
Şi alte idei filosofice pledau în favoarea unei poziţii antimetafizice.
Teoria materialismului – teorie conform căreia fenomenele din univers pot fi explicate în
termeni fizici prin existenţa şi natura materiei.
Această teorie susţine că stările de fapt din univers pot fi descrise în termeni fizici şi pot fi
explicate prin proprietăţile materiei şi energiei. Materialiştii consideră că până şi conştiinţa
omenească poate fi înţeleasă în termenii principiilor fizice şi chimice. Acest stadiu materialist
al proceselor mentale s-a focalizat asupra proprietăţilor fizice – structurile anatomice şi
fiziologice ale creierului.
Un al treilea grup de filosofi, partizanii empirismului, au fost preocupaţi de modul în care
mintea îşi dobândeşte cunoaşterea. Aceştia au susţinut că orice cunoştinţă provine din
experienţa sensibilă.
Pozitivismul, materialismul şi empirismul au devenit fundamentele filosofice ale noii
ştiinţe a psihologiei, iar dintre acestea rolul principal a fost deţinut de empirism care, poate fi
pus în legătură cu dezvoltarea minţii, mai concret cu modul în care mintea dobândeşte
cunoaşterea. Potrivit punctului de vedere empirist, mintea se dezvoltă prin acumularea
progresivă de experienţe senzoriale.
Printre filosofii empirişti britanici care au avut un aport important la fundamentarea
psihologiei se pot enumera John Locke, George Berkeley, David Hume, David Hartley,
James Mill şi John Stuart Mill.
11
 John Locke (1632 – 1704)
Dintre operele majore ale lui Locke, importantă pentru psihologie este Eseu despre
intelectul omenesc - care este rezultatul a 20 de ani de studiu - cartea a avut patru ediţii până
în 1700 şi a fost tradusă în franceză şi latină.
Principalele contribuţii:
a. Cum dobândeşte mintea cunoaştere?
Locke era interesat mai ales de funcţionarea cognitivă, de căile prin care mintea
dobândeşte cunoaştere. El a respins existenţa ideilor înnăscute, susţinută de Descartes, şi a
considerat că oamenii se nasc fără nicio cunoaştere. Şi Aristotel avusese cu secole înainte,
ideea similară că mintea este la naştere o tabula rasa, o suprafaţă albă, pe care se va înscrie
experienţa. Locke admitea că anumite concepte – cum ar fi ideea de Dumnezeu – ne pot
apărea nouă, adulţilor, înnăscute, însă aceasta se datorează doar faptului că am învăţat acele
idei în copilărie. Astfel, Locke, explica natura aparent înnăscută a unor idei prin apelul la
învăţare şi obişnuinţă. Răspunzând la întrebarea de mai sus, mintea îşi capătă cunoaşterea
prin experienţă.

George Berkeley (1685 – 1753)

Principalele contribuţii:
a. Percepţia ca unică realitate
Berkley era de acord cu Locke că orice cunoştinţă despre lumea externă provine din
experienţă. Spre deosebire de Locke ce considera că există calități primare si secundare ale
lucrurilor, Berkley a sugerat că percepţia este singura realitate de care putem fi siguri. Pentru
acesta orice cunoaştere era o funcţie sau depindea de experienţa persoanei care percepe. Mai
târziu poziţia sa a fost numită mentalism, pentru a sublinia accentul pus pe fenomenele pur
mentale.
Mentalism – doctrina conform căreia orice cunoaştere este o funcţie a fenomenelor
mentale şi depinde de persoana care percepe sau experimentează.
b. Asocierea senzaţiilor
Berkley a folosit principiul asocierii pentru a explica modul în care ajungem să
cunoaştem obiectele din lumea reală. Cunoaşterea reprezintă în esenţă o alăturare sau o

12
compunere a ideilor simple (elemente mentale), ţinute laolaltă de liantul asocierii. Ideile
complexe sunt formate din îmbinarea ideilor simple primite prin intermediul simţurilor.
Berkley a folosit asocierea şi pentru a explica modul în care percepem a treia dimensiune
spaţială, a profunzimii, câtă vreme retina are doar două dimensiuni. Răspunsul său a fost că
percepem profunzimea ca urmare a experienţei. El ajunge la concluzia că percepţia
profunzimii nu e o simplă experienţă senzorială, ci o asociere de idei ce se cere învăţată.
Încercând să explice un proces în termenii asocierii senzaţiilor, Berkley se situa în
continuarea unei tendinţe asociaţioniste, ce se afirma în cadrul empirismului. Explicaţia sa a
anticipat cu precizie punctul de vedere modern asupra perceperii profunzimii prin aceea că a
luat în calcul indiciile psihologice reprezentate de acomodare şi convergenţă.

David Hume (1711 – 1776)

Principale contribuţii:
a. Impresii şi idei
Home a diferenţiat două tipuri de componente mentale: impresiile şi ideile.
Impresiile sunt elemente de bază ale vieţii mentale; în terminologia de astăzi,
impresiile pot fi asimilate senzaţiilor şi percepţiilor.
Ideile reprezintă experienţele mentale pe care le avem în absenţa unui obiect nemijlocit,
care să furnizeze un stimul; termenul echivalent din psihologia de astăzi este „imagine”.
Hume nu a definit impresiile şi ideile în termeni psihologici sau prin intermediul
stimulilor externi. El a avut grijă să nu atribuie nicio cauză ultimă impresiilor. Impresiile nu
diferă de idei în ceea ce priveşte sursa, ci prin relativa lor putere. Impresiile sunt intense şi
vii, în vreme ce ideile sunt slabe copii ale impresiile.

James Mill (1773 – 1836)

Contribuţii:
Mintea ca maşină. James Mill a aplicat doctrina mecanicistă cât se poate de direct şi
cuprinzător minţii umane. Scopul său declarat era să distrugă iluzia actvităţilor subiective sau
psihice şi să demonstreze că mintea nu e nimic altceva decât o maşină. După el mintea este o
maşină care funcţionează în acelaşi mod predictibil şi mecanic ca un ceas, iar pentru a fi
studiată propunea metoda analizei, reducând mintea la componentele ei elementare. Pentru
Mill, senzaţiile şi ideile sunt singurele elemente mentale existente, iar mintea nu are funcţie
creativă, deoarece asocierea este un proces pasiv şi automat. În acest sens, asocierea este

13
mecanică, iar ideile ce rezultă vor fi simple acumulări sau însumări ale elementelor mentale
individuale.

John Stuart Mill (1806 – 1873)

Contribuţii:
Chimia mentală – John Stuart Mill era influenţat de cercetările din chimie. Chimiştii
utilizau conceptul de sinteză, punând în evidenţă cum substanţele chimice au atribute şi
calităţi care nu sunt prezente în părţile componente sau în elemente.
Sinteza creativă – ideile complexe, formate pornind de la idei simple, capătă calităţi
noi; combinarea elementelor mentale creează ceva mai mare sau diferit de suma elementelor
originare.
Astfel, ideile complexe formate din combinarea ideilor simple dobândesc anumite
proprietăţi ce nu caracterizează componentele. Mill a numit această abordare a asocierii
ideilor „chimie mentală”.

14
3. INFLUENŢE ALE FIZIOLOGIEI ASUPRA PSIHOLOGIEI

3.1. Importanţa observatorului uman

Am putea spune că totul a pornit de la o presupusă greşeală a lui David Kinnebrook,

asistent al referendului Nevil Maskelyne (1732 – 1811) astronomul regal. Maskelyne a
remarcat că observaţiile asistentului său cu privire la timpul necesar ca o stea să ajungă dintr-
un punct în altul înregistrau intervale mai mari şi i-a reproşat cerându-i să fie mai atent.
Kinnebrook s-a străduit, însă diferenţele au crescut, şi astfel, a fost concediat. A îngroşat
rândul anonimilor fără sp ştie că de fapt nu greşise.
Timp de 20 de ani, incidentul a fost uitat, până momentul în care fenomenul a fost studiat
de Friedrich Wilhelm Bessel (1784 – 1846), un astronom german interesat de erorile de
măsurare. El bănuia că aşa-zisele greşeli ale asistentului Maskelyne trebuia atribuite de fapt
diferenţelor dintre indivizi. Bessel şi-a testat ipoteza şi a constat că e corectă, chiar şi printre
cei mai experimentaţi astronomi diferenţele erau frecvente.
Descoperirile lui Bessel a impus două concluzii:
a. Astronomii vor trebui să ia în cosiderare natura observatorului uman, deoarece
caracteristicile personale şi percepţiile vor influenţa obligatoriu observaţiile;
b. Dacă rolul observatorului uman trebuie luat în considerare de astronomie, atunci el va
fi important şi în orice altă ştiinţă bazată pe observaţie.
Ca urmare, oamenii de ştiinţă au fost obligaţi să se aplece asupra rolului observatorului
uman în evaluarea rezultatelor propriilor experimente. Ei au început să studieze organele de
simţ, mecanismele fiziologice prin care dobândim informaţii despre lume, ca modalitate de a
ivestiga procesele psihologice ale senzaţiei şi percepţiei.

3.2. Fiziologia timpurie

Investigarea funcţiilor creierului: cartografierea din interior

O bună parte dintre primii psihologi au avut contribuţii substanţiale la studiul funcţiilor
cerebrale, ei cercetând direct ţesuturile din creier. Eforturile lor au constituit primele încercări
de a cartografia funcţiile cerebrale, altfel spus de a determina părţile creierului care

15
controlează fiecare funcţie cognitivă. Aceste preocupări sunt importante pentru psihologie, nu
doar că au condus la delimitarea zonelor specializate ale creierului, ci şi pentru că au
perfecţionat metodele de cercetare ce mai târziu vor deveni comune în psihologia fiziologică.
Marshall Hall (1790 – 1857) – medic scoţian ce activa la Londra a susţinut că:
- Mişcarea voluntară depinde de creierul mare;
- Mişcarea reflexă depinde de măduva spinării;
- Mişcarea involuntară ţine de stimularea directă a muşchilor;
- Respiraţia depinde de bulbul rahidian.
Pierre Flourens (1794 – 1867) – profesor de istorie naturală la Collège de France din Paris
a tras concluzia că;
- Procesele mentale superioare sunt controlate de creierul mare;
- Părţi ale mezencefalului controlează reflexele vizuale şi auditive;
- Cerebelul controlează coordonarea;
- Bulbul rahidian guvernează bătăile inimii, respiraţia şi alte funcţii vitale.
Descoperirile celor doi, deşi sunt considerate în linii mari corecte sunt secundare ca
importanţă în faţa metodei utilizate, cea a extirpării.
Extirpare – tehnică de determinare a funcţiilor unei anumite părţi din creierul
animalelor prin eliminare sau distrugere şi observarea modificărilor de comportament.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea au fost introduse două noi abordări experimentale în
cercetarea creierului: metoda clinică şi tehnica stimulării electrice.
Metoda clinică a fost dezvoltată în 1861 de Paul Broca (1824 – 1880), chirurg la un spital
de boli mentale de lângă Paris.
Metoda clinică – examinarea postumă a structurilor cerebrale pentru a identifica zonele
deteriorate, despre care se presupune că sunt responsabile de comportamentul existent
înainte de moartea persoanei.
Broca a făcut autopsie unui bărbat care timp de ani nu putuse să vorbească inteligibil.
Examinarea clinică a evidenţiat o leziune a celei de-a treia circumvoluţii a emisferei stângi a
cortexului cerebral. Broca a desemnat această zonă a creierului drept centrul vorbirii,
cunoscută astăzi drept aria broca.
Tehnica stimulării electrice – tehnică de explorare a cortexului cerebral ce foloseşte un
curent slab, în vederea observării răspunsurilor motorii.
A fost studiată pentru prima dată de Gustav Fritz şi Eduard Hitzig, în 1870. Ea implica
utilizarea unor curenţi electrici de slabă intensitate, cu ajutorul cărora este cercetat cortexul.
Cercetarea funcţiilor creierului – cartografierea din exterior
16
 Franz Josef Gall (1758 – 1828) medic german după ce a cartografiat şi el din interior
creierul şi-a îndreptat atenţia asupra exteriorului acestuia. El intenţiona să afle dacă mărimea
şi forma creierului au vreo semnificaţie pentru facultăţile sale.
În ceea ce priveşte mărimea creierului, studiile sale pe animale au evidenţiat tendinţa
speciilor cu creier mai voluminos de a manifesta un comportament mai inteligent decât cele
cu creierul mai mic. Când a început să cerceteze forma creierului, Gall a intrat într-o zonă
controversată. El a întemeiat mişcarea „cranioscopică”, cunoscută mai târziu ca „frenologie”,
potrivit căreia forma craniului revelează caracteristicile intelectuale şi emoţionale ale
individului. Promovarea acestei idei a distrus reputaţia lui Gall.
Printre discipolii lui Gall se numără: Johann Spurzheim, George Combe, fraţii Orson şi
Lorenzo Fowler.
Au fost întemeiate societăţi frenologice, iar examinarea capetelor a devenit foarte
răspândită fiind folosită pentru selectarea viitorilor angajaţi.
Cea mai aspră critică a cranioscopiei lui Gall îşi are originea în cercetările asupra
creierului desfăşurate de Pierre Flourens. Distrugând sistematic părţi ale creierului (prin
metoda extirpării), Flourens a constatat că forma craniului nu se potriveşte cu contururile
ţesutului cerebral de dedesubt. În plus a observat el, ţesutul este prea moale pentru a produce
schimbări la nivelul craniului. Flourens a demonstrat împreună cu alţi fiziologi, că zonele
desemnate de Gall drept centre ale unor funcţii mentale precise erau greşite.
Gall a eşuat în încercarea de a cartografia creierul din exterior, însă ideile sale au
alimentat credinţa din ce în ce mai puternică printre oamenii de ştiinţă că prin extirpare, prin
metada clinică şi prin stimularea electrică vor putea fi identificate locaţiile diferitelor funcţii
cerebrale.
Cercetarea sistemului nervos
Cercetătorul italian Luigi Galvani (1737 – 1798) a sugerat că impulsurile nervoase sunt
de natură electrică. Munca sa a fost continuată de nepotul său, Giovanni Aldini. Cercetările
au evoluat atât de repede încât pe la mijlocul secolului al XIX-lea, oamenii au acceptat ca pe
un fapt bine stabilit că impulsurile nervoase sunt de natură electrică. Ei au adoptat ideea că
sistemul nervos funcţionează prin conducerea impulsurilor electrice, rolul sistemului nervos
central fiind asemănător unei centrale telefonice, care dirijează impulsurile nervoase
senzoriale şi motorii.
Direcţia în care impulsurile nervoase se deplasează prin creier şi măduva spinării a fost
descoperită de medicul spaniol Santiago Ramón y Cajal (1852 – 1934), profesor de anatomie
la Universitatea din Zaragoza şi director al muzeului din localitate. Descoperirile sale au fost
17
recompensate în 1905 cu Medalia Helmholtz a Academiei Regale de Ştiinţe din Berlin, iar în
1906, cu Premiul Nobel.
Cercetătorii au investigat şi structurile anatomice ale sistemului nervos. Astfel, s-a
constatat că fibrele nervoase erau compuse din structuri distincte (neuroni), conectate în
anumite puncte (sinapse). Aceste descoperiri erau în concordanţă cu imaginea mecanicistă a
funcţionării omului. Oamenii de ştiinţă erau de părere că sistemul nervos, asemenea minţii,
era compus din structuri anatomice – fragmente de materie care se combină pentru a da
naştere la ceva mai complex.

18
 4. NOUA PSIHOLOGIE

4.1. Începuturile psihologiei experimentale

Patru oameni de ştinţă pot fi creditaţi ca fiind primii care au aplicat metoda
experimentală, subiect al noii psihologii: Hermann von Helmholtz, Ernst Weber, Gustav
Theodor Fechner şi Wilhelm Wundt. Toţi erau savanţi germani care se specializaseră în
fiziologie, fiind la curent cu evoluţiile din ştiinţa modernă.
Hermann von Helmholtz (1821 – 1894)
Este unul dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă ai veacului al XIX-lea, fost
cercetător în domeniul fizicii şi fiziologiei. Psihologia ocupa locul al treilea în ierarhia
disciplinelor unde a avut contribuţii, însă scrierile sale, împreună cu cele ale lui Fechner şi
Wundt, au fost esenţiale pentru începuturile psihologiei.
Helmholtz nu era psiholog, şi nici psihologia nu constituia interesul său principal, însă
a avut numeroase contribuţii importante la studierea percepţiei umane, ajutând la
consolidarea abordării experimentale a chestiunilor psihologice.
Ernst Weber (1795 – 1878)
Zona sa de cercetare era fiziologia organelor de simţ, domeniu în care a avut
contribuţii remarcabile. A aplicat metodele experimentale din psihologie la problemele de
natură psihologică. Cercetările anterioare privind organele de simţ au fost efectuate aproape
exclusiv pe simţurile cele mai evoluate, văzul şi auzul. Weber a explorat noi domenii, mai
ales la nivelul analizatorului cutanat şi al senzaţiilor musculare.
O contribuţie importantă la noua psihologie a fost reprezentată de determinarea
experimentală de către Weber a acurateţei discernerii între două puncte de pe suprafaţa pielii,
adică a distanţei suficiente dintre două puncte pentru ca subiectul să declare că are două
senzaţii distincte. Procedura a evidenţiat pragul diferenţial între două puncte, adică intervalul
pornind de la care cele două surse separate de stimulare pot fi distinse.
Cercetările lui Weber au condus la formularea primei legi cantitative a psihologiei –
pragul critic diferenţial – cea mai mică diferenţă ce poate fi detectată între doi stimuli fizici.

19
 Weber a arătat prin cercetările sale că nu există o corespondenţă directă între un
stimul fizic şi percepţia pe care o avem despre el, furnizând astfel o metodă de a investiga
relaţia între corp şi minte – ître stimul şi reacţia rezultată.
Gustav Theodor Fechner (1801 – 1887)
Opinia lui Fechner a avut ca rezultat nemijlocit cercetările sale în domeniul
psihofizicii – studiul ştiinţific al relaţiilor dintre procesele mentale şi cele fizice.
Cartea Elemente de psihofizic reprezintă o contribuţie extrem de originală la dezvoltarea
psihologiei ştiinţifice. Formularea lui Fechner privind relaţiile cantitative dintre intensitatea
stimulului şi senzaţie a fost considerată, la vremea sa, de o importanţă considerabilă cu
descoperirea legilor gravitaţiei.
Modul în care Wilhelm Wundt şi-a construit psihologia experimentală se datorează
cercetărilor psihofiziologice ale lui Fechner.
Metodele lui Fechner s-au dovedit aplicabile la o paletă mai largă de probleme
psihologice decât îşi imaginase vreodată. Însă cel mai important, el a oferit psihologiei ceea
ce orice disciplină trebuie să posede dacă e să fie numită ştiinţă: tehnici de măsurare precise
şi de primă calitate.

4.2. Părintele fondator al psihologiei moderne – Wilhelm Wundt

Wundt a fost întemeietorul psihologiei, ca disciplină academică formală. El a creat primul

laborator, a editat prima revistă şi a dat naştere psihologiei experimentale ca ştiinţă.
Domeniile pe care le-a investigat – senzaţia şi percepţia, atenţia, sensibilitatea, reacţia şi
asocierea – au devenit capitole de bază în manualele ce rămâneau a fi scrise.
Wundt şi-a continuat cercetările sistematice şi activitatea teoretică până la moarte în
1920. Consecvent cu stilul său de viaţă disciplinat, s-a ocupat să-şi termine memoriile
psihologice cu puţin timp înainte de a muri. Analiza productivităţii sale ştiinţifice a arătat că
între 1853 şi 1920 a scris 54 000 de pagini, aproximativ 2,2 pagini pe zi. În acest fel, visul
său de a deveni un scriitor celebru se realizase.
Studiul experienţei conştiente
Psihologia lui Wundt s-a bazat pe metodele experimentale ale ştiinţelor naturale, în
special pe tehnicile folosite de fiziologi. Wundt a adaptat aceste metode ştiinţifice de
investigaţie nevoilor noii psihologii. Spiritul vremii de atunci prezent în filosofie şi fiziologie

20
a contribuit nu doar la modelarea modelelor de cercetare a noii psihologii, ci şi a obiectului
său.
Subiectul psihologiei lui Wundt era, într-un cuvânt, conştiinţa. După părerea lui Wundt,
conştiinţa includea părţi şi putea fi studiată prin metoda analizei şi reducţiei. El credea despre
conştiinţă că este activă în organizarea propriului conţinut, de aceea, studierea ca atare a
elementelor, conţinutului sau structurii conştiinţei va oferi doar un punct de plecare pentru
înţelegerea proceselor psihologice.
Wundt s-a axat asupra capacităţii de autoorganizare a minţii şi în acest sens el şi-a numit
sistemul voluntarism.
Voluntarism – ideea că mintea are capacitatea de a organiza conţinuturi mentale în
procese de gândire de nivel superior.
El a susţinut despre mintea conştientă că are puterea de a sintetiza elemente în procese
cognitive de nivel superior, recunoscând că elementele conştiinţei au caracter fundamental.
Fără aceste elemente, mintea nu ar avea ce organiza.
După Wundt, psihologii ar trebui să se preocupe mai degrabă de studiul experienţei
nemijlocite, decât de studiul experienţei mijlocite.
Experienţa mijlocită oferă informaţie despre altceva decât elementele acelei experienţe.
Ea reprezintă forma obişnuită în care facem uz de experienţă pentru a dobândi informaţii
despre lume.
Experienţa nemijlocită este imparţială prin interpretare. Pentru Wundt, experienţa
nemijlocită este obiectivă, nealterată de nicio interpretare personală şi după opinia sa
experienţele umane de bază (nemijlocite) formează stările de conştiinţă (elementele mentale)
pe care mintea le organizează în mod activ.
Metoda introspecţiei
Wundt îşi caracteriza psihologia ca ştiinţa experienţei conştiente, astfel, metoda
psihologiei ştiinţifice trebuie să presupună observarea experienţei conştiente. Însă acest lucru
nu putea fi făcut decât de persoana care are acea experienţă. În acest sens Wundt a stabilit că
metoda observaţiei va trebui să implice obligatoriu – introspecţia – examinarea propriilor
stări mentale.
Introspecţia – examinarea propriei minţi de către o persoană, pentru a descrie ce
gândeşte sau simte.
Wundt descria această metodă ca percepţie internă care era realizată conform
următoarelor reguli şi condiţii explicite:
 Observatorii trebuie să fie capabili să determine când trebuie să aibă loc procesul;
21
  Observatorii trebuie să fie pregătiţi sau cu atenţia trează;
 Observaţia trebuie să poată fi repetată;
 Condiţiile în care este derulat experimentul trebuie să poată fi modificate astfel
încât stimulii să poată fi variaţi, de o manieră controlată.
Ultima condiţie face referire la esenţa metodei experimentale: varierea condiţiilor
stimulării şi observarea schimbărilor survenite în experienţele raportate de subiecţi.
Odată definite domeniul şi metodologia noii sale ştiinţe a psihologiei, Wundt i-a trasat
obiectivele:
 Descompunerea proceselor conştiente în elementele lor de bază;
 Clarificarea modului în care aceste elemente sunt sintetizate şi organizate;
 Determinarea legilor care guvernează organizarea elementelor, legându-le
unele de altele.
Wundt a sugerat că senzaţia reprezintă una dintre cele două forme elementare ale
experienţei. Senzaţiile sunt provocate de stimularea organelor de simţ, iar impulsurile ajung
la creier. Senzaţiile pot fi clasificate în funcţie de intensitate, durată şi modalitatea de reacţie
a simţului implicat.
Sentimentele sunt celelalte forme elementare ale experienţei. Senzaţiile şi
sentimentele sunt aspecte simultane ale experienţei nemijlocite. Sentimentele reprezintă
complementele subiective ale senzaţiilor, dar nu sunt generate de vreun organ de simţ. El a
propus teoria tridimensională a sentimentelor – plăcere/neplăcere; tensiune/relaxare;
excitaţie/inhibiţie. Deşi a stimulat multe cercetări la Leipzig şi în alte laboratoare europene
din perioada respectivă, ea n-a trecut testul timpului.
Moştenirea lui Wundt
Actul de înfiinţare a primului laborator de psihologie avea nevoie de o persoană cu o
cunoaştere profundă a fiziologiei şi filosofiei contemporane, capabilă să sintetizeze ideile şi
metodele celor două discipline. Pentru ca Wundt să-şi ducă la îndeplinire ţelul de a întemeia o
nouă ştiinţă, el trebuia să respingă gândirea neştiinţifică din trecut şi să reteze legăturile
intelectuale dintre noua sa psihologie ştiinţifică şi vechea filosofie a minţii. Restrângând
subiectul psihologiei la experienţa conştientă şi afirmând că psihologia este o ştiinţă
întemeiată pe experienţă, Wundt a reuşit să evite discuţiile despre sufletul nemuritor şi
relaţiile sale cu trupul muritor. El a declarat simplu şi răspicat că psihologia nu este
preocupată de astfel de probleme iar afirmaţia sa a constituit un uriaş pas înainte.

22
 Wundt a iniţiat un nou domeniu al ştiinţei, şi a făcut cercetări într-un laborator pe care
l-a construit exclusiv în acest scop. Şi-a publicat rezultatele în propria revistă şi a încercat să
dezvolte o teorie sistematică a naturii minţii omeneşti. Unii dintre studenţii săi au înfiinţat
laboratoare şi au continuat să caute rezolvări experimentale ale unor probleme propuse de
Wundt folosind teh nicile acestuia. Wundt a echipat astfel psihologia cu toate cele necesare
ştiinţei moderne.
Desigur, şi vremurile erau pregătite pentru apariţia şcolii lui Wundt. Ea era
prelungirea firească a dezvoltării ştiinţelor psihologice, mai ales în universităţile germane.
Rezultatele eforturilor lui Wundt reprezintă o realizare de însemnătate primordială ce-i
conferă o statură unică printre psihologii perioadei moderne.
Contribuţiile de imensă însemnătate nu sunt diminuate de faptul că mare parte din
psihologia ulterioară, având ca reprezentanți de seamă pe Hermann Ebbinghaus, Frantz
Bretano, Carl Stumpf, Osvald Külpe, a constat într-o revoltă împotriva constrângerilor pe
care el le-a impus domeniului, ba chiar se poate considera că aceste evoluţii îi sporesc
meritele.

4.3. Hermann Ebbinghaus (1850 – 1909)

La scurt timp după ce Wundt afirmase că este imposibil să realizezi experimente

asupra proceselor mentale superioare, un psiholog german, cercetând de unul singur separat
de orice centru de cercetare academic, a început să realizeze cu succes experimente asupra
proceselor mentale superioare, fiind primul care a cercetat experimental învăţarea şi gândirea.
Prin aceasta Hermann Ebbinghaus a demonstrat că Wundt greşea în această privinţă, dar a şi
schimbat modul în care asocierea sau învăţarea pot fi studiate.
S-a născut în Germania, lângă Bonn, în 1850 şi şi-a început studiile superioare la
Universitatea din Bonn şi le-a continuat la Halle şi Berlin.
Trei ani înainte ca Wundt să-şi întemeieze laboratorul de la Leipzig, Ebbinghaus a
cumpărat un exemplar al operei lui Fechner, Elemente de psihofizică. Acest lucru i-a marcat
gândirea, şi, în cele din urmă, direcţia noii psihologii.
Scopul său era să aplice metoda experimentală la procesele mentale superioare.
Probabil influenţat de scrierile asociaţioniştilor britanici, Ebbinghaus a ales să-şi desfăşoare
munca de cercetare în domeniul învăţării.

23
Dar, accentul pus de Ebbinghaus era diferit, el şi-a început investigaţia studiind formarea
iniţială a asocierilor, în acest fel, putând să controleze condiţiile în care s-au format lanţurile
de idei şi deci să facă mai obiectiv studiul învăţării.
Cercetările sale asupra învăţării şi memorării au inclus variabile precum:
- Dificultatea materialului (silabe fără sens vs. cu sens);
- Repetiţia ( nouă repetiţii pentru cele cu sens vs. 80 de repetiţii pentru cele fără sens);
- Lungimea materialului;
- Controlul riguros al condiţiilor experimentale;
- Analiza cantitativă a datelor;
- Efectele supraînvăţării;
- Asocierile în interiorul listelor de silabe;
- Revderea materialului;
- Timpul dintre învăţare şi aducerea-aminte (curba uitării).
Rezultatele investigaţiilor sale au fost publicate într-o carte intitulată Despre memorie:
o contribuţie la psihologia experimentală (1885), care este poate cel mai strălucit studiu de
autor din istoria psihologiei experimentale. Cercetările sale au fost atât de riguroase,
profunde şi sistematice, încât sunt şi astăzi citate de tratatele de psihologie, la peste un secol
distanţă.

24
 5. STRUCTURALISMUL

5.1. Edward Bradford Titchener (1867 – 1927)

Deşi se declara discipol a lui Wundt, el a modificat considerabil sistemul de psihologie

wundtian când l-a dus din Germania în Statele Unite, Titchener a oferit o abordare proprie, pe
care a numit-o structuralism. Structuralismul a căpătat importanţă în Statele Unite, unde s-a
menţinut timp de circa două decenii, înainte ca alte mişcări, mai noi, să-i ia locul.
Wundt identificase elementele sau conţinuturile conştiinţei, dar preocuparea lui Titchener
era legată de organizarea acestora, de sinteza lor în procese cognitive superioare prin
apercepţie (proces mintal care constă în integrarea percepţiilor în experienţa individuală
anterioară).
Potrivit lui Titchener, sarcia fundamentală a psihologiei este să descopere natura
experienţelor elementare conştiente – să analizeze conştiinţa la nivelul părţilor ce o alcătuiesc
şi astfel să-i determine structura.
În 1904 înfiinţează alături de un grup de psihologi, grupul Experimentaliştii lui
Titchener care se întâlneau regulat pentru a-şi compara rezultatele cercetărilor. Una dintre
regulile stabilite de el era neadmiterea femeilor. Deşi Titchener a continuat să excludă
femeile de la întâlnirile Experimentaliştilor, a încurajat şi sprijinit promovarea lor în
psihologie. L a doi ani după moartea lui Titchener, Experimentaliştii s-au reorganizat în
Societatea Psihologilor Experimentali activă şi astăzi. Noua organizaţie primea femei în
rândurile sale şi organiza reuniuni anuale, pentru a discuta cercetările realizate de invitaţi.
Conţinutul experienţei conştiente
Tematica psihologiei, potrivit lui Titchener trebuie să fie experienţa conştientă. Acest tip
de experienţă diferă de cele studiate de oamenii de ştiinţă din alte domenii. Astfel, lumina şi
sunetul pot fi studiate de fizicieni şi de psihologi, dar fizicienii studiază lumina din punctul de
vedere al proceselor fizice care au loc, în vreme ce psihologii investighează lumina din
punctul de vedere al modului în care oamenii observă şi au experiența acestor fenomene.
Potrivit lui Titchener acest gen de experienţă conştientă este singurul obiect ce revine
cercetării psihologice. El a descris diferenţa dintre experienţele dependente şi cele
independente în cartea sa din 1909, Tratat de psihologie.

25
 El avertiza în studiul experienţei conştiente şi asupra erorii de stimul, care confundă
procesele mentale cu obiectele pe care le observăm.
Eroarea de stimul – confundarea proceselor mentale de studiat cu stimulul sau obiectele
observate.
Când observatorii se concentrează asupra obiectului-stimul în locul conţinutului
conştiinţei, ei nu vor reuşi să distingă între ce au aflat în trecut despre obiect de experienţa
lor personală directă şi nemijlocită. Tot ce pot şti realmente observatorii despre un măr de
exemplu este că e roşu, lucios şi rotund. Când descriu orice altceva decât culoarea,
luminozitatea şi caracteristicile spaţiale, ei interpretează obiectul, nu îl observă. Astfel, ei au
de a face cu experienţa mijlocită, nu cu cea nemijlocită.
Titchener a definit conştinţa ca suma experienţelor noastre aşa cum există ele la un
moment dat. Mintea este suma experienţelor pe care le acumulăm pe parcursul vieţii.
Conştiinţa şi mintea sunt similare, numai că în cazul conştiinţei sunt implicate procese
mentale ce au loc într-un anume moment, în vreme ce mintea implică totalitatea acestor
procese.
Psihologia structurală era văzută de Titchener ca fiind fundamentală, iar el nu era
preocupat de aplicarea cunoştinţelor psihologice. Psihologia, afirma el, nu se ocupă de
vindecarea minţilor bolnave şi nici de reforma societăţii. Singurul scop legitim al psihologiei
este să descopere realitatea structurii minţii.
Introspecţia
Forma de introspecţie sau autoobservare propusă de Titchener sa bazat pe observatori
riguros pregătiţi. El s-a opus abordării lui Wundt şi el se deosebea prin aceea că era interesat
de analiza experienţei conştiente complexe la nivelul părţilor sale componente şi nu la nivelul
sintezei elementelor prin intermediul apercepţiei. Titchener punea accentul pe părţi iar Wundt
pe întreg.
Elementele conştiinţei
Tirchener a statuat trei probleme esenţiale pentru psihologie:
1. Reducerea proceselor conştiente la componentele lor cele mai simple;
2. Stabilirea legilor potrivit cărora aceste elemente ale conştiinţei sunt asociate;
3. Stabilirea legăturii elementelor cu procesele fiziologice.
Majoritatea cercetărilor lui Titchener au fost consacrate primei probleme, anume
descoperirii elementelor conştiinţei. Astfel, el a definit trei stări elementare ale conştiinţei:
senzaţiile, imaginile şi stările afective.

26
 Senzaţiile reprezintă elementele de bază ale percepţiei şi sunt prezente în sunete, imagini,
mirosuri şi alte experienţe produse de obiecte fizice din jurul nostru.
Imaginile reprezintă elementelor ideilor şi se găsesc în procesele care reflectă experienţe
ce nu sunt de fapt prezente, cum ar fi amintirea unei experienţe trecute.
Stările afective sau afectele, sunt elementele emoţiilor şi se găsesc în experienţe precum
dragostea, ura şi tristeţea.
Elementele mentale pot fi grupate şi în pofida simplităţii lor acestea posedă atribute care
ne permit să le identificăm. Atributelor wundtiene, ale calităţii şi intensităţii, Titchener le-a
adăugat durata şi claritatea. El considera cele patru proprietăţi ca fundamentale pentru orice
senzaţie, deoarece sunt prezente, într-o măsură mai mare sau mai mică, în orice experienţă.
- Calitatea este acea caracteristică – rece sau roşu – care distinge clar fiecare element
de orice alt element;
- Intensitatea se referă la cât de puternică ori cât de slabă, cât de sonoră sau de pregnant
vizuală poate fi o senzaţie;
- Durata este succesiunea unei senzaţii pe firul timpului;
- Claritatea se referă la rolul atenţiei în experienţa conştientă.
Senzaţiile şi imaginile sunt caracterizate de toate cele patru atribute, în vreme ce stările
afective doar de trei: calitatea, intensitatea şi durata.
Mai târziu Titchener adaugă încă un atribut, întinderea. După anii 1920 Titchener începe
să-şi reconsidere metoda introspectivă, adoptând un punct de vedere fenomenologic, în care
experienţa era examinată aşa cum survine fără a o mai descompune în elemente.
Titchener a crezut că pune bazele psihologiei, însă eforturile sale s-au dovedit doar o fază
în istoria acestuia. Când Titchener a murit, epoca structuralismului s-a încheiat. Faptul că a
rezistat atât de mult timp reprezintă un omagiu al personalităţii sale impunătoare.

5.2. Contribuţiile structuralismului

Istoricii acordă credit contribuţiilor lui Titchener şi ale structuraliştilor. Subiectul lor –
experienţa conştientă – era clar definit. Metodele lor de cercetare, bazate pe observaţie,
experiment şi măsurătoare se plasau în continuarea celor mai bune practici ştiinţifice.

27
 Deşi tematica şi obiectivele structuraliştilor nu mai sunt considerate esenţiale, metoda
introspecţiei, continuă să fie folosită în numeroase domenii ale psihologiei.
O contribuţie importantă a structuralismului provine din faptul că a slujit ca ţintă pentru
critică. Evoluţia în ştiinţă are nevoie de ceva căruia să i se opună. Cu structuralismul lui
Titchener ca idee căreia să i te opui, psihologia a evoluat mult dincolo de limitele sistemului
său.

28
 6. FUNCŢIONALISMUL

6.1. Influenţe anterioare. Charles Darwin (1809-1882)

Ca prim sistem american original de psihologie, funcţionalismul a constituit un protest

deliberat la adresa psihologiei experimentale a lui Wundt şi a psihologiei structurale a lui
Titchener, ambele socotite mult prea restrictive.
Ca rezultat al accentului pus pe funcţiile minţii, funcţionaliştii au devenit interesaţi de
aplicaţiile potenţiale ale psihologiei la problemele de zi cu zi legate de adaptarea şi
funcţionarea oamenilor în diferite domenii.
Climatul intelectual al acelor vremuri conferea ideii de evoluţie nu doar respectabilitate
din punct de vedere ştiinţific, dar o făcea şi necesară. Multă vreme, oamenii de ştiinţă au
gândit, au speculat şi au emis ipoteze, însă au oferit puţine dovezi justificative. Astfel, în acel
moment, Originea speciilor a lui Darwin a furnizat atât de multe date bine organizate, încât
teoria evoluţionistă nu mai putea fi ignorată. Spiritul vremii cerea o astfel de teorie, iar
Charles Darwin a devenit agentul ei.
Descoperirile lui Darwin din ultima parte a sec. al XIX-lea au influenţat psihologia
contemporană prin:
- Interesul pentru psihologia animală, care a stat la baza psihologiei comparate;
- Accentul pus mai degrabă pe funcţiile conştiinţei decât pe structura sa;
- Acceptarea metodologiilor şi datelor provenite din mai multe domenii;
- Focalizarea pe descrierea şi măsurarea diferenţelor individuale.
Psihologii şi-au dat seama că studierea comportamentului animal era vitală pentru
înţelegerea comportamentului omenesc şi şi-au îndreptat cercetările către funcţionarea
mentală a animalelor, introducând astfel un nou subiect în laboratorul de psihologie.
Investigarea psihologiei animale va avea repercursiuni profunde asupra dezvoltării
domeniului.
Teoria evoluţionistă a condus la schimbări şi în privinţa subiectelor şi obiectivelor
psihologiei. Şcoala structuralistă de gândire se focalizase pe analiza conţinuturilor conştiinţei.
Metodele lui Darwin, ce au produs rezultate aplicabile atât oamenilor, cât şi animalelor,
nu mai semănau defel cu tehnicile de sorginte fiziologică. Datele lui Darwin proveneau dintr-

29
o mulţime de surse, cum ar fi, geologia, arheologia, demografia, observarea animalelor
sălbatice şi domestice ori cerectările zootehnice. Teoria lui s-a bazat pe informaţii provenind
din toate domeniile.
Psihologii care au acceptat teoria evoluţiei şi accentul pus pe funcţiile conştiinţei au
devenit mai eclectici în metodele lor de cercetare, lărgint astfel scala tipurilor de date ce
puteau fi strânse.
Un efect al evoluţionismului asupra psihologiei l-a constituit creşterea interesului pentru
diferenţele individuale. În acest sens, dacă fiecare generaţie ar fi fost identică celei dinaintea
sa, evoluţia nu ar mai fi avut loc. Este motivul pentru care variaţiile – diferenţele individuale -
reprezintă un factor important pentru teoria evoluţionistă.
În vreme ce psihologii structurali au continuat să caute legi generale, aplicabile tuturor
minţilor, psihologii influenţaţi de ideile lui Darwin au cercetat modurile în care minţile
individuale se deosebeau şi curând au propus tehnici de măsurare a acestor diferenţe.

6.2. Diferenţe individuale: Francis Galton (1822 – 1911)

Opera lui Galton despre ereditatea mentală şi diferenţele individuale dintre capacităţile
oamenilor a adus efectiv spiritul evoluţiei pe tărâmul noii psihologii.
Contribuţii:
 Ereditatea mentală
Prima carte importantă de psihologie a fost Geniul ereditar (1869). Darwin după ce a
citit-o, i-a scris lui Galton că nu mai studiase ceva mai interesant sau mai original. Galton
încerca să demonstreze că valoarea intelectuală individuală sau geniul apare în cadrul
familiilor mult prea des pentru a fi puse doar pe seama influenţelor mediului. În esenţă, teza
sa era că bărbaţii eminenţi au fii eminenţi.
Spre sfârşitul vieţii sale, el a întemeiat ştiinţa „eugeniei”, termen pe care l-a inventat. El a
susţinut că oamenii asemenea animalelor din ferme pot fi perfecţionaţi prin selecţie
artificială. Astfel, dacă vom selecţiona şi împerechea oameni talentaţi, generaţie după
generaţie, rezultatul va fi o rasă umană cu înzestrări deosebite. El a propus crearea unor teste
de inteligenţă, pentru a alege bărbaţii şi femeile cu calităţi excepţionale în vederea unei
reproduceri selective.
În încercarea de a-şi testa teoria eugenică, Galton a studiat tehnicile de măsurare şi
statistică. În Geniul ereditar, el a aplicat conceptele statistice la problema eredităţii, împărţind

30
oamenii importanţi din eşantionul său în categorii în funcţie de frecvenţa cu care nivelul la
care se ridicau abilităţile fiecăruia se întâlnea în populaţie.
În Geniul ereditar, Galton discută despre limitările dezvoltării mentale şi fizice care sunt
fixate pentru fiecare dintre noi de către ereditate. El subliniază că, indiferent de câte exerciţii
mentale şi fizice am face, nu ne vom putea depăşi limitele stabilite de zestrea genetică.
 Metodele statistice
Galton nu era niciodată pe deplin satisfăcut de modul în care era rezolvată o problemă
până nu găsea o metodă de a cuantifica şi analiza statistic datele. Când era necesar, îşi
dezvolta chiar propriile metode.
Galton a fost impresionat de datele lui Quételet şi aplicând modelul matematic al
matematicianului belgian, Galton a descoperit că notele obţinute la examene în universităţi se
plasau pe o curbă normală.
Cercetările lui Galton în domeniul statisticii au dat naştere uneia dintre cele mai
importante măsuri din domeniul ştiinţei: corelaţia.
 Testele psihologice
Expresia test psihologic este creaţia lui James McKeen Cattell, un discipol american a lui
Galton şi student a lui Wundt. Totuşi, Galton e cel care a stat la originea conceptului de teste
psihologice. Galton a presupus că inteligenţa poate fi măsurată în funcţie de capacităţile
senzoriale ale persoanei şi că o inteligenţă mai mare înseamnă şi o funcţionare senzorială
superioară. Ideea sa îşi are ca origine punctul de vedere empirist al lui John Locke, potrivit
căruia întreaga cunoaştere provine din simţuri. Dacă Locke are dreptate, atunci oamenii cei
mai inteligenţi au simţurile cele mai ascuţite.
 Asocierea ideilor
Galton a examinat două probleme din sfera asocierii:
- diversitatea asocierii de idei;
- timpul de reacţie (timpul necesar pentru a produce asocieri).
Legat de determinarea surselor asocierii, Galton a depistat că aproximativ 40% dintre ele
îşi au originea în copilărie şi adolescenţă fiind astfel, o demonstraţie timpurie a influenţei
experienţelor din copilărie asupra personalităţii adulte.
Galton a fost de asemenea, foarte impresionat de influenţa proceselor de gândire
inconştiente, care aduceau la suprafaţa conştiinţei incidente pe care le considera de mult
uitate. El a ajuns la concluzia, că „cea mai importantă activitate a creierului este cu totul
independentă de conştiinţă” (Gillham, 2001, p. 221). Mai importantă decât rezultatele lui

31
Galton a fost metoda experimentală pe care a dezvoltat-o pentru studiul asocierilor, care a
devenit bine cunoscută în zilele noastre sub denumirea de test de asociere verbală. Wilhelm
Wundt a adaptat tehnica în cadrul laboratorului său de la Leipzig iar analistul Carl Jung a
elaborat o tehnică proprie de asociere verbală, în cadrul cercetărilor sale cu privire la
personalitate.
 Imagini mentale
Investigarea lui Galton a imaginilor mentale marchează prima folosire pe scară largă a
chestionarelor psihologice. Prin intermediul analizei statistice, el a determinat că imaginile
mentale, ca multe alte caracteristici omeneşti, erau distribuite în populaţie conform curbei
normale.
Cercetările lui Galton despre imagini îşi aveau originea în încercările sale repetate de a
demonstra asemănările ereditare. Coform constatărilor sale, imagini similare erau mai
susceptibile să se producă între copiii din aceieaşi părinţi decât între persoane care nu aveau
legături de rudenie.
 Aritmetică prin miros
Interesul lui Galton pentru cuantificare şi analiză statistică se exprima adesea prin
pasiunea de a număra. La conferinţe, era preocupat să numere de câte ori căscau ori tuşeau
auditorii. Rezultatele erau, potrivit lui, o măsură a plictisului. La un moment dat a hotărât să
numere, în loc de cifre, prin intermediul mirosului, aşa că s-a străduit să uite ce sens aveau
numerele. El a atribuit mai degrabă mirosurilor valori aritmetice şi a încercat să facă adunări
şi scăderi gândindu-se la ele. Acest exerciţiu intelectual a produs articolul Aritmetica prin
miros, publicat în primul număr al revistei americane Psychological Review.

6.3. Psihologia comparată: George John Romanes (1848 – 1894)

Fiziolog britanic care a formalizat şi sistematizat studiul inteligenţei animale. El a

publicat lucrarea Inteligenţa animală (1883), considerată în general prima carte de
psihologie comparată. Scopul lui a fost să demonstreze un nivel ridicat de inteligenţă a
animalelor şi similitudinea ei cu funcţionarea intelectului omenesc, ilustrând astfel
continuitatea în dezvoltarea mentală.
A elaborat ceea ce numea “scara mentală”, pe care a înşirat diferitele specii animale în
ordinea gradului de funcţionare mentală.

32
 Romanes este respectat pentru eforturile sale de pionerat, care au stimulat dezvoltarea
psihologiei comparate şi au trasat drumul studiului experimental al comportamentului animal,
el fiind cel care a dat startul stadiului observaţional al psihologiei comparate.

6.4. Psihologia animală: Conwy Lloyd Morgan (1852 – 1936)

Slăbiciunile inerente metodei anecdotice şi introspecţiei prin analogie au fost recunoscute

expres de Conwy Lloyd Morgan. El era interest de geologie şi zoologie şi a propus o lege a
parcimoniei – cunoscută sub numele de “canonul lui Lloyd Morgan” – pentru a contracara
tendinţa dominant de a atribui o inteligenţă excesivă animalelor.
Această lege a parcimoniei susţine că nici un comportament animal nu trebuie interpretat
ca rezultat al unui proces mental superior dacă el poate fi explicat în termenii unuia inferior.
Morgan a avansat această idée în 1894, pe care e posibil să o fi derivate dintr-o lege a
parcimoniei similar celei descries de Wundt cu doi ani mai devreme. Wundt remarcase că
“putem folosi principii explicative complexe doar când cele mai simple se dovedesc
insuficiente” (Richards, 1980, p. 57).
Morgan, aplicând legea parcimoniei s-a abţinut să le atribuie animalelor procese mentale
superioare când comportamentul lor putea fi explicat în termenii unor procese de nivel
inferior. El era de părere că majoritatea comportamentelor animalelor sunt rezultatul învăţării
sau al asocierii bazate pe experienţa senzorială.
Morgan a fost primul om de ştiinţă care a realizat studii la scară largă în domeniul
psihologiei animale. Deşi experimentele sale nu au fost realizate în condiţii experimentale
stricte cerute în zilele noastre, ele au presupus observarea atentă a comportamentului animal,
mai ales în mediul natural, dar şi în condiţiile unor modificări artificiale.

6.5. Funcţionalismul – progres şi întemeiere

Herbert Spencer (1820 – 1903)

Contribuţii:
A. Darwinismul social – Spencer a susţinut că desfăşurarea tuturor
aspectelor din univers este evoluţionistă, inclusiv caracterul omenesc şi instituţiile sociale,
conform principiului “supravieţuirii celui mai bun”. Astfel, el propunea un punct de
vedere care a ajuns să fie numit “darwinism social”. Populaţia Statelor Unite a fost

33
orientată spre util, practic, funcţional, iar psihologia americană, în stadiile sale incipiente
reflecta aceste calităţi. Statele Unite au fost mai receptive la ideile evoluţioniste în comparaţie
cu alte naţiuni şi psihologia americană a devenit funcţională deoarece evoluţionismul şi
spiritul funcţional erau consonante cu temperamentul fundamental al americanilor.

William James (1842 – 1910): precursor al psihologiei funcţionale

Contribuţii:
În 1890 apare cartea sa intitulată Principiile psihologiei în două volume. A fost un
succes imens şi o contribuţie importantă în domeniu. Pentru multe generaţii de studenţi cartea
sa a reprezentat cel mai influent manual de psihologie scris vreodată.
Odată cu publicarea Principiilor, James a decis că nu mai are nimic de spus în
psihologie. În plus nu mai era interesat să conducă activitatea laboratorului de psihologie de
la Harvard. James şi-a petrect ultimii 20 de ani din viaţă desăvârşindu-şi sistemul filosofic, iar
în anii 1890 a fost recunoscut drept cel mai mare filosof american.
Trei motive pentru care James este considerat de mulţi savanţi drept cel mai mare
psiholog american:
a. Scrieri cu o claritate rar întâlnită în ştiinţă, stilul său fiind atrăgător, spontan şi
fermecător;
b. S-a opus scopului fixat de Wundt psihologiei: anume, analizarea conştiinţei prin
elementele sale;
c. A oferit un punct de vedere alternativ asupra minţii, o perspectivă concordantă cu
abordarea funcţională a psihologiei.
În Principiile psihologiei, James prezintă ceea ce va deveni până la urmă teză centrală a
funcţionalismului american – anume că scopul psihologiei nu este descoperirea
elementelor experienţei, ci mai degrabă studierea oamenilor aşa cum se adaptează el la
mediu. Funcţia conştiinţei este de a ne ghida către scopurile necesare supravieţuirii.
Funcţionalismul a contribuit atât de mult la redefinirea psihologiei americane, încât de la
un punct încolo aceasta a început să se focalizeze doar pe comportament, renunţând întru
totul la studierea minţii. În acest mod, funcţionaliştii au făcut trecerea între psihologia
structurală şi psihologia comportamentului propusă de Watson, următoarea mişcare
revoluţionară.

34
 7. PSIHOLOGIA APLICATĂ

7.1. Influenţe economice asupra psihologiei aplicate

Deşi spiritul intelectual şi temperamentul vremurilor a favorizat emergenţa psihologiei

aplicate, şi alte forţe contextuale, de natură mai practică, au fost responsabile pentru
dezvoltarea sa.
În pofida popularităţii psihologiei în faţa studenţilor aceasta nu se bucura de un prestigiu
crescut în faţa administratorilor colegiilor şi universităţilor. Astfel, cursurile erau
subfinanţate, laboratoarele slab echipate şi se părea că nu există speranţe de mai bine. În acest
sens se prefigura ideea că singura modalitate de a face facultăţile de psihologie să aibă bugete
mai mari şi profesorii salarii mai consistente era să li se demonstreze administratorilor
facultăţilor şi politicienilor că ştiinţa psihologiei poate ajuta societatea să-şi vindece rănile.
Soluţia era evidentă, să crească importanţa psihologiei prin sporirea caracterului ei aplicativ.
Prima zonă de interes pentru psihologi a fost educaţia.

7.2. Testarea psihologică

Spiritul funcţionalist al psihologiei americane a fost excelent ilustrat de viaţa şi opera lui
James McKeen Cattell, care a promovat o abordare a psihologiei de factură practică, bazată
pe teste şi studiul proceselor mentale. Psihologia lui s-a preocupat mai degrabă de aptitudinile
oamenilor decât de conţinutul conştiinţei.
Într-un articol publicat în 1890, Cattell a utilizat termenul de mental tests (teste
psihologice). Cattell scria că „psihologia nu poate atinge certitudinea şi precizia ştiinţelor
naturii decât dacă se sprijină pe experiment şi măsurătoare. Un pas în această direcţie poate
fi făcut prin aplicarea unui şir de teste psihologice şi măsurători unui număr mare de
indivizi” (Cattell, 1890, p. 373).
Tipurile de teste pe care Cattell le-a folosit încercând să măsoare mărimea şi variabilitatea
capacităţilor umane difereau de testele de pentru inteligenţă sau abilităţi cognitive dezvoltate
mai târziu de psihologi, care folosesc repere mentale mai complexe. Testele lui Cattell ca şi
cele ale lui Galton, au drept obiect mai ales măsurători senzoriomotorii elementare (teste de
motricitate şi de capacităţi senzoriale).

35
 Bazându-se pe lucrările lui Galton, Cattell a investigat natura şi originea aptitudinilor
ştiinţifice, folosind metoda ierarhizării în funcţie de de ordinea meritelor. Prin cercetările sale
cu privire la testele psihologice, măsurarea diferenţelor individuale şi promovarea psihologiei
aplicative, Cattell a oferit un sprijin important mişcării funcţionaliste din psihologia
americană.
Deşi Cattell a fost inventatorul expresiei „teste psihologice”, primul test cu adevărat
psihologic privind capacităţile mentale a fost dezvoltat de Alfred Binet (1857 – 1911).
Psiholog francez autodidact, a publicat 200 articole şi cărţi, scriind şi patru piese de teatru.
Folosind măsurători mai complexe decât cele la care a recurs Cattell, Binet a oferit o
modalitate eficientă de a măsura capacităţile cognitive omeneşti şi astfel a iniţiat epoca
testelor de inteligenţă moderne.
Binet era în dezacord cu abordarea lui Galton şi Cattell, care au utilizat testări ale
proceselor senzoriomotorii pentru a încerca măsurarea inteligenţei. El era de părere că
evaluarea funcţiilor cognitive precum memoria, atenţia imaginaţia şi capacitatea de înţelegere
poate furniza o măsurare mai adecvată a inteligenţei. În acest sens el a trecut la construcţia
testelor de capacitate cognitivă cu ajutorul cărora el a descoperit diferenţe semnificative între
copii şi adulţi.
În 1904, ca răspuns la o nevoie practică, Binet a avut ocazia să-şi demonstreze valoarea
opiniilor sale. Ministrul francez al instrucţiunii publice a creat o comisie care să investigheze
aptitudinile de învăţare ale copiilor cu dificultăţi şcolare. Binet şi Théodore Simon au fost
numiţi în comisie şi au cercetat împreună activităţile intelectuale pe care majoritatea copiilor
le pot îndeplini la diferite vârste. Pornind de la ce au constatat, ei au elaborat un test de
inteligenţă alcătuit din 30 de probleme, dispuse în ordine crescătoare a dificultăţii. Testul se
concentra pe trei funcţii cognitive: judecata, înţelegerea şi raţionarea. Trei ani mai târziu, ei
au revizuit şi au extins textul, introducând conceptul de vârstă mentală, definit ca vârsta la
care copii cu aptitudini medii pot realiza sarcini specifice.
O a treia revizuire a testului a avut loc în 1911, însă, după moartea lui Binet, progresele la
nivelul testelor de inteligenţă s-au deplasat spre Statele Unite.
În 1916, Lewis Terman a dezvoltat versiunea testului devenită de atunci standard.
Terman a numit-o test Stanford-Binet după universitatea unde lucra, şi a adoptat conceptul de
coeficient de inteligenţă (IQ). (Valoarea IQ – definită ca raportul dintre vârsta mentală şi
cea biologică – a fost iniţial dezvoltată de psihologul german Wilhelm Stern).
Testul Stanford-Binet a suferit câteva revizuiri, dar continuă să fie utilizat pe scară largă.

36
 Primul Război Mondial a adus cu el nevoia de testare în masă. Astfel s-au format comisii
ale armatei care aveau misiunea de a elabora teste de inteligenţă aplicabile grupurilor mari.
Yerkes, maior în armată a adunat 40 de psihologi care au studiat un număr de teste propuse
elaborând testele Army Alfa şi Army Beta. Munca psihologilor din timpul războiului a
stimulat totodată dezvoltarea testelor de personalitate, aplicabile unor grupuri mari. Testarea
psihologică a avut parte de o victorie proprie în război – succesul acceptării publice.

7.3. Psihologia clinică: Lightner Witmer (1867 – 1956)

A predat psihologia la University of Pennsylvania, ocupând această poziţie când Cattell a

plecat la Columbia University. A pus bazele domeniului intitulat de el „psihologia clinică”.
În 1896, el a deschis prima clinică psihologică din lume.
Tipul de psihologie practicat de Witmer la clinica sa nu era psihologia clinică de astăzi.
Witmer nu practica psihoterapia, era în schimb interesat de evaluarea şi tratarea dificultăţilor
de învăţare şi comportamentale ale şcolarilor, un domeniu de specialitate aplicativ cunoscut
astăzi drept „psihologie şcolară”.
Copii trimişi la clinica lui Witmer manifestau o multitudine de deficienţe, pe unele
diagnosticându-le ca hiperactivitate, dizabilităţi de învăţare şi dezvoltare verbală şi motorie
insuficientă. Pe măsură ce acumula experienţă şi devenea din ce în ce mai încrezător în sine,
el a elaborat proceduri standard de evaluare şi tratament.
La început, Witmer a crezut că tulburările comportamentale şi cognitive sunt cauzate
preponderent de factori genetici, dar mai apoi şi-a dat seama că factorii de mediu erau mai
importanţi. El era partizanul implicării familiei şi şcolii în tratamentul pacienţilor săi,
susţinând că, dacă situaţia de acasă şi de la şcoală se ameliorează, şi situaţia copilului va
evolua în aceeaşi direcţie.
7.4. Psihologia industrială şi organizaţională W. D. Scott (1869 – 1955)

Activitatea lui Walter Dill Scott reflectă preocupările şcolii funcţionaliste de psihologie
pentru chestiunile practice, Scott a adunat un palmares impresionant de premiere. A fost:
- primul care a aplicat psihologia la recrutarea şi gestionarea personalului, precum şi la
publicitate, autorul primei cărţi din domeniu;
- primul care a deţinut titlul de profesor de psihologie aplicativă;
- fondatorul primei companii de consultanţă psihologică;

37
 - primul psiholog căruia armata Statelor Unite i-a decernat Medalia pentru Servicii
Deosebite.

7.5. Psihologia judiciară: Hugo Münsterberg (1863 – 1916)

Psihologia judiciară se ocupă de psihologie şi de lege totodată. Münsterberg a scris

articole pentru presă pe teme precum prevenirea delincvenţei prin utilizarea hipnozei pentru
interogarea suspecţilor, prin administrarea de teste psihologice în vederea detectării
persoanelor vinovate, ca şi despre exactitatea îndoielnică a declaraţiilor martorilor oculari.
El, era interesat mai ales de ultima dintre probleme – failibilitatea percepţiei omeneşti
când subiectul asistă la un delict, iar ulterior este pus să-l descrie.
A făcut cercetări pe crime simulate, în care martorilor li se cerea, imediat ce le vedeau, să
relateze ce s-a întâmplat. Subiecţii erau în dezacord în privinţa detaliilor, chiar dacă scena le
era încă proaspătă în minte. Münsterberg s-a întrebat cât de precisă poate fi o astfel de
mărturie într-un tribunal, când evenimentul s-a petrecut cu multe luni înainte.
În 1908, a publicat În boxa martorilor, care descria factorii psihologici ce puteau
influenţa rezultatele procesului. Aceştia includ false mărturii, puterea de sugestionare în
contrainterogatoriu martorilor şi folosirea măsurătorilor fiziologice (ritm cardiac, presiunea
arterială, rezistenţa pielii), pentru a detecta stările emoţionale accentuate la suspecţi şi
acuzaţi.
Münsterberg a contribuit cu scrierile şi cercetarile sale şi la alte domenii ale psihologiei;
psihoterapia şi psihologia industriala.
Cartea din 1909 a lui Münsterberg, Psihoterapia, s-a focalizat asupra unei arii diferite a
psihologiei aplicative. Şi-a tratat pacienţii în laborator, şi nu în cadrul unei clinici, fără să
ceară bani pentru aceasta. Insista că poziţia sa îi conferă o anumită autoritate, ce-i dă dreptul
să le facă sugestii directe pacienţilor cu privire la modul în care puteau să se vindece. Era de
părere că maladia mentală consta, de fapt, într-o inadaptare comportamentală şi nu putea fi
atribuită unor conflicte inconştiente, cum susţinea Sigmund Freud.
Abordarea terapeutică a lui Münsterberg implica eliminarea cu forţa din conştiinţă a
ideilor perturbatoare ale pacientului, suprimarea comportamentelor indezirabile sau care
tulbură şi convingerea pacientului de a uita neajunsurile emoţionale. A tratat alcoolismul,
consumul de droguri, halucinaţiile, gândurile obsesive, fobiile şi tulburările sexuale.

38
 Münsterberg a fost şi unul dintre promotorii psihologiei industriale. A abordat
problematica ei începând cu 1909, odată cu un articol intitulat „Psihologia şi piaţa”, ce
menţiona o serie de domenii unde psihologia putea contribui: orientarea profesională,
publicitatea, managementul personalului, testarea psihologică, motivarea angajaţilor şi
efectele oboselii şi monotoniei asupra randamentului muncii.
A oferit consultanţă mai multor companii, realizând multe cercetări practice pentru ele.
Şi-a publicat descoperirile în Psihologie şi eficienţa industrială (1913). Münsterberg susţinea
că modalitatea optimă prin care pot fi sporite eficacitatea, productivitatea şi satisfacţia muncii
se poate realiza prin dezvoltarea unor tehnici psihologice potrivite, constând în testări
psihologice şi simulări ale funcţionării la locul de muncă, pentru evaluarea cunoştinţelor,
competenţelor şi capacităţilor candidaţilor.
Münsterberg a derulat cercetări asupra unei varietăţi de îndeletniciri, cum ar fi cea de
căpitan de navă, vatman, operator de telefonie, agent de vânzări, pentru a demonstra modul în
care tehnicile sale de selecţie ar putea îmbunătăţi performanţa la locul de muncă. Studiile sale
au evidenţiat totodată că vorbitul în timpul muncii scădea eficienţa. Soluţia sa nu era
interzicerea conversaţiilor între angajaţi, ci reamenajarea locului de muncă astfel încât
acestora să le fie greu să vorbească între ei. El a sugerat creşterea distanţei dintre utilajele din
fabrici şi separarea meselor de lucru cu paravane.
Ideea primordială care a caracterizat cariera colorată şi controversată a lui Münsterberg a
fost ca psihologia să fie utilă. Cu tot temperamentul său german, el a reprezentat figura tipică
a psihologului funcţionalist american, reflectând şi manifestând spiritul vremurilor sale.

39
 8. BEHAVIORISMUL

În al doilea deceniu al secolului al XX-lea, la mai puţin de 40 de ani după ce Wilhelm

Wundt a întemeiat în mod oficial psihologia, ştiinţa a suferit o revizuire radicală. Psihologii
nu mai erau unanimi cu privire la valoarea introspecţiei, la existenţa elementelor mentale sau
la nevoia ca psihologia să rămână ştiinţă. Psihologii funcţionalişti rescriau regulile, folosind
psihologia în moduri inacceptabile la Leipzig şi Cornell.
Anul 1913 a adus cu sine o declaraţie de război, o ruptură deliberată a acestor poziţii, iar
această mişcare revoluţionare a fost numită „behaviorism” şi a fost promovată de psihologul
american în vârstă de 35 de ani John B. Watson.
Principiile behaviorismului lui Watson erau simple, directe şi îndrăzneţe. Cerea o
psihologie ştiinţifică, ce trata doar despre acte comportamentale observabile, ce pot fi
descrise obiectiv în termeni ca „stimul” şi „răspuns”.
În plus Watson respingea termenii şi conceptele mentaliste. Cuvinte ca „imagine”,
„senzaţie”, „minte” şi „conştiinţă” erau fără sens pentru o ştiinţă a comportamentului, potrivit
lui Watson.

8.1. Influenţa psihologiei animale asupra behaviorismului

Watson a oferit o descriere clară a relaţiei dintre psihologia animală şi behaviorism:

„Behaviorismul este consecinţa nemijlocită a studiilor privind comportamentul animal din
primul deceniu al veacului XX” (Watson, 1929, p. 327). De aceea se poate spune că
precursorul cel mai important al programului lui Watson a fost psihologia animală, produs al
teoriei evoluţioniste şi care încerca să demonstreze existenţa minţii la organismele inferioare
şi continuitatea dintre mintea animală şi cea omenească.

Jacques Loeb (1859 – 1924)

Un pas important în direcţia unei obiectivităţi sporite în domeniul psihologiei animale a
fost făcut de Jacques Loeb, fiziolog şi zoolog german. A lucrat în mai multe instituţii din
Statele Unite, inclusiv University of Chicago.

40
 Ca reacţie la tradiţia antropomorfică şi la metoda introspecţiei prin analogie, Loeb a
dezvoltat o teorie a comportamentului animal bazată pe conceptul de tropism – o mişcare
contrânsă involuntară. Loeb era de părere că reacţia unui animal la un stimul e directă şi
automată. De aceea, răspunsul comportamental a fost calificat drept constrâns de stimul,
neavând nevoie de nicio explicaţie care să invoce o presupusă conştiinţă a animalului.
Deşi opera lui Loeb a reprezentat la vremea sa cea mai obiectivă şi mecanică abordare a
psihologiei animale, el n-a reuşit să se lepede cu totul de trecut. N-a respins ideea conştiinţei
la animale (de ex. oameni) aflate la un nivel superior pe scara evoluţiei (Loeb, 1918). El a
susţinut că existenţa conştiinţei la animale este demonstrată de memoria asociativă; altfel
spus animalele au învăţat să reacţioneze în modul dorit la anumiţi stimuli.

Edward Lee Thorndike (1874 – 1949)

Contribuţii:
Conecţionismul – abordare a învăţării bazată pe legăturile dintre situaţii şi răspunsuri.
Thorndike şi-a numit abordarea experimentală a studierii asocierii conecţionism. În acest
sens Thorndike era interesat de conexiunile dintre situaţii obiectiv controlabile şi răspunsuri.
După el, comportamentul trebuie tradus la elementele sale cele mai simple: unităţile
stimul – răspuns. Aceste unităţi sunt elementele comportamentului (nu ale conştiinţei),
cărămizi pornind de la care sunt construite comportamente mai complexe.
Cutia cu probleme
Thorndike a proiectat şi construit aşa-numitele cutii improvizate, folosind lăzi şi scânduri,
pentru cercetările sale privind învăţarea la animale. Pentru a ieşi din cutie, animalul trebuia să
înveţe să folosească o încuietoare. În drumul către reuşita animalului Thorndike îşi înregistra
datele folosind măsurători cantitative ale învăţării. Tendinţele de răspuns care conduceau la
succes intrau în repertoriul animalului după un număr de încercări. Acest gen de învăţare a
fost numit învăţare prin încercare şi eroare, deşi Thorndike prefera denumirea de
„încercare şi succes accidental”.
Legile învăţării
Cocepţia lui Thorndike cu privire la validarea şi extincţia tendinţelor spre un răspuns este
rezumată de formularea pe care a dat-o legii efectului – actele care produc satisfacţie într-o
situaţie dată devin asociate cu acea situaţie; când situaţia se repetă, şi actul tinde să se
repete.
O lege pereche – legea exerciţiului sau legea folosirii şi a nemaifolosirii – afirmă că
orice răspuns la o anumită situaţie devine asociat cu acea situaţie. Cu cât răspunsul este mai

41
folosit în acea situaţie, cu atât mai puternic devine el asociat cu ea. Reciproc, nemaifolosirea
îndelungată a răspunsului tinde să slăbească asocierea. Cu alte cuvinte, simpla repetare a unui
răspuns întrâo situaţie dată tinde să întărească acel răspuns. Cercetările l-au convins pe
Thorndike că urmările recompensării unui răspuns (situaţie care produce satisfacţie) sunt mai
eficiente decât simpla repetare a răspunsului.
Prin intermediul unui program de cercetare desfăşurat pe subiecţi umani, Thorndike şi-a
revizuit ulterior legea efectului. Rezultatele au pus în evidenţă că recompensarea unui răspuns
conduce într-adevăr la întărirea sa, dar că pedepsirea unui răspuns nu produce un efect
negativ comparabil. El şi-a revizuit opiniile, în sensul de a pune un accent mai mare pe
recompensă decât pe pedeapsă.

Ivan Petrovici Pavlov (1849 – 1936)

Opera lui Ivan Pavlov cu privire la învăţare a slujit la schimbarea accentului – pe care
asociaţionismul îl punea pe ideile subiective – pe cazurile fiziologice obiective şi
cuantificabile, cum ar fi secreţia glandulară sau mişcările musculare. Ca urmare, opera lui
Pavlov i-a pus la dispoziţie lui Watson o metodă de studiere a comportamentului, în
încercarea de a-l controla şi modifica.
Contribuţii:
Reflexele condiţionate – reflexe care sunt condiţionate sau dependente de formarea
unei asocieri ori conexiuni între stimul şi răspuns.
Noţiunea de reflexe condiţionate îşi are originea, ca multe alte descoperiri
ştiinţifice, într-o descoperire accidentală. Cercetând glandele digestive ale câinilor, Pavlov
a folosit metoda expunerii chirurgicale pentru a permite colectarea secreţiilor digestive în
afara corpului, unde pot fi observate, măsurate şi înregistrate. Unul dintre aspectele acestui
studiu a fost funcţia salivei, pe care câinii o secretă involuntar ori de câte ori li se pune în
gură mâncare. Pavlov a remarcat că uneori saliva se scurge chiar înainte să li se dea de
mâncare. Câinii salivau la vederea hranei sau la zgomotul paşilor celui care îi hrănea de
obicei. Într-un fel, răspunsul neînvăţat al salivării a devenit conectat cu – sau condiţionat de –
stimulii asociaţi în prealabil cu primirea hranei.
Reflexe psihice – reflexe care sunt condiţionale sau dependente de formarea unei
asocieri ori conexiuni între stimul şi răspuns.
Aceste reflexe psihice, cum le-a numit la început Pavlov, erau declanşate la câinii de
laborator de stimuli diferiţi de cel iniţial (mai precis hrana).

42
 Pavlov a conchis că o astfel de reacţie s-a produs deoarece aceşti alţi stimuli (cum ar
fi observarea vizuală a îngrijitorului) sunt frecvent legaţi de hrănire.
În timp, Pavlov a renunţat la experienţele mentaliste ale animalelor sale de
laborator în favoarea unei abordări mai obiective, descriptive.
Pavlov şi asistenţii săi au descoperit că mulţi stimuli vor produce răspunsul condiţional
salivar al animalelor de laborator atâta vreme cât un stimul e capabil să atragă atenţia
animalului, fără ai trezi iritarea sau teama. Au testat pe câini sonerii, lumini, fluiere,
sunete muzicale, clocot de apă sau tic-tacul metronomului, obţinând rezultate similare.
Minuţiozitatea şi precizia programului de cercetare sunt evidente în echipamentul
sofisticat conceput pentru a colecta saliva, care curgea printr-un tub de cauciuc ataşat la o
deschizătură realizată chirurgical în falca animalului.
Când fiecare strop de salivă cădea pe o platformă aşezată pe un resort sensibil, ea
activa un instrument ce marca un semn pe un tambur rotativ care înregistra exact numărul de
picături. Acest fapt indica eforturile lui Pavlov de a urma metoda ştiinţifică – cu alte
cuvinte, să standardizeze condiţiile experimentale, să aplice controale riguroase şi să
elimine sursele de eroare.
Turnul tăcerii
Pavlov era atât de preocupat să evite influenţele exterioare care să afecteze
fiabilitatea cercetărilor, încât a proiectat cabine speciale, una pentru animalul experimental
şi cealaltă pentru experimentator. Cercetătorul putea să utilizeze diferiţi stimuli condiţionanţi,
să colecteze saliva şi să ofere hrană fără să fie văzut de animal.
Aceste precauţii nu l-au mulţumit pe deplin. Era îngrijorat că stimulii din mediul
extern pot corupe rezultatele. Folosind fonduri puse la dispoziţie de un om de afaceri rus,
Pavlov a proiectat în vederea cercetărilor o clădire cu trei etaje, cunoscută sub numele de
“Turnul tăcerii”. Ferestrele aveau o sticlă foarte groasă, iar încăperile aveau uşi metalice
duble, care dispuneau de un strat izolator când erau închise. Planşeele erau prinse cu grinzi de
oţel fixate în nisip. Cădirea era înconjurată de un şanţ umplut de paie. Vibraţiile, zgomotul,
temperaturile extreme, mirosurile şi curenţii erau eliminaţi.
Pavlov nu dorea să influenţeze animalele de experiment decât cu stimulii la care
le expunea pentru a realiza condiţionarea.
Tehnicile de condiţionare ale lui Pavlov au furnizat psihologiei un element de bază al
comportamentului, o unitate concretă prelucrabilă la care poate fi redus comportamentul
uman complex, unitate ce poate fi experimentată în condiţiile de laborator.

43
 Vladimir M. Behterev (1857 – 1927)
Behterev reprezintă o figură importantă în dezvoltarea psihologiei animale. El a ajutat la
călăuzirea domeniului dincolo de ideile subiective către comportamentul manifest, obiectiv
observabil.
Contribuţii
Reflexe asociate – reflexe ce pot fi declanşate nu doar de stimuli necondiţionaţi, ci şi
de stimuli ce au fost asociaţi cu stimuli necondiţionaţi.
Principala descoprire a lui Behterev este cea a reflexelor asociate, puse în evidenţă de
studiile sale cu privire la răspunsurile motorii. El a constatat că mişcările reflexe – cum ar fi
retragerea degetului de pe sursa unui şoc electric – pot fi provocate nu numai de stimuli
necondiţionaţi (şocul electric), dar şi de stimuli care au ajuns să fie asociaţi cu stimulul
original.

44
 9. BEHAVIORISMUL – ÎNTEMEIERE

9.1. Începuturile - John B. Watson (1878 – 1958)

Watson voia ca noul său behaviorism să aibă valoare practică: ideile sale fiind destinate
nu doar pentru laborator, ci şi pentru lumea reală. El a promovat specializările aplicative ale
psihologiei şi a devenit consultant în resurse umane pentru o importantă companie de
asigurări.
În timpul Primului Război Mondial, Watson a slujit în Armata Statelor Unite, cu gradul
de maior, elaborând teste de capacitate perceptivă şi motrice, pentru a fi folosite ca
instrumente de selecţie a piloţilor.
În 1919, Watson a publicat Psihologia din punctul de vedere al unui behaviorist, pe care
i-a dedicat-o lui Cattell. Cartea oferea o prezentare completă a psihologiei sale behavioriste,
susţinând că metodele şi principiile pe care le recomandase în cazul psihologiei animale sunt
adecvate şi în studierea oamenilor.
Watson începe o a doua carieră ca psiholog aplicativ în domeniul publicităţii. El credea că
comportamentul oamenilor nu se deosebeşte de cel al maşinilor. Astfel, oamenii în calitatea
lor de consumatori de bunuri şi servicii poate fi prezis şi controlat asemenea
comportamentului de lucru al altor maşini. În acest sens el a propus studierea în laborator a
comportamentului consumatorilor.
Ideile lui Watson au ajuns la cunoştinţa unui mare număr de persoane din afara
domeniului psihologiei care au fost influenţate de ele.
În 1928 a publicat Îngrijirea psihologică a sugarului şi copilului, în care a criticat sever
practicile educative ale vremii. El propunea un sistem mai degrabă normativ decât permisiv
pentru creşterea copiilor, în concordanţă cu solida sa poziţie în favoarea factorilor de mediu.
Cartea era plină de sfaturi riguroase privind metoda behavioristă de creştere a copiilor. O
generaţie de copii, inclusiv cei proprii, a fost crescută în concordanţă cu aceste recomandări.
Metodele behaviorismului
Watson a insistat ca psihologia să se mărginească la datele ştiinţelor naturale, la ceea ce
poate fi observat. Astfel, psihologia trebuie să se limiteze la datele ştiinţelor naturale, la ceea
ce poate fi observat, adică, la studiul obiectiv al comportamentului. 129 Laboratorul

45
behavioristului trebuie să admită cele mai stricte metode de observaţie. Pentru Watson, aceste
metode cuprindeau:
- Observaţia cu şi fără ajutorul unor instrumente;
- Testări;
- Metoda rapoartelor verbale;
- Metoda reflexului condiţionat.

Pentru psihologie, această concentrare exclusivă pe metodele obiective a însemnat, alături

de eliminarea introspecţiei, o schimbare a naturii şi rolului subiectului uman în cadrul
laboratorului de psihologie.
În behaviorism, subiecţii ca atare şi-au pierdut din importanţă. Nu mai realizau observaţii,
ci erau observaţi de experimentator. Astfel, subiecţii umani nu-şi mai observau activ
caracteristicile ci, pur şi simplu se comportau.
Tematica behaviorismului
Elementele de comportament, altfel spus mişcările musculare ale corpului şi secreţiile
glandulare, au constituit tematica principală a psihologiei comportamentale ale lui Watson.
Ca ştiinţă a comportamentului, psihologia trebuia să se ocupe doar de actele ce pot fi descrise
obiectiv, fără a recurge la o terminologie subiectivă sau mentalistă.
Psihologia comportamentală a lui Watson investighează comportamentul întregului
organism în raporturile sale cu mediul. În metodele şi tematica sa, behaviorismul lui Watson
a constituit o încercare de a construi o ştiinţă eliberată de noţiuni şi metode subiective, la fel
de obiectivă ca fizica. Ca toţi teoreticienii sistematici, Watson şi-a dezvoltat psihologia în
concordanţă cu convingerea profundă că toate domeniile comportamentului pot fi examinate
în termeni obiectivi de stimul-răspuns.
Contribuţii:
Instinctele – Iniţial Watson a acceptat rolul instinctelor în cadrul comportamentului; după
1925 şi-a revizuit poziţia şi a eliminat cu totul conceptul de instinct. Comportamentele care
par instinctive sunt, în realitate răspunsuri condiţionate social. Adoptând ideea că învăţarea,
sau condiţionarea, este cheia pentru înţelegerea întregii dezvoltări umane, Watson a devenit
un puternic partizan al influenţei factorilor de mediu. El a mers şi mai departe şi nu doar a
negat existenţa instinctelor, ci a refuzat să admită în cadrul sistemului său orice capacităţi,
temperamente sau talente, de orice fel, înnăscute.
Emoţiile – Pentru Watson, emoţiile sunt simple răspunsuri fiziologice la stimuli specifici.
Această explicaţie pentru emoţii neagă orice percepţie conştientă a emoţiei sau senzaţiei

46
produse de organele interne. El credea, că emoţia este o formă de comportament implicit, în
care reacţiile interne sunt evidente în manifestări fizice cum ar fi roşitul, transpiraţia sau
creşterea pulsului. Într-un studiu realizat pe copii mici, Watson a sugerat că în cazul lor există
trei tipare fundamentale de răspuns emoţional înnăscute: teama, supărarea şi dragostea.
Procesele de gândire – Sistemul behaviorist a încercat să reducă gândirea la
comportament motor implicit. El susţinea că gândirea, ca orice alt aspect al funcţionării
fiinţelor omeneşti, este un tip de comportament senzoriomotor. Comportarea, trebuie să
implice reacţii sau mişcări verbale implicite. Astfel, el a redus gândirea la subvocalizări, care
se bazează pe aceleaşi deprinderi musculare pe care le învăţăm pentru vorbirea manifestă.
Experimentele watsoniene privind reflexele condiţionate, l-au convins că tulburările
emoţionale de la vârsta adultă sunt cauzate de răspunsuri condiţionate instaurate în copilărie,
pubertate şi adolescenţă. Iar dacă tulburările de la maturitate sunt funcţie a unei condiţionări
defectoase în copilărie, atunci un program adecvat de condiţionare la nivelul copilăriei ar
trebui să prevină apariţia tulburărilor de la vârsta adultă. Watson credea că acest gen de
control practic asupra comportamentului copiilor era nu doar posibil, ci şi absolut necesar. El,
a imaginat un plan de ameliorare a societăţii, un program de etică experimentală, bazat pe
principiile behaviorismului.
Critici la adresa behaviorismului – Psihologia americană se îndrepta în direcţia unei
obiectivităţi sporite când Watson a întemeiat behaviorismul, dar nu toţi psihologii erau
dispuşi să accepte obiectivitatea extremă propusă de el. Mulţi psihologi, Edwin B. Holt, Karl
Lashley, William McDougall, erau de părere că programul lui Watson omitea componente
importante, cum ar fi procesele senzoriale şi perceptive.
Într-o anumită măsură, acceptarea behaviorismului watsonian a depins de personalitatea
lui Watson. Figură charismatică, şi-a lansat ideile cu entutziasm, optimism şi încredere în
sine. Era un orator foarte puternic şi seducător, care nesocotea tradiţia şi respingea psihologia
existentă. Aceste calităţi personale, alături de spiritul timpului, în care s-a descurcat foarte
bine, îl fac pe John B. Watson unul dintre piuonierii psihologiei.

9.2. După întemeiere

Revoluţia pe care şi-a propus-o John B. Watson n-a transformat psihologia peste noapte.
La un deceniu după ce behaviorismul a fost lansat oficial (1924), Titchener, cel mai mare

47
adversar al lui Watson, recunoştea că behaviorismul a invadat psihologia americană. Iar în
1930, Watson a putut să proclame cât se poate de justificat că victoria sa era deplină.
Behaviorismul lui Watson a reprezentat doar prima etapă în evoluţia şcolilor de gândire
behavioriste. A doua etapă, neobehaviorismul, poate fi plasată între 1930 şi 1960, incluzând
opera lui Tolman, Hull şi Skinner. Aceşti neobehaviorişti erau de acord în mai multe privinţe:
- Nucleul psihologiei este dat de studierea învăţării;
- Majoritatea comportamentelor, indifferent cât de complexe, pot fi explicate prin legile
condiţionării;
- Psihologia trebuie să adopte principiul operaţionalismului.

Al trelea stadiu din evoluţia behaviorismului, neo-neobehaviorismul sau

sociobehaviorismul, datează cam din 1960 până prin 1990. Acest stagiu include opera lui
Bandura şi Rotter, distingându-se prin reîntoarcerea la examinarea proceselor cognitive,
concomitent cu menţinerea accentului pe observarea comportamentului manifest.

Edward Chace Tolman (1886 – 1959)

Contribuţii:
Behaviorismul intenţional – sistemul lui Tolman, care combină studierea obiectivă a
comportamentului cu analiza intenţionalităţii sau a orientării spre un scop a
comportamentului.
Expresia lui Tolman de behaviorism intenţional poate părea la prima vedere un amalgam
curios a două idei contradictorii: intenţie şi comportamentLui Tolman i se părea evident că
toate acţiunile sunt direcţionate către un scop. Cu alte cuvinte, el susţinea că, comportamentul
„tinde” spre un scop şi este orientat spre îndeplinirea unui obiectiv, ori învăţarea mijloacelor
de atingere a unui scop.. Tolman avea în vedere răspunsurile obiective ale organismului şi că
măsurătorile sunt formulate în termenii schimbărilor survenite în comportamentul de răspuns
ca funcţie a învăţării. Acestea fiind măsurători ce furnizează date obiective.
Variabile intermediare – factori neobservaţi, inferaţi, din interiorul organismului,
reprezentând determinanţii adevăraţi ai comportamentului.
Tolman era de părere că atât cauzele care iniţiază comportamentul, cât şi rezultatul final
trebuie să fie apte de observare obiectivă şi definire operaţională. El a enumerat cinci
variabile independente drept cauze ale comportamentului: stimulii din mediu, pulsiunile
fiziologice, ereditatea, formaţia anterioară şi vârsta. Comportamentul este o funcţie a acestor
cinci variabile, o idee exprimată de Tolman printr-o ecuaţie matematică. Pentru aceste

48
variabile independente observabile şi comportamentul-răspuns produs, Tolamn a presupus
existenţa unui set de factori neobservabili, variabilele intermediare, care sunt determinanţii
reali ai comportamentului. Aceşti factori reprezintă procese interne care conectează
senzaţiile-stimul cu răspunsul observat. Propunerea S-R (stimul-răspuns) a behavioriştilor
trebuie interpretată, de fapt, S-O-R. Variabila intermediară este orice se întâmplă în interiorul
lui O (organism) care produce răspunsul comportamental la un stimul dat.
Teoria învăţării
Problema învăţării a constituit o parte importantă a behaviorismului intenţional a lui
Tolman. El a respins legea efectului a lui Thorndike, susţinând că recompensa sau întărirea
are o influenţă redusă asupra învăţării. În locul său Tolman a propus o explicaţie cognitivă a
învăţării, sugerând că executarea repetată a unei sarcini întăreşte relaţia învăţată dintre
semnalele mediului şi aşteptările organismului.

B.F. Skinner (1904 – 1990)

Contribuţii
Condiţionarea operantă – o situaţie de învăţare ce implică un comportament produs mai
degrabă de un organism, decât declanşat de un stimul detectabil.
Programele de întărire – condiţii ce implică diferite frecvenţe şi perioade de întărire.
O societate behavioristă – Skinner a elaborat o tehnologie a comportamentului, o
încercare de aplicare a descoperirilor sale de laborator la societate în ansamblul ei. Societatea
descrisă de Skinner presupune că natura umană este asemănătoare unei maşini. Abordarea
skinneriană mecanicistă, analitică şi deterministă, a convins mulţi psihologi behaviorişti că
prin conştientizarea condiţiilor de mediu şi aplicarea întăririi pozitive comportamentul
omenesc poate fi orietat, modificat şi modelat.
Modificarea comportamentului – folosirea întăririi pozitive pentru controlarea sau
modificarea comportamentului indivizilor sau grupurilor.
Deşi felul de behaviorism al lui Skinner continuă să fie aplicat în laboratoare, în domeniul
clinic, organizaţional şi la alţi parametri ai lumii reale, el a fost contestat de operele
neobehavioriştilor, inclusiv de cele ale lui Allbert Bandura şi Julian Rotter, printre alţii, care
au adoptat o abordare sociocomportamentală mai pronunţată.

49
 9.3. Sociobehaviorismul

Albert Bandura (1925 - )

Contribuţii
Teoria social-cognitivă a lui Bandura este o formă de behaviorism mai puţin exagerată
decât cea a lui Skinner şi reflectă spiritul vremurilor sale.
Pe lângă faptul de a fi o teorie comportamentală, sistemul lui Bandura este cognitiv. El a
subliniat influenţa asupra programelor de întărire externă a proceselor de gândire cum ar fi
convingerile, aşteptările şi instrucţiunile.
Deşi Bandura este de acord cu Skinner că putem schimba comportamentul uman prin
întărire, el a sugerat însă, şi a demonstrat empiric, că indivizii pot învăţa practic toate felurile
de comportament fără să aibă parte direct de întărire. Nu întotdeauna trebuie să ni se
administreze o întărire ca să învăţăm ceva. Putem învăţa şi prin ceea ce Bandura numea
întărire vicariantă, observând cum se comportă alţi oameni şi observând consecinţele
comportamentului lor.
Această iscusinţă de a învăţa prin exemple şi prin întărire vicariantă presupune că avem
capacitatea de a anticipa şi de a aprecia consecinţele pe care le constatăm la alţii, chiar dacă
n-am avut experienţa respectivă noi înşine.
Bandura sugerează că nu există o legătură directă între stimul şi răspuns, sau între
comportament şi întărire, cum susţinea Skinner. Mai degrabă, între stimul şi răspuns se
interpune un mecanism mijlocitor, reprezentat de procesele cognitive ale acelei persoane.
Abordarea lui Bandura este o teorie a învăţării „sociale”, deoarece studiază
comportamentul aşa cum este el format şi modificat în condiţiile sociale. El a avertizat că
psihologii nu se pot aştepta în cercetările lor la rezultate care să nu ţină seama de relevanţa
pentru lumea modernă a interacţiunilor sociale.
Eficacitatea personală – sentimentul valorii personale şi al capacităţii sale de a face faţă
problemelor vieţii. Cercetările lui Bandura au demonstrat că încrederea noastră în eficacitatea
personală influenţează multe aspecte ale vieţii noastre.
Modificarea comportamentului
Scopul urmărit de Bandura când şi-a dezvoltat abordarea behavioristă social-cognitivă a
fost să schimbe sau să modifice comportamentele pe care societatea le consideră anormale
sau indezirabile.142 El s-a gândit că, dacă toate comportamentele sunt învăţate prin
observarea altor persoane şi propriul comportament poate fi modelat în funcţie de al acestora,
atunci şi comportamentele nedorite pot fi modelate sau reînvăţate în acelaşi fel

50
 10. PSIHOLOGIA FORMEI
O influenţă semnificativă asupra dezvoltării psihologiei formei a fost spiritul timpului de
atunci, mai ales climatul intelectual din fizică. În ultimile decenii ale sec. al XIX-lea, ideile în
fizică se îndepărtau din ce în ce mai mult de atomism, recunoscând şi acceptând ideea de
câmp, adică a unor regiuni din spaţiu străbătute de linii de forţă ca de un curent electric.

10.2. Max Wertheimer (1880 – 1943)

Psihologia formei s-a dezvoltat pornind de la cercetările din 1910 ale lui Max
Wertheimer. 145 Tema de cercetare a lui Wertheimer implica observarea mişcării aparente,
adică perceperea mişcării în condiţiile în care nicio mişcare fizică reală n-a avut loc.
Wertheimer vorbea despre ea ca „impresie” a mişcării.
Wertheimer şi-a publicat rezultatele cercetărilor în 1912, în „Studii experimentale despre
percepţia mişcării”, articol considerat ca marcând începutul oficial al şcolii de gândire a
psihologiei formei.
Gândirea productivă la oameni
Cartea lui Wertheimer despre gândirea productivă (1954), aplica principiile gestaltiste ale
învăţării la gândirea pozitivă a oamenilor. El susţinea că gândirea are loc în termeni de
ansambluri. Cel care învaţă priveşte situaţia ca întreg, iar profesorul trebuie să prezinte
situaţia ca un ansamblu.
El a contestat practicile pedagogice tradiţionale, cum ar fi exersarea mecanică sau
învăţarea pe dinafară. Wertheimer a descoperit că repetiţia este arareori rodnică şi a adus ca
dovadă incapacitatea elevului de a rezolva o varietate a unei probleme când soluţia a fost
învăţată pe de rost, mai degrabă decât prin cunoaştere nemijlocită. El a acceptat totuşi ca
fapte cum ar fi numele şi datele trebuie învăţate pe de rost, prin asociere întărită cu ajutorul
repetiţiei..
Natura revoltei gestaltiste
Ca majoritatea revoluţionarilor din lumea ideilor, gestaltiştii din frunte solicitau
revizuirea completă a vechii ordini.
După ce Wertheimer a iniţiat studiile despre perceperea mişcării aparente, psihologii
gestaltişti au fost captivaţi de alte fenomene legate de percepţie. Percepţia este un întreg, un
gestalt, şi orice încercare de a o analiza sau reduce la elemente o va anihila. Cuvântul Gestalt
a dat naştere la probleme. În Psihologia formei (1929), Köhler a remarcat că termenul de

51
Gestalt era folosit în limba germană în două feluri. Astfel, Gestalt poate fi folosit pentru a ne
referi atât la obiecte, cât şi la formele lor caracteristice. De asemeni, termenul nu este limitat
la vizual şi nici măcar la totalitatea câmpului senzorial. El poate cuprinde învăţarea, gândirea,
emoţia şi comportamentul. Tocmai cu acest sens general, funcţional al cuvântului au încercat
gestaltiştii să facă faţă întregii sfere a psihologiei.
Principiile gestaltiste ale organizării perceptuale
Wertheimer a prezentat pricipiile organizării perceptuale ale şcolii gestaltiste de
psihologie într-un articol publicat în 1923. El a afirmat că percepem obiecte în acelaşi mod în
care percepem mişcarea aparentă, ca ansambluri unificate mai degrabă decât grupări de
senzaţii individuale. Aceste principii gestaltiste reprezintă regulile esenţiale prin care ne
organizăm lumea perceptuală.
Câteva principii ale organizării perceptive:
1. Proximitatea – părţile care sunt apropiate în timp sau spaţiu par să-şi aparţină şi tind
să fie percepute împreună;
2. Continuitatea – există tendinţa în percepţia noastră de a urma o direcţie, de a conecta
elementele într-un fel care le face să pară continue sau înaintând într-o anumită
direcţie;
3. Similaritatea – părţile similar tind să fie văzute împreună, ca formând un grup;
4. Închiderea – există tendinţa în percepţia noastră de a complete figure incomplete, de
a umple golurile;
5. Simplitatea – tindem să vedem o figură ca fiind într-o stare cât mai potrivită posibil;
6. Figura/fundalul – tindem să organizăm percepţiile în obiectul potrivit (figura) şi
contextual în care apare (fundalul).

Aceste principii de organizare nu depind de procesele mentale superioare sau de

experienţe trecute, ci sunt prezente în stimulii înşişi. Wertheimer i-a numit factori periferici,
însă a recunoscut că factorii centrali din organism influenţează percepţia.

10.3. Kurt Koffka (1886 – 1941)

S-a născut la Berlin, a fost cel mai inventiv dintre fondatorii psihologiei formei.
Preocupat de ştiinţă şi filosofie, şi-a făcut studiile la Universitatea din Berlin. În timpul
Primului Război Mondial, a lucrat la o clinică de psihiatrie cu pacienţi cu leziuni cerebrale şi
afazici.
52
 După război, Koffka a scris un articol pentru revista americană Psychological Bulletin,
intitulat „Percepţia: o introducere în teoria Gestaltului” unde prezenta conceptele de bază ale
psihologie formei, împreună cu rezultatele şi consecinţele amplelor sale cercetări.
În 1935, el a publicat Principiile psihologiei Gestalt-ului, o carte dificilă, care n-a devenit
totuşi ultimul cuvânt în materie de psihologie a formei, aşa cum a intenţionat el să fie.

10.4. Wolfgang Köhler (1887 – 1967)

A fost purtătorul de cuvânt al mişcării gestaltiste. Cărţile sale, scrise cu grijă şi precizie,
au devenit lucrări standard ale psihologiei formei. Studiile sale de fizică l-au convins că
psihologia trebuie să se alieze cu fizica, şi că Gestalten (formele sau tiparele) apar nu doar în
fizică, ci şi în psihologie.
Primul Război Mondial la prins în Tenerife, în Insulele Canare. Capacitatea de
înţelegere şi capacitatea de gândire a maimuţelor
Studiile lui Köhler în Tenerife asupra inteligenţei maimuţelor au arătat capacitatea
acestora de a rezolva probleme. Aceste studii au furnizat dovada pentru declic (insight), cu
alte cuvinte comprehensiunea sau înţelegerea vădit spontană a relaţiilor. Köhler credea că
înţelegerea instantanee (declicul) şi capacitatea de a rezolva problemele demonstrată de
cimpanzei erau diferite de învăţarea prin metoda încercării şi erorii descrisă de Thorndike.
Aceste studii despre înţelegerea instantanee (declic) au sprijinit concepţia de ansamblu
sau globală a psihologilor gestaltişti privind comportamentul, în opoziţie cu punctul de
vedere molecular sau atomist promovat de behavioristi. Cercetările au întărit totodată ideea
gestaltistă că învăţarea implică reorganizarea sau restructurarea mediului psihologic
individual.

10.5. Kurt Lewin (1890 – 1947)

În întreaga sa carieră de 30 de ani, Lewin s-a dedicat domeniului general al motivaţiei

umane, descriind comportamentul oamenilor în întregul său context fizic şi social. Concepţia
sa globală asupra psihologiei era practică, orientată către chestiunile sociale care influenţează
modul în care trăim şi muncim. A căutat să umanizeze fabricile din acea vreme, aşa încât

53
munca să de vină o sursă de satisfacţie personală, şi nu doar o modalitate prin care indivizii
îşi câştigă existenţa.
Cunoştinţele lui Lewin cu privire la teoria câmpurilor din fizică l-au determinat să
considere că activităţile psihologice ale persoanei se produc într-un fel de câmp psihologic,
pe care l-a numit „spaţiu vital”. Spaţiul vital cuprinde toate evenimentele trecute, prezente şi
viitoare care ne privesc. Din punct de vedere psihologic, fiecare dintre aceste întâmplări ne
determină comportamentul într-o situaţie dată. Astfel, spaţiul vital este alcătuit din nevoile
persoanei în intercaţiunea cu mediul biologic. Spaţiul vital poate avea diferite grade de
dezvoltare, în funcţie de cantitatea şi tipul de experienţă acumulată.
Motivaţie şi efectul Zeigarnik
Lewin a propus o stare de bază privind stabilitatea sau echilibrul între persoană şi mediu.
Orice perturbare a echilibrului conduce la tensiune, care la rândul său, conduce la o acţiune,
în efortul de a diminua tensiunea şi a reface echilibrul. Comportamentul implică un ciclu de
stări-tensiune sau stări-nevoie urmate de activitate şi destindere, după cum spunea Lewin
pentru a explica motivaţia omenească.
Efectul Zeigarnik – tendinţa de a rememora sarcinile neîndeplinite mai uşor decât
sarcinile duse la bun sfârşit.
Psihologia socială
Preocuparea lui Lewin pentru psihologia socială a început în anii 1930. Caracteristica
principală a psihologiei sociale a lui Lewin este dinamica grupului, aplicarea conceptelor
psihologice la comportamentul individual şi de grup. La fel cum individul şi mediul său
formează un câmp psihologic, aşa şi grupul şi mediul său formează un câmp social.
Comportamentele sociale se produc în cadrul şi sunt rezultatul coexistenţei unor entităţi
sociale cum ar fi subgrupurile, membrii grupului, obstacolele şi canalele de comunicare.
Comportamentul de grup la un moment dat depinde de situaţia totală a câmpului.
Cercetările lui Lewin au deschis calea unor noi domenii de cercetare socială şi au
impulsionat dezvoltarea psihologiei sociale.
Mişcarea gestaltistă a lăsat o amprentă de neşters asupra psihologiei şi a influenţat
cercetările privind percepţia, învăţarea, gândirea, personalitatea, psihologia socială şi
motivaţia

54
 11. PSIHANALIZA

11.1. Dezvoltarea psihanalizei

Termenul „psihanaliză” şi numele lui Sigmund Freud sunt bine-cunoscute lumii moderne,
el a fost unul dintre cei câţiva indivizi de primă mărime din istoria civilizaţiei care au
schimbat modul în care oamenii gândesc despre ei înşişi. Freud a proclamat că nu suntem
stăpânii raţionali ai propriilor vieţi, ci suntem supuşi influenţei forţelor inconştiente, de care
nu ne dăm seama şi asupra cărora avem un control redus.
De la începuturile sale, psihanaliza era distinctă de gândirea psihologică dominantă, în
scopurile, tematica şi metodele sale. Tematica sa era psihopatologia, sau comportamentul
anormal, relativ neglijată de celelalte şcoli de gândire. Metoda sa principală este mai degrabă
observaţia clinică, decât experimentul controlat în laborator. De asemenea, psihanaliza
vorbea de inconştient, temă practic ignorată de celelalte sisteme de gândire. Freud a fost cel
care a adus noţiunea de inconştient în psihologie.

Sigmund Freud (1856 – 1939)

Contribuții
Freud a avut numeroase contribuții ăn domeniul psihologiei valabile și folosite și astăzi
de multiplele curente aparute în psihologie și psihoterapie.
Freud a adoptat pentru tratarea pacienţilor săi metodele de hipnoză şi cathartice ale lui
Breuer (cu care se împrietenise și lucrase la cazul Annei O.), însă a devenit din ce în ce mai
nesatisfăcut de hipnoză şi curând a abandonat-o. El a reţinut catharsisul – procesul de
reducere sau eliminare a complexului prin readucerea sa în conştiinţă şi înlesnirea
exprimării lui – ca metodă de tratare şi a dezvoltat de la ea tehnica asocierii libere – tehnică
psihoterapeutică în care pacientul spune orice îi trece prin minte. Scopul lui Freud în
sistemul său de psihanaliză era să aducă în conştiinţă amintiri sau gânduri reprimate, care se
credea că sunt sursa comportamentului anormal al pacientului. Prin tehnica asocierii libere,
Freud a constatat că amintirile pacienţilor săi ajungeau până în copilărie şi că astfel multe
dintre experienţele refulate pe care le rememorau ţineau de chestiuni de ordin sexual.

55
 În 1985, Freud şi Breuer au publicat Studii despre isterie, cartea considerată ca marcând
începutul oficial al psihanalizei, deşi Freud n-a folosit termenul de „psihanaliză” decât un
mai târziu.
Freud a avut o atitudine negativă faţă de sex şi a trecut personal prin dificultăţi sexuale. A
scris despre pericolele sexualităţii şi a susţinut că oamenii ar trebui să se ridice deasupra
„nevoilor animalice obişnuite”. Frustrările sale sexuale au ieşit la iveală sub forma nevrozei şi
a recunoscut că avea nevoie să fie psihanalizat, astfel, el a decis să se autoanalizeze. Metoda
pe care a ales-o a fost interpretarea viselor – tehnică psihoterapeutică ce implică
interpretarea viselor, cu scopul de a descoperi conflictele inconştiente. Autoanaliza lui Freud
a continuat vreo doi ani, culminând cu publicarea Interpretarea viselor (1900), considerată
drept cea mai importantă carte a sa. Cartea a fost lăudată, Carl Jung după ce a citit-o a devenit
adept al psihanalizei.
Apus în evidenţă pentru prima dată complexul Oedip, pornind în principal de la propriile
experienţe din copilărie. În 1901, a publicat Psihopatologia vieţii cotidiene, care conţine o
descriere a faimosului lapsus freudian – un act de uitare sau greşeală în vorbire ce reflectă
motive sau temeri inconştiente. Freud susţinea că, în comportamentul cotidian, ideile
inconştiente care se străduiesc să se exprime ne influenţează gândurile şi acţiunile.
Psihanaliza ca metodă de tratament – Freud a constatat că metoda asocierii libere nu
funcţionează întotdeauna liber. Mai devreme sau mai târziu, pacienţii ajungeau la un punct al
amintirilor în care nu mai puteau sau nu mai erau dispuşi să continue. Freud considera că
aceste rezistenţe arată că pacienţii conştientizează amintiri care erau prea infamate ca să le
facă faţă. Astfel, rezistenţa – un blocaj sau refuzul de a dezvălui amintiri dureroase în cursul
şedinţelor de asociere liberă – era un fel de protecţie în faţa chinului afectiv.
O altă metodă importantă de tratament în psihanaliza freudiană este analiza viselor. Freud
era de părere că visele reprezentau satisfacerea deghizată a dorinţelor refulate. Conţinutul
manifest al visului este istoria reală a pacientului, care rememorează ce s-a întâmplat în vis.
Adevărata semnificaţie a visului se găseşte în conţinutul latent, sensul ascuns sau simbolic al
visului. Nu toate visele sunt cauzate de conflicte afective. Unele scenarii onirice provin din
stimuli simpli, cum sunt temperatura camerei, contactul cu partenerul sau supraalimentarea
înainte de culcare. De aceea, nu toate visele vor conţine material refulat sau simbolic.
Psihanaliza ca sistem al personalităţii
Sistemul lui Freud n-a abordat toate acele subiecte incluse de obicei în tratatele de
psihologie, ci a explorat domenii pe care alţi psihologi tindeau să le ignore: forţe motivante
inconştiente, conflicte dintre aceste forţe şi efectele conflictelor asupra comportamentului.
56
 Instinctele – sunt forţe motrice sau motivaţionale ale personalităţii, forţele biologice care
declanşează energia mentală. La Freud instinctele sunt reprezentări mentale ale stimulilor
interni (foamea) care motivează personalitatea şi comportamentul.
Freud n-a încercat să ofere o listă detaliată a tuturor instinctelor omeneşti posibile, ci le-a
grupat în două categorii generale: pulsiunile vieţii şi pulsiunea morţii. Pulsiunile vieţii includ
foamea, setea, sexul. Ele privesc autoconservarea şi supravieţuirea speciei. Forma de energie
prin care pulsiunile vieţii se manifestă se numeşte libido – energie psihică (la Freud) care
orientează persoana spre gânduri şi comportamente plăcute. Pulsiunea morţii este o forţă
distructivă care poate fi orientată către interior, ca în masochism sau sinucidere, sau în
exterior, ca în ură şi agresivitate. Pe măsură ce avansa în vârstă, Freud a devenit din ce în ce
mai convins că agresivitatea poate fi o motivaţie la fel de puternică pentru comportamentul
uman ca sexul.
Nivelurile personalităţii
În opera sa timpurie, Freud a sugerat că viaţa mentală se compune din două părţi:
conştientul şi inconştientul. Porţiunea conştientă, asemenea părţii vizibile a unui aisberg, e
mică şi insignifiantă. Ea oferă doar o idee vagă despre întreaga personalitate. Vastul şi
puternicul inconştient – asemănător părţii care există sub suprafaţa apei – conţine pulsiunile,
forţele motrice ale întregului comportament omenesc. În scrierile sale de mai târziu, Freud a
revizuit distincţia simplă conştient-inconştient şi a propus una formată din se, eu şi supraeu.
Se – sursa energiei psihice şi latura personalităţii legată de pulsiuni – conţine energia
primară, sau libidoul, şi se exprimă prin reducerea tensiunii.
Eul – latura raţională a personalităţii, răspunzătoare de controlarea pulsiunilor –
slujeşte ca mediator între se şi circumstanţele lumii exterioare spre uşurarea interacţiunii lor.
Supraeul – latura morală a personalităţii, dobândită din internalizarea valorilor şi
standardelor parentale şi sociale – reprezintă moralitatea – „avocatul năzuinţei spre
perfecţiune”
Freud a imaginat o luptă continuă în sânul personalităţii, în care eul se află în strânsoarea
unor forţe insistente şi opuse. Eul trebuie să încerce să amâne impulsurile sexuale şi agresive
ale se-ului, să observe şi să manevreze realitatea, pentru a diminua tensiunea rezultată şi
pentru a răspunde exigenţelor de perfecţiune venite din partea supraeului. Eul este deci forţat
din trei părţi, ameninţat de pericolele persistente din partea se-ului, a realităţii şi a supraeului.
Rezultatul inevitabil, când eul ajunge să fie suprasolicitat, este dezvoltarea anxietăţii.
Anxietatea

57
 Anxietatea funcţionează ca un avertisment că eul este ameninţat. Freud a descris trei
tipuri de anxietate. Anxietatea obiectivă apare din teama faţă de pericole adevărate din lumea
reală. Anxietatea nevrotică şi anxietatea morală, celelalte două tipuri derivă din anxietatea
obiectivă. Anxietatea induce tensiune, care motivează individul să ia a numite măsuri care s-o
reducă. Potrivit teoriei lui Freud, eul dezvoltă apărări de protecţie, aşa-numitele mecanisme
de apărare, care sunt refuzuri sau distorsionări inconştiente ale realităţii (refuzul, deplasarea,
proiecţia, raţionalizarea, formaţiunea reacţională, regresia, refularea, sublimarea).
Stadii psihosexuale ale dezvoltării personalităţii
Freud era convins că tulburările nevrotice ale pacienţilor îşi au originea în experienţele
copilăriei. El credea că personalitatea adultă este aproape complet formată la cinci ani.
Potrivit teoriei sale psihanalitice a dezvoltării, copii trec printr-o serie de stadii psihosexuale
– etape de dezvoltare ale copilăriei, centrate pe zonele erogene. Fiecare stadiu de dezvoltare
este centrat pe o zonă erogenă specifică: stadiul oral, stadiul anal, stadiul falic şi stadiul
genital.
Complexul Oedip – dorinţa inconştientă a băieţelului în vârstă de 4-5 ani pentru mama
sa şi dorinţa de a-l înlocui sau distruge pe tatăl său – se instalează în stadiul falic.
Psihologia a încorporat conceptele freudiene şi le-a asimilat ca parte a curentului
principal. Rolul inconştientului, importanţa experienţelor din copilărie şi funcţionarea
mecanismelor de apărare sunt câteva exemple de idei psihanalitice care au intrat trainic în
repertoriul psihologiei moderne.

58
 12. PSIHANALIZA DUPĂ ÎNTEMEIERE

Ca şi Wundt şi psihologia sa experimentală, Freud nu s-a bucurat multă vreme de

monopolul asupra noului său sistem psihanalitic. La doar 20 de ani după ce a creat mişcarea,
ea s-a scindat în facţiuni rivale, conduse de analişti care erau în dezacord asupra chestiunilor
fundamentale.
Mulţi analişti n-au respins cu totul punctele de vedere fundamentale ale lui Freud; aceştia
s-au bazat pe opera sa, pe care au dezvoltat-o şi aici este vorba de fiica sa Anna şi de
teoreticienii relaţiei de obiect Melanie Klein şi Heinz Kohut şi vom continua apoi pe cei trei
disidenţi importanţi, care şi-au elaborat propriile teorii în timpul vieţii lui Freud: Carl Jung,
Alfred Adler şi Karen Horney.

Anna Freud (1895 – 1982)

În 1927, Anna Freud a publicat Introducere în tehnica analizei copiilor, care anunţa
direcţia preocupărilor sale. A dezvoltat a abordare a terapiei psihanalitice cu copiii, care ţinea
seama de realativa lor imaturitate şi de nivelul aptitudinilor lor verbale. Inovaţiile sale au
inclus utilizarea unor jucării şi observarea copilului în cadrul domestic.
Anna Freud a revizuit teoria psihanalitică ortodoxă, pentru a extinde rolul eului, care
funcţionează independent de sine. În Eul şi mecanismele de apărare (1936), ea a explicat
modul de funcţionare a mecanismelor de apărare în protejarea eului în faţa anxietăţii. Lista
standard a mecanismelor de apărare freudiene, a fost, în bună măsură, rezultatul muncii ei. Ea
a dat mecanismelor o definiţie mai precisă şi a contribuit cu exemple din analizele sale cu
copiii.

Melanie Klein (1882 – 1960), cunoştea importanţa relaţiilor copil-părinte din propria
experienţă de copil şi părinte. Copil nedorit, a suferit toată viaţa de depresie din cauză că
simţea că părinţii o resping. S-a înstrăinat de propria fiică adultă (care avea să ajungă analist).
Fiica a acuzat-o pe Klein de imixtiune în viaţa sa şi a susţinut că fratele său, care murise în
timp ce făcea alpinism, se sinucisese, de fapt, din cauza relaţiilor deficitare cu mama sa.
Teoria kleiniană a relaţiilor de obiect s-a centrat pe legătura afectivă intensă dintre mamă
şi copil, mai ales în primele şase luni de viaţă ale copilului. Ea descria legătura dintre sugar şi
mamă mai degrabă în termeni sociali şi cognitivi, decât sexuali.

59
 Heinz Kohut (1882 – 1960) s-a născut şi a fost educat la Viena, unde, la 24 de ani,
afectat de moartea tatălui său, a ales să fie supus psihanalizei cu unul dintre prietenii lui
Freud. Analiza a fost considerată reuşită, iar Kohut s-a înscris la facultatea de medicină şi s-a
pregătit să devină el însuşi analist.
Kohut a pus accentul pe ceea ce el numea eul propriu nuclear, pe care îl considera drept
fundament al devenirii unei persoane independente. Eul propriu nuclear se dezvoltă din
relaţiile care se formează între copilul mic şi aşa numitele „autoobiecte” din mediu. Aceste
„autoobiecte” sunt persoanele care joacă un rol atât de vital în vieţile noastre tinere, încât
credem că ele sunt parte a eului nostru propriu. În mod obişnuit, mama este autoobiectul
primar al sugarului. Kohut a sugerat că rolul ei este de a satisface nu doar nevoile fizice ale
copilului, ci şi pe cele psihologice. Dacă mama îşi respinge copilul, reflectând astfel un
sentiment al lipsei de importanţă, copilul poate ajunge să dezvolte ruşine sau vinovăţie. În
acest mod, toate trăsăturile eului propriu (pozitiv sau negativ) adult sunt formate prin relaţiile
iniţiale ale copilului cu obiectul eului primar.
Kohut a insistat asupra continuităţii dintre opera sa şi cea a lui Freud. El nu şi-a socotit
psihologia eului propriu ca o abatere de la psihanaliza freudiană, ci mai degrabă ca o extensie
sau o prelungire a sa.

Carl Jung (1875 – 1961)

Freud îl considera odată pe Carl Jung ca pe fiul său adoptiv şi moştenitorul mişcării
psihanalitice. După ce prietenia lor s-a destrămat, în 1914, Jung şi-a dezvoltat propria
psihologie analitică, opusă în bună măsură operei lui Freud.
Deşi pentru o vreme Jung s-a identificat ca discipol al lui Freud, n-a fost niciodată unul
necritic. Problemele au început să apară atunci când, într-un final, Jung s-a decis să publice
Psihologia inconştientului (1912) care diferă semnificativ de psihanaliza ortodoxă.
În 1932 a fost numit profesor la Universitatea Politehnică Federală din Zürich, post pe
care l-a ocupat timp de zece ani, până când sănătatea şubredă l-a determinat să demisioneze.
A rămas activ în cercetare şi elaborarea de lucrări în cea mai mare parte a celor 86 de ani ai
săi, publicând un număr impresionant de cărţi.
Contribuţii
Psihologia analitică

60
 În teoria lui Jung nu are loc complexul lui Oedip; pur şi simplu, nu era relevant pentru
copilăria sa. Considera că mama sa a fost corpolentă şi puţin atrăgătoare şi n-a înţeles
niciodată insistenţa lui Freud că băieţii mici dezvoltă dorinţe sexuale pentru mamele lor.
Cât a fost copil, Jung s-a izolat de ceilalţi copii, preferând o existenţă solitară. Această
alegere se reflectă şi în teoria sa, în concentrarea pe dezvoltarea lăuntrică, în locul relaţiilor
sociale. În contrast, teoria lui Freud este preocupată mai mult de relaţiile interpersonale;
Freud n-a avut o astfel de copilărie izolată şi introvertită.
Un alt punct diferit între psihologia analitică a lui Jung şi psihanaliza lui Freud priveşte
libidoul, care era definit de Freud în termeni preponderent sexuali, iar Jung îl considera
energia generalizată a vieţii, în care sexul îi este doar o parte.
Încă o deosebire între opera lui Jung şi cea a lui Freud este direcţia forţelor ce afectează
personalitatea. Pentru el, personalitatea nu este în întregime determinată de experienţele din
primii cinci ani de viaţă, ci poate fi schimbată pe parcursul vieţii.
Totodată, Jung a încercat să exploreze inconştientul mai în profunzime decât Freud. El i-a
adăugat o nouă dimensiune, inconştientul colectiv, pe care l-a descris drept experienţele
moştenite de la specia umană şi de la strămoşii lor animale.
Inconştientul colectiv
Jung a descris două niveluri ale inconştientului. Sub planul conştient se găseşte
inconştientul personal, care conţine amintirile, impulsurile, dorinţele, percepţiile fagi, şi alte
experienţe din viaţa unei persoane care au fost refulate sau uitate. Acest nivel al
inconştientului nu este foarte profund. Faptele din inconştientul personal pot fi readuse cu
uşurinţă în planul conştient.
La un nivel inferior inconştientului personal se găseşte inconştientul colectiv, necunoscut
individului. El conţine experienţele cumulate ale generaţiilor precedente, inclusiv ale
strămoşilor noştri animale. Aceste experienţe universale, evoluţioniste alcătuiesc temeiul
personalităţii.
Arhetipurile
Tendinţele moştenite – numite arhetipuri – din interiorul inconştientului colectiv sunt
factori determinanţi înnăscuţi ai vieţii mentale, care dispun o persoană să se comporte nu
altfel decât strămoşii care s-au confruntat cu situaţii similare. Arhetipurile care survin cel mai
frecvent sunt persona, anima şi animus, umbra şi eul propriu.
Introversiunea şi extraversiunea
Extravertitul îşi îndreaptă energia vitală (libidoul) în afar eului propriu, către persoane şi
evenimente din exterior iar libidoul introvertitului este orienta către interior. Ambele atitudini
61
opuse există în fiecare dintre noi, într-o anumită măsură, însă o atitudine este de obicei mai
puternică decât cealaltă.

Alfred Adler (1870 – 1937)

Deoarece a rupt, în 1911, relaţiile cu Freud, Adler este considerat de regulă ca primul
adept al abordării socio-psihologice a psihanalizei.
Contribuţii
Psihologia individuală
Comportamentul uman este – după părerea lui Adler – în mare măsură determinat de
forţele sociale, şi nu de instinctele biologice. El a propus conceptul de interes social, definit
ca potenţialul înnăscut de a coopera cu alţii pentru atingerea scopurilor personale şi ale
societăţii. Interesul nostru social se dezvoltă în fragedă copilărie, prin experienţele de
învăţare. În opoziţie cu Freud, Adler a minimalizat influenţa sexualităţii în formarea
personalităţii. Totodată, Adler s-a axat mai degrabă pe factorii conştienţi, decât pe cei
inconştienţi ai comportamentului.
În vreme ce Freud asocia comportamentul prezent cu experienţe trecute, Adler credea că
suntem puternic influenţaţi de planurile noastre de viitor.
În vreme ce Freud diviza personalitatea în părţi distincte, Adler sublinia unitatea şi
coerenţa personalităţii. El postula o forţă înnăscută, dinamică, ce canalizează resursele
personalităţii către scopul primordial.
O altă diferenţă crucială dintre Adler şi Freud a fost opinia lor despre femei. Adler a
susţinut că nu exista niciun motiv biologic, pentru orice pretins sentiment de inferioritate pe
care femeile l-ar putea simţi. El a susţinut că acesta este un mit inventat de bărbaţi pentru a-şi
susţine sentimentul pretinsei lor superiorităţi.
Sentimentele de inferioritate
În copilărie, starea de neajutorare a copilului şi dependenţa sa de alte persoane îi trezesc
acest sentiment al inferiorităţii. Astfel, el e un sentiment trăit de fiecare. Conştient de
necesitatea de a-l depăşi, copilul este animat în acelaşi timp de străduinţa înnăscută de
ameliorare a eului propriu. Acest proces alternant continuă pe tot parcursul vieţii,
propulsându-ne spre realizări din ce în ce mai mari.
Sentimentele de inferioritate acţionează în avantajul individului şi al societăţii, deoarece
conduc la o perfecţionare continuă. Dacă însă în copilărie acestor sentimente li se răspunde
prin răsfăţ şi respingere, rezultatele pot fi comportamente compensatorii anormale. Eşecul de
62
a compensa adecvat sentimentele de inferioritate poate conduce la dezvoltarea unui complex
de inferioritate – o stare care se dezvoltă când persoana este incapabilă să compenseze
sentimentele de inferioritate normale – care face persoana incapabilă să facă faţă problemelor
vieţii.
Stilul de viaţă
Potrivit lui Adler, tendinţa spre superioritate sau perfecţiune este universală, însă fiecare
dintre noi se comportă diferit în încercarea de a atinge acest scop. Ne manifestăm strădania
într-o modalitate unică sau caracteristică de răspuns, dezvoltând un stil de viaţă. Acest stil de
viaţă implică tocmai comportamentele prin care compensăm inferioritatea reală sau
imaginară. Stilul de viaţă este fixat la 4 sau 5 ani şi devine dificil de schimbat după aceea. El
asigură cadrul în care sunt tratate toate experienţele ulterioare.
Puterea creatoare a eului propriu
Conceptul adlerian de putere creatoare a eului propriu sugerează că avem capacitatea de a
ne determina personalitatea în concordanţă cu stilul nostru de viaţă unic. Această putere
umană activă, creatoare poate fi asimilată conceptului teologic de suflet. Anumite capacităţi
şi experienţe ne vin prin ereditate şi mediu, însă modul în care folosim activ sau interpretăm
aceste experienţe asigură temeiul personalităţii noastre, a atitudinii noastre faţă de viaţă.
Adler voia prin aceasta să spună că fiecare dintre noi e conştient implicat în modelarea
personalităţii şi a destinului său. Ne putem hotărâ soarta, mai curând decât e ea determinată
de experienţa trecută sau de forţe inconştiente.
Ordinea naşterii
Examinând anii copilăriei pacienţilor săi, pe Adler a început să-l intereseze raporturile
dintre personalitate şi ordinea naşterii. El a constatat că fratele cel mare, cel mijlociu şi
mezinul, din cauza poziţiilor în familie, au experienţe sociale diferite, care se traduc prin
atitudini diferite faţă de viaţă şi modalităţi diferite de a aborda.

Karen Horney (1885 – 1952)

Feministă de la începuturi, Karen Horney a fost formată ca psihanalistă freudiană la
Berlin. Ea îşi descria opera mai degrabă ca pe o extindere a sistemului lui Freud, decât ca pe
un efort de a-l înlocui.
Dezacordurile cu Freud
Horney a contestat opinia lui Freud că personalitatea depinde de forţe biologice imuabile.
A negat preeminenţa factorilor sexuali, a pus sub semnul întrebării validitatea teoriei
oedipiene, şi a respins coneptul de libido şi structura tripartită a personalităţii. Totuşi, ea a
63
acceptat ideea de motivaţie inconştientă şi existenţa cauzelor afective inconştiente. Horney şi
Freud diferea şi în ceea ce priveşte opiniile asupra naturii umane.
Contribuţii
Anxietatea fundamentală – este conceptul de bază al sistemului horneyan. Îl definea
drept „sentimentul unui copil de a fi izolat şi lipsit de ajutor într-o lume potenţial ostilă”
(Horney, 1945, p. 41). Definiţia îi caracterizează propriile sentimente din copilărie.
Anxietatea fundamentală e rezultatul acţiunilor parentale, cum ar fi dominaţia, lipsa de
protecţie şi dragoste şi comportamentul capricios. Orice lucru care tulbură relaţia de siguranţă
dintre copil şi părinţi poate genera anxietate fundamentală. De aceea, starea sufletească nu
este înnăscută, ci rezultă din forţele sociale şi din interacţiunile existente în mediul în care
trăieşte copilul. Horney a susţinut că factorii care-l animă pe copilul neajutorat sut nevoia de
a căuta siguranţa, protecţia şi eliberarea de frica într-o lume ameninţătoare.
Horney era de acord cu Freud că personalitatea se dezvoltă în anii copilăriei timpurii, însă
a insistat că personalitatea este în continuă schimbare pe tot parcursul vieţii. Ea a spus că
nimic din dezvoltarea copilului nu e universal: totul depinde de factorii sociali, culturali şi de
mediu.
Nevoile nevrotice
Pentru Horney, aşadar, anxietatea fundamentală provine din relaţia părinte-copil. Când
anxietatea generată social devine evidentă, copilul îşi dezvoltă strategii comportamentale ca
răspuns la comportamentul parental, ca mijloc de a face faţă sentimentelor aferente de
neajutorare şi insecuritate. În cazul în care una dintre strategiile comportamentale ale
copilului ajunge o parte stabilă a personalităţii sale, ea se numeşte nevoie nevrotică, care este
o modalitate de apărare în faţa anxietăţii.
Horney grupează nevoile nevrotice ăn trei tendințe:
- Personalitatea docilă – cea caracterizată de îndreptare către alţi oameni, exprimând
nevoia de aprobare, afecţiune şi de un partener dominant;
- Personalitatea izolată – cea caracterizată de detaşare faţă de oameni, exprimând nevoia
ei de independenţă, perfecţiune şi retragere;
- Personalitatea agresivă – cea caracterizată de opunere faţă de oameni, exprimând nevoia
ei de putere, exploatare, prestigiu, admiraţie şi reuşită.

Imaginea de sine idealizată – îi asigură persoanei o imagine falsă a propriei personalităţi

sau a eului propriu. Ea este o mască perfectă, înşelătoare, ce împiedică persoanele nevrotice
să-şi înţeleagă şi să-şi accepte adevăratele euri proprii. Punându-şi masca, ele neagă existenţa

64
propriilor conflicte interioare. Ei cred că imaginea de sine idealizată este autentică şi că
această credinţă, la rândul ei, le îngăduie să creadă că sunt superioare tipului de persoană care
sunt în realitate.
Horney n-a lăsat să se înţeleagă că astfel de conflicte nevrotice ar fi înnăscute sau
inevitabile. Deşi sunt generate de situaţii nedorite din copilărie, ele pot fi evitate dacă viaţa
copilului în cadrul căminului e caracterizată prin căldură, înţelegere, siguranţă şi dragoste

65
 13. PSIHOLOGIA UMANISTĂ

Freud a slujit acelaşi scop pe latura psihanalitică a istoriei psihologiei ca şi Wundt pe

latura experimentală, o sursă de inspiraţie, dar şi o forţă căreia să i se opună rezistenţă.
Fiecare structură, faptică sau teoretică, depinde de soliditatea fundaţiilor. Ca şi Wundt, Freud
a oferit o bază solidă şi provocatoare pe care să se clădească. Ca exemple ale evoluţiei teoriei
personalităţii începând cu epoca lui Freud, vom înfăţişa opera lui Abraham Maslow şi a lui
Carl Rogers şi mişcarea psihologiei lor umaniste.

13.1. Psihologia umanistă

La începutul anilor 1960, cu mai puţin de două decenii înainte de centenarul întemeierii
oficiale a psihologiei, o aşa-numită a treia forţă a devenit cunoscută în psihologia americană.
Această psihologie umanistă nu intenţiona să fie o revizuire sau o adaptare a niciunei şcoli
actuale de gândire, cum a fost cazul anumitor poziţii neofreudiene. Mai degrabă, psihologii
umanişti intenţionau să înlocuiască cele două forţe principale ale psihologiei: behaviorismul
şi psihanaliza.
Psihologia umanistă punea accentul pe forţele şi aspiraţiile omeneşti pozitive, pe
experienţa conştientă, pe liberul arbitru, pe împlinirea potenţialului uman şi pe credinţa în
integralitatea naturii omului.
Pentru psihologii umanişti, behaviorismul reprezenta o abordare optuză, artificială şi
sterilă a naturii umane. Ei considerau că focalizarea pe comportamentul manifest era
dezumanizant. Ea reducea fiinţele omeneşti la statutul de simple animale şi maşini. Ei au
contestat afirmaţia conform căreia funcţionăm în mod predeterminat, ca răspuns la
evenimente-stimul din vieţile noastre. În plus psihologii umanişti au susţinut că oamenii sunt
fiinţe mai complexe decât cobaii sau roboţii şi că nu pot fi obiectualizaţi, cuantificaţi şi reduşi
la unităţi S-R.

Abraham Maslow (1908 – 1970)

A fost numit părintele spiritual al psihologiei umaniste şi probabil a contribuit mai
mult decât oricine ca să dea viaţă mişcării şi să-i confere un anumit grad de respectabilitate

66
academică. El a urmărit să înţeleagă cele mai mari realizări de care suntem capabili, şi astfel a
studiat un mic eşantion de oameni remarcabili din punct de vedere psihologic, pentru a
determina modul în care diferă de persoanele obişnuite sănătoase mental.
Contribuţii
Realizarea de sine. După opinia lui Maslow, fiecare persoană posedă o tendinţă înnăscută
de a se realiza. Această stare, care este cea mai înaltă dintre nevoile omeneşti, implică
folosirea activă a tuturor calităţilor şi aptitudinilor noastre, dezvoltarea şi împlinirea
potenţialului nostru. Pentru a ne realiza, trebuie să ne satisfacem mai întâi nevoile situate pe
nivelurile inferioare ale unei ierarhii înnăscute. Fiecare nevoie trebuie satisfăcută, la rândul
ei, înainte ca următoarea nevoie să ne poată motiva. Nevoile propuse de Maslow, în ordinea
în care trebuie satisfăcute, sunt nevoile fiziologice, de securitate, de apartenenţă şi iubire, de
apreciere şi de realizare de sine. Cercetarea lui Maslow a căutat să identifice caracteristicile
oamenilor care şi-au satisfăcut nevoia de realizare de sine şi pot fi considerate, aşadar,
sănătoase din punct de vedere psihologic. Potrivit definiţiei sale aceşti oameni sunt imuni la
nevroză.
Persoanele realizate au următoarele tendinţe comune:
1. Percepere obiectivă a realităţii;
2. Acceptare deplină a propriei nature;
3. Angajare şi dedicare într-un anumit tip de muncă;
4. Simplitate şi naturaleţe a comportamentului;
5. Nevoie de autonomie, de intimidate şi independenţă;
6. Experienţe mistice sau de vârf intense;
7. Empatie şi afecţiune pentru întreaga umanitate;
8. Rezistenţă la conformarea faţă de ceva;
9. Structură de character democratic;
10. Atitudine creatoare;
11. Un înalt grad a ceea ce Adler numea “interes social”.

Maslow era de părere că premisele realizării de sine sunt dragostea îndestulătoare în

copilărie şi satisfacerea nevoilor fiziologice şi de securitate în primii doi ani de viaţă. În cazul
în care copii sunt ajutaţi să se simtă în primii ani în siguranţă şi încrezători, ei vor rămâne aşa
şi ca adulţi. Fără suficientă dragoste parentală, securitate şi apreciere în copilărie, adultului îi
va fi greu să ajungă să se realizeze.

67
 Carl Rogers (1902 – 1987) – este cunoscut mai ales datorită popularei sale abordări
psihoterapeutice numite „terapie centrată pe persoană”. Totodată, Rogers a avansat o teorie a
personalităţii bazată pe un singur factor motivaţional, similar conceptului maslowian al
realizării de sine. Totuşi, spre deosebire de Maslow, ideile lui Rogers nu provin din studierea
persoanelor sănătoase afectiv, ci din aplicarea terapiei centrate pe persoană pacienţilor trataţi
în centrele sale de consiliere universitare.
Denumirea terapiei lui Rogers indică punctul său de vedere despre personalitatea umană.
Prin plasarea responsabilităţii pentru ameliorare mai degrabă în sarcina persoanei sau
clientului, decât a terapeutului, Rogers presupunea că oamenii pot să-şi schimbe în mod
conştient gândurile şi comportamentele din indezirabile în dezirabile. El nu credea că suntem
permanent constrânşi de forţe inconştiente sau experienţe din copilărie. Personalitatea este
modelată de prezent şi de modul în care-l înţelegem în mod conştient.
Contribuţii
Realizarea de sine
Cea mai importantă forţă motivaţională din cadrul personalităţii este impulsul realizării de
sine. Deşi acest impuls al realizării de sine e înnăscut, el poate fi ajutat sau frânat de
experienţele din copilărie şi de învăţare. Rogers a subliniat importanţa relaţiei mamă-copil,
deoarece influenţează sentimentul de sine în dezvoltarea copilului. Dacă mama satisface
nevoia de dragoste a sugarului, pe care Rogers a denumit-o privire pozitivă, atunci copilul
va tinde să devină o personalitate sănătoasă.
Principala cerinţă pentru stimularea sănătăţii psihologice este privirea pozitivă
necondiţionată în copilărie. În mod ideal, mama va manifesta dragoste şi acceptare faţă de
copil, indiferent de comportamentul lui. Copilul care primeşte privirea pozitivă
necondiţionată nu va dezvolta stări dependente de merit, şi de aceea nu trebuie să-şi reprime
nicio componentă a sinelui în dezvoltare. Numai în felul acesta poate o persoană să ajungă în
cele din urmă la realizarea de sine.
Realizarea de sine reprezintă cel mai înalt nivel al sănătăţii psihologice. Concepţia lui
Rogers, este în principiu similară celei a lui Maslow, deşi ele diferă oarecum în ce priveşte
caracteristicile persoanelor psihologice sănătoase.
Pentru Rogers, persoanele sănătoase psihologic sau pe deplin funcţionale au următoarele
calităţi:
1. Deschidere spre toate experienţele: noutatea evaluării experienţelor;
2. Tendinţa de a trăi din plin clipa;
3. Capacitatea de a fi călăuziţi mai degrabă de instinct decât de raţiune sau opinia altora;
68
 4. Sentimental libertăţii de gândire şi acţiune;
5. Un înalt grad de creativitate;
6. Nevoia continuă de a-şi mări la maximum potenţialul.

Rogers descria persoanele pe deplin funcţionale mai degrabă ca persoane în curs de a se

realiza, decât ca realizate, pentru a arăta că dezvoltarea sinelui e totdeauna o acţiune în curs

Deşi psihologia umanistă n-a transformat psihologia, ea poate fi acreditată cu întărirea

ideii din cadrul psihanalizei că oamenii îşi pot modela vieţile conştient şi liber. Psihologia
umanistă a contribuit, de asemenea, indirect la repunerea în drepturi a studierii conştiinţei în
cadrul psihologiei experimentale universitare, ea afirmându-se în acelaşi timp cu mişcarea
psihologiei cognitive şi devenind parte a spiritului timpului.

14. EVOLUŢII CONTEMPORANE ÎN PSIHOLOGIE

În anii 1960 şi 1970, în psihologia americană au apărut alte două mişcări, fiecare
încercând să elaboreze o nouă definiţie a domeniului. Acestea sunt psihologia cognitivă şi
psihologia evoluţionistă.
Psihologia cognitivă
Ca şi psihologia funcţională, mişcarea cognitivistă nu-şi revendică un întemeietor izolat,
probabil deoarece niciun psiholog care lucra în domeniu n-a avut ambiţia personală de se
pune în fruntea mişcării. Interesul lor era pragmatic: pur şi simplu să ducă la capăt munca de
redefinire a psihologiei.
Similarităţile dintre computere şi funcţionarea minţii omeneşti i-au impresionat pe
psihologi iar drept urmare au apărut curente în psihologie care au căpătat o orientare
cognitivistă.
Aceştia erau pregătiţi să se revolte împotriva psihologiei predate şi practicate în acel
moment, gata să-şi ofere noua abordare, care punea accentul mai mult pe factorii cognitivi,
decât pe cei comportamentali.
Psihologia cognitivă este în plină dezvoltare. Are caracteristicile unei şcoli de gândire:
propriile reviste, laboratoare, întruniri, jargon şi convingeri, ca şi zelul drept-credincioşilor.
Se poate vorbi de cognitivism, la fel cum vorbim de funcţionalism şi behaviorism. Psihologia
cognitivă a devenit deja ceea ce alte şcoli de gândire au devenit la vremea lor, parte din
curentul dominant al psihologiei.
69
 Psihologia evoluţionistă
Cea mai recentă abordare a psihologiei, psihologia evoluţionistă, susţine că oamenii sunt
fiinţe biologice care au fost racordate sau programate de evoluţie să se comporte, să
gândească şi să simtă în modalităţi de învăţare care au favorizat supravieţuirea numeroaselor
generaţii trecute. Această abordare se bazează pe ipoteza că oamenii cu anumite tendinţe
comportamentale, cognitive şi afective au şanse mai mari de a supravieţui, de a aduce pe
lume copii şi de a-i creşte. Genele acestor comportamente înlesnesc supravieţuirea.
Astfel, suntem într-o anumită măsură determinaţi biologic pe cât suntem determinaţi de
învăţare. Fără a nega că forţele sociale şi culturale ne por influenţa comportamentul prin
intermediul învăţării, psihologii evoluţionişti afirmă că suntem din naştere predispuşi la
anumite forme de comportament, aşa cum ne-a modelat evoluţia.
Psihologia evoluţionistă tratează despre patru idei fundamentale:
1. Toate mecanismele psihologice la un anumit nivel de bază provin şi-şi datoreaz
existenţa proceselor evolutive;
2. Teoriile lui Darwin despre selecţia naturală şi sexuală sunt cele mai însemnate procese
evolutive răspunzătoare de crearea mecanismelor psihologice evaluate;
3. Mecanismele psihologice evaluate pot fi descrise ca dispozitive de tratare a
informaţiei;
4. Mecanismele psihologice evaluate sunt funcţionale; ele funcţionează pentru a rezolva
probleme adaptive recurente cu care s-au confruntat strămoşii noştri.

Psihologia evoluţionistă este un domeniu vast, care foloseşte rezultatele descoperirilor

altor discipline, inclusiv etologia, biologia, genetica, neuropsihologia şi teoria evoluţionistă.
Ea aplică aceste descoperiri tuturor domeniilor psihologiei. Aşa cum am observat pe
parcursul acestui curs, psihologia de astăzi este fragmentată în diferite abordări ale tematicii
sale şi că n-a existat o singură temă unificatoare, de natură să reunească toate facţiunile într-o
singură psihologie. Promotorii psihologiei umaniste afirmă că definiţia lor poate unifica acest
domeniu disparat.

COMENTARIU FINAL

70
 S-a văzut pe parcursul cursului că toate modalităţile de abordare a psihologiei, toate
încercările de a-i defini domeniul au avut parte de critici şi puncte de vulnerabilitate vizibile.
Ca şi în cazul psihologiei cognitive, e prea devreme în dezvoltarea psihologiei evoluţioniste
să facem o evaluare definitivă. Căutarea căii definite a psihologiei continuă. Va deveni oare
psihologia evoluţionistă sau psihologia cognitivă arbitrul ultim a ceea ce psihologia ar trebui
să fie şi să facă? Nu ştim.
Tot ce se poate afirma cu certitudine este că, dacă istoria psihologiei, aşa cum am
descris-o, ne spune ceva e că, atunci când o mişcare devine formalizată într-o şcoală, ea
capătă un avânt ce poate fi oprit doar de succesele sale în răsturnarea poziţiei consacrate.
Când se-ntâmplă asta, arterele degajate ale unei cândva viguroase mişcări tinereşti încep să se
întărească. Flexibilitatea devine rigiditate, pasiunea revoluţionară – apărare a poziţiei, iar
ochii şi mintea încep să se ecraneze la ideile noi. În acest mod, se statorniceşte o nouă
instituţie. Asta se petrece în progresul oricărei ştiinţe, un edificiu care evoluează spre niveluri
superioare de dezvoltare. Nu există împlinire, nu există sfârşit, ci doar un proces de
dezvoltare nelimitată, la fel cum noile specii evoluează din altele mai vechi, în încercarea de
se adapta la un mediu în continuă scimbare.

71