DREPT ADMINISTRATIV

CUPRINS

I. DREPTUL ADMINISTRATIV – RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC 3

II. COMPONENTE ALE SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE 8

III. ACTUL ADMINISTRATIV 36

IV. FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARII PUBLICI 50

V. SERVICIILE PUBLICE. EVOLUŢII ŞI PARTICULARITĂŢI 77

VI. RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV 84

VII.CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV 90
 CAPITOLUL I. DREPTUL ADMINISTRATIV – RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC

1. Noţiuni generale privind administraţia publică

Având drept scop realizarea unor interese generale ale statului sau ale unei colectivităţi
distincte, recunoscute ca atare de stat, administraţia publică este strâns legată de puterea legiuitoare,
care îi circumscrie obiectul, dar şi de puterea judecătorească, ale cărei hotărâri sunt aplicate şi
executate prin activităţi administrative realizate de către autorităţi ale administraţiei publice1.
Scopul activităţii administraţiei publice este atât satisfacerea, în mod regulat şi continuu, a
unor cerinţe esenţiale, comune întregii colectivităţi umane, care exced prin amploarea lor
posibilităţile particularilor, cât şi satisfacerea unor cerinţe care, prin natura lor, sunt nerentabile şi
nimeni nu s-ar oferi să le asigure.
Noţiunea de administraţie publică este susceptibilă de a căpăta două sensuri: unul material şi
unul
formal2.

În sens material, administraţia publică reprezintă o activitate de organizare a executării şi de

executare în concret a legii, realizată prin acţiuni cu caracter de dispoziţie sau acţiuni cu caracter de
prestaţie, de către autorităţile care compun acest sistem în vederea satisfacerii intereselor generale,
scop care organizează şi asigură buna funcţionare a serviciilor publice şi execută anumite prestaţii
către populaţie3.Prin activităţile executive cu caracter de dispoziţie se organizează executarea legii,
stabilindu-se reguli de conduită pentru terţi. Aceste activităţi se realizează prin acte juridice,
operaţiuni administrative, fapte materiale înfăptuite de titularii funcţiilor publice din sistemul
organelor administraţiei publice.

Administraţia publică în sens material nu se poate reduce la activităţi executive de dispoziţie,

de prescripţie, ci ea constă şi în diferite prestaţii realizate pe baza şi în executarea legii, pentru
îndeplinirea interesului general, prin organizarea şi asigurarea de servicii publice.

Administraţia publică, ca activitate excede sfera organelor care alcătuiesc sistemul de

organizare respectiv, aceasta putând fi regăsită şi în sistemul puterii legiuitoare sau judecătoreşti,
precum şi în cel al unor organizaţii nestatale care organizează executarea şi execută în concret legea
În sens formal, structural sau organic administraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem
de organe (ansamblul autorităţilor şi instituţiilor publice), cuprinzând diverse structuri administrative
care realizează activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legii.

Administraţia publică, în sensul de sistem de organe ale statului, este alcătuită din:
Preşedintele României, Guvern, ministere şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale de
specialitate, serviciile lor descentralizate în judeţe, prefectul şi autorităţile administraţiei publice
locale.

În opinia altui autor — A. Iorgovan — este necesară delimitarea administraţiei scop de

administraţia mijloc (pentru realizarea competenţei) pe care o exercită autorităţile publice care nu
fac parte din Executiv. „A nu face o atare delimitare şi a admite că Parlamentul, Curtea
Constituţională, Avocatul Poporului, instanţele judecătoreşti fac şi administraţie publică înseamnă a
le pune sub comanda Guvernului, deoarece Guvernul, potrivit art. 101 din Constituţie exercită
conducerea generală a administraţiei publice”. Toate aceste autorităţi publice desfăşoară o activitate
administrativă (fiind organe de stat se poate spune că este o anume administraţie de stat), dar nu
pentru a realiza un program politic, ca in cazul Guvernului (evident şi al şefului statului), ci pentru
a-şi realiza prerogativele prevăzute de Constituţie şi de legile organice.

Aceste aspecte de fond determină ca nici actul administrativ pe care îl emit să nu poată avea
trăsăturile actului administrativ tipic emis de autorităţile executivului pentru realizarea administraţiei
publice.

Pentru A. Iorgovan, administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor Preşedintelui,

Guvernului, autorităţilor administraţiei autonome centrale, autorităţilor administraţiei autonome
locale si, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc
la îndeplinire publică legile sau, in limitele legii, se prestează servicii publice4.

2. Trăsăturile administraţiei publice

Profesorul I. Alexandru afirmă că administraţia publică reprezintă un corp intermediar între

Guvern şi public5, iar caracteristicile fundamentale ale acestei activităţi publice sunt:

• este subordonată — întotdeauna administraţia publică este subordonată Guvernului, care îi

stabileşte obiectivele, numeşte funcţionarii publici, îi furnizează mijloacele materiale şi
financiare. De asemenea, administraţia publică este subordonată legii, care stăvileşte arbitrariul
în manifestarea puterii ei discreţionare. Subordonarea nu exclude anumite puteri pe care
administraţia publică le exercită, ca aceea de a aprecia oportunitatea, de rechiziţie, de expropriere
pentru cauză de utilitate publică, de a percepe impozite, de mobilizare a rezerviştilor etc.

• este ierarhizată şi ordonată — pentru a avea coeziune şi a asigură disciplina, în acest cadru
ierarhic se exercită puterea de comandă, de instrucţie, control şi disciplină;

• este egalitară — furnizează servicii tuturor celor interesaţi, fără discriminare;

• este remunerată — funcţiile publice prin care se realizează sarcinile si atribuţiile sunt
salarizate;

• este civilă şi nu militară;

• este laică — personalul său nu este clerical;

• este permanentă, necesitând tehnicitate;

• este formalistă, scrisă, birocratică — acţiunea administraţiei publice se desfăşoară după

anumite proceduri;
• este compartimentată ierarhic şi orizontal.

În conformitate cu opinia profesorului A. Iorgovan, se pot reţine următoarele trăsături ale

administraţiei publice:
• activitate realizată numai de autorităţi executive si administrative, numite autorităţi ale
administraţiei publice;
• activitate de aducere la îndeplinire a legii (ceea ce înseamnă şi adoptarea de acte normative cu
forţă juridică inferioară legii) sau, după caz, de organizare sau realizare efectivă a serviciilor;
• activitate care se realizează în regim de putere publică, adică prin intermediul prerogativelor
acordate de Constituţie şi legi, care fac să prevaleze interesul public general atunci când este în
conflict cu interesul particular.

1Mircea Preda, Tratat elementar de drept administrativ, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, 1999, pag. 9
2Al. Negoiţă, Drept administrativ, Ed. „Sylvi”, Bucureşti, 1996, p. 5
3
A. Trăilescu, Tratat elementar de drept administrativ, Ed. ALL BECK, 2002, p. XV
4A. Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, vol. I, Ed. Hercules, 1993, p. 85-86
3.Definiţia dreptului administrativ. Norma de drept administrativ. Izvoarele.
Raportul de drept administrativ

Dreptul administrativ este o ramură a sistemului unitar al dreptului român. Dreptul român
se constituie din ansamblul regulilor de conduită instituite sau sancţionate de stat, reguli ce reflectă
voinţa poporului exprimată prin intermediul puterii legislative, reguli a căror respectare şi aplicare
obligatorie se asigură prin conştiinţa juridică a cetăţenilor iar, la nevoie, cu ajutorul forţ ei coercitive
a statului. Aceste reguli de conduită - cu caracter general obligatoriu - norme juridice, oricât ar fi de
variate, de deosebite unele de altele, prin conţinutul şi forma lor, reprezintă în cadrul fiecărui stat o
unitate, un ansamblu, fiind organizate într-un anumit sistem6.

Ca ramură distinctă de drept, în cadrul sistemului dreptului nostru, dreptul administrativ

reglementează o grupare specifică de raporturi sociale, care se constituie în obiectul său.

În literatura de specialitate au fost exprimate numeroase opinii cu privire la aceste raporturi

7
sociale . În ceea ce ne priveşte, considerăm că obiectul dreptului administrativ îl formează acele
raporturi sociale care constituie obiectul activităţii administrative a statului şi a colectivităţilor
locale, realizată, deci, în principal, de către autorităţile administraţiei publice potrivit normelor
legale, cu excepţia raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activităţii financiare a
statului şi a colectivităţilor locale.

Aşadar, trebuie observat, în primul rând, că obiectul dreptului administrativ nu îl formează

toate raporturile sociale în care sunt implicate autorităţile administraţiei publice prin diferite fapte
juridice, ci numai acelea în care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc puterea executivă,
fiind purtătoare a autorităţii publice.

În al doilea rând, din această grupare de raporturi sociale, desprindem pe acelea care se nasc
în procesul realizării activităţii financiare, deoarece datorită specificului puternic al acestora, ele fac
obiectul unei ramuri distincte de drept - dreptul financiar.

Normele de drept administrativ

Norma de drept administrativ face parte din acea categorie de norme juridice care
reglementează, ordonând şi organizând, raporturile sociale care constituie obiectul activităţii
administrative a statului şi a colectivităţilor locale, cu excepţia raporturilor sociale care se nasc în
procesul realizării activităţii financiare8.

Normele de drept administrativ pot fi emise atât de către Parlament, ca autoritate publică ce
deţine puterea legislativă, cât şi de Preşedintele Republicii, Guvern şi celelalte autorităţi ale
administraţiei publice centrale sau locale.
De asemenea, nu trebuie să confundăm noţiunea de normă de drept administrativ - care se
poate găsi atât într-un act juridic normativ emis de Parlament ca autoritate publică ce deţine puterea
legislativă, cât şi într-un act juridic normativ emis de o autoritate a administraţiei publice centrale
sau locale ce ţin de puterea executivă - cu noţiunea de act administrativ cu caracter normativ, care
este un act juridic ce cuprinde norme de conduită şi care este emis numai de către o autoritate a
administraţiei publice centrale sau locale.
 Formând o categorie specială de norme juridice, deoarece reglementează o anumită grupare
de raporturi sociale, normele de drept administrativ se pot referi la o secvenţă sau alta a activităţii
administrative a statului sau a colectivităţilor locale. Astfel există:

- Norme care reglementează organizarea autorităţilor şi instituţiilor administraţiei

publice centrale sau locale şi care compun cadrul normativ al înfiinţării, stabilirii structurilor
organizatorice şi desfiinţării acestora;

- Norme care reglementează funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi care

compun, pe de o parte, cadrul normativ al competenţelor, precum şi procedurile de realizare a
acestora iar, pe de altă parte, unele norme privind răspunderea atât a autorităţilor administraţiei
publice, cât şi a funcţionarilor;

- Norme care reglementează relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu persoane

fizice şi organisme non-guvernamentale, mai exact drepturile şi obligaţiile cetăţenilor şi a
organismelor non-guvernamentale în raporturile lor de drept administrativ cu autorităţile
administraţiei publice.

Izvoarele dreptului administrativ

-
Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri.
-
În sens material prin izvor de drept se înţeleg condiţiile materiale de existenţă care determină
voinţa membrilor societăţii, exprimată în normele juridice, iar în al doilea sens, se înţelege forma
specifică de exprimare a normelor juridice.
Acest al doilea sens, tehnic-juridic, al expresiei izvor de drept, este cel pe care îl avem în
vedere în cele ce urmează şi care mai este exprimat în formula „izvor formal de drept”.
Având în vedere cele de mai sus, izvorul de drept administrativ poate fi definit ca forma
specifică de exprimare a normelor de drept administrativ.
-
Deoarece nu există numai o singură formă de exprimare a normelor dreptului administrativ,
ci mai multe, se vorbeşte despre izvoarele dreptului administrativ (actele normative care de altfel, în
ansamblu, formează un sistem).
-
În cadrul sistemului, ierarhia izvoarelor dreptului administrativ priveşte raportul dintre
diferitele acte normative şi are la bază supremaţia legii.
-
Indiferent de felul actului administrativ, forţa juridică obligatorie este aceeaşi, iar actele
normative subordonate sunt în consens cu cele faţă de care trebuie să se conformeze.
Aşa cum am arătat, principiul legalităţii administraţiei publice impune ca normele privitoare
la organizarea şi activitatea administraţiei publice să provină de la autorităţile puterii legiuitoare,
prin aceasta manifestându-se subordonarea administraţiei publice în misiunea acesteia de executare a
legii9.
-
Cu toate acestea, în activitatea de executare a legii, autorităţile administraţiei publice trebuie
să aibă posibilitatea de a emite acte normative
 În afara normelor juridice care au ca izvor acte ce provin de la puterea legiuitoare, există
deci şi izvoare ale dreptului administrativ care provin de la autorităţi ale administraţiei publice şi
aceasta constituie o particularitate a dreptului administrativ.
-
Competenţa autorităţilor administraţiei publice de a emite acte normative comportă două
aspecte care justifică şi limitează totodată această competenţă
Este vorba, în primul rând, de emiterea unor acte normative cu aplicaţie în interiorul
administraţiei publice şi care au ca obiect organizarea lăuntrică a structurilor şi acţiunilor
administraţiei publice.
Alte acte normative provenind de la autorităţile administraţiei publice cuprind norme de
drept ce reglementează activitatea administraţiei publice în raport cu terţii.
-
Autorităţile administraţiei publice, atunci când emit acte normative, acţionează în baza şi
executarea legii, potrivit specializării pe care o au în diferite domenii sau ramuri de activitate fără a
crea valori politice noi, necuprinse în lege10, cu excepţia ordonanţelor date în baza Constituţiei sau
a legii de abilitare.
-

5I. Alexandru, Introducere în teoria administraţiei publice, vol. I, Ed. Sylvi, Bucureşti, p. 45-50.
6Secţiune preluată din Ioan Alexandru, Ion Popescu Mihaela, Cărăuşan, Dragoş Dincă, Drept administrativ, Bucureşti,
2002

A.Iorgovan, op.cit., p.123-130 şi R.Ionescu, Drept administrativ, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970
 Cel mai important izvor formal al dreptului administrativ îl constituie Constituţia care este
legea fundamentală.
Constituţia este cel mai important izvor al dreptului administrativ nu prin aspectul cantitativ
al normelor dreptului administrativ pe care le cuprinde, în raport de alte izvoare de drept, ci prin
forţa juridică superioară a normelor de drept administrativ de ordin constituţional.

Sunt, astfel, cuprinse în Constituţie norme privind organizarea şi funcţionarea celor mai
importante autorităţi ale administraţiei publice, norme privind drepturile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor a căror realizare este o sarcină a autorităţilor administrative, precum şi norme
referitoare la raporturile autorităţilor administrative cu celelalte autorităţi, instituţii etc.
Un alt izvor important în dreptul administrativ este Codul Administrativ, intrat în vigoare la
data de 5 iulie 2019.

Alte izvoare ale dreptului administrativ sunt legile constituţionale (de revizuire a
Constituţiei), legile organice şi cele ordinare, atunci când conţin norme ce reglementează raporturi
de drept administrativ.

Un alt izvor al dreptului administrativ este Decretul care emană de la şeful statului dar, cu
toate acestea, are putere de lege, reglementând relaţii sociale din domeniul legii, pe care o poate
modifica sau înlocui11.

Hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi actele

celorlalte autorităţi centrale de specialitate ale administraţiei publice (hotărâri, decizii, ordine,
dispoziţ ii), precum şi cele elaborate de unităţile economice şi instituţiile publice în măsura în care
conţin norme de drept administrativ, sunt şi ele izvoare ale ramurii drept administrativ.

Convenţiile internaţionale care sunt direct executorii în ordinea juridică internă sunt
considerate de unii autori izvoare ale dreptului administrativ.

Cât priveşte principiile generale ale dreptului administrativ, desprinse prin generalizare
din prevederile mai multor acte normative, acestea capătă valoarea unor izvoare distincte de actele
administrative respective (de exemplu, principiul revocabilităţii actelor administrative).

Unele precizări trebuie făcute în legătură cu unele denumiri ale unor acte normative care sunt
deosebite de cele amintite.

Astfel, denumirea de cod desemnează o lege şi reglementează complet şi sistematic o

activitate într-un domeniu foarte important (de exemplu, codul silvic şi codul aerian cuprind multe
norme de drept administrativ).
Frecvent, se foloseşte denumirea de regulament pentru un act normativ ale cărui norme
reglementează raporturi juridice administrative.

Denumirea de regulament o poate purta o lege (regulamentul de funcţionare a camerelor

Parlamentului), o hotărâre a Guvernului, un ordin ministerial sau al conducătorului unei instituţii
(regulamentul de funcţionare sau cel de ordine interioară).
 Unele acte normative poartă denumirea de statut, altele de condiţii fundamentale iar acestea
constituie izvoare ale dreptului administrativ dar nu izvoare deosebite de actele normative pe care le
desemnează denumirile respective.

Cu privire la practica judiciară şi la doctrină, teza unanim acceptată în ţara noastră este în
sensul că acestea nu constituie izvoare de drept, cu toate că au un rol important în elucidarea
sensului legii şi în aplicarea uniformă a acesteia.

9Al. Negoiţă, op. cit., p. 37

10 Al. Negoiţă, op. cit., p. 38

11 A se vedea Ivan Stelian, Drept administrativ, Ed. Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 1998, p. 25, 26
 Raportul de drept administrativ

Raporturile de drept administrativ pot fi considerate acele raporturi juridice care apar prin
intervenţia normei juridice asupra raporturilor sociale care constituie obiectul activităţii
administrative a statului - sau a colectivităţilor locale - realizată aşadar, de către autorităţile
administraţiei publice potrivit normelor legale, cu excepţia raporturilor sociale care se nasc în
procesul realizării activităţii financiare12.

Încercând o particularizare a raportului de drept administrativ, ne vom opri asupra unor

caracteristici juridice specifice a elementelor sale: subiectul, obiectul şi conţinutul.

Referindu-ne la subiecţii raportului de drept administrativ, trebuie arătat că întotdeauna cel

puţin unul este o autoritate a administraţiei publice. Naşterea, modificarea sau stingerea raportului de
drept administrativ este expresia manifestării unilaterale de voinţă a autorităţii administrative
purtătoare a autorităţ ii publice (de stat sau a colectivităţilor locale). În acest sens, distingem mai
multe posibilităţi. Astfel, un raport de drept administrativ se poate stabili între:

• două autorităţi ale administraţiei publice;

• o autoritate a administraţiei publice sau o altă autoritate publică (în ceea ce priveşte
natura juridică a raporturilor dintre Parlament şi autorităţile administraţiei publice, suntem de părere
că acestea, de regulă, sunt raporturi de drept constituţional);

• o autoritate a administraţiei publice şi un organism non-guvernamental;

• o autoritate a administraţiei publice şi o instituţie social-culturală sau un agent

economic (regie autonomă sau o societate comercială);

• o autoritate a administraţiei publice şi o persoană fizică.

Ca în orice raport juridic, obiectul raportului de drept administrativ îl formează acţiunea sau
inacţiunea părţilor. Specificitatea constă în aceea că acţiunea sau inacţiunea subiecţilor se încadrează
în activitatea administrativă a statului sau a colectivităţilor locale, deci în cadrul exercitării puterii
executive.

Particularizând conţinutul raportului de drept administrativ, trebuie subliniat că exercitarea

drepturilor şi obligaţiilor nu este lăsată la latitudinea părţilor, ci constituie o obligaţie legală pentru
acestea. Naşterea, modificarea sau stingerea raportului de drept administrativ nu depind de voinţa
subiectivă a părţilor, ci constituie o îndatorire legală chiar şi pentru autorităţile administraţiei
publice, a căror raţiune de a fi constă tocmai în realizarea obligatorie a atribuţiilor, a competenţelor
cu care au fost învestite.

Aşadar, conţinutul raportului juridic este reprezentat de drepturile şi obligaţiile subiectelor

între care se desfăşoară relaţia socială reglementată de norma juridică.
12
Antonie Iorgovan, Drept administrativ, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994 p. 138-152; Al.Negoiţă, Drept
administrativ, Ed.Sylvi, Bucureşti, 1996, p.40-51
CAPITOLUL II. COMPONENTE ALE SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Preşedintele României

Funcţia Preşedintelui României sunt acelea de şef de stat – în exercitarea căreia reprezintă
statul român în raporturile interne şi externe, încheie tratate internaţionale, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici, etc; ca şef al executivului, alături de Guvern, Preşedintele garantează
independenţa naţională, integritatea teritorială, exercită atribuţii în domeniul apărării – comandant al
forţelor armate; Preşedintele este garantul Constituţiei şi mediator între puterile statului, precum şi
între stat şi societate.

Atribuţiile Preşedintelui României: adresează Parlamentului mesaje cu privire la

principalele probleme ale naţiunii; poate dizolva, în cazul prevăzut expres de Constituţie,
Parlamentul; promulgă legea, investind-o astfel cu formulă executorie; desemnează candidatul
pentru funcţia de prim ministru şi apoi numeşte guvernul, pe baza votului de încredere acordat de
Parlament; în caz de remaniere guvernamentală, revocă şi numeşte unii membri ai Guvernului, la
propunerea primului ministru; poate participa la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de
interes naţional; poate declara starea de asediu şi de urgenţă, precum şi mobilizarea forţelor armate,
cu aprobarea Parlamentului.

În exercitarea atribuţiilor sale (inclusiv politice), Preşedintele României emite decrete, ca

acte juridice cu caracter individual.

Decretele Preşedintelui României sunt supuse contrasemnării de către primul ministru,

precum şi publicităţii prin Monitorul Oficial al României.

Răspunderea Preşedintelui României este de două feluri: politică – prin suspendarea din
funcţie de către Parlament, în cazul s ăvârşirii unor fapte grave care încalcă Constituţia şi legile,
urmată de demiterea din funcţie prin referendum – şi juridică – declanşată de punerea sub acuzare
pentru “înaltă trădare”, de către Parlament, şi judecarea sa de către Curtea Supremă de Justiţie.

2. Guvernul

Guvernul îşi exercită mandantul începând de la data depunerii jurământului Prevăzut la art.
82 din Constituţia României până la data validării alegerilor parlamentare generale, dacă nu este
demis în condiţiile art. 110 combinat cu art- 114 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Procedura de învestire a guvernului cuprinde următoarele etape:

a)desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru;

b) alcătuirea listei noului Guvern şi a programului de guvernare;

c)acordarea votului de încredere în Parlament;

d) numirea Guvernului, în baza votului de încredere, de către Preşedintele României.

 Un rol însemnat în procedura de învestire a Guvernului îl are Preşedintele României. Acesta,
în virtutea rolului s ău de a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice, declanşează procedura
de învestire şi, prin numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament, o
încheie.

Sunt incidente în materie dispoziţiile art. 80 alin. (2) şi 85 din Constituţia României.

Aşa cum subliniază autorii studiului anterior evocat, între atribuţiile exercitate de preşedinte
în aceste două etape există o diferenţă esenţială.
Astfel, prima etapă este aceea a unor negocieri politice, în cadrul căreia Preşedintele
îndeplineşte un rol activ de analiză, selecţie, mediere, sfârşind cu desemnarea candidatului la funcţia
de prim-ministru.

Conform dispoziţiilor art. 103 alin. (1) din Constituţia României, republicată, îndeplinirea atribuţiei
corespunzătoare acestei funcţii nu este arbitrară, întrucât desemnarea candidatului se face de
preşedinte în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu
există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. Deci, scopul constituţional al
acestor consultări îl reprezintă configurarea sprijinului politic pentru viitorul candidat, respectiv
constituirea unei majorităţi parlamentare absolute din rândul membrilor celor două Camere, întrucât,
potrivit alin. (3) al art. 103 din Constituţie, votul de încredere se acordă cu această majoritate în
şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului. în cazul în care niciun partid nu deţine în
Parlament o asemenea majoritate, sprijinul politic poate rezulta fie dintr-o alianţă parlamentară, ce
nu implică reprezentarea în guvern a tuturor partidelor care îl acordă, fie dintr-o coaliţie de
guvernare, când partidele ce sprijină guvernul sunt reprezentate în compoziţia politică a acestuia, fie
dintr-o combinaţie a acestor două modalităţi.

Prin exercitarea atribuţiei de desemnare a candidatului la funcţia de prim-ministru,

Preşedintele României prefigurează sprijinul parlamentarilor de care acesta se va bucura în vederea
acordării votului de încredere. De aceea, ţinând seama de negocierile ce au loc, iniţiate şi conduse de
preşedinte, etapa de realizare a atribuţiei respective este prin excelenţă politică, iar în relaţia cu
parlamentul, ea are semnificaţia unei colaborări iniţiale şi indispensabile dintre preşedinte şi
parlament, pentru formarea guvernului. Este faza iniţială deformare a acordului dintre cele două
autorităţi alese direct de corpul electoral, Parlament şi Preşedinte pentru formarea Guvernului, acord
ce rezultă prin prerogativa prezidenţială de desemnare a candidatului la funcţia de prim-ministru şi
din acordarea votului de încredere al parlamentului pentru guvernul propus de acest candidat. Deci,
în formarea acestui acord, Preşedintele îndeplineşte exclusiv rolul unui iniţiator, desemnarea fiind
expresia unei prerogative prezidenţiale, iar Parlamentul pe acela de autoritate decizională, întrucât
învestirea guvernului se face numai pe baza votului de încredere acordat. Tocmai de aceea se
apreciază că, în regimul nostru constituţional, guvernul este de sorginte parlamentară, ceea ce
caracterizează esenţial definirea regimului nostru politic.

Cu alte cuvinte, Preşedintele nu ar putea să refuze numirea, el este obligat să o facă, întrucât
nu implică posibilitatea unei aprecieri de oportunitate sau de altă natură. Aceasta nu înseamnă, în
vreun fel, că numirea ar fi un act exclusiv formal al Preşedintelui României. Dimpotrivă, ea are un
caracter solemn, semnificând încheierea procedurii de învestitură. De aceea, membrii Guvernului
depun în faţa Preşedintelui, potrivit art. 104 din Constituţie, jurământul de credinţă, moment de la
care intră în exerciţiul mandatului ce le-a fost încredinţat de parlament prin votul de încredere
exprimat. De asemenea, numirea este temeiul exercitării atribuţiilor prezidenţiale în raporturile cu
Guvernul, atribuţii privitoare la remanierea acestuia, la diferite consultări ori la prezidarea unor
şedinţe de guvern, la încheierea tratatelor negociate de Guvern etc. Actul numirii „reflectă unitatea
de esenţă a executivului, cu toată structura sa bicefală”, fundamentând, astfel, conlucrarea celor două
autorităţi publice care îl alcătuiesc, Preşedintele României şi Guvernul.

13 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154 din 07/12/2004, modificată recent prin Legea nr. 262/2007
publicată în MOF nr. 510 din 30/07/2007
 Alcătuirea listei membrilor guvernului şi a programului de guvernare, faza a doua în
procedura de învestitură, este exclusiv în sarcina candidatului desemnat la funcţia de prim-ministru.
în realizarea acestei sarcini, candidatul la funcţia de prim-ministru este ţinut să aibă în vedere atât
programele partidelor politice pe care se va sprijini în acordarea votului de încredere, cât şi
negocierile anterioare purtate de preşedinte pentru desemnarea sa, spre a nu le compromite.
Termenul pentru îndeplinirea de către candidat a acestor obligaţii şi prezentarea lor în Parlament, a
listei noului guvern şi a programului de guvernare, este, potrivit alin. (2) al art. 103 din Constituţie,
de 10 zile de la data desemnării. Considerăm că termenul de 10 zile prevăzut de art. 103 alin. (2) din
Constituţia României nu are caracter extinctiv, în sensul că la împlinirea lui desemnarea ar înceta, ci
are ca efect faptul că, înăuntrul său, Preşedintele României nu poate revoca desemnarea candidatului
numit, asupra căruia însă ar putea reveni după împlinirea termenului deoarece, în ultimă analiză,
sesizarea Parlamentului cu propunerea de investire a Guvernului este în responsabilitatea sa şi nu
poate fi conceput ca, în exercitarea rolului său constituţional, să asiste pasiv la neîndeplinirea unei
obligaţii constituţionale de către candidatul pe care 1-a desemnat, indiferent de motivul ce a condus
la o asemenea situaţie.

Faza parlamentară, a treia şi cea mai importantă în cadrul procedurii de învestitură, are loc în
cel mult 15 zile de la prezentarea listei guvernului şi a programului de guvernare de către candidatul
la funcţia de prim-ministru. Ea cuprinde o procedură prealabilă dezbaterilor în plenul Camerelor
reunite în şedinţă comună, în cadrul căreia candidaţii pentru funcţiile menţionate pe lista guvernului
sunt audiaţi de către comisiile permanente de profil ale celor două Camere, în şedinţe comune, în
funcţie de specificul departamentului sau de domeniul de activitate pe care îl vor conduce sau
coordona. în urma acestei audieri, comisiile prezintă candidatului la funcţia de prim-ministru un aviz
consultativ, motivat. „Astfel se creează posibilitatea înlocuirii de pe listă a unor candidaţi faţă de
care ar exista o opoziţie de natură să pună în pericol acordarea votului de încredere însuşi”. Este
consecinţa faptului că lista guvernului constituie o listă blocată, parlamentul pronunţându-se prin vot
nu asupra fiecărui membru în parte, ci, după cum prevede art. 103 alin. (2) din Constituţie, asupra
„întregii liste a Guvernului”.

Rezultă, din cele arătate, că învestirea Guvernului este colectivă, iar nu individuală, chiar
dacă depunerea jurământului de credinţă în faţa Preşedintelui României, în cadrul ultimei faze a
procedurii de învestire, este individuală. A doua consecinţă este că programul de guvernare acceptat
este exclusiv al guvernului şi nu angajează Parlamentul sau majoritatea care i-a acordat încrederea.
De aceea, neîndeplinirea acestui program poate constitui temei pentru retragerea încrederii acordate,
prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.

După epuizarea fazei parlamentare urmează ultima etapă a procedurii de învestire care constă
în numirea Guvernului de către Preşedintele României.

Încetarea mandatului Guvernului poate avea loc şi în condiţiile art. 110 combinat cu art. 114
alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Dintre ipotezele prevăzute la art. 106 din Constituţie, în practica postrevoluţionară s-a întâlnit
situaţia încetării mandatului guvernului ca urmare a demisiei primului ministru.
În această situaţie, Preşedintele României dă curs prevederilor art. 85 alin. (2) din
Constituţie: „în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, ' Preşedintele revocă şi
numeşte, la propunerea primului ministru, pe unii membri ai Guvernului.”
 Până în prezent, Preşedintele a emis acte juridice de revocare din funcţie şi în cazul demisiei,
deşi aceasta reprezintă o iniţiativă şi o manifestare de voinţă a demisionarului, care nu poate fi
convertită în revocare, fără a se realiza o confuzie inadmisibilă între voinţele „protagoniştilor
revocării”.

Guvernul, în întregul său, şi fiecare dintre membrii acestuia sunt obligaţi să îşi îndeplinească
mandatul cu respectarea Constituţiei şi a legilor ţării, precum şi a programului de guvernare acceptat
de Parlament.

Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului, ca urmare a votului de încredere

acordat de către acesta cu prilejul învestiturii.
Fiecare membru al Guvernului răspunde politic în mod solidar cu ceilalţi membri pentru
activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.

Răspunderea politică a Guvernului se manifestă prin demiterea acestuia, ca urmare a

retragerii încrederii acordate de către Parlament, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, în
condiţiile prevederilor art. 113 şi 114 din Constituţia României, republicată.

Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice sunt obligate să prezinte Camerei
Deputaţilor şi Senatului, precum şi comisiilor parlamentare informaţiile şi documentele cerute în
temeiul art. 111 alin. (1) din Constituţie, republicată, în termen de maxim 20 de zile de la primirea
solicitării.

Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de deputaţi sau de către senatori, în temeiul art, 112 alin. (1) din Constituţie,
republicată, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două camere ale Parlamentului.

După încetarea mandatului Guvernului sau al unuia dintre membri, potrivit art. 106 şi 110 din
Constituţia României, aceştia sunt obligaţi să prezinte, în termen de 15 zile de la data încetării
mandatului, situaţia privind gestionarea activităţii ministeriale de care au răspuns, precum şi a
problemelor aflate în curs de derulare, pe baza unui protocol de predare-primire.

Pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde şi civil, contravenţional,

disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun din aceste materii, pentru fapte săvârşite
în exerciţiul funcţiei lor.

Sunt considerate infracţiuni, potrivit Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială,
republicată, ca lege specială, următoarele fapte săvârşite de membrii Guvernului, în exerciţiul
funcţiei lor:

a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase a

exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean [art. 8 alin. (1) lit. a)];

b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui

României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor
fapte de natură să aducă atingere intereselor statului [art. 8 alin. (1) lit. b)];
c) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor
permanente ale acestora, în termen de 20 de zile de la solicitare, informaţiile şi documentele cerute
de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului.
 d) emiterea unor ordine normative sau instrucţiuni, cu caracter discriminatoriu pe temei
de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare
sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor
omului [art. 8 alin. (2) lit. b)].

Tentativa faptelor prevăzute la lit. a) şi b) se pedepseşte.

14 Legea nr. 115 din 28/06/1999 privind responsabilitatea ministerială, publicată in M. Of. nr. 200 din 23 martie
2007, ultima modificare fiind făcută prin O.U.G. nr. 95/2007 publicată în MOF nr. 678 din 04/10/2007
 Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea
penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Procedura de urmărire penală şi de judecată în astfel de cazuri este cea prevăzută de legislaţia
în vigoare.

Membrul Guvernului, condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, va fi demis din

funcţie de către Preşedintele României, la propunerea primului ministru, funcţia sa încetând în baza
art. 106 din Constituţia României, republicată.

Cadrul normativ privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României este asigurat de

Codul Adiministrativ, intrat în vigoare în iulie 2019.

Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară,
se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul
dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în de lege.

Guvernul este alcătuit din prim-ministru şi miniştri.

Din Guvern pot face parte şi miniştri de stat, precum şi miniştri-delegaţi cu însărcinări
speciale pe lângă prim-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru
acordarea votului de încredere. Potrivit art. 84 din Legea nr. 161/200316 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
soluţionarea corupţiei, funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu:

a) orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator ori
a altor situaţii prevăzute de Constituţie;

b) o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop

comercial;

c) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator,

membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte
instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;

d) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau

asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute la lit. c);

e)funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale

prevăzute la lit. c);

f) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,

companiilor şi societăţilor naţionale;
15 Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în M.
Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001, modificată succesiv, ultima modificare fiind făcută prin O.U.G. nr. 87/2007 publicată în
MOF nr. 634 din 14/09/2007.

16 Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 279 din 21/04/2003,
ultima modificare fiind făcută prin Legea nr. 144 din 21/05/2007 publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 359 din
25/05/2007
 g) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,
companiilor şi societăţilor naţionale;

h) calitatea de comerciant persoană fizică;

i) calitatea de membru al unui grup de interes economic;

j) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în

acordurile şi convenţiile la care România este parte.
Constatarea stării de incompatibilitate se face de prim-ministru, care dispune măsurile
necesare pentru încetarea acesteia.

Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii

drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului şi a demiterii.
Demisia din funcţia de membru al Guvernului se anunţă public, se prezintă în scris primului
ministru şi devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de
15 zile de la data depunerii.

Revocarea din funcţia de membru al Guvernului se face de către Preşedintele României, prin
decret, la propunerea primului ministru. Aceasta are loc în caz de remaniere guvernamentală.
În cazul în care încetarea calităţii de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei, a
pierderii drepturilor electorale, a incompatibilităţii, a decesului şi, în alte situaţii prevăzute de lege,
Preşedintele României, la propunerea primului ministru, ia act de aceasta şi declară vacantă funcţia
de membru al Guvernului, în situaţia în care un membru al Guvernului a fost condamnat penal
printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind
dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, el este demis de către
Preşedintele României, la propunerea primului ministru.

Dacă primul ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 106 din Constituţie sau
este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al
Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului ministru, până la
formarea noului Guvern. Inter-imatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează
dacă prim- ministrul îşi reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile.

Prevederile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la

propunerea primului ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile, timp în care primul ministru
va iniţia procedurile prevăzute de lege pentru numirea unui alt membru al Guvernului.

Numirea în funcţia de membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de

vacanţă a postului, se face de Preşedintele României, prin decret, la propunerea primului ministru.

În realizarea funcţiilor sale, Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a)exercită conducerea generală a administraţiei publice;

b) iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;

 b1) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, iniţiate cu respectarea
Constituţiei, şi le transmite Parlamentului, în termen de 60 de zile de la data solicitării.
Nerespectarea acestui termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului;
c) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi
speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;
d) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte
dispoziţii normative date în aplicarea acestora;

e)elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi

le supune spre adoptare Parlamentului;

f) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri Şi domenii de

activitate;

g) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;

h) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, Precum

şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;

i) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în
care organizează şi înzestrează forţele armate;
j) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României în
structurile europene şi internaţionale;

k) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul

român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel
guvernamental;
1) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de
specialitate din subordinea sa;

m) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului17;

o) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;

p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;

r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi funcţiile
Guvernului. Pentru rezolvarea unor probleme din competenţa sa, Guvernul poate constitui
organisme cu caracter consultativ.

În scopul elaborării, integrării, corelării şi monitorizării de politici Guvernul poate constitui

consilii, comisii şi comitete interministeriale.
Figura centrală - politic şi administrativ - a Guvernului este reprezentată de persoana
primului ministru.

Primul ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, cu

respectarea atribuţiilor legale care le revin. Primul- ministru reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia
cu Parlamentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională , Curtea
de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi
alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile
internaţionale.

De asemenea, primul ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi

exercită toate atribuţiile, care derivă din această calitate. Şeful Guvernului numeşte şi eliberează din
funcţie:

a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia

persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;

b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul utilizării acestor

funcţii;

c)personalul din cadrul Cancelariei Primului ministru;

d) secretarii de stat;

e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege. Primul
ministru este obligat de raporturile constituţionale să prezinte Camerei

Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului şi să răspundă

la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi sau senatori.

Primul ministru contrasemnează decretele emise de Preşedintele României, în cazul în care

Constituţia prevede obligativitatea constrasemnării acestora.
Primul ministru îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în Constituţie şi de lege sau care
decurg din rolul şi funcţiile Guvernului.

În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, primul ministru emite decizii ca acte administrative

individuale. Deciziile primului ministru se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Nepublicarea atrage inexistenţa deciziilor.

Pe lângă Guvern se află numeroase servicii, ceea ce marchează proeminenţa acestuia în

materie administrativă, alcătuind aparatul de lucru al acestuia.

Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului, care poate avea
rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi, care pot avea rang de
secretar de stat, numiţi prin decizie a primului ministru.

Secretariatul General face parte din aparatul de lucru al Guvernului şi asigură derularea
operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice,
economice şi tehnice ale activităţii Guvernului, precum şi reprezentarea Guvernului în faţa
instanţelor judecătoreşti.
Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului. În exercitarea atribuţiilor sale Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se
emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de
abilitare sau, în cazuri excepţionale, se pot emite ordonanţe de urgenţă, potrivit art. 114 alin. (4) din
Constituţie.
 Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe; de asemenea, pot
propune Guvernului proiecte de lege, în vederea exercitării dreptului de iniţ iativă legislativă a
acestuia. Metodologia de elaborare şi înaintare la Guvern a acestor proiecte de acte normative este
aprobată prin hotărâre a Guvernului.

În cazul încetării mandatului său, în condiţiile prevăzute de Constituţie, până la depunerea

jurământului de către membrii noului cabinet, Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu
caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a promova
politici noi. în această perioadă, Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte de
lege.

Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi. Hotărârile şi

ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, Legea nr. 90/2001 stabileşte că
cel care hotărăşte este primul ministru.

Hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de prim-ministru, se contrasemnează de

miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter
militar se comunică numai instituţiilor interesate.
În realizarea funcţiei sale de conducere generală a administra ţiei publice Guvernul exercită
controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de specialitate din subordinea sa, precum şi asupra
prefecţilor.

În exercitarea controlului ierarhic, Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative

ilegale sau inoportune emise de autorităţile administraţiei publice din subordinea sa, precum şi ale
prefecţilor.

Guvernul se află în raporturi de colaborare cu autorităţile administrative autonome.

17 Lit. n) a fost abrogată prin O.U.G. nr. 87/2007 (M. Of. nr. 634 din 14 septembrie 2007).
3. Autorităţile administrative autonome

Administraţia publică centrală de specialitate cuprinde anumite persoane administrative care

nu se află în raporturi de subordonare faţă de Guvern, ci de colaborare, numite la art. 116 alin. (2)
din Constituţie autorităţile administrative autonome.

Potrivit art. 117 alin. (3) din Legea fundamentală, autorităţile administrative autonome se pot
înfiinţa numai prin lege organică.

Aşa cum relevam anterior, aceste organisme nu se subordonează ierarhic Guvernului. Ele au
o conducere desemnată de către Parlament şi sunt obligate să depună rapoarte de activitate care sunt
supuse dezbaterii şi aprobării acestuia. Pornind de la aceste aspecte se poate aprecia că ne aflăm în
faţa unui guvernământ de adunare, în faţa unei activităţi executive dependente de Parlament, care îşi
asumă astfel competenţa aplicării legii în anumite sectoare de activitate socială.

Unele dintre autorităţile administrative autonome sunt nominalizate în textul I Constituţiei,

cum ar fi: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (art. 119), Curtea de Conturi (art. 140), Avocatul
Poporului (art. 58-60), Consiliul Legislativ (art. 79).
Alte autorităţi administrative autonome au fost înfiinţate prin legi organice, pornind de la
textul art. 116 alin. (2) din Legea fundamentală: Banca Naţională, Consiliul Economic şi Social,
Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comisia Naţională de Valori Mobiliare, Consiliul Naţional de
Evaluare şi Acreditare Academică, Academia Română ş.a.

De-a lungul timpului, practica democratică a impus necesitatea unor autorităţi (organe) la
nivel central, cu sarcini de coordonare sau de control, inclusiv jurisdicţional, care să fie
independente faţă de Guvern, uneori chiar faţă de şeful statului.
Dintre acestea, unele, fie prin Constituţie, fie prin legi speciale, au fost instituite ca autorităţi
(de natură administrativă) dependente de parlament, altele nu.
În opinia noastră, organele de stat care, prin atribuţiile lor, nu pot fi încadrate nici în categoria
organelor legislative şi nici în cea a instanţelor judecătoreşti, trebuie să fie încadrate, cu tot
specificul lor, în categoria organelor executive, administrative, pentru că ceea ce este esenţial la
aceste organe este faptul că întreaga lor activitate se desfăşoară pe baza legii şi în vederea executări
legii. Faptul că unele din aceste organe prezintă, anual, Parlamentului rapoarte asupra activităţii
desfăşurate sau că organele lor de conducere sunt desemnate de către Parlament nu sunt argumente
care să le schimbe natura lor juridică: organe ale administraţiei publice autonome sau, cum le
numeşte Constituţia - art. 116 alin. (2), autorităţi administrative autonome.

Între autorităţile autonome ale administraţiei publice cu statut constituţional şi cele cu statut
legal [în sensul că sunt create prin lege organică, în temeiul art. 117 alin. (3) din Constituţie] există
deosebiri esenţiale, în special cu privire la gradul de dependenţă faţă de Guvern. Astfel, autorităţile
autonome instituite de Constituţie se supun Guvernului numai în măsura în care emite ordonanţe sau
hotărâri sub incidenţa cărora cad şi aceste subiecte de drept (de exemplu: ordonanţele sau hotărârile
care se referă la limitarea consumului de carburanţi). Cu privire la celelalte autorităţi autonome ale
administraţiei publice, regula cuprinsă în art. 102 alin. (1) din Constituţie, potrivit căreia Guvernul
exercită conducerea generală a administraţiei publice, are un grad mai mare de cuprindere.
Activitatea acestora din urmă nu poate face abstracţie de activitatea guvernului, astfel că ele,
exercitând atribuţii legale în complementaritate cu guvernul, nici nu se pot substitui acestuia şi nici
nu pot decide fără a ţine seama de ce s-a decis la acest nivel. Ca atare, în realizarea atribuţiilor
stabilite de lege, aceste autorităţi autonome trebuie să acţioneze în cadrul limitelor stabilite de
guvern pentru realizarea acestor servicii publice prin ordonanţe sau hotărâri.

Aceste autorităţi nu sunt supuse tutelei administrative, dar nu pot acţiona în contradicţie cu
hotărârile sau ordonanţele guvernului.
4. Ministerele

Ministerele sunt componente ale administraţiei publice centrale de specialitate (potrivit

Titlului III, Capitolul V din Constituţia României).
Ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului şi au rolul de a
realiza politica guvernamentală în domeniile lor de activitate, fiind conduse de către persoane care
au calitatea de miniştri.

Ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere

asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului, la învestitură.

Primul ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea,
desfiinţarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere.
Cu privire la personalitatea juridică a ministerelor, apreciem că este vorba atât de o
personalitate de drept public, cât şi de una de drept privat, ministerul putând fi subiect atât în
raporturile juridice de drept public, cât şi în cele de drept privat.

Rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor se

stabilesc în raport cu importanţa, volumul, complexitatea, specificul activităţii desfăşurate şi se
aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Înfiinţarea sau desfiinţarea serviciilor publice ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale
din unităţile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate, structura organizatorică, numărul şi
încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor şi funcţiile de conducere ale
acestora se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de specialitate în
subordinea căruia aceste servicii sau organe îşi desfăşoară activitatea.

Ministrul numeşte şi eliberează din funcţie conducătorii organelor de specialitate din

subordinea ministerului.
Instrumentele juridice pe care le are la dispoziţie ministrul sunt ordinele şi instrucţiunile.
Desigur, ministrul nu dispune de putere de reglementare primară a relaţiilor sociale, care
revine numai Parlamentului şi, în anumite condiţii, Guvernului, dar, mod evident, acesta pregăteşte,
cu ajutorul colaboratorilor din serviciile ministerului, proiecte şi acte normative care privesc sectorul
său de administraţie, contrasemnează hotărârile Guvernului în domeniu şi le pune în aplicare.

În activitatea de conducere a ministerului, ministrul este ajutat de unul sau mai mulţi secretari
de stat, potrivit hotărârii Guvernului de organizare şi funcţionare a ministerului.
Secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru. în structura fiecărui minister
există un secretariat general condus de către secretarul general.

18 Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, publicată în M.O. nr. 777 din 25/08/2004
 Secretarul general al ministerului este funcţionar public de carieră, numit prin concurs sau
examen, pe criterii de profesionalism. Acesta asigură stabilitatea funcţionării ministerului,
continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului.

În serviciile ministerelor activează atât funcţionari publici, cât şi persoane aflate în raporturi
de muncă. Guvernul poate dispune prin hotărâre modificări în organizarea şi funcţionarea
ministerelor, precum şi transferul unei activităţi de la un minister la altul ori la organe de specialitate
din subordinea Guvernului. Organizarea şi funcţionarea fiecărui minister în parte este reglementată
de către Guvern, prin hotărâre, cu excepţia ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea
publică, care sunt reglementate prin legi speciale.

5. Prefectul

Prefectura este instituţie publică cu personalitate juridică, menită să îndeplinească atribuţiile

şi prerogativele conferite prefectului prin Constituţia României, Codului Administrativ, sau prin alte
acte normative. Prefectura urmăreşte modul de realizare în judeţ a strategiei şi obiectivelor cuprinse
în Programul de guvernare şi propune adoptarea de măsuri corespunzătoare.

Exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor civile ale prefecturii se realizează numai de

către prefect sau de o altă persoană desemnată prin ordin. Prefectura are un aparat tehnic de
specialitate propriu, care este condus de prefect.

Prefectura este o instituţie publică, iar prefectul organ al acesteia, prin care se
manifestă autoritatea publică.

Prefecturile sunt instituţii publice, conduse de prefecţi. Organizarea şi rolul prefecturilor se

dezvoltă pornind de la un personaj central, situat la confluenţa acţiunii politice cu cea administrativă
- prefectul.
Acesta conduce serviciile prefecturii, alcătuite din funcţionari de carieră, ce acţionează
pentru organizarea executării ş i executarea în concret a legii în realizarea competenţelor prefectului,
competenţe date pentru îndeplinirea unor sarcini ale sistemului administraţiei publice.
Prefectura reprezintă o componentă a administraţiei statale, deconcentrată în circumscripţia
administrativ-teritorială a statului cu gradul cel mai mare de extensie - judeţul.

Instituţia prefectului este tratatã în noua Constituţie (revizuită) astfel:

- Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti

- Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local si conduce serviciile publice

deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ teritoriale;
- Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică.
19 Legea nr.340/2004 a fost modificată de O.U.G.179/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 340/2004
privind instituţia prefectului, care a fost aprobată de Legea nr. 181/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, republicată
la data de 24/03/2008
 Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, la propunerea
Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administra ţiei publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale. Lista serviciilor publice deconcentrate se aprobă prin decizie a
primului-ministru şi se actualizează la propunerea ministrului administraţiei şi internelor."

Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile:

a) legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii;

b) transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public;

c) eficienţei;

d) responsabilităţii;

e) profesionalizării;

f) orientării către cetăţean

Capacitatea juridică de drept public a instituţiei prefectului se exercită în exclusivitate de

către prefect. Exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor civile ale instituţiei prefectului se
realizează de către prefect sau de către o persoană anume desemnată prin ordin al acestuia.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii, prefectul este
ajutat de 2 subprefecţi. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de 3 subprefecţi.

Subprefecţii îndeplinesc, în numele prefectului, atribu ţii în domeniul conducerii serviciilor

publice deconcentrate, al conducerii operative a instituţiei prefectului, precum şi alte atribuţii
prevăzute de lege ori sarcini date de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative sau de către
prefect.21

Competenţe. Constituţia României din anul 1991 se referă la prefect fără să prevadă o
instituţie cu denumirea de prefectură. Potrivit acestei Constituţii (art.123), prefectul este un organ
unipersonal, competent să emită, în exercitarea prerogativelor sale şi în condiţiile prevăzute de lege,
pe calea unor manifestări de voinţă unilaterale, acte juridice obligatorii. Pentru faptele săvârşite în
exercitarea competenţei sale prefectul poate răspunde juridic, după caz: disciplinar, administrativ,
civil sau penal.

Deşi organ unipersonal, aşa cum se întâmplă în cazul celor mai multe organe de acest fel, în
practică, şi prefectul, pentru a-şi îndeplini atribuţiile, este încadrat într-o structură
organizatorică, formată în cea mai mare parte din funcţionari publici, dotată cu mijloace materiale
şi financiare, a cărei sarcină este să desfăşoare o activitate de pregătire a măsurilor luate de el sau să
contribuie la punerea lor în executare, fără ca aceşti funcţionari să fie investiţi cu competenţa de a
emite ei înşişi, pe cale unilaterală, acte obligatorii, în numele organului pe lângă care funcţionează.
20 Legea nr.340/2004 privind instituţia prefectului, republicată în M.O., Partea I nr. 225 din 24/03/2008
21 Hotărârea Guvernului Nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi
instituţia prefectului
22
Hotărârea Guvernului Nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia
prefectului a abrogat Hotărârea Guvernului Nr. 1844 din 28 octombrie 2004 privind aparatul de specialitate al
prefectului, publicată în: Monitorul Oficial nr. 1079 din 19 noiembrie 2004
 Tutela administrativă. Având în vedere rolul important de supraveghetor al respectării legii
în activitatea autorităţilor locale, putem reliefa relaţiile de control în care se află prefectul cu
consiliile locale, primarii şi consiliul judeţean. Este vorba de un control prin delegare de autoritate şi
nu de unul izvorât din relaţii de subordonare ierarhică.

În exercitarea atribuţiei cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative ale

consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale primarului, prefectul, cu cel puţin 10 zile înaintea
introducerii acţiunii în contenciosul administrativ, va solicita autorităţilor care au emis actul, cu
motivarea necesară, reanalizarea actului socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a
revocării acestuia.

Acţiunea introdusă de către prefect pentru anularea unui act administrativ al autorităţilor
administra ţiei publice locale socotit nelegal este scutită de taxa de timbru şi se judecă în regim de
urgenţă. Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile. Părţile sunt legal citate, dacă citaţia
le-a fost comunicată cel puţin cu o zi înaintea judecării.

Se poate afirma de existenţa unei duble dimensiuni, politice şi tehnice a prefectului.

Pe de o parte, acesta este reprezentantul “puterii”, iar pe de altă parte, este depozitarul
autorităţii statului în judeţ. Prefectul este subordonat politic Guvernului care 1-a desemnat. El este
însărcinat cu punerea în aplicare a orientărilor politice ale Guvernului în funcţie, având şi o misiune
generală de informare a Puterii Executive asupra stării judeţului în care acţionează. Dincolo de rolul
său politic şi protocolar, prefectul exercită importante atribuţii administrative: reprezentarea
statului, menţinerea ordinii publice, controlul activităţii autorităţilor locale. De asemenea,
prefectul este singurul competent a se exprima în numele statului în faţa consiliului judeţean.

În temeiul Constituţiei, prefectul apare în raporturile lui cu celelalte autorităţi ale

administraţiei publice şi cu administraţii, în trei ipostaze diferite:

• reprezentantul Guvernului pe plan local;

Fiind strict dependent de Guvern - care îl poate revoca oricând - al cărui program de acţiune
este chemat să-1 aplice pe plan local, prefectul este recrutat pe baza fidelităţ ii lui faţă de partidul
(coaliţia) de guvernare, de unde rezultă că acesta este un funcţionar politic, şi nu de carieră, aşa cum
a fost în perioada interbelică.

• conducătorul serviciilor publice ale ministerelor şi celorlalte organe centrale

deconcentrate în unităţile administrativ - teritoriale;

Astfel, numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice desconcentrate

ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate, se fac cu
avizul consultativ al prefectului, în situaţii bine motivate, prefectul îşi poate retrage avizul acordat,
propunând eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora.
 • autoritate de tutelă administrativă, chemat să vegheze la respectarea legii de
către autorităţile publice locale.

Ca urmare a exercitării controlului asupra legalităţii actelor adoptate sau emise de autorităţile
administraţiei publice locale sau judeţene, precum şi de preşedintele consiliului judeţean, prefectul
poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ aceste acte, în termen de 30 de zile de la
comunicare, dacă le consideră ilegale.
Atribuţii.23 În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplineşte următoarele atribuţii
principale:

a) asigură, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, aplicarea şi

respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte
normative, precum şi a ordinii publice;
b) acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a obiectivelor
cuprinse în Programul de guvernare şi dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea lor, în
conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii;

c) acţionează pentru menţinerea climatului de pace socială şi a unei comunicări

permanente cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă prevenirii
tensiunilor sociale;

d) colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale pentru determinarea

priorităţilor de dezvoltare teritorială;
e) verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului local
sau ale primarului
f) asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, ducerea la îndeplinire, în condiţiile
stabilite prin lege, a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de urgenţă;
g) dispune, în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă,
măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi foloseşte în acest sens sumele
special prevăzute în bugetul propriu cu această destinaţie;
h) utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special alocate de la bugetul
de stat şi baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul desfăşurării în bune condiţii a
acestei activităţi;
i) dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea
drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;

j) asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană;

k) dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern şi a politicilor de

integrare europeană

l) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din ţară şi
din străinătate, în vederea promovării intereselor comune;

m) asigură folosirea, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetăţenii

aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile
administrativteritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%.

Prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de celelalte acte normative, precum
şi însărcinările stabilite de Guvern.

Prefectul poate verifica măsurile întreprinse de primar sau de preşedintele consiliului

judeţean în calitatea lor de reprezentanţi ai statului în unitatea administrativ-teritorială şi poate sesiza
organele competente în vederea stabilirii măsurilor necesare, în condiţiile legii. Pentru îndeplinirea
atribuţiilor ce îi revin, prefectul solicită instituţiilor publice şi autorităţilor administraţiei publice
locale documentaţii, date şi informaţii, iar acestea sunt obligate să i le furnizeze cu celeritate şi în
mod gratuit.

Ca atribuţii proprii, subprefectul urmăreşte activitatea privind realizarea programului şi a

strategiilor guvernamentale şi teritoriale, asigură organizarea şi funcţionarea comisiei consultative de
dialog social între administraţia publică, sindicate şi patronat, îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute

Actele prefectului. Conform prevederilor legale pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin,

prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ, în condiţiile legii. Ordinele prin care se
stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise după consultarea conducătorului
serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităţilor administrativ teritoriale. Ordinele
cu caracter normativ emise de prefect se publică, potrivit legii.

Ordinul prefectului, care conţine dispoziţii normative, devine executoriu numai după ce a
fost adus la cunoştinţă publică. Ordinul prefectului, cu caracter individual, devine executoriu de la
data comunicării către persoanele interesate. Ordinele emise de prefect în calitate de preşedinte al
Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă produc efecte juridice de la data aducerii lor la
cunoştinţă şi sunt executorii. Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative.

Ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate au

obligaţia să comunice prefecţilor, imediat după emitere, ordinele şi celelalte dispoziţii cu caracter
normativ emise în domeniul de activitate al serviciilor publice deconcentrate.

Cancelaria prefectului.24 În cadrul instituţiei prefectului se organizează şi funcţionează

cancelaria prefectului, compartiment organizatoric distinct care cuprinde ca funcţii de execuţie de
specialitate specifice directorul cancelariei, 2 consilieri, un consultant şi secretarul cancelariei.

Personalul din cadrul cancelariei prefectului este numit sau eliberat din funcţie de către
prefect.

Prefectul poate organiza, prin ordin, în cadrul numărului de posturi şi al fondurilor aprobate
anual, oficii prefecturale. În municipiul Bucureşti se pot organiza oficii prefecturale în fiecare sector.

În fiecare judeţ funcţionează un colegiu prefectural compus din prefect, subprefecţi şi

conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, care îşi au sediul în judeţul respectiv.

La lucrările colegiului prefectural pot fi invitate şi alte persoane a căror prezenţă este
considerată necesară. Colegiul prefectural se convoacă de către prefect cel puţin o dată pe lună şi
oricând se consideră că este necesar.
Atribuţiile colegiului prefectural privesc armonizarea activităţii serviciilor publice
deconcentrate care au sediul în judeţul respectiv, precum şi implementarea programelor, politicilor,
strategiilor şi planurilor de acţiune ale Guvernului la nivelul judeţului sau al localităţilor acestuia.
Colegiul prefectural28 are următoarele atribuţii principale:

a) analizează activitatea serviciilor publice deconcentrate şi propune măsuri în vederea

îmbunătăţirii
acesteia;

b) stabileşte domeniile şi sectoarele în care este necesară sau se poate realiza cu

eficienţă acţiunea coordonată a mai multor servicii publice deconcentrate;

c) stabileşte măsurile necesare implementării programelor, politicilor, strategiilor şi

planurilor de acţiune adoptate la nivel naţional;

d) organizează acţiunile comune ale mai multor servicii publice deconcentrate în

vederea soluţionării unor situaţii deosebite;
e) analizează măsurile necesare în vederea realizării unui sistem comun de management
al informaţiei, al resurselor materiale, financiare ori umane.

Colegiul prefectural îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege, precum şi sarcini date de
ministere sau de celelalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului ori de
către prefect.
6. CONSILIILE LOCALE

Descentralizarea administrativă la nivel teritorial a dus la recunoaşterea autonomiei locale a

colectivităţilor comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene.
Dispoziţiile constituţionale şi a Codului administrativ reglementează, în prezent, regimul
general al autonomiei locale, precum şi organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei
publice locale.

Principiile puse de legislatorul pozitiv la baza administraţiei publice în unităţile

administrativ-teritoriale sunt: descentralizarea, autonomia locală, deconcentrarea serviciilor publice,
eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale, legalitatea şi consultarea cetăţenilor în
soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

Prin colectivitate locală se înţelege „totalitatea locuitorilor din unitatea

administrativ-teritorială”.

Termenul de colectivitate locală acoperă realităţi foarte diferite privind forţa componentelor
enumerate mai sus, generate de dimensiunea, dezvoltarea economică, culturală ş.a.
În pofida acestor diferenţe, dreptul pozitiv reglementează unicitatea statutului colectivităţilor
comunale, orăşeneşti, municipale, care trebuie să îndeplinească aceleaşi competenţe, să soluţioneze
şi să gestioneze treburile publice ale colectivităţii.
Dreptul colectivităţilor locale la autonomie administrativă se exercită prin două categorii de
persoane administrative şi anume:

- deliberative: consiliile comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene;

- executive: primarii.

Acestea au plenitudine de competenţă, atribu ţiile lor fiind depline şi exclusive şi se stabilesc
numai prin lege. De asemenea, în spiritul Cartei europene a autonomiei locale, se precizează că
autonomia conferă autorităţilor locale dreptul de a avea iniţiativă în toate domeniile, drept care poate
fi limitat doar prin lege, prin includerea unor domenii în mod expres în competenţa altor autorităţi
publice, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din lege.

28
REGULAMENTUL-CADRU de funcţionare a colegiului prefectural – Anexa 3 din Hotărârea Guvernului Nr.
460/2006
 Regimul general al autonomiei locale prevede că raporturile dintre autorităţile administraţiei
publice locale din comune şi oraşe şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean se
bazează pe principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea
problemelor întregului judeţ.

Autorităţile deliberative ale colectivităţilor locale sunt consiliile locale constituite în comune,
oraşe, municipii şi judeţe. Deşi, uneori, se foloseşte sintagma „consilii locale şi judeţene”, apreciem
că aceasta este pleonastică întrucât consiliile judeţene sunt o categorie de consilii locale, sunt
autorităţi ale administraţiei publice locale aşa cum le definesc normele juridice cuprinse în Codul
administrativ.

Consiliul local este o autoritate colegială a administraţiei publice locale, aleasă în vederea
soluţionării problemelor de interes local ale comunei, oraşului sau municipiului.

Consiliile locale şi primarii funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice locale şi

rezolvă treburile publice din comune, oraşe şi municipii, în condiţiile legii.
Această autoritate deliberează asupra intereselor specifice ale colectivităţilor locale ş i
hotărăşte, în limitele legii, cu privire la modul de realizare a acestora, fără vreun amestec din partea
autorităţilor administraţiei publice judeţene sau altor autorităţi.

Consiliile locale, aşa cum au rezultat ele din alegeri, sunt responsabile, în exclusivitate de
modul de gestionare a acestor interese. Răspunderea lor politică este numai de ordin electoral, pentru
că ele sunt înzestrate cu competenţa specifică administraţiei locale, pentru a decide asupra modului
de soluţionare a problemelor administrative ale colectivităţii locale. Autonomia acestor autorităţi
colegiale rezidă în autorganizarea acestora, sub toate aspectele. Ele recepţionează cererile şi
informaţiile din mediul local şi adoptă hotărâri privitoare la administrarea treburilor publice locale.

Constituirea consiliului local.

Consiliile locale sunt compuse din consilieri locali aleşi prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de lege.

Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de
populaţia comunei sau a oraşului, raportată de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice la
data de 1 ianuarie a anului în curs. În consecinţă, un consiliu local poate avea între 9 şi 31 de
consilieri, iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 55 de consilieri.

În Codul administrativ se precizează că organul deliberativ îl constituie consiliul local, iar

cel executiv este primarul. Calitatea primarului de organ executiv derivă atât din faptul că el este
cel care răspunde de aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local, cât şi din faptul că el este
cel care trebuie să pună în practică dispoziţiile privitoare la realizarea în colectivităţile umane de
bază a dispoziţiilor legii şi a celorlalte acte normative.

30 Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912
din 7 octombrie 2004
31 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 912 din 07/10/2004, modificată de următoarele acte:

- Legea nr. 216/2005

- Legea nr. 249/2006
- Legea nr. 215/2001
- Legea nr. 286/2006
- Legea nr. 144/2007
- Legea nr. 35/2008
 Pentru a fi ales în consiliul local, candidatul trebuie să îndeplinească unele condiţii stabilite
de Constituţie, şi privesc:

• cetăţenia română;

• calitatea de alegător;

• vârsta de cel puţin 23 ani, până în ziua alegerilor, inclusiv;

• domiciliul în unitatea administrativă pentru al cărui consiliu local candidează;

• nu pot fi aleşi cei cărora, potrivit art. 37, alin. 3 din Constituţia României, le este
interzisă asocierea în partide politice şi anume: judecătorii Curţii Constituţionale, avocatul
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii, precum şi alte categorii de funcţii stabilite
prin lege organică;

• să nu fie condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru abuzuri în funcţii

politice, juridice sau administrative, pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, pentru
alte infracţiuni intenţionate, dacă nu a fost reabilitat.

Condiţiile de eligibilitate trebuie îndeplinite la data depunerii candidaturii în alegeri,

mai puţin vârsta care poate fi împlinită până în ziua alegerilor, inclusiv.
Potrivit legii funcţia de consilier local sau consilier judeţean este incompatibilă cu:
a) funcţia de primar sau viceprimar;

b) funcţia de prefect sau subprefect;

c) calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul

propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii
din judeţul respectiv;

d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, asociat,

administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile
comerciale de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului
judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional care îşi au
sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;

e) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau

asociaţilor la o societate comercială de interes local ori la o societate comercială de interes naţional
care îşi are sediul sau care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;

f) funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care
deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;

g) calitatea de deputat sau senator;

h) funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora.

32 Art.88 și urm., din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în M.O.
nr. 279 din 21/04/2003, text modificat de următoarele acte:
- O.U.G. nr. 40/2003
- O.U.G. nr. 77/2003
- O.U.G. nr. 92/2004
- Legea nr. 114/2004
- Legea nr. 171/2004
- Legea nr. 280/2004
- O.U.G. nr. 14/2005
- O.G. nr. 2/2006
- Legea nr. 96/2006
- Legea nr. 251/2006
 O persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de
consilier judeţean. Calitatea de ales local este incompatibilă şi cu calitatea de acţionar semnificativ la
o societate comercială înfiinţată de consiliul local, respectiv de consiliul judeţean. Incompatibilitatea
există şi în situaţia în care soţul sau rudele de gradul I ale alesului local deţin calitatea de acţionar
semnificativ la unul dintre agenţii economici. Prin acţionar semnificativ se înţelege persoana care
exercită drepturi aferente unor acţiuni care, cumulate, reprezintă cel puţin 10% din capitalul social
sau îi conferă cel puţin 10% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală.
Consilierii locali şi consilierii judeţeni care au funcţia de preşedinte, vicepreşedinte,
director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor
ori alte funcţii de conducere, precum şi calitatea de acţionar sau asociat la societăţile comerciale cu
capital privat sau cu capital majoritar de stat ori cu capital al unei unităţi administrativ-teritoriale nu
pot încheia contracte comerciale de prestări de servicii, de executare de lucrări, de furnizare de
produse sau contracte de asociere cu autorităţile administraţiei publice locale din care fac parte, cu
instituţiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului
local sau judeţean respectiv ori cu societăţile comerciale înfiinţate de consiliile locale sau consiliile
judeţene respective.

Constituirea consiliilor locale se face în termen de 60 de zile de la data desfăşurării

alegerilor. Convocarea consilierilor locali aleşi şi validaţi în funcţie se face de către prefect, în
maximum 5 zile de la pronunţarea hotărârii de validare. La şedinţa de constituire participă prefectul,
subprefectul sau reprezentantul său, precum şi primarul sau, după caz, candidatul declarat câştigător
la alegerile pentru funcţia de primar (art. 31 alin 1).

Validarea consilierilor în funcţie. Validarea alegerii consilierilor se face de către judecătoria

în raza căreia se află unitatea administrativ -teritorială, de către un judecător desemnat de preş
dintele instanţei. Cererea de validare a consilierilor locali se depune în termen de 3 zile de la data
constatării rezultatelor alegerilor, în condiţiile legii, şi se judecă în şedinţă publică, fără citarea
părţilor, de urgenţă şi cu precădere, în termen de 10 zile de la data depunerii, prin hotărâre
executorie.

Suspendarea mandatului de consilier local.

Conform art. 203 Cod administrativ: mandatul de consilier local se suspendă în
următoarele situaţii:
-s-a dispus măsura arestării preventive
-a fost dispusă măsura arestului la domiciliu
- a fost însărcinat de către consiliul din care face parte, de către Guvern sau Parlament cu
exercitarea unei misiuni în ţară sau străinătate.

Suspendarea durează până la încetarea situaţiei prevăzute mai sus. Ordinul de suspendare se
comunică de îndată consilierului local. În cazul în care consilierul local al cărui mandat a fost
suspendat a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii.
Încetarea de drept a mandatului de consilier local sau judeţean
Calitatea de consilier local sau de consilier judeţean încetează la data declarării ca legal
constituit a noului consiliu ales.

Calitatea de consilier local sau de consilier judeţean încetează de drept, înainte de expirarea
duratei normale a mandatului, în următoarele cazuri:
 a)demisie
b) incompatibilitate (prevăzute de legea 176/2010);

c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială, inclusiv ca urmare a

reorganizării acesteia;

d) lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare/extraordinare consecutive ale

consiliului desfăşurate pe durata a trei luni calendaristice;

e) imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive,

cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;

f) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă

de libertate;
g) punerea sub interdicţie judecătorească;

h) pierderea drepturilor electorale;

i)pierderea calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţilor naţionale

pe a cărei listă a fost ales;
j)condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni
electorale pe durata procesului electoral în cadrul căruia a fost ales

k) deces. (art. 204 Cod adm).

Atribuţiile consiliului local. Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în
toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor
autorităţi publice, locale sau centrale.

Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii (art.129 C. Adm)

1.atribuţii privind unitatea administrativ-teritorială, organizarea proprie, precum şi

organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi
serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes
local:
a) aprobă statutul comunei, oraşului sau municipiului, precum şi regulamentul de
organizare şi funcţionare a consiliului local;
b) aprobă, în condiţiile legii, la propunerea primarului, înfiinţarea, organizarea şi statul
de funcţii ale aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de
interes local, precum şi reorganizarea şi statul de funcţii ale regiilor autonome de interes
local; c) exercită, în numele unităţii administrativ-teritoriale, toate drepturile şi obligaţiile
corespunzătoare participaţiilor deţinute la societăţi comerciale sau regii autonome, în
condiţiile legii.
33 Consilierii locali şi consilierii judeţeni pot demisiona, anunţând în scris preşedintele de şedinţa, respectiv
preşedintele consiliului judeţean, care ia act de aceasta. Preşedintele propune consiliului adoptarea unei hotărâri prin care
se ia act de demisie şi se declara locul vacant.

34 Încetarea mandatului de consilier în cazul schimbării domiciliului în alta unitate administrativ-teritorială poate
interveni numai după efectuarea în actul de identitate al celui în cauză a menţiunii corespunzătoare, de către organul
abilitat potrivit legii.
35 Prevederile lit. e) nu se aplică în cazul în care consilierul a fost însărcinat de către consiliul din care face parte,
de către Guvern sau de către Parlament cu exercitarea unei misiuni în ţară sau în străinătate. Pe durata exercitării
misiunii încredinţate exercitarea mandatului se suspendă.

36 Secretarul general al judeţului, respectiv secretarul general al municipiului Bucureşti, este obligat să publice
situaţia apartenenţei politice a aleşilor locali în monitorul oficial al judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti,
 2.atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau
municipiului:

a) aprobă, la propunerea primarului, bugetul local, virările de credite, modul de utilizare

a rezervei bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
b) aprobă, la propunerea primarului, contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor,
precum şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unităţii
administrativ-teritoriale, în condiţiile legii;
c) stabileşte şi aprobă impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii;
d) aprobă, la propunerea primarului, documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările
de investiţii de interes local, în condiţiile legii;
e) aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de mediu a unităţii
administrativ-teritoriale;
f) asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare implementării şi conformării cu
prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei
mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor.

3.atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau

municipiului:

a)hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică

a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes
local, în condiţiile legii;
b) hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a
comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii;
c) avizează sau aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi
urbanism ale localităţilor;
d) atribuie sau schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de pieţe şi de obiective de
interes public local.
4.atribuţii privind gestionarea serviciilor de interes local:

a) asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru

furnizarea serviciilor publice de interes local privind: 1. educaţia; 2. serviciile sociale pentru
protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane
sau grupuri aflate în nevoie socială; 3. sănătatea; 4. cultura; 5. tineretul; 6. sportul; 7. ordinea
publică; 8. situaţiile de urgenţă; 9. protecţia şi refacerea mediului înconjurător; 10. conservarea,
restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectura, a parcurilor, grădinilor
publice şi rezervaţiilor naturale; 11. dezvoltarea urbană; 12. evidenţa persoanelor; 13. podurile şi
drumurile publice; 14. serviciile comunitare de utilitate publică: alimentare cu apă, gaz natural,
canalizare, salubrizare, energie termică, iluminat public şi transport public local, după caz;

5.atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern :

a) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române

sau străine, în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de
interes public local;
 b) hotărăşte, în condiţiile legii, înfrăţirea comunei, oraşului sau municipiului cu unităţi
administrativ-teritoriale din alte ţări;
c) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte unităţi
administrativ-teritoriale din ţara sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi
internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese
comune.

Funcţionarea Consiliilor Locale. Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care
poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă. Consiliul local îşi exercită
mandatul de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.

Comisiile de specialitate. După constituire, consiliul local îşi organizează comisii de

specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai comisiilor de specialitate numai
consilierii locali.

Comisiile de specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi un secretar. Comisiile analizează şi

avizează proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate. Activitatea acestora se desfăşoară în
plen şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor. Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile
comisiilor de specialitate se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului
local respectându-se configuraţia politica rezultată în urma alegerilor locale.

Consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau la iniţiativa primarului, după caz,
comisii speciale de analiză şi verificare, pe perioadă determinata. Componenta comisiei speciale de
analiza şi verificare, obiectivele şi perioadă de desfăşurare a activităţilor acesteia se stabilesc prin
hotărâre a consiliului local. Membrii comisiei acţionează în limitele stabilite prin hotărâre.

Preşedintele de şedinţă al Consiliului local. După declararea ca legal constituit, consiliul

local alege dintre membrii săi, prin hotărâre adoptată cu votul deschis al majorităţii consilierilor
locali în func ţie, un preşedinte de şedinţă, pe o perioadă de cel mult 3 luni, care va conduce
şedinţele consiliului şi va semna hotărârile adoptate de acesta. Consilierul local ales în condiţiile de
mai sus poate fi schimbat din funcţie, la iniţiativa a cel puţin unei treimi din numărul consilierilor
locali, prin votul majorităţii consilierilor locali în funcţie.

Şedinţele consiliului local. Consiliul local îşi exercită mandatul de 4 ani de la data
constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.
Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare, lunar, la convocarea primarului. De
asemenea, se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puţin unei
treimi din numărul membrilor consiliului.

Convocarea consiliului local se face în scris, prin intermediul secretarului unităţii

administrativ-teritoriale,
-cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare
- cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare.
Odată cu notificarea convocării, sunt puse la dispoziţie consilierilor locali materialele
înscrise pe ordinea de zi. În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor
locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului sau în alte situaţii stabilite de regulamentul de
organizare şi func ţionare a consiliului local, convocarea consiliului local se poate face de îndată. În
toate cazurile, convocarea se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
 Primarul, sau cel puţin o treime din numărul membrilor consiliului pot cere convocarea unei
şedinţe extraordinare37. Şedinţele ordinare se convoacă cu cel puţin 5 zile înainte de data ţinerii
acestora, iar cele extraordinare cu cel puţin 3 zile înainte de aceeaşi dată. Consilierii sunt invitaţi la
şedinţă în scris, precizându-se ordinea de zi, ora şi locul de desfăşurare a şedinţei. Concomitent,
ordinea de zi se aduce la cunoştinţa populaţiei, asigurându-se exercitarea dreptului persoanelor
interesate de a participa la aceste şedinţe.
Documentul de convocare cuprinde obligatoriu următoarele informaţii despre şedinţă (art.
134 C.adm.) :
a) data, ora şi locul desfăşurării;
b) proiectul ordinii de zi;
c) materialele înscrise pe proiectul ordinii de zi;
d) modalitatea prin care sunt puse la dispoziţia consilierilor locali, potrivit opţiunilor acestora,
materialele înscrise pe proiectul ordinii de zi;
e) indicarea comisiilor de specialitate cărora le-au fost trimise spre avizare proiectele de hotărâri;
f) invitaţia de a formula şi depune amendamente asupra proiectelor de hotărâri.

Cvorumul cerut de lege pentru desfăşurarea legală a şedinţei este întrunit dacă este prezentă
majoritatea consilierilor.
Prezenţa consilierilor locali la şedinţă este obligatorie, cu excepţia cazului în care aceştia
absentează motivat. Absenţa este considerată motivată dacă se face dovada că aceasta a intervenit
din cauza:
a) unei boli care a necesitat spitalizarea sau a unei stări de sănătate pentru care s-a eliberat certificat
de concediu medical;
b) unei deplasări în străinătate;
c) unor evenimente de forţă majoră;
d) în cazul decesului soţiei/soţului consilierului local sau al unei rude de până la gradul al II-lea a
consilierului local ales ori al soţiei/soţului acestuia, inclusiv;
e) alte situaţii prevăzute în regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local.
Actele consiliului local. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri.
Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali, de primar, viceprimar sau de cetăţeni.
Promovarea unui proiect de hotărâre poate fi iniţiată de unul sau de mai mul ţi cet ăţeni cu drept de
vot, dacă acesta este susţinut prin semnături de cel puţin 5% din populaţia cu drept de vot a unităţii
administrativ-teritoriale respective. Redactarea proiectelor se face de cei care le propun, cu sprijinul
secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al
primarului.

Iniţiatorii depun la secretarul unităţii administrativ-teritoriale forma propusă pentru proiectul

de hotărâre. Proiectul va fi afişat spre informare publică prin grija secretarului, iar iniţ iatorii asigură
întocmirea listelor de susţinători pe formulare puse la dispoziţie de secretar. Listele de susţinători pot
fi semnate numai de cetăţenii cu drept de vot care au domiciliul pe raza unităţii
administrativ-teritoriale respective. După depunerea documentaţiei şi verificarea acesteia de către
secretarul unităţii administrativ-teritoriale, proiectul de hotărâre va urma procedurile regulamentare
de lucru ale consiliului local sau judeţean, după caz.

În exercitarea atribuţiilor sale, consiliul adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor

prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului
cere o altă majoritate. Adoptarea hotărârilor se face prin vot deschis sau prin vot secret, după cum
decide consiliul.
 Hotărârile cu caracter individual, cu privire la persoane, vor fi luate, întotdeauna, prin vot
secret, cu excepţiile prevăzute de lege.

Hotărârile consiliului local se semnează de către preşedintele şedinţei şi se contrasemnează,

pentru legalitate, de către secretarul unităţii administrativ-teritoriale.

Hotărârile cu caracter individual se comunică persoanelor interesate, iar cele cu caracter

normativ devin obligatorii numai după aducerea lor la cunoştinţă publică, în unităţile
administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste
20% din numărul locuitorilor, hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoştin ţa publică şi în
limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, iar cele cu caracter individual se
comunică, la cerere, şi în limba maternă.

Dizolvarea consiliului local. Consiliul local se dizolva de drept sau prin referendum local
Consiliul local se dizolvă de drept:

-în cazul în care acesta nu se întruneşte cel puţin într-o şedinţă ordinară sau extraordinară, pe durata
a patru luni calendaristice consecutive, deşi a fost convocat conform prevederilor legale;
- în cazul în care nu a adoptat nicio hotărâre în 3 şedinţe ordinare sau extraordinare ţinute pe durata a
patru luni calendaristice consecutive;
- în cazul în care numărul consilierilor locali în funcţie este mai mic decât jumătatea numărului
membrilor consiliului local şi nu a putut fi completat cu supleanţi în condiţiile art. 122.
Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau orice altă persoană
interesată sesizează instanţa de contencios administrativ cu privire la cazurile prevăzute pentru
dizolvarea de drept a consiliului local. Instanţa analizează situaţia de fapt şi se pronunţă cu privire la
dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică prefectului.

Dizolvarea consiliului local prin referendum. Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum
local, organizat în condiţiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest
sens prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale
ale unităţii administrativ-teritoriale. Cheltuielile pentru organizarea referendumului se suportă din
bugetul local.
Referendumul local este organizat, în condiţiile legii, de către o comisie numită prin ordin al
prefectului, compusă dintr-un reprezentant al prefectului, câte un reprezentant al primarului, al
consiliului local şi al consiliului judeţean şi un judecător de la judecătoria în a cărei jurisdicţie se află
unitatea administrativ-teritorială în cauză. Secretarul comisiei este asigurat de instituţia prefectului.

Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin jumătate plus unu din
numărul total al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea consiliului local încetează înainte de termen
dacă s-au pronunţat în acest sens cel puţin jumătate plus unu din numărul total al voturilor valabil
exprimate.

Delegatul sătesc
Locuitorii satelor care nu au consilieri locali aleşi în consiliile locale sunt reprezentaţi la
şedinţele consiliului local de un delegat sătesc. Delegatul sătesc este asimilat aleşilor locali.
Delegatul sătesc este ales pe perioada mandatului consiliului local, în termen de 20 de zile
de la data constituirii acestuia, de o adunare sătească, convocată de primar cu cel puţin 15 zile
înainte şi desfăşurată în prezenţa primarului sau a viceprimarului şi a secretarului general al unităţii
administrativ- teritoriale.
Alegerea delegatului sătesc se face cu majoritatea voturilor celor prezenţi la această adunare,
consemnată într-un proces-verbal care se prezintă în prima şedinţă a consiliului local. La adunarea
sătească pot participa toţi cetăţenii cu drept de vot din satul respectiv.
Încetarea de drept a mandatului delegatului sătesc are loc în următoarele situaţii:
a) demisie;
b) validarea, în calitate de consilier local, a unui supleant care are domiciliul în satul al
cărui delegat este;
c) schimbarea domiciliului într-un alt sat, inclusiv ca urmare a reorganizării unităţii
administrativ-teritoriale respective;
d) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de
libertate, indiferent de modalitatea de individualizare a pedepsei;
e) punerea sub interdicţie judecătorească;
f) pierderea drepturilor electorale;
g) deces.
La discutarea problemelor privind satele pe care le reprezintă, delegaţii săteşti sunt invitaţi în
mod obligatoriu. Delegaţii săteşti au dreptul de a se exprima cu privire la problemele discutate,
opinia acestora fiind consemnată în procesul-verbal al şedinţei.

7. PRIMARUL ŞI VICEPRIMARUL

Voinţa administrativă a colectivităţilor locale se formează în consiliile alese de aceştia,

organisme colegiale, cu activitate discontinuă şi este pusă în practică de către primari, ca autorităţi
executive.

Primarul este autoritatea executivă a colectivităţilor locale care îndeplineşte, în acelaşi timp,
şi rolul de reprezentant al statului în unitatea administrativ-teritorială în care este ales.

În fiecare comună, oraş şi municipiu se alege prin vot direct un primar, iar în municipiul
Bucureşti un primar general. Se aleg primari şi în sectoarele municipiului Bucureşti, care se află în
relaţii de subordonare faţă de primarul general al municipiului Bucureşti.

Alegerea primarului are loc în condiţiile stabilite de lege. Pentru funcţia de primar, alegerile
se desfăşoară în circumscripţiile electorale organizate pentru alegerea consiliilor locale şi sub
conducerea aceloraşi instanţe electorale.
 Rolul primarului şi viceprimarului în administraţia locală. Comunele, oraşele şi
municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2
viceprimari, aleşi în condiţiile legii. Pe durata exercitării mandatului, viceprimarul îşi păstrează
statutul de consilier local, fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut.

Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură respectarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea
în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a
hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi
instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai autorităţilor
administraţiei publice centrale, ale prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în
condiţiile legii.

Pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa, primarul beneficiază de un

aparat de specialitate, pe care îl conduce. Aparatul de specialitate al primarului este structurat pe
compartimente funcţionale, în condiţiile legii. Compartimentele funcţionale ale acestuia sunt
încadrate cu funcţionari publici şi personal contractual. Primarul conduce serviciile publice locale.
Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu
persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie39.

Viceprimarul este subordonat primarului şi înlocuitorul de drept al acestuia, care îi poate

delega atribuţiile sale. În practica administrativă se observă uneori o reţinere a primarilor de a-şi
delega atribuţiile.

Viceprimarul este ales cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie, din rândul membrilor
acestuia. Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local, prin hotărâre
adoptată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie, la propunerea primarului sau a unei treimi din
numărul consilierilor locali în funcţie40.

38 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 204 din 23/04/2001,Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
123 din 20/02/2007
39 Semnul distinctiv al primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional al României. Eşarfa va fi purtată, în
mod obligatoriu, la solemnităţi, recepţii, ceremonii publice şi la celebrarea căsătoriilor. Modelul eşarfei se stabileşte prin
hotărâre a Guvernului.

40 Prevederile privind eliberarea din funcţie a viceprimarilor, a preşedinţilor şi vicepreşedinţilor consiliilor

judeţene se aplică după alegerile autorităţilor administraţiei publice locale din anul 2008.
 Validarea în funcţie a primarului
Legea mai precizează că rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la
cunoştinţa prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o
şedinţă extraordinară, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.
În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili data
alegerilor. Acestea se organizează în termen de maximum 90 de zile de la data invalidării sau, după
caz, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii.
Primarul depune în faţa consiliului local un jurământ, iar refuzul depunerii jurământului atrage
demisia de drept.
Primarul depune jurământul prevăzut la art. 117 Cod adm. în prima şedinţă privind
ceremonia de constituire a consiliului local sau în faţa judecătorului delegat, în camera de consiliu,
în cazul în care prima şedinţă privind ceremonia de constituire a consiliului local nu are loc în
termen de 60 de zile de la data alegerilor.
Mandatul primarului este de 4 ani, durata mandatului constituie vechime în muncă şi în
specialitatea studiilor absolvite şi se exercită până la depunerea jurământului de către primarul
nou-ales. Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate
naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav.

Atribuţiile primarului. Primarul îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:

1.atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului: îndeplineşte funcţia de ofiţer de

stare civilă şi de autoritate tutelară şi asigură funcţionarea serviciilor publice locale de profil,
atribuţii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor, referendumului şi a recensământului.
Exercitarea acestor atribuţii de către primar se face nu în calitatea sa de autoritate locală autonomă,
ci în calitate de reprezentant al statului în comuna sau în oraşul în care a fost ales; în consecinţă,
asupra acestor atribuţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative exercită prin intermediul
Prefectului un control ierarhic, nu unul de tutelă administrativă. În aceasta calitate, primarul poate
solicita prefectului, în condiţiile legii, sprijinul conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor ş i ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ-teritoriale, dacă sarcinile ce îi revin nu pot fi rezolvate prin aparatul de specialitate.

2. atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local:

a) prezintă consiliului local, în primul trimestru, un raport anual privind starea

economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale;
b) prezintă, la solicitarea consiliului local, alte rapoarte şi informări;

c) elaborează proiectele de strategii privind starea economică, socială şi de mediu a

unităţii administrativ-teritoriale şi le supune aprobării consiliului local.
3. atribuţii referitoare la bugetul local:

a)exercită funcţia de ordonator principal de credite;

b) întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le

supune spre aprobare consiliului local;
c) iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea
de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale;
 d) verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a
contribuabililor la organul fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cat şi a sediului secundar.

4. atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor :

a) coordonează realizarea serviciilor publice de interes local, prestate prin intermediul

aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de
utilitate publică de interes local;
b) ia măsuri pentru prevenirea şi, după caz, gestionarea situaţiilor de urgenţă;

5.alte atribuţii stabilite prin lege.

Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor sale, primarul colaborează cu serviciile

publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cu consiliul judeţean.

Numirea conducătorilor instituţiilor şi serviciilor publice de interes local se face pe baza

concursului organizat potrivit procedurilor şi criteriilor aprobate de consiliul local, la propunerea
primarului, în condiţiile legii. Numirea se face prin dispoziţia primarului, având anexat contractul de
management.

Delegarea atribuţiilor primarului. Legea prevede posibilitatea delegării unora dintre

atribuţiile primarului, deci o delegare facultativă. Atribuţiile de ofiţer de stare civilă şi de autoritate
tutelară pot fi delegate şi secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici
din aparatul de specialitate cu competente în acest domeniu, potrivit legii.
Actele primarului. În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter
normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică
sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz. Dispoziţiile legii privind hotărârile
de consiliu local referitoare la contrasemnarea de către secretar, comunicarea actului şi aducerea la
cunoştinţă publică a actelor normative se aplică şi în cazul dispoziţiilor primarului.
Încetarea de drept a mandatului de primar. Această problematică este reglementată în
prezent în 160 Cod adm.
Astfel, calitatea de primar încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a
mandatului în următoarele cazuri:
a) demisie;
b) constatarea şi sancţionarea, în condiţiile legii privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi
demnităţilor publice, a unei stări de incompatibilitate;
c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ- teritorială;
d) condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la o pedeapsă privativă de libertate,
indiferent de modalitatea de individualizare a executării pedepsei;
e) punerea sub interdicţie judecătorească;
f) pierderea drepturilor electorale;
g) imposibilitatea exercitării funcţiei din cauza unei boli grave, certificate, sau a altor motive
temeinice dovedite, care nu permit desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni, pe
parcursul unui an calendaristic;
h) pierderea, prin demisie, a calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţii
naţionale pe a cărei listă a fost ales;
i) condamnarea prin hotărâre rămasă definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni electorale pe durata
procesului electoral în cadrul căruia a fost ales, indiferent de pedeapsa aplicată şi de modalitatea de
individualizare a executării acesteia;
j) deces.

Data organizării alegerilor pentru funcţia de primar se stabileşte de Guvern, la propunerea

prefectului. Acestea se organizează în termen de maximum 90 de zile de la expirarea termenului de
10 zile în care primarul putea ataca ordinul prefectului sau de la data pronunţării hotărârii instanţei,
în condiţiile prezentate mai sus.

Încetarea mandatului primarului prin referendum local. Mandatul primarului încetează,

de asemenea, înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local, având ca obiect
demiterea acestuia, organizat în condiţiile legii, conform procedurii prevăzute pentru consiliul local.

Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii45

adresate în acest sens prefectului de locuitorii comunei, oraşului sau municipiului, ca urmare a
nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a neexercitării
atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului.

Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată, în scris, de cel puţin 25% dintre
locuitorii cu drept de vot. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile
componente ale comunei, oraşului sau municipiului.

Suspendarea mandatului primarului şi a viceprimarului.

Mandatul primarului, respectiv al viceprimarului se suspendă de drept numai în cazul în care
acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanţa de
judecată prefectului, care, prin ordin, constată suspendarea mandatului. Ordinul de suspendare se
comunică de îndată primarului.
Suspendarea durează până la încetarea situaţiei arestării preventive. Dacă primarul suspendat
din funcţie a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul, în condiţiile legii, la plata drepturilor salariale
corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat. Aceste prevederi se aplică şi viceprimarului.
Administratorul public
În conformitate cu dispozițiile 244 C. Adm., la nivelul comunelor şi oraşelor, primarul poate
propune consiliului local înfiinţarea funcţiei de administrator public, în limita numărului maxim de
posturi aprobate. Numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de primar, pe
baza unor criterii, proceduri şi atribuţii specifice, aprobate de consiliul local.
Persoanele care pot ocupa funcţia de administrator public, de regulă, trebuie să fi absolvit studii
superioare economice, administrative, tehnice sau juridice.
Numirea în funcţie a administratorului public se face prin dispoziţia primarului, respectiv a
preşedintelui consiliului judeţean, după caz

Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de management, încheiat în

acest sens cu primarul, atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de
interes local. Primarul poate delega către administratorul public, în condiţiile legii, calitatea de
ordonator principal de credite.
 De asemenea, la nivelul judeţelor, preşedintele consiliului judeţean poate propune consiliului
judeţean înfiinţarea funcţiei de administrator public, în limita numărului maxim de posturi aprobate.
Numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se fac de preşedintele consiliului
judeţean, pe baza unor criterii, proceduri şi atribuţii specifice, aprobate de consiliul judeţean.
Eliberarea din funcţie a administratorului public se face prin dispoziţia primarului, respectiv
a preşedintelui consiliului judeţean, după caz şi intervine în următoarele situaţii:
a) în situaţia în care durata contractului de management a expirat;
b) ca urmare a condamnării definitive pentru una dintre infracţiunile prevăzute la art. 542 alin. (1)
lit. f);
c) în situaţia în care administratorul public nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite în sarcina sa prin
contractul de management;
d) în alte situaţii prevăzute de lege

41 Primarul poate demisiona, anunţând în scris consiliul local şi prefectul. La prima şedinţa a consiliului,
preşedintele de şedinţă ia act de aceasta situaţie, care se consemnează în procesul-verbal, urmând ca prefectul să ia act de
demisie. Ordinul prefectului, împreună cu un extras din procesul-verbal al şedinţei, se înaintează Ministerului Internelor
şi Reformei Administrative, care va propune Guvernului stabilirea datei desfăşurării alegerilor pentru un nou primar.
42 Încetarea mandatului de consilier în cazul schimbării domiciliului în alta unitate administrativ-teritorială poate
interveni numai după efectuarea în actul de identitate al celui în cauză a menţiunii corespunzătoare, de către organul
abilitat potrivit legii.

43 Cererea va cuprinde motivele ce au stat la baza acesteia, numele şi prenumele, data şi locul naşterii, seria şi
numărul buletinului sau ale cărţii de identitate şi semnătura olografă ale cetăţenilor care au solicitat organizarea
referendumului.
8.SECRETARUL UNITĂŢII ADMINISTRATIV-TERITORIALE

Fiecare comună, oraş şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului are un secretar

salarizat din bugetul local.
Perioada în care persoana cu studii superioare juridice sau administrative sau ştiinţe
politice ocupă funcţia publică de secretar general al unităţii/subdiviziunii
administrativ-teritoriale constituie vechime în specialitatea studiilor.
Secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ- teritoriale nu poate fi
soţ, soţie sau rudă până la gradul al II-lea cu primarul sau cu viceprimarul, respectiv
cu preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean, sub sancţiunea eliberării
din funcţie.

Numirea secretarului se face de către prefect pe baza propunerii consiliului local, la iniţiativa
primarului, pe bază de concurs sau de examen. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu poate fi
membru al unui partid politic, sub sancţiunea destituirii din funcţie. Secretarul unităţii
administrativ-teritoriale nu poate fi soţ, soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu
viceprimarul, respectiv cu preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean, sub sancţiunea
eliberării din funcţie.

Secretarul unităţii administrativ-teritoriale îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele atribuţii :

a) avizează, pentru legalitate, dispoziţiile primarului şi ale preşedintelui consiliului

judeţean, hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;
b) participă la şedinţele consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;

c) asigură gestionarea procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi

primar, respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia, precum şi între aceştia şi prefect;
d) organizează arhiva şi evidenţa statistică a hotărârilor consiliului local şi a dispoziţiilor
primarului, respectiv a hotărârilor consiliului judeţean şi a dispoziţiilor preşedintelui consiliului
judeţean;
e) asigură transparenţa şi comunicarea către autorităţile, instituţiile publice şi persoanele
interesate a actelor prevăzute la lit. c), în condiţiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public;

f) asigură procedurile de convocare a consiliului local, respectiv a consiliului judeţean,

şi efectuarea lucrărilor de secretariat, comunică ordinea de zi, întocmeşte procesul-verbal al
şedinţelor consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean, şi redactează hotărârile consiliului
local, respectiv ale consiliului judeţean;

g) pregăteşte lucrările supuse dezbaterii consiliului local, respectiv a consiliului

judeţean, şi comisiilor de specialitate ale acestuia;
h) alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local, de primar, de
consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean, după caz.
Secretarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau încredinţate de către consiliul
local sau de către primar. De asemenea, poate coordona şi alte servicii ale aparatului propriu de
specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, stabilite de primar.
 9. CONSILIUL JUDEŢEAN

Conform art. 122 din Constituţie, consiliul judeţean reprezintă o autoritate a administraţiei
publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean.
Consiliul judeţean este o autoritate a administraţiei publice judeţene, consacrând în mod
implicit, regula potrivit căreia judeţul este o colectivitate locală, intermediară între oraşe şi comune,
pe de o parte, şi stat, pe de altă parte. Această colectivitate locală dispune de propria sa administra
ţie, aleasă în condiţiile legii. Consiliile judeţene sunt compuse din consilieri, numărul acestora fiind
determinat de lege, în funcţie de numărul populaţiei:

Nr.crt Număr locuitorilor judeţului Numărul consilierilor

1. 1 2
2

Numărul locuitorilor Numărul consilierilor

judeţului judeţeni
0 1 2
1. până la 350.000, 30
inclusiv
2. între 350.001 şi 32
500.000
3. între 500.001 şi 34
650.000
4. peste 650.000 36

Rolul şi componenţa consiliului judeţean. Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei

publice locale, constituită la nivel judeţean pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale,
orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.

Consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat, în condiţiile stabilite de lege.

Atribuţiile consiliului judeţean. Consiliul judeţean, ca autoritate deliberativă a

administraţiei publice locale constituită la nivel judeţean, îndeplineşte următoarele categorii
principale de atribuţii:

1. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al

consiliului judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor
comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean:
a) alege, din rândul consilierilor judeţeni, un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi;
b) hotărăşte înfiinţarea sau reorganizarea de instituţii, servicii publice şi societăţi comerciale
de interes judeţean, precum şi reorganizarea regiilor autonome de interes judeţean, în
condiţiile legii;
c) aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului judeţean, organigrama,
statul de funcţii, regulamentul de organizare şi funcţionare ale aparatului de specialitate,
 precum şi ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor
comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean;
d) exercită, în numele judeţului, toate drepturile şi obligaţiile corespunzătoare participaţiilor
deţinute la societăţi comerciale sau regii autonome, în condiţiile legii;
e) numeşte, sancţionează şi dispune suspendarea, modificarea şi încetarea raporturilor de
serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condiţiile legii, pentru conducătorii
instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean.

2. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului:

a) aprobă, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean, bugetul propriu al judeţului,
virările de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar;
b) aprobă, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean, contractarea şi/sau garantarea
împrumuturilor, precum şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de
valoare în numele judeţului, în condiţiile legii;
c) stabileşte impozite şi taxe judeţene, în condiţiile legii;

3. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului:

a) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică
a judeţului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes judeţean, în condiţiile legii;
b) hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a judeţului,
după caz, în condiţiile legii;
c) atribuie, în condiţiile legii, denumiri de obiective de interes judeţean.

4. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine:

a) asigură, potrivit competentelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea
serviciilor publice de interes judeţean privind: 1. educaţia; 2. serviciile sociale pentru
protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor
persoane sau grupuri aflate în nevoie socială; 3. sănătatea; 4. cultura; 5. tineretul; 6. sportul;
7. ordinea publică; 8. situaţiile de urgenţă; 9. protecţia şi refacerea mediului înconjurător; 10.
conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură, a
parcurilor, gradinilor publice şi rezervaţiilor naturale; 11. evidenţa persoanelor; 12. podurile
şi drumurile publice; 13. serviciile comunitare de utilitate publică de interes judeţean, precum
şi alimentarea cu gaz metan; 14. alte servicii publice stabilite prin lege;
b) sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase;
c) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege;
d) acordă consultanţă în domenii specifice, în condiţiile legii, unităţilor administrativ-teritoriale
din judeţ, la cererea acestora.

5. atribuţii privind cooperarea interinstituţională:

a) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori
străine, inclusiv cu parteneri din societatea civilă, în vederea finanţării şi realizării în comun a
unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public judeţean;
b) hotărăşte, în condiţiile legii, înfrăţirea judeţului cu unităţi administrativ-teritoriale din alte
ţări;
c) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte unităţi
administrativ-teritoriale din ţară ori din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi
 internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor
interese comune.

6. Persoanele împuternicite să reprezinte interesele unităţii

administrativ-teritoriale în societăţi comerciale, regii autonome de interes judeţean, asociaţii de
dezvoltare intercomunitară şi alte organisme de cooperare sau parteneriat sunt desemnate prin
hotărâre a consiliului judeţean, în condiţiile legii, respectând configuraţia politică rezultată după
alegerile locale.
7. alte atribuţii prevăzute de lege.

Funcţionarea consiliului judeţean. Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară în

fiecare lună, la convocarea preşedintelui consiliului judeţean. Consiliul judeţean se poate întruni şi în
şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi
din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului, adresată preşedintelui consiliului
judeţean, în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea,
limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau
epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice.

Convocarea consiliului judeţean se face în scris, prin intermediul secretarului general al

judeţului, cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel mult 3 zile înaintea celor
extraordinare.
Actele consiliului judeţean. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, consiliul judeţean adoptă
hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul
de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.

Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri judeţeni, de preşedintele consiliului

judeţean, de vicepreşedinţii consiliului judeţean sau de cetăţeni. Redactarea proiectelor se face de
către cei care le propun, cu sprijinul secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al serviciilor din
cadrul aparatului de specialitate al consiliului judeţean. În ceea ce priveşte iniţiativa cetăţenească,
sunt aplicabile aceleaşi prevederi de la consiliul local.

Hotărârile se semnează de preşedinte sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele consiliului

judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează de secretarul judeţului.
Executivul consiliului judeţean: preşedintele şi vicepreşedinţii. Consiliul judeţean alege
dintre membrii săi un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi. Preşedintele şi vicepreşedinţii se aleg cu votul
secret al majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie.

Eliberarea din funcţie a preşedintelui sau a vicepreşedinţilor consiliului judeţean se face cu

votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie, la propunerea a cel puţin o treime din numărul
acestora. Eliberarea din funcţie a preşedintelui sau a vicepreşedinţilor consiliului judeţean nu se
poate face în ultimele 6 luni ale mandatului consiliului judeţean.

Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului de specialitate al

consiliului judeţean, pe care îl conduce. Coordonarea unor compartimente din aparatul de
specialitate poate fi delegată, prin dispoziţie a preşedintelui consiliului judeţean, vicepreşedinţilor
sau altor persoane, în condiţiile legii.
 Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în
aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a
hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte normative.

Atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean. Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte,

în condiţiile legii, următoarele categorii principale de atribuţii:

1. atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, a

instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome
de interes judeţean;
a) întocmeşte şi supune spre aprobare consiliului judeţean regulamentul de organizare şi
funcţionare a acestuia, organigrama, statul de funcţii şi regulamentul de organizare şi
funcţionare a aparatului de specialitate, precum şi ale instituţiilor şi serviciilor publice de
interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean;
b) numeşte, sancţionează şi dispune suspendarea, modificarea şi încetarea raporturilor de
serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condiţiile legii, pentru personalul din
cadrul aparatului de specialitate al consiliului judeţean.

2. atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean;

a) conduce şedinţele consiliului judeţean şi dispune măsurile necesare pentru pregătirea şi
desfăşurarea în bune condiţii a acestora;
b) prezintă consiliului judeţean, anual sau la cerere, rapoarte cu privire la modul de
îndeplinire a atribuţiilor sale şi a hotărârilor consiliului judeţean;
c) propune consiliului judeţean numirea, sancţionarea, modificarea şi încetarea raporturilor
de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condiţiile legii, pentru conducătorii
instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean.

3. atribuţii privind bugetul propriu al judeţului;

a) exercită funcţia de ordonator principal de credite;
b) întocmeşte proiectul bugetului judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le
supune spre aprobare consiliului judeţean, în condiţiile şi la termenele prevăzute de lege;
c) urmăreşte modul de realizare a veniturilor bugetare şi propune consiliului judeţean
adoptarea măsurilor necesare pentru încasarea acestora la termen; d) iniţiază, cu aprobarea
consiliului judeţean, negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emisiuni de titluri de
valoare în numele judeţului.

4. atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile
publice;
a) îndrumă metodologic, prin aparatul de specialitate al consiliului judeţean, activităţile de
stare civilă şi autoritate tutelară desfăşurate în comune şi oraşe;
b) poate acordă, fără plată, prin aparatul de specialitate al consiliului judeţean, sprijin,
asistenţă tehnică, juridică şi de orice alta natură consiliilor locale sau primarilor, la cererea
expresă a acestora.

5. atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean;

a) coordonează realizarea serviciilor publice şi de utilitate publică de interes judeţean prestate
prin intermediul aparatului de specialitate al consiliului judeţean sau prin intermediul
organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes judeţean;
 6. alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul judeţean.

Preşedintele consiliului judeţean poate delega vicepreşedinţilor, prin dispoziţie, atribuţiile

prevăzute la pct.5, respectiv atribuţiile privind serviciile publice de interes judeţean.

Actele preşedintelui consiliului judeţean

În exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii
cu caracter individual, ele fiind supuse controlului judecătoresc, fie în baza Legii contenciosului
administrativ nr. 554/2004, fie în baza normelor dreptului comun.

Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţa publică sau după ce au fost
comunicate persoanelor interesate, după caz.

În cazul suspendării preşedintelui, atribuţiile acestuia vor fi exercitate de unul dintre

vicepreşedinţi, desemnat de consiliul judeţean prin votul secret al majorităţii consilierilor judeţeni în
funcţie. În celelalte cazuri de absenţă a preşedintelui atribuţiile sale vor fi exercitate, în numele
acestuia, de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de preşedinte prin dispoziţie (art. 118)

Preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean îşi păstrează calitatea de consilier

judeţean. Prevederile art. 72 (referitor la durata mandatului şi încetarea de drept a mandatului
primarului) şi 77 (referitor la suspendarea mandatului primarului) se aplică în mod corespunzător şi
preşedintelui consiliului judeţean.
Dizolvarea de drept a consiliului judeţean şi încetarea mandatului de consilier judeţean.
Consiliul judeţean se dizolvă de drept în condiţiile în care se dizolvă de drept consiliul local, sau
prin referendum judeţean.(art.143 C. Adm.)
a) Dizolvarea de drept. Secretarul judeţului sau orice altă persoană interesată sesizează
instanţa de contencios administrativ cu privire la cazurile de dizolvare. Instanţa analizează situaţia
de fapt şi se pronunţă cu privire la dizolvarea consiliului judeţean. Hotărârea instanţei este definitivă
şi se comunică prefectului.
b) Dizolvarea prin referendum judeţean. Consiliul judeţean poate fi dizolvat prin
referendum judeţean, organizat în condiţiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii
adresate în acest sens prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot, înscrişi
pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale. Cheltuielile pentru organizarea
referendumului se suportă din bugetul judeţean.

Referendumul judeţean este organizat, în condiţiile legii, de o comisie compus din prefect, un
reprezentant al consiliului judeţean desemnat prin hotărâre a consiliului judeţean şi un judecător de
la tribunal. Secretariatul comisiei este asigurat de instituţia prefectului.

Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin jumătate plus unu din
numărul total al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea consiliului judeţean încetează înainte de
termen dacă s-au pronunţat în acest sens cel puţin jumătate plus unu din numărul total al voturilor
valabil exprimate.
 III. ACTUL ADMINISTRATIV

1. NOŢIUNEA, TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ŞI

REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR
ADMINISTRATIVE

Varietatea sarcinilor pe care le îndeplinesc organele administraţiei publice determină

adoptarea unor diverse tipuri de acte. În această categorie intră în primul rând actele administrative.
Actul administrativ sau actul de drept administrativ (cele două noţiuni exprimă acelaşi conţinut) face
parte din categoria formelor concrete de realizare a activităţii administraţiei publice producătoare de
efecte juridice. Când spunem că o formă concretă de activitate dă naştere la efecte juridice,
înţelegem că aceasta dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, în această categorie mai pot fi
incluse şi contractele administrative.

A doua categorie o constituie formele de activitate ale administraţiei publice care nu produc
efecte juridice proprii, în care se cuprind operaţiunile tehnico-administrative precum şi actele
exclusiv politice ale acesteia46.

Actul administrativ constituie o categorie de acte juridice date, în principal, de autorităţile şi

persoanele care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică, precum şi de instituţiile şi
persoanele care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică, precum şi de instituţiile publice şi
regiile autonome, fiind o modalitate de lucru a acestora prin care se asigură realizarea puterii
executive şi înfăptuirea sarcinilor care revin administraţiei publice.

Actul administrativ este un act juridic unilateral, care emană de la o autoritate publică, în
temeiul puterii publice, pe baza şi în vederea executării legii. În acest fel este accentuat atât aspectul
formal al actului, de a fi emis de autorităţi publice, cât şi aspectul material al acestuia, referitor la
conţinutul său, conţinut din care trebuie să rezulte emiterea sa în temeiul puterii publice cu care sunt
înzestrate autorităţile publice.

Puterea publică poate fi definită ca dreptul derivat din lege pe care-l are o anumită entitate
(persoană fizică sau juridică) de a-şi impune cu forţă obligatorie deciziile altor subiecte de drept
(persoane fizice sau juridice).
Deoarece în principiu autorităţile publice dispun de putere publică în raporturile cu
particularii, nu pot exista situaţii în care persoane private, făr ă nici o atribuţie de putere publică, să
emită acte administrative; pe de altă parte însă, nu toate manifestările de voinţă ale autorităţilor
publice făcute în scopul producerii efectelor juridice sunt acte administrative, ci numai cele
întemeiate pe puterea publică de care dispune autoritatea respectivă47.

În lipsa unui Cod de procedură administrativă, definiţia actului administrativ o găsim în

prezent în Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ: actul unilateral cu caracter individual
sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii,
dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

● Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă. Prin această

caracteristică, el se deosebeşte de actele contractuale ale administraţiei, fie ele guvernate de regimul
juridic de drept public sau de regimul juridic privat.
 Actul administrativ îşi păstrează caracterul unilateral şi în cazul în care este emis în urma
unei cereri a particularilor (de exemplu, autorizaţia de construcţie)48, când este adoptat de două sau
mai multe autorităţi administrative împreună (un ordin comun al mai multor miniştri, spre exemplu),
sau cu participarea mai multor persoane fizice (actele organelor colegiale, cum ar fi Consiliul local,
Consiliul judeţean, Guvernul).
● Actul administrativ concretizează voinţa autorităţii publice ca subiect de drept
special, învestit cu putere publică, şi, în consecinţă, produce efecte juridice care vor fi guvernate de
regimul juridic de drept public.

● Actul administrativ este obligatoriu pentru toate subiectele de drept care intră sub
incidenţa sa (1), pentru autoritatea publică emitentă sau inferioară (2), precum şi pentru autoritatea
publică superioară (3).
Afirmaţia necesită însă anumite precizări:

- obligativitatea actului administrativ încetează în primul caz prin revocare sau anulare;

- în cel de-al doilea caz, de asemenea, autoritatea publică poate revoca actul, sau el
poate fi abrogat sau anulat de autoritatea publică superioară, respectiv anulat de instanţa
judecătorească;

- în fine, sub aspectul obligativităţii pentru autoritatea publică superioară, există mai
multe ipoteze: a) autoritatea superioară este ţinută la respectarea actelor normative ale autorităţilor
inferioare până când emite un act normativ cu conţinut contrar, care abrogă total sau parţial actul
autorităţii inferioare; b) autoritatea superioară va respecta actul individual al autorităţii inferioare,
până când îl anulează, emiţând în locul lui un act propriu, sau, atunci când legea nu-i dă această
posibilitate, obligând autoritatea inferioară să emită un act legal.

● Actul administrativ este executoriu din oficiu, în sensul că poate fi executat imediat după
aducerea la cunoştinţa persoanelor interesate, respectiv publicarea sa, aşadar din momentul din care
produce efecte juridice, fără a mai fi nevoie de intervenţia unui alt act în acest sens. Din această
perspectivă, actele administrative se deosebesc de hotărârile judecătoreşti, care au nevoie de o
procedură posterioară, de învestire cu formulă executorie, pentru a putea fi puse în executare.

Din altă perspectivă, actul administrativ are forţă executorie şi impune unilateral fără ca, de
regulă, contestarea sa să aibă efect suspensiv de executare. Prin excepţie, unele legi pot prevedea
efectul suspensiv de executare al recursului administrativ sau al acţiunii în contencios administrativ,
însă o astfel de soluţie nu este îmbrăţişată ca un principiu de drept administrativ în sistemul nostru
de drept49.

Forţa executorie nu trebuie confundată cu executarea forţată (din oficiu) a actului

administrativ, ce poate apărea doar în anumite condiţii, şi anume când legea o autorizează (ex.:
expulzarea unui cetăţean străin, confiscarea anumitor bunuri de către agentul constatator al
contravenţiei, etc.) sau când există anumite circumstanţe excepţionale. În restul cazurilor, executarea
silită sau forţată se face numai cu ajutorul justiţiei.
● Actele administrative sunt emise pe baza legii, în scopul executării sau organizării
executării legilor

şi a celorlalte acte normative emise de autorităţile superioare.

 Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate50, această trăsătură este consecinţa ierarhiei în
care se constituie normele juridice: în frunte se află Constituţia (legea fundamentală a statului),
urmează legile organice, legile ordinare, actele administrative normative ale Guvernului cu putere de
lege (ordonanţe)51, alte acte normative ale Guvernului (hotărâri de Guvern) actele administrative
normative ale altor autorităţi centrale (ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, spre exemplu), actele
administrative individuale ale autorităţilor centrale, actele normative ale autorităţilor locale, şi, în
final, actele administrative individuale ale acestora.

Piramida ierarhică a normelor juridice guvernează eficienţa şi aplicabilitatea actelor

administrative, astfel încât fiecare act administrativ de la un nivel inferior se conformează actelor
administrative cu forţă superioară, legilor şi Constituţiei ţării.

46 I. lovănaş, Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997, p. 9 şi urm

47 De exemplu, achiziţionarea unor materiale de construcţii sub o anumită valoare, pe baza unui act emis de
autoritatea publică, în vederea efectuării unor reparaţii la clădirea în care funcţionează această autoritate.

48 În acest caz, cererea particularului reprezintă doar o condiţie pentru emiterea actului administrativ, nu determină
încheierea unui contract; ca efect al acestei constatări, renunţarea persoanei fizice sau juridice la dreptul conferit prin act
nu determină automat încetarea efectelor acestuia, ci constituie doar o condiţie pentru revocarea actului de către emitent
- Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.289; autorizaţia este emisă ca urmare a manifestării de voinţă a administraţiei
publice, nu ca rezultat al unui acord cu particularul.
2. CATEGORII DE ACTE ADMINISTRATIVE

Actele administrative pot fi grupate în mai multe categorii în funcţie de o seamă de

particularităţi şi de criterii pe care le vom prezenta în continuare:
2.1.Clasificarea actelor administrative - criteriul material.

Din perspectiva conţinutului lor, actele administrative pot fi:

a) Acte administrative normative.

Actul administrativ normativ cuprinde reglementări de principiu, formulate în abstract, şi

sunt destinate unui număr nedeterminat de persoane.

Sunt astfel de acte, spre exemplu, hotărârea de guvern prin care se stabilesc anumite preţuri
maximale pentru anumite produse, ordinul unui ministru de stabilire a normelor metodologice de
depunere a formularelor tipizate în vederea calculării impozitului, o hotărâre a unui consiliu local de
stabilire a taxelor locale, etc.

Actele normative pot conţine norme juridice imperative (care impun o anumită activitate),
prohibitive (care interzic o anumită activitate) sau permisive (care oferă posibilitatea de a realiza o
anumită activitate.
b) Acte administrative individuale.

Actul administrativ individual este manifestarea de voinţă care produce efecte juridice cu
privire la persoane determinate, sau, într- o formulă mai explicită, care „creează, modifică sau
desfiinţează drepturi şi obligaţii în beneficiul sau sarcina unor persoane dinainte determinate”52.
La rândul lor, actele individuale pot fi clasificate53 în:

- acte creatoare de drepturi şi obligaţii - acte prin care se stabilesc drepturi sau
obligaţii determinate pentru destinatarii lor (actul de atribuire a unui teren pentru construirea de
locuinţe sau de stabilire a impozitului, de exemplu).
Aceste acte pot fi emise în temeiul unei puteri publice legate a autorităţii publice (de pildă, în
prezenţa tuturor condiţiilor prevăzute de lege, emiterea autorizaţiei de construcţie nu poate fi
refuzată de primar), în timp ce altele sunt emise în temeiul unei puteri discreţionare a autorităţii
publice (dizolvarea consiliului local prin hotărâre guvernamentală; modificarea organigramei
primăriei prin hotărâre a consiliului local). Dacă primele pot fi controlate de către autorităţile publice
superioare numai în ceea ce priveşte legalitatea lor, cele din a doua categorie pot fi analizate şi sub
aspectul oportunităţii54.

- acte atributive de statut personal (diploma de absolvire a unei forme de învăţământ,

decizia de pensionare), prin care beneficiarilor li se recunoaşte o activitate anterioară şi li se conferă
un complex de drepturi, în condiţiile prevăzute de lege.

Emiterea unui act atributiv de statut personal nu asigură prin ea însăşi legalitatea unei
activităţi viitoare desfăşurate de beneficiar (prestarea unei munci pe un post de studii superioare, de
exemplu), ci este necesar să intervină un alt act administrativ sau de altă natură (numirea într-o
funcţie publică, respectiv încheierea unui contract individual de muncă)55.
 - acte de constrângere administrativă (procesul verbal de constatare a contravenţiei),
prin care se aplică o sancţiune administrativă56.

- acte administrativ jurisdicţionale – categorie hibridă de acte juridice, emise de

autorităţi ale administraţiei publice, însă care au ca obiect soluţionarea unor litigii şi sunt emise după
o procedură ce are caracteristici apropiate de procedura judiciară (contradictorialitate, motivarea
deciziei, irevocabilitatea deciziei)

- cum ar fi hotărârea comisiei judeţene de aplicare a Legii nr.18/1991 a fondului funciar57.

În prezent, procedurile administrativ jurisdicţionale sunt facultative şi gratuite (art.21 alin.4 din
Constituţia revizuită în 2003), prin urmare petiţionarul nu este obligat să recurgă la ele, iar dacă a
sesizat totuşi o jurisdicţie administrativă el va putea să renunţe la această cale de atac în vederea
sesizării instanţei de contencios administrativ.

- în ce ne priveşte, credem că putem identifica şi o altă categorie de acte administrative,

şi anume acte administrative prin care se încheie contracte – sunt acele manifestări de voinţă ale
autorităţilor publice prin care acestea devin parte a unui contract administrativ sau civil.

2.2. Clasificarea actelor administrative - criteriul organic.

Criteriul organic este utilizat pentru clasificarea actelor administrative în funcţie de emitentul
acestora, prin urmare avem:

a) acte administrative emise de autorităţile administrative – Guvernul, Preşedintele

Republicii, ministere, consiliile locale, consiliile judeţene, prefectul, primarul, etc.

Prin autoritate administrativă se înţelege acea autoritate cuprinsă în puterea executivă a

statului, putere denumită generic „administraţia publică”. Pentru a înţelege această sintagmă,
precizăm că autorităţile administrative alcătuiesc, alături de autoritatea legislativă şi autoritatea
judecătorească, autorităţile publice ale statului, adică acele entităţi înzestrate cu putere publică.

b) acte administrative emise de alte autorităţi publice, aparţinând altor puteri în stat –
Parlamentul sau instanţele judecătoreşti.
De regulă, Parlamentul adoptă legi, iar instanţele judecătoreşti, hotărâri judecătoreşti; cu
toate acestea, în unele cazuri, structurile amintite emit şi acte administrative, în realizarea unor
sarcini specifice administraţiei publice, de gestionare a resurselor materiale şi umane, activitate
necesară în vederea funcţionării adecvate a acestora. Suntem, astfel, în prezenţa unui act
administrativ de numire în funcţie atunci când preşedintele Camerei deputaţilor sau al Senatului
numeşte funcţionarii din aparatul propriu al Parlamentului59, sau când Preşedintele Tribunalului sau
Curţii de apel, însărcinat şi cu atribuţii administrative, numeşte în funcţie Directorul executiv şi
Directorul executiv adjunct al acestei instituţii, care este funcţionar public.
c) acte administrative prin delegaţie, emise de persoane private, angajate, sub control
statal, în activitatea de prestare a serviciilor publice.
Astfel, statul sau unităţile administrativ teritoriale pot gestiona direct serviciile publice
necesare satisfacerii nevoilor celor administraţi, sau le pot transfera, sub control strict, unor persoane
private, care să le gestioneze în interes public dar cu respectarea cerinţelor de eficienţă şi eficacitate.
49 Pentru discuţii privind efectul suspensiv de executare al recursului administrativ, a se vedea Dacian Cosmin
Dragoş, Recursul administrativ şi contenciosul administrativ, Editura ALL Beck, 2001, p.117; pentru aceeaşi
problematică în contextul acţiunii în contencios administrativ, a se vedea Idem, Procedura contenciosului administrativ,
Editura ALL Beck, 2002, p..545 şi urm.

50 Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.256.

51 În sensul că ordonanţele sunt acte complexe, de drept administrativ şi constituţional, a se vedea Verginia
Vedinaş, Rozalia Ana Lazăr, Controlul de constituţionalitate al actelor administrative, în „Juridica” nr.8/2000, p.300 şi
urm.

52 T. Drăganu, Introducere......., op.cit., p.145.

53 A se vedea, pentru această clasificare, Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.292 şi urm.

54 Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.293; I. Iovănaş, op.cit., 220.

55 T. Drăganu, Actele de drept administrativ, op.cit., p.90.

56 A se vedea reglementarea cadru în materie, Ordonanţa Guvernului nr.2/2001.

57 A se vedea, pentru mai multe exemple de acte administrativ-jurisdicţionale, D. C. Dragoş, Recursul

administrativ şi contenciosul administrativ, Editura All Beck, 2001, p. 105 şi urm.

Prestând un serviciu public sub control statal, persoanele private menţionate dobândesc
atribuţii de putere publică, şi, în consecinţă, au posibilitatea de a emite acte administrative obligatorii
pentru cei care beneficiază de serviciul public, acte atacabile pe calea contenciosului administrativ60.
Pentru a exemplifica, serviciul public de învăţământ este prestat, în principiu, de universităţi
de stat, dar şi de universităţi private, aflate sub controlul permanent al Consiliului Naţional de
Evaluare Academică şi Acreditare, precum şi al Ministerului Educaţiei şi Cercetării; policlinicile de
stat sunt dublate de policlinici private, care prestează acelaşi serviciu public de sănătate, sub
controlul ministerului de resort; serviciile publice de transport local călători pot fi delegate, spre
gestionare, unor persoane juridice private, în condiţiile legislaţiei în vigoare, etc. În acest context,
decizia Rectorului unei universităţi particulare de numire în funcţie a unui asistent sau lector
universitar, este un act administrativ la fel ca şi actul omologului său de la o universitate de stat, cu
precizarea că regimul lor este reglementat prin lege specială, Statutul cadrelor didactice; de
asemenea, decizia operatorului de transport urban călători de a majora preţul biletelor de călătorie
este un act administrativ, nicidecum un act de drept privat.
 2.3. Condiţiile de valabilitate a actului administrativ.

Enumerare. Pentru a fi valabil, un act administrativ trebuie să îndeplinească patru condiţii:

(1) să fie emis de autoritatea competentă şi în limitele competenţei sale, (2) să fie emis în forma şi cu
respectarea procedurii prevăzute de lege, (3) să fie conform cu Constituţia, legile şi actele normative
în vigoare, (4) să fie conform cu interesul public urmărit de lege.
(1) Competenţa – actul administrativ să fie emis de autoritatea competentă şi în
limitele competenţei sale.
Competenţa unei autorităţi administrative este stabilită prin lege, prin urmare ea nu poate fi
transmisă unei alte autorităţi publice decât tot prin lege61, ea este obligatorie – în sensul că nu se
poate renunţa la exercitarea ei62, şi are caracter permanent, chiar dacă titularii unor funcţii sunt aleşi
pentru un mandat determinat63.
Există trei tipuri de competenţă:

a) competenţa materială (ratione materiae). Competenţa materială se referă la

domeniul în care autoritatea publică îşi exercită atribuţiile conferite prin lege (ex.: Ministerul
finanţelor publice - finanţe publice, impozite, taxe; Inspectoratul Teritorial de Muncă - raporturi de
muncă, protecţie socială, Consiliul local – taxe locale, drumurile din oraş, etc.; Comisia Naţională de
Statistică - statistică, etc.).
b) competenţa temporală (ratione temporis). Competenţa temporală aparţine autorităţii
publice care este investită cu puterea de a emite un act administrativ sau de a efectua o operaţiune
materială la momentul în care actul este emis sau operaţiunea efectuată64.

58 Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.287.

59 T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.143, Rodica
Narcisa Petrescu, op.cit., p.286

60 A se vedea, în acest sens, Agathe Van Lang, Geneviève Gondouin, Véronique Inserguet-Brisset, Dictionnaire de
droit administratif, 2eedition, Editions Dalloz, Armand Collin, Paris, 1999, p.10; T. Drăganu, Introducere...., op.cit.,
p.144; Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.287; A. Iorgovan, op.cit., vol. II, 2002, p.23.
61 Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.297.
62 Spre exemplu, prefectul nu poate refuza numirea în funcţie a unei persoane care a câştigat concursul pentru
ocuparea funcţiei publice de secretar al comunei, şi nici nu poate refuza constatarea dizolvării de drept a consiliului
local, atunci când condiţiile legale sunt îndeplinite.

63 Consiliul local şi primarul sunt autorităţi administrative ce funcţionează permanent, chiar dacă titularii
funcţiilor de consilieri, respectiv persoana care a fost aleasă primar se schimbă.

39

Precizarea, deşi la prima vedere pare mai dificil de înţeles, este necesară întrucât autoritatea
publică s-ar putea să aibă competenţa de a emite actul administrativ în cauză, dar nu la momentul în
care acesta este emis (prin moment înţelegându-se ziua emiterii, sau alte unităţi de măsurare a
timpului, dacă se poate stabili cu certitudine când a încetat competenţa de emitere a actului
administrativ).

Prin urmare, actul administrativ poate fi emis prematur, de o autoritate încă neinvestită legal
cu atribuţii de putere publică în domeniul respectiv, sau, dimpotrivă, tardiv, de o autoritate ce nu mai
are competenţa de a-l emite. Astfel, fostul primar nu mai poate oficia căsătorii la ora 12,00 dacă noul
primar ales în funcţie a fost validat de judecător la ora 10,00 a aceleiaşi zile. Dacă actul prin care
competenţa temporală încetează este un act normativ, se ia în calcul data publicării lui sau aducerii la
cunoştinţă publică, pe când în cazul actului individual se va lua în considerare data sau momentul
comunicării lui.

În contextul competenţei temporale trebuie discutată însă şi teoria funcţionarului de fapt.

Astfel, se pune întrebarea ce efecte are actul administrativ sau operaţiunea administrativă realizate
de un funcţionar care nu mai are competenţă legală de a le realiza, sau încă nu are această
competenţă, însă aparent, din perspectiva persoanelor care vin în contact cu acest funcţionar, el este
competent să emită actul sau să efectueze operaţiunea? Exemplul cel mai elocvent rămâne cel de
mai sus, cu primarul al cărui mandat a încetat, şi care oficiază în continuare căsătorii; ce se întâmplă
cu aceste căsătorii, sunt ele valabil încheiate?

Doctrina dreptului administrativ consideră, pe bună dreptate, că teoria funcţionarului de fapt,

atunci când există aparenţa legalităţii activităţii acestuia, coroborată cu aceea a aparenţei în drept,
acceptată din motive de securitate juridică, sunt suficiente pentru a considera actul administrativ sau
operaţiunea administrativă ca fiind legală, şi de a evita repunerea în discuţie a situaţiei juridice ce
face obiectul actului sau operaţiunii, şi, implicit, obligarea persoanei în cauză de a parcurge
procedura administrativă din nou65. Considerarea ca legală a operaţiunii sau a actului administrativ
are ca scop, prin urmare, doar protejarea celor administraţi, şi nu antrenează exonerarea de
răspundere a funcţionarului public care nu poate dovedi că a fost în eroare atunci când a emis actul
sau a efectuat operaţiunea.
Tot în categoria exemplelor privind funcţionarii de fapt se încadrează situaţia funcţionarului
public căruia îi este anulat prin hotărâre judecătorească, cu efecte retroactive, actul de numire în
fucţia publică: actele administrative emise sau operaţiunile administrative efectuate de acesta în
perioada dintre numire şi anularea numirii sunt considerate valide, în virtutea teorii funcţionarului de
fapt, chiar dacă efectul anulării actului de numire ar fi acela că, teoretic, persoana în cauză nu a fost
niciodată funcţionar public.

c) competenţa teritorială (ratione loci). Competenţa teritorială defineşte câmpul

geografic al acţiunii administrative al unei autorităţi publice: ansamblul teritoriului naţional -
competenţă naţională, sau numai teritoriul unei comune, oraş sau judeţ – competenţă locală.

Astfel, Guvernul are competenţă naţională, Cosiliul judeţean competenţă judeţeană (ce este inclusă
în sfera mai largă a competenţei locale, în sensul de alternativă la competenţa naţională) iar
Consiliul local competenţă locală.
(2) Forma şi procedura - să fie emis în forma şi cu respectarea procedurii
prevăzute de lege.
Procedura administrativă necontencioasă desemnează procedura urmată de autorităţile
administraţiei publice atunci când emit acte administrative sau eliberează diferite certificate, avize,
aprobări, etc, în absenţa unui litigiu66.

Există forme procedurale anterioare emiterii actului administrativ – avizul (facultativ,

consultativ şi conform), acordul, propuneri, forme procedurale concomitente emiterii
actului-cvorum, majoritate, semnare şi forme procedurale posterioare emiterii actului-comunicarea,
publicarea, aprobarea.
 Prin aceste forme procedurale, autorităţile administraţiei publice îşi asociază alte autorităţi
publice la decizie, în vederea fundamentării ei din punct de vedere legal şi al criteriului oportunităţii.

De asemenea, o importanţă tot mai mare au primit în ultima vreme procedurile de consultare
a celor administraţi în procesul de luare a deciziei administrative. Deşi dispune de o putere de
decizie unilaterală, administraţia publică tinde tot mai mult, fie forţată de legi, fie din proprie
iniiativă, să ţină seama de părerea celor vizaţi prin actul administrativ. O decizie astfel adoptată are
avantajul de a fi susceptibilă de o aplicare mai facilă şi de o adeziune mai rapidă din partea celor
vizaţi decât decizia luată fără consultare, considerată de multe ori abuzivă şi fără sens.

În fine, o administraţie modernă nu poate funcţiona la standarde de calitate ridicate fără

respectarea principiului transparenţ ei, conform căruia deciziile administraţ iei publice trebuie luate
în aşa fel încât toate persoanele interesate să le cunoască încă din faza de proiect, iar procedura de
emitere şi de executare a deciziei administrative să fie deschisă, coerentă şi corectă, uşor de urmărit
de public.

În planul contenciosului administrativ, importanţa distincţiei între actele administrative şi

formele procedurale prev ăzute de lege pentru emiterea actului administrativ constă în aceea că doar
actul administrativ, adică actul final, poate fi contestat direct pe calea unei acţiuni directe în
contencios administrativ, nu şi avizele, acordurile, propunerile, referatele, aprobările, etc. Atunci
când analizează legalitatea actului administrativ însă, instanţa de contencios administrativ se va
pronunţa şi asupra formelor procedurale (actelor interne, cum mai sunt ele denumite), întrucât, de
multe ori, ilegalitatea actului administrativ este rezultatul evident al ilegalităţii unei forme
procedurale care a stat la baza emiterii lui.

Instanţa de judecată poate aprecia dacă neefectuarea unei proceduri administrative obligatorii
este de natură să vicieze actul administrativ. De exemplu, durata mai redusă a anchetei publice
prevăzute de lege nu impieteză asupra legalităţii actului administrativ, dacă cel vizat şi-a prezentat
punctul de vedere şi acesta a fost consemnat. De asemenea, faptul că funcţionarul public vinovat de
producerea unei pagube patrimoniului instituţiei nu a fost lăsat să semneze un angajament de plată şi
a fost emisă o decizie de imputare cu acelaşi conţinut ca şi angajamentul de plată nu afectează
legalitatea deciziei de imputare.

Forma scrisă. Distincţia act administrativ - act constatator (adeverinţă, certificat).

Actele administrative trebuie emise în formă scrisă, atât ca şi o condiţie de valabilitate, cât i
pentru a facilita dovada existenţei lor; cu toate acestea, şi un act administrativ verbal poate fi
considerat valid, dacă este dovedită existenţa lui, însă în practica administrativă actuală nu mai sunt
întâlnite astfel de acte67.

În nici un caz, însă, nu este admisă dovada cu martori pentru a contesta existenţa unor acte
administrative ce trebuie semnate de autoritatea emitentă sau a unor acte care trebuie emise în formă
scrisă; dovada cu martori va fi admisă doar pentru contestarea faptelor ce au stat la baza redactării
actului administrativ, pentru înscrierea în fals.
 Sancţiunea lipsei formei scrise la emiterea unui act administrativ este nulitatea relativă a
actului administrativ, pe când lipsa formei scrise atunci când legea o prevede în mod expres duce la
inexistenţa actului administrativ.

Forma scrisă nu este suficientă pentru a fi în prezenţa unui act administrativ dacă nu este
dublată de manifestarea de voinţă a autorităţii publice făcută în scopul de a produce efecte juridice.

67 Aplicarea verbală a sancţiunii avertismentului în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 nu este un act
administrativ, ci o operaţiune administrativă prin care se execută actul administrativ, adică procesul verbal de sancţionare
contravenţională, act ce trebuie emis în scris; în sens contrar, a se vedea Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.298.
68 Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 296 din 30 aprilie 2002
 Astfel, înscrisurile prin care se atestă anumite fapte juridice sau drepturi nu sunt acte
administrative, ci doar operaţiuni administrative – certificatele de stare civilă, încheierile de
autentificare ale notarilor, etc. Ele nu adaugă efecte juridice noi raportului juridic născut prin voinţa
liber declarată a părţilor sau prin faptul administrativ al naşterii sau decesului, ci doar constată acest
aspect69.

Legislativ, soluţia doctrinară a fost confirmată prin Ordonanţa Guvernului nr.33/2002 privind
reglementarea eliberării certificatelor şi adeverin ţelor de către autorităţile publice centrale şi
locale70, care prevede că prin certificat se înţelege documentul ce confirmă exactitatea sau realitatea
unui fapt ori atestă o anumită calitate în vederea valorificării anumitor drepturi de către persoana
care solicită eliberarea acestuia, iar prin adeverinţă - documentul prin care se atestă un drept sau un
fapt.

Astfel, certificatul de producător nu este un act administrativ, deoarece nu pe baza lui se

naşte dreptul dreptul producătorului agricol de a-şi comercializa produsele în pieţ e, târguri sau
oboare, ci pe baza faptului că acel producător deţine anumite bunuri agricole comercializabile. Prin
certificat se atestă doar provenienţa produselor ca fiind din gospodăria proprie a respectivei persoane
fizice71.

Din păcate, aşa cum vom arăta mai jos, nu întotdeauna denumirile actelor administrative
reflectă natura juridică a acestora, legiuitorul ignorând deseori doctrina şi jurisprudenţa ce consacră
anumiţi termeni.

(3) Legalitatea - actul administrativ să fie conform cu Constituţia, legile şi actele

normative în vigoare

Respectarea legii, a legalităţii în general, se impune atât particularilor, cât şi administraţiei

publice. Principiul legalităţii domină întreaga teorie a actelor administrative, şi înseamnă că
activitatea administraţiei publice este supusă regulilor de drept. Prin supunerea activităţii
administrative dreptului, legii, se doreşte instituirea unor garanţii pentru cetăţeni în faţa arbitrariului,
incorenţei sau ineficacităţii acestei activităţi72.

Noţiunea de „lege” trebuie înţeleasă în accepţiunea ei largă, de „bloc legal”, care cuprinde, în
afară de legile propriu zise adoptate de Parlament, ansamblul ierarhizat al regulilor juridice edictate
fie din exteriorul administraţiei publice, fie de către administraţia publică: ordonanţele
guvernamentale, ce au putere de lege, dar şi hotărârile guvernamentale, ordinele ministeriale,
hotărârile consiliilor locale sau judeţene, etc – cu alte cuvinte, toate actele administrative normative
şi individuale.

Este vorba de celebra Piramidă a lui Kelsen descrisă în „Teoria pură a dreptului”, care
exprimă ideea pozitivismului juridic, unde se reunesc legitimitatea şi legalitatea. În fruntea piramidei
se găseşte textul sacru al Constituţiei, urmată de tratate internaţionale, texte legislative sau acte
administrative emise de nivelul central sau de nivelurile locale. Principiul ierarhizării acestor acte
este acela că regulile instituite prin acte emise de un nivel ierarhic superior trebuie respectate la
emiterea actelor la nivelurile inferioare, aşa cum vorm arăta în continuare.

Constituţia României.
 Revizuită în 2003, Constituţia din 1991 conţine bazele juridice ale dreptului administrativ şi
ale activităţii administraţiei publice, reglementând domeniile rezervate legii (art.73), şi prin aceasta,
indirect, domeniile rezervate spre reglementare primară administraţiei publice; autonomia
colectivităţilor locale (art.120 alin.1), etc.

Tratatele internaţionale.

Tratatele internaţionale au fost considerate, multă vreme, ca aparţinând „legalităţii

internaţionale”, şi nu „legalităţii interne”, deoarece obligă statele faţă de alte state, şi nu faţă de
proprii resortisanţi73. Odată însă cu semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi mai ales
cu constituirea Uniunii Europene, situaţia s-a schimbat radical.

România respectă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi se pregăteşte să devină

membră a Uniunii Europene, prin urmare discuţiile privind aplicabilitatea dreptului internaţional şi
raportul dintre acesta şi dreptul intern sunt deosebit de actuale.

Astfel, unul dintre motivele revizuirii din 2003 a fost şi acela al adaptării Constituţiei ţării
noastre la cerinţele Uniunii Europene, în aşa fel încât de la data aderării dreptul comunitar să poată fi
aplicat cu prioritate faţă de dreptul intern, naţional – condiţie esenţială de funcţionare a acestei
organizaţii europene supranaţionale (art.148).

Tratatele internaţionale sunt superioare legilor, dar, fiind inferioare Constituţiei, ele nu vor fi
ratificate de Parlament dacă vin în contradicţie cu Constituţia. Singura soluţie pentru asigurarea
ratificării tratatului internaţional în acest caz este revizuirea Constituţiei74.

Legea şi ordonanţa guvernamentală.

Sistemul de drept român cunoaşte două tipuri de legi: legi organice şi legi ordinare, fiecare cu
domeniul său de reglementare, precizat de Constituţie în art. 73; de asemenea, Constituţia recunoaşte
ordonanţelor guvernamentale emise în baza unei legi de abilitare, puterea de a modifica sau abroga
legile ordinare, iar celor emise în situaţii de urgenţă, puterea de a modifica sau abroga orice
categorie de legi.â Ordonanţele simple (facultativ) şi ordonanţele de urgenţă (obligatoriu) sunt
supuse unei proceduri posterioare de aprobare de către Parlament, prin urmare ele pot fi aprobate sau
respinse. Controlul ordonanţelor poate fi realizat numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate75,
iar în urma declarării lor ca neconstituţionale, se pot cere despăgubiri în faţa instanţei de contencios
administrativ în temeiul art.126 din Constituţie.

Actele administrative adoptate în temeiul ordonanţelor pe timpul cât acestea sunt în vigoare
rămân însă valabile, chiar dacă ordonanţele au fost respinse de Parlament76.
Oronanţele guvernamentale pot fi atât normative, cât şi individuale

Actele administrative normative ale autorităţilor centrale.

Actele emise de autorităţile centrale trebuie să se conformeze Constituţiei, legilor,

ordonanţelor guvernamentale. Chiar şi Guvernul trebuie să respecte în hotărârile sale normele
cuprinse în propriile ordonanţe, deoarece au forţă juridică superioară.
În acest sens, legea prevede că ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea
acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de
specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea
legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de
actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţ ii care să contravină
prevederilor acestora. În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se
întemeiază78.

Dacă un act administrativ cu executare succesivă în timp (o autorizaţie de funcţionare, de

exemplu) a fost emis cu respectarea legii ce guverna domeniul respectiv la momentul emiterii, şi
apoi această lege este abrogată de o alta, cu care actul administrativ este în contradicţie, acesta
devine ilegal şi se naşte obligaţia autorităţii emitente de a-l revoca, precum şi dreptul persoanelor
interesate de a-l contesta în justiţie. Excepţie face situaţia în care chiar noua lege prelungeşte
validitatea actelor administrative născute sub imperiul legii vechi.

69 T. Drăganu, Actele administrative şi faptele asimilate..., op.cit., p.92; Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.299; L.
Chiriac, Activitatea autorităţilor administraţiei publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2001, p.47.
70 Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 88 din 2 februarie 2002.
71 A se vedea Hotărârea Guvernului nr.661 privind procedura de eliberare a certificatului de producător, publicată
în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 436 din 3 august 2001.
72 J. Morand Deviller, op.cit., p.235 şi urm. Pentru o interesantă şi judicioasă analiză a principiului legalităţii, şi
din perspectiva dreptului comparat, a se vedea Ana Rozalia Lazăr, Relaţia legalitate-oportunitate în statul de drept, în
„Curierul judiciar” nr.9/2003, p.104 şi urm.
 Actele administrative normative ale autorităţilor locale.

Aici trebuie să facem distincţie între autorităţile locale subordonate unor autorităţi centrale
(serviciile deconcentrate ale ministerelor, prefectul, instituţii publice de subordonare centrală), pe de
o parte, ale căror acte nu pot contraveni nici actelor emise de autorităţile centrale în domeniul lor de
activitate, dar nici actelor emise de autoritatea centrală căreia îi sunt subordonate, şi autorităţile
locale autonome pe de altă parte, ale căror acte se vor conforma doar actelor emise de autorităţi
centrale cu atribuţii în acelaşi domeniu de activitate; cu alte cuvinte, la aceste din urmă autorităţi,
autonome, subordonarea este strict faţă de actul administrativ cu forţă superioară, fără a fi şi o
subordonare instituţională, faţă de autoritatea care a adoptat acel act.

Legislaţia română este foarte clară atunci când precizează că proiectul de act normativ
trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află
în conexiune, şi că proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate
depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi
dispoziţiilor acestuia79.

Circumstanţiind această regulă la actele normative ale autorităţilor locale, legea cadru arată
că la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii se va avea în vedere caracterul lor de
acte subordonate legii, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului şi altor acte de nivel superior, iar
reglementările cuprinse în hotărârile consiliilor locale şi ale consiliilor judeţene, precum şi cele
cuprinse în ordinele prefecţilor sau în dispoziţiile primarilor nu pot contraveni unor prevederi din
acte normative de nivel superior80.

Acte administrative generale / acte administrative speciale sau derogatorii.

Actele administrative generale reglementează un anumit domeniu ca act-cadru, adică prevăd

aspectele esenţiale şi de principiu ale organizării activităţii din acel domeniu sau ale organizării şi
funcţionării unei instituţii de drept.

În opoziţie cu actul normativ ce cuprinde o reglementare generală avem actul normativ ce

cuprinde reglementări speciale sau derogatorii de la regulile instituite prin actul general. Astfel, o
reglementare din aceeaşi materie ş i de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă
are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.

Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia,

circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le
instituie81. Astfel, termenul de contestare a unui act administrativ în contencios administrativ este de
6 luni de la efectuarea recursului administrativ prealabil, şi este cuprins într-o reglementare cu
caracter general, Legea nr.554/2004; prin legi speciale sunt prevăzute însă alte termene de contestare
şi alte momente de începere a calculului acestor termene.

Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume

determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă
păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

78 Art.73 şi art.74 din Legea nr.24/2000.

79 Art.12 din Legea nr.24/2000.
80 Art.78 din Legea nr.24/2000.

81 Art.13 din Legea nr.24/2000.

 Actele administrative individuale ale autorităţilor centrale şi locale.

Aici, principiul care guvernează este acela al superiorităţii actelor normative asupra actelor
individuale; prin urmare, actele individuale ale autorităţilor centrale, respectiv locale se vor
conforma întotdeauna actelor normative ale acestora, aşadar actele individuale ale autorităţilor
centrale nu pot contraveni actelor normative ale autorităţilor locale82, şi, evident, nici invers.

Jurisprudenţa.

Hotărârea judecătorescă poate obliga autoritatea publică la emiterea unui act administrativ
conform cu dispoziţiile ei, sau, dimpotrivă, obligă la abţinerea de a emite un alt act cu acelaşi
conţinut ca al actului anulat.

Înainte de existenţa unui litigiu, interpretarea prin decizie în interesul legii a Înaltei Curţi de
Justiţie şi Casaţie a unei probleme de drept constituie o obligaţie pentru autorităţile publice de a ţine
seama de sensul dat dispoziţiei legale la emiterea actelor administrative.

În alte cazuri, însă, jurisprudenţa nu joacă un rol la fel de important: impunerea unei anumite
conduite autorităţii publice prin hotărâre judecătorescă nu este aplicabilă şi la alte cazuri similare în
mod automat, ci doar în urma unui proces.

Doctrina.

Interpretările date de doctrină sunt importante pentru acele cazuri, din păcate foarte
numeroase, când legiuitorul foloseş te o anumită noţiune fără a explica ce desemnează acea noţ iune.
Este cazul, spre exemplu, a noţiunii de aviz, folosită deseori cu sensul de acord, şi care determină
interpretări diferite în practica administrativă.

(4)Oportunitatea - actul să fie conform cu interesul public urmărit de lege.

Obligaţia de legalitate presupune un raport de conformitate între normele juridice.

În unele situaţii însă, legea lasă posibilitatea ca normele juridice inferioare să fie considerate
legale chiar dacă ele sunt compatibile cu dispoziţiile sale.

Dacă în cele mai multe cazuri, autoritatea publică are o competenţă legată, nu poate aprecia
necesitatea emiterii sau circumstanţele concrete de emitere ale actului administrativ, uneori, în
realizarea interesului public, administraţia capătă o anumită libertate de apreciere, numită putere
discreţionară sau dreptul de apreciere a oportunităţii.

Puterea discreţionară83 dă dreptul autorităţii publice de a alege între două sau mai multe
soluţii posibile cu ocazia executării şi organizării executării legii, toate solu ţiile fiind legale84.
Autoritatea publică va putea astfel aprecia momentul şi condiţiile concrete de emitere a actului
administrativ, asigurând adaptarea normelor juridice la necesităţile în continuă transformare a
societăţii85.

Prin urmare, atunci când textul legal este precis, autoritatea publică nu poate avea o atitudine
liberă, nu poate decide nici asupra necesităţii emiterii deciziei, nici asupra momentului de emitere,
nici asupra motivelor pentru care decizia trebuie emisă (de exemplu, autorizaţia de construcţie,
decizia de pensionare.

82 În acest sens, a se vedea J. M.Deviller, op.cit., p.268, şi jurisprudenţa franceză confruntată cu rezolvarea acestei
dileme – Decizia Ville de Clamart, 1931.

83 Pentru o cercetare cu caracter monografic a acestei instituţii juridice, a se vedea Dana Apostol Tofan, Puterea
discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All Beck, 1999.
84 M. Lombard, op.cit., p.64.

85 Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.317.

 Nu trebuie confundată însă puterea discreţionară cu puterea arbitrară: posibilitatea de
opţiune a autorităţii publice este recunoscută doar pentru soluţii legale, prin urmare administraţia va
trebui să respecte totuşi anumite reguli – de formă, de competenţă, concordanţa cu legea, etc86.

2.4.Intrarea în vigoare a actelor administrative.

Intrarea în vigoare a actelor administrative desemnează momentul de la care acestea produc

efecte juridice, adică se nasc drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept vizate prin acele acte, de
aceea determinarea acestui moment este deosebit de importantă în dreptul administrativ.

Teoretic, simpla existenţă a unui act administrativ poate face loc executării sau contestării lui
(pe cale administrativă sau/şi jurisdicţională), fără să fie necesară notificarea (comunicarea),
respectiv publicarea sa.

Opozabilitatea actului, însă, funcţionează numai atunci când sunt realizate anumite
formalităţi de publicitate. Din acest moment se socoteşte că intră în vigoare actul administrativ. Fără
formalităţile legale, destinatarul sau beneficiarul actului nu se poate prevala de acesta în faţa altor
persoane fizice sau juridice.

Comunicarea, publicarea şi aducerea la cunoştinţă publică.

În principiu, actele normative intră în vigoare de la momentul publicării sau aducerii la

cunoştinţă publică, iar actele individuale din momentul comunicării lor persoanelor interesate.

Un alt principiu care guvernează regimul juridic al actelor administrative şi este legat de
momentul intrării în vigoare a acestora este principiul neretroactivităţi actelor administrative
normative , în sensul că acestea nu pot avea ca obiect de reglementare situaţii juridice născute şi
încheiate anterior intrării lor în vigoare. Pe cale de consecinţă, actele administrative normative vor
reglementa situaţii juridice ce există la momentul intrării în vigoare, însă numai pentru viitor,
precum şi situaţii juridice născute ulterior intrării lor în vigoare.

Acest principiu este confirmat şi de legea noastră fundamentală, care în art.15 alin.2 arată că
„legea dispune numai pentru viitor”. Deşi textual se face referire doar la lege, principiul este
aplicabil din identitate de raţiune şi actelor administrative normative. Prin urmare, prin acte
normative nu se poate reglementa cu efect retroactiv, deoarece ar fi absurd să i se pretindă unui
subiect de drept să respecte anumite dispoziţii reglementare şi să răspundă pentru o conduită ce a
avut-o anterior intrării în vigoare a acelui act, care tocmai reglementează această conduită.

Nu este retroactivă decizia de modificare a funcţionării unui serviciu public în timpul

gestionării lui (sau a regulilor de prestare a unei activităţi)87.

Prin excepţie de la regula conform căreia actele administrative produc efecte din momentul
publicării, aducerii la cunoştinţă publică sau comunicării, unele acte produc efecte ulterior acestei
date. Pentru aceasta este nevoie ca o dispoziţie a actului să stabilească o altă dată de intrare în
vigoare, ulterioară momentului publicării/comunicării, sau ca o lege să reglementeze acest aspect
pentru o categorie mai mare de acte88.

Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative.

 Anularea reprezintă manifestarea de voinţă a unei autorităţi publice prin care se defiinţează
efectele juridice ale unui act administrativ emis de o altă autoritate publică.

Ne aflăm în prezenţa anulării atunci când sancţiunea intervine din exteriorul autorităţii
publice, propria desfiinţare a actului administrativ de către autoritatea publică emitentă fiind numită
revocare.

86 A. Van Lang, G. Gondouin, V. Inserguet-Brisset, op.cit., p.213.

87 M. Lombard, op.cit., 194.

88 De pildă, actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii intră în vigoare în termen de 30
de zile de la data publicării – art.4 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001.

89 Art.78 din Constituţia revizuită în 2003. În acest sens, a se vedea şi Ana Rozalia Lazăr, Reforma justiţiei şi
contenciosul administrativ, în „Curierul judiciar” nr.5/2003, p.14, care propune modificarea corespunzătoare a Legii
nr.24/2000 în vederea consacrării aceleiaşi soluţii, propunere la care ne raliem.

46
 De asemenea, o altă diferenţă între revocare şi anulare este temeiul acestora, revocarea
putând avea ca temei ilegalitatea sau inoportunitatea actului administrativ, pe când anularea este
sancţiunea ilegalităţii actului administrativ. Doar atunci când legea prevede expres sau implicit
posibilitatea anulării unui act administrativ pe motiv de inoportunitate, oportunitatea devine parte a
legalităţii şi este sancţionată cu anularea.

Anularea este o formă specifică de desfiinţare a actelor administrative, ea fiind inaplicabilă

celorlalte forme de activitate administrativă, faptul administrativ şi operaţiunea administrativă90.
Starea anterioară unui fapt aministrativ sau a unei operaţiuni administrative poate fi reînviată tot prin
fapte şi operaţiuni administrative.

Anularea poate fi dispusă de autoritatea publică superioară, de autoritatea publică

însărcinată cu anumite atribuţii de control specializat, sau de instanţa de judecată.

O caracteristică esen ţială a actului nul este aceea că el trebuie respectat până în momentul
anulării sale, deoarece prezintă o aparenţă de legalitate.
Efectele anulării actului administrativ sunt atât pentru viitor (ex nunc) cât şi pentru trecut
(ex tunc), adică din momentul emiterii actului administrativ91.
Evident că drepturile câştigate cu bună credinţă prin actul administrativ trebuie respectate, iar
efectele sale ce s-au epuizat nu mai pot fi anulate.

Pe de altă parte, anularea actului administrativ atrage după sine obligaţia de revocare sau de
anulare şi a actelor subsecvente acestuia. Prin urmare, dacă instanţa, autoritatea superioară sau de
control nu dispun prin acelaşi act de anulare şi desfiinţarea actelor administrative subsecvente,
revine autorităţii publice emitente obligaţia de revocare a actului administrativ subsecvent lovit de
nulitate.

Inexistenţa.

Un act administrativ este inexistent atunci când el nu prezintă nici măcar aparenţa de
legalitate, deoarece încălcarea legii este atât de evidentă, încât oricine o poate sesiza92.
90 T. Drăganu, Actele de drept administrativ, op.cit., p.149; Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.319.
91 În doctrină se arată că anularea pe motiv de inoportunitate are efecte doar pentru viitor - Tudor Drăganu, Actele
de drept administrativ, op.cit., p.248; Romulus Ionescu, Drept administrativ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970, p.283; Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.324. Practica legislativă, administrativă şi judiciară din ţara noastră
contrazic însă această afirmaţie. Spre exemplu, demiterea viceprimarilor din funcţie se face la propunerea motivată a
unui număr de consilieri sau a primarului, prin hotărâre a consiliului local (art.78 din Legea nr.215/2001). Instanţa de
contencios administrativ sesizată cu o contestaţie formulată de un viceprimar demis în aceste condiţii va verifica, prin
urmare, legalitatea actului administrativ de demitere şi din perspectiva motivării sale (a oprtunităţii, prin urmare), nu
doar a formelor şi a procedurii de emitere; hotărârea instanţei de judecată prin care se anulează actului de demitere, va
avea efect retroactiv, din momentul emiterii actului de demitere, deoarece numai aşa se poate decide reintegrarea
viceprimarului în funcţie şi plata drepturilor salariale pe perioada cât acesta a fost lipsit de ele – a se vedea, pentru un
exemplu concret şi pentru discuţii aprofundate, Dacian Cosmin Dragoş, Discuţii privind posibilitatea anulării unui act
administrativ pe motiv de inoportunitate, în „Dreptul” nr.8/2004, p.86 şi urm.

92 Constantin G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Editura “Universala” Alcalay & Co., Bucureşti,
1936, p.340; T. Drăganu, Nulităţile actelor administrative individuale, op.cit., p.66; Rodica Narcisa Petrescu, op.cit.,
p.322

93 A se vedea, în acest sens, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, decizia nr.61/2000, în
„Pandectele române” nr.1/2002, p.92. Pentru opinia contrară, conform căreia revocarea poate fi realizată şi de o
autoritate ierarhic superioară, a se vedea Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.322.
 Prin urmare, spre deosebire de actul nul, care poate fi pus în executare până la momentul
constatării nulităţii, actul inexistent nu trebuie executat, iar inexistenţa lui poate fi constatată de
orice subiect de drept, nu numai de instanţa de judecată. Vor fi competente să constate, prin urmare,
inexistenţa unui act administrativ, atât autoritatea ierarhic superioară, cât şi alte autorităţi publice,
instanţa de judecată şi chiar persoanele fizice şi juridice.

În cazul în care se refuză executarea unui act inexistent şi persoana respectivă este
sancţionată, contestarea sancţiunii implică ridicarea excepţiei de inexistenţă a actului ce se pretinde a
fi fost respectat.

Sunt inexistente, spre exemplu, decretele prezidenţiale sau hotărârile de Guvern nepublicate
în Monitorul oficial, sau un act administrativ individual necomunicat persoanei interesate.

Sancţiunea inexistenţei poate fi prevăzută expres în lege (de exemplu, în art.100 şi art.108
din Constituţie) sau poate reieşi din anumite formalităţi procedurale esenţiale, stabilite prin lege, şi a
căror nerespectare împiedică producerea efectelor juridice ale actului administrativ (publicarea,
comunicarea, semnarea).

Revocarea actului administrativ este manifestarea de voinţă prin care autoritatea emitentă93 a
actului determină încetarea, cu efect retroactiv, a efectelor actului emis cu încălcarea legii.
Revocarea este numită şi retractare sau retragere.

Revocarea are efect retroactiv şi este corespondentul anulării, doar că aparţine chiar
autorităţii care a emis actul. Prin efectul retroactiv se deosebeşte fundamental de abrogare, care
produce efecte doar pentru viitor.

Pentru a înţelege deplin regimul juridic al revocării, trebuie precizate câteva aspecte:

a) Revocarea actelor creatoare de drepturi adoptate sau emise cu respectarea legii

(legale) este în principiu interzisă, aici găsindu-şi aplicabilitate regula drepturilor câştigate, necesară
pentru asigurarea unei minime securităţi juridice; prin excepţie, revocarea poate interveni la cererea
beneficiarului, pentru a fi înlocuit actul cu o decizie mai favorabilă anterioară, şi numai în cazul în
care nu se prejudiciază nici un terţ, sau atunci când legea o autorizează în mod expres94.

b) Revocarea actelor creatoare de drepturi poate interveni numai pe temeiuri de

ilegalitate, nu şi de inoportunitate. Pot fi astfel de acte, spre exemplu, actele defavorabile unor
persoane, dar favorabile altora (de exemplu, actul de descalificare a unui candidat ce a dat naştere
dreptului unui alt candidat de a fi numit în funcţia publică)95.
c) Sunt deplin revocabile actele care nu creează drepturi, cum ar fi unele acte
normative, indiferent dacă sunt ilegale sau inoportune.

Consecinţele revocării. Revocarea unui act duce la repunerea în funcţie a actului anterior ce
avea ca obiect aceleaşi situaţii juridice, dacă un astfel de act există; dacă se atacă în justiţie actul de
revocare, situaţiile juridice în cauză vor fi guvernate tot de actul anterior (în lipsa unei suspendări a
actului de revocare) sau de actul revocat (dacă decizia de revocare a fost suspendată); în fine, în
cazul anulării actului de revocare, actul revocat este considerat ca fiind producător de efecte juridice
fără întrerupere, cu alte cuvinte şi pentru perioada cât a fost revocat.

Suspendarea este o modalitate de încetare temporară a efectelor juridice ale actului

administrativ, atunci când există dubii în privinţa legalităţii sau oportunităţii acelui act96. Spre
deosebire de revocare, care este un principiu a regimului juridic al actelor administrative,
suspendarea este o excepţie a acestuia97.

Suspendarea poate fi dispusă de autoritatea care poate dispune şi revocarea actului

administrativ (autoritatea emitentă), de autoritatea superioară acesteia, însă numai când legea
prevede expres această putere, de instanţa de judecată, sau se poate produce de drept.

Este evident că autoritatea emitentă, îndrituită să-şi revoce propriul act administrativ, poate
să-l şi suspende, având dubii fie privind ilegalitatea actului, fie privind oportunitatea acestuia98.

Autorităţile ierarhic superioare sau autorităţile de control specializat pot suspenda actele
administrative ale autorităţilor inferioare dacă există dubii privind legalitatea sau oportunitatea
acestora, atunci când legea prevede această măsură. Astfel, printre sancţiunile contravenţionale
complementare prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 se află şi suspendarea avizului,
acordului sau autorizaţiei de exercitare a unei activităţi99.
Instanţa de contencios administrativ sau alte instanţe judecătoreşti competente în baza unor
legi speciale pot suspenda actul administrativ în temeiul Legii contenciosului administrativ sau a
unor alte legi, speciale, dacă actul este contestat cu recurs administrativ sau pe calea contenciosului
administrativ.

În fine, dacă legea prevede expres, actul administrativ este suspendat de drept odată cu
efectuarea unor acte procesuale sau de altă natură juridică.

Suspendarea actului încetează fie odată cu anularea sau revocarea lui, fie odată cu dispariţia
motivelor de suspendare, cu alte cuvinte la dispariţia dubiilor privind legalitatea sau oportunitatea
lui. Dacă actul a fost suspendat de drept deoarece este contestat, suspendarea încetează la finalizarea
procesului sau procedurii administrative de verificare.
Regulile expuse mai sus sunt de sorginte doctrinară, legislaţia română fiind preocupată doar
de actele normative, stipulând că acestea pot fi suspendate printr-un act normativ de acelaşi nivel sau
de nivel superior, care prevede în mod expres data la care se produce suspendarea, precum şi durata
ei determinată. La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de
suspendare reintra de drept în vigoare sau este modificat, abrogat. Prelungirea suspendării ori
modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziţiei suspendate poate face obiectul unui act
normativ sau al unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării.

Modificarea.

Modificarea unui act administrativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai
multor articole ori alineate ale acestuia şi în redarea lor într-o nouă formulare101.

Modificarea unui act administrativ duce, prin urmare, la încetarea efectelor juridice a
dispoziţiilor modificate, cu începere de la publicarea/comunicarea noului act administrativ, astfel
cum a fost modificat, sau a actului de modificare.

Modificarea nu trebuie confundată cu completarea actului, care este o formă de modificare,

însă fără efecte asupra dispoziţiilor cuprinse în act, şi, prin urmare, fără a produce încetarea unor
efecte juridice ale actului administrativ.
 Modificarea unui act administrativ este utilă numai atunci când sunt afectate mai puţin de
jumătate din prevederile actului vizat prin modificare, în caz contrar fiind preferabilă soluţia
abrogării actului şi emiterea unuia nou.
Abrogarea.

Abrogarea este, în esenţă, o revocare/anulare a unui act administrativ, cu efect numai pentru
102
viitor , şi poate afecta atât actele normative, cât şi actele individuale.

Competenţa de abrogare aparţine autorităţii emitente sau celei ierarhic superioare, precum şi
autorit ăţii care, deşi nu este ierarhic superioară, este situată la un nivel superior din punct de vedere
al activităţii de legiferare şi normativă (de exemplu, minister faţă de consiliu local).

94 A. Van Lang, G. Gondouin, V. Inserguet-Brisset, op.cit., p.248

95 În cazul în care ne plasăm în interiorul organizaţiei, nu mai este drept, este interes de a fi avansat în urma
demiterii funcţionarului superior- suficient interesul? Acum da.
96 T. Drăganu, Actele de drept administrativ, op.cit., p.278; Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.331; pentru opinia
conform căreia suspendarea este un caz de excepţie a se vedea A. Iorgovan, op.cit., vol. II, 2002, p.112.

97 Verginia Vedinaş, Consideraţii privind regimul suspendării actului administrativ, în „Curierul judiciar”
nr.3/2003, p.136.

98 În acest sens, a se vedea şi V. Vedinaş, art. cit., p.137.

99 Art.5 alin.3 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001.

 Încetarea efectelor actelor administrative prin intervenţia unor fapte administrative.

Dacă mai sus am prezentat modalităţile de încetare a efectelor juridice ale actelor
administrative prin intervenţia unor alte acte administrative, trebuie precizat că există şi anumite
fapte administrative care au acelaşi efect.

În principiu, actele administrative normative nu pot fi afectate de fapte materiale, deoarece

executarea lor se face prin prestaţii repetate; prin excepţie, actele administrative normative
temporare îşi încetează efectele juridice prin împlinirea termenului (fapt material)103. În acest caz,
prelungirea termenului de aplicare a unui act normativ temporar trebuie să intervină înainte de
expirarea termenului şi să indice, când este cazul, noul termen104.

Actele administrative individuale sunt, pe de altă parte, afectate de fapte materiale cum ar fi
decesul subiectului de drept beneficiar al actului administrativ (a unei autorizaţii de traducător, spre
exemplu) respectiv dizolvarea persoanei juridice.

Prescripţia executării actului determină încetarea efectelor juridice ale acestuia, cum este spre
exemplu cazul procesului verbal de sancţionare contravenţională, care se prescrie în termen de o
lună de la aplicarea sancţiunii dacă nu a fost comunicat contravenientului105.

În fine, faptul care determină întotdeauna încetarea efectelor actului administrativ individual
este executarea acestuia – demolarea clădirii pentru autorizaţia de demolare, edificarea clădirii
pentru autorizaţia de construire, plata amenzii în cazul procesului verbal de sancţionare
contravenţională.

101 Noţiunea modificării o găsim în Legea nr.24/2000 cu referire la actul normativ, dar ea îşi păstrează conţinutul şi
în ceea ce priveşte actele individuale; legea mai arată că procedeul de a se menţiona generic, în finalul unui act normativ,
că un alt act normativ conex sau texte din acel act "se modifică corespunzător" trebuie evitat (art.57 alin.3).
102 A. Van Lang, G. Gondouin, V. Inserguet-Brisset, op.cit., p.7.
103 Aşa este, de pildă, dispoziţia primarului prin care se închide circulaţia rutieră în zona centrală a oraşului pentru
organizarea unui concert – a se vedea Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.334.
104 Art.64 alin.3 din Legea nr.24/2000.
105 Art.14 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.
IV. FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARII PUBLICI

1. FUNCŢIA PUBLICĂ

Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul

legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală,
administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.108

Funcţia publică este un complex de atribuţii specifice, prestabilite legal, cu care sunt
înzestrate serviciile publice, atribuţii exercitate în mod continuu de către persoane fizice legal
investite, în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societăţii.

Funcţiile publice se organizează în cadrul unui serviciu public în raport de sarcinile pe

care acesta trebuie să le îndeplinească pentru satisfacerea intereselor generale ale membrilor
societăţii, la nivel naţional ori local. În acest sens, Al. Negoiţă afirma că “interesul general, pe
care îl susţine sistemul administraţiei publice în raport cu societatea globală este formulat în
cadrul sistemului politic, de către organele care au atribuţii în această privinţă şi în primul rând
de organele care deţin puterea în stat”.109

Când interesele sunt publice, naţionale sau locale, şi rezolvarea lor se face în regim de drept
public, funcţiile care concură la satisfacerea acestor interese sunt considerate funcţii publice în sens
larg. În cazul administraţiei publice, funcţia publică are ca obiectiv organizarea executării şi
executarea în concret a legii, în regim de drept administrativ.

Luând în considerare doar personalul administraţiei publice care îşi desfăşoară activitatea în
regim de drept administrativ, şi anume funcţionarii publici, trebuie să se aibă în vedere, în primul
rând, natura juridică a funcţiei publice precum şi legalitatea funcţiei şi funcţionarului administraţiei
publice.

Determinant pentru noţiunea de funcţie publică este legătura sa strânsă cu serviciul public,
dat fiind că numai în cadrul unui serviciu public pot exista funcţii publice şi mai ales funcţionari
publici, persoane cu o anumită pregătire de specialitate, care ocupă astfel de funcţii publice.

Fiecare funcţionar al administraţiei publice, susţine Al. Negoiţă, deţine o anumită funcţie care
grupează o serie de atribuţiuni prin care sunt îndeplinite sarcinile instituţiei din care face parte
funcţionarul. Cei ce îndeplinesc aceste sarcini stabilite prin lege, în cadrul organelor administraţiei
publice, au calitatea de funcţionari ai acestora.

Crearea unei funcţii publice este determinată de nevoile publice, fără a avea în vedere
persoana ce o va ocupa. Atribuţiile, competenţa funcţiei publice este stabilită anterior prin lege sau
prin acte juridice date în baza legii, în vederea satisfacerii unui interes general, şi nu pentru a fi
ocupată de un funcţionar.
107 Art.2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, republicată în M.O. nr. 365 din 29 mai 2007

108 Art.2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, republicată în M.O. nr. 365 din 29 mai 2007

109 Al. Negoiţă, Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1993, p. 45

 Prin urmare, nu poate fi vorba de crearea unei funcţii publice pentru un funcţionar, ci
pentru realizarea unui interes public.

Este necesar să se facă diferenţa între titularii unei funcţii, care îşi desfăşoară activitatea
într-un regim de drept public, statutar şi salariaţii obişnuiţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
sistemului administraţiei publice, în aparatul organelor de stat sau al colectivităţilor locale,
desfăşurând chiar o activitate tehnico-administrativă, dar în regim de dreptul muncii, în baza unui
contract individual de muncă, cum sunt cei la care se referă art. 5 din Statut când delimitează
categoriile de personal care nu sunt funcţionari publici.

În contextul definirii noţiunii de funcţie publică pot fi identificate următoarele trăsături:

1. Orice funcţie publică este o totalitate de atribuţii (drepturi şi obligaţii) din cele ce
formează competenţa cu care este dotat un serviciu public (autoritate sau instituţie publică) în
vederea înfăptuirii sarcinilor/prerogativelor acestuia de organizare a executării şi de executare a
legii110, în regim de putere publică. Această totalitate de atribuţii trebuie să fie un ansamblu omogen,
astfel dimensionat încât să fie îndeplinite sarcinile serviciului public în condiţii de calitate şi
eficienţă maximă.
2. Atribuţiile care formează conţinutul funcţiei publice trebuie să aibă un caracter
legal, să fie prevăzute pentru fiecare funcţie publică prin lege sau prin acte emise în baza şi în
executarea legii, să fie aşadar expresia legii.

Sub acest aspect se poate spune că drepturile şi obligaţiile care intră în conţinutul funcţiei
publice sunt prestabilite. De aceea ele nu pot fi modificate, înlocuite sau suprimate, extinse sau
restrânse de titularul lor sau de către alte subiecte de drept, chiar supraordonate, cărora legea nu le-a
conferit un asemenea drept.
Modificarea sau desfiinţarea funcţiei publice se realizează aşadar prin lege, sau de către
instituţia care a înfiinţat-o prin acte juridice de aceeaşi natură, date în baza legii.
3. Competenţa, atribuţiile ce constituie conţinutul funcţiei publice nu pot fi stabilite
printr-un contract, ci doar prin lege, sau prin acte emise pe baza şi în executarea legii, dat fiind că
prin funcţia publică se realizează interese generale, ce nu pot fi negociate între subiectele raportului
de funcţie publică, raport ce este de drept administrativ. Competenţa administrativă este conferită în
primul rând organelor administraţiei publice şi în subsidiar celorlalte subiecte de drept din alte
sisteme, iar în baza acestei competenţe, subiectele de drept active (inclusiv funcţionarii publici) pot
face numai actele juridice sau operaţiunile administrative şi materiale prevăzute de normele juridice.

4. Atribuţiile corespunzătoare funcţiilor publice sunt stabilite în raport de sarcinile

specifice, pe care fiecare serviciu public le exercită pentru satisfacerea unui anumit interes general.
Gruparea atribuţiilor şi responsabilităţilor pe funcţii se face în raport de sarcinile serviciului
public, prin respectarea principiilor ierarhiei celei mai eficiente a compartimentelor, specializării,
profesionalizării şi a raportului corespunzător între atribuţiile de conducere şi de execuţie, fiindcă în
competenţa unei funcţii publice se găsesc atât atribuţii de conducere faţă de funcţiile inferioare cât şi
atribuţii de subordonare faţă de funcţiile superioare. Aceste duble atribuţii exprimă de altfel regimul
de drept administrativ, creat pe baza legii în activitatea de organizare a executării şi de executare a
legii112.

5. Prin exercitarea funcţiei publice se contribuie la realizarea puterii publice, în mod

direct, în cazul funcţiilor de conducere şi decizie, care presupun emiterea actelor juridice de putere,
de autoritate, sau în mod indirect, prin acţiunile de pregătire, executare şi control strâns legate, sau în
legătură cu exerciţiul autorităţii

110 De precizat că în art. 3 din Legea nr. 188/1999 se arată că “ funcţia publică este ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale”

111 I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. 1, Editura Risoprint, Sibiu, 2002, p. 92
112 V. Dabu, Responsabilitatea juridică a funcţionarului public, Editura Global Lex, Bucureşti, p. 113, 114
publice. Activitatea de bază a funcţiei publice constă în exercitarea puterii de către autoritatea
(instituţia) publică în care se integrează funcţia respectivă.

6. Funcţia publică este creată pentru a satisface un interes general, şi nu un interes

individual.

Aşa cum arăta şi M. Hauriou113 “situaţia funcţionarului este o situaţie juridică legală,
guvernată de dreptul obiectiv şi supusă variaţiunilor acestui drept. Ea nu este creată prin actul de
numire. Numirea are drept scop aplicarea unei situaţii existente, respectiv, funcţia, unui individ
oarecare”.

8. Funcţia publică are caracter continuu, în sensul că este creată pentru a da satisfacţie
intereselor generale pe toată perioada existenţei lor (şi activitatea serviciului public este continuă).
Totuşi, acest lucru nu înseamnă că activitatea prin care se realizează funcţia publică nu ar putea fi
exercitată intermitent, o singură dată sau niciodată, în funcţie cazul concret. Cu privire la acest
aspect, prof. Romulus Ionescu 114 arăta că nu trebuie confundată existenţa funcţiei cu realizarea ei, în
conformitate cu specificul ei.

Nu trebuie confundat caracterul de continuitate al funcţiei publice cu cel de permanenţă, care

însemnează existen ţa ei pe o perioada nedeterminată. Caracterul continuu al funcţiei publice,
indiferent că este înfiinţată pe durată nedeterminată sau determinată presupune exercitarea ei cu
continuitate, ori de câte ori este necesar, pe întreaga durată de existenţă a funcţiei publice.

9. Funcţia publică are un caracter obligatoriu, în sensul că drepturile şi obligaţiile ce-i

alcătuiesc conţinutul trebuie exercitate, existând o îndatorire în acest sens şi nu o facultate, o
posibilitate, de genul dreptului subiectiv conferit persoanelor fizice sau juridiceşi faţă de care există
latitudinea de a intra sau nu, după propria voinţă, în raporturi juridice conform interesului propriu.

10. Prin exerciţiul efectiv al funcţiei publice se realizează competenţa autorităţii sau
instituţiei publice conform atribuţiilor de specialitate, legal stabilite. Pentru realizarea acestui lucru,
funcţia trebuie încredinţată unei persoane fizice, care îndeplineşte condiţii prevăzute de lege pentru
ocuparea unei funcţii publice.

Din punct de vedere al funcţionarilor publici, atribuţiile cu care sunt dotate funcţiile publice
reprezintă drepturi şi obligaţii reglementate prin lege, sau prin acte juridice emise în baza şi în
executarea legii.
Totalitatea funcţiilor dintr-o autoritate sau instituţie publică, potrivit schemei de organizare,
cu diviziunile şi subdiviziunile sale structurale componente, constituie statul de funcţii al respectivei
autorităţi sau instituţii118, aprobat potrivit legii.

În cadrul organizării sistemului administraţiei publice, atribuţiile unei funcţii publice, se

împart pe posturi119.

Postul este funcţia publică individualizată, atribuţiile unei funcţii publice făcând necesară
adesea organizarea mai multor posturi. Conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor decurgând din
funcţia publică şi care revin titularului, se stabilesc prin fişa postului, aceasta exprimând şi
diferenţierile faţă de alte posturi similare.
113 M. Hauriou, Precis de droit administratif et de droit public, Paris, 1919, p. 597. A se vedea şi V. Dabu, op. cit.,
p. 113
114 Romulus Ionescu, Drept administrativ, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 177
115 I. Santai, op. cit., vol. I, p. 93
116 Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Editura Servo Sat, Arad, 1997. p. 175
117 Al. Negoiţă, op. cit. (1996), p. 42
118 R. Ionescu, op. cit. p. 171 şi I. Santai, op. cit., p. 79
119 Al. Negoiţă, op. cit. (1996) p. 97
 2. FUNCŢIONARII PUBLICI

Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legi, într-o funcţie publică.
Persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstrează calitatea de
funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.

În doctrina juridică, noţiunea de funcţionar a fost definită în sens larg, adică orice persoană
care lucrează în sectorul public, în cadrul administraţiei publice centrale şi locale şi a altor servicii
publice, chiar dacă sunt organizate de către organisme private ( care desfăşoară o activitate de interes
public), şi în sens restrâns, adică persoana care lucrează în sectorul bugetar în cadrul autorităţilor şi
instituţiilor publice.

Astfel, nu toţi funcţionarii administraţiei publice sunt funcţionari publici. Nu toate persoanele
care lucrează în sectorul bugetar au calitatea de funcţionar public, ci numai acelea care sunt învestite
cu o funcţie publică. Funcţionarii publici au acest statut în temeiul legii şi sunt supuşi unui regim
juridic special de drept public121.

Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor

de putere publică, sunt următoarele122:

a)punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;

b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii

sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi
statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei
necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;

e)gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;

f) colectarea creanţelor bugetare;

g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu

persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor
stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei

publice.

Totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din

cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie
corpul funcţionarilor publici.

Prin numirea în funcţia publică, funcţionarul este investit cu un statut legal în care sunt
prevăzute drepturile şi obligaţiile acestuia.
120 A.Trăilescu, Drept administrativ, Ed. ALL BECK, 2002, p.104
121 A.Trăilescu, Drept administrativ, Ed. ALL BECK, 2002, p.105
122 Art.2 alin.3 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, republicată în 29.05.2007 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din
29/05/2007
123 Art.5 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, republicată în 29.05.2007 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 29/05/2007

124 Art.6 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, republicată în 29.05.2007 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 29/05/2007
 Situaţia juridică a funcţionarului public este aşadar statutară.

Pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
următoarelor servicii publice123:

a)structurile de specialitate ale Parlamentului României;

b) structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;

c)structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;

d) serviciile diplomatice şi consulare;

e)autoritatea vamală;

f) poliţia şi alte structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;

g) alte servicii publice stabilite prin lege.

Raportul de serviciu se naşte şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în

condiţiile legii. Exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată. Doar
prin excepţie, funcţiile publice pot fi ocupate pe perioadă determinată.
Doctrina română este divizată între specialiştii de dreptul muncii, care susţin că raportul de
serviciu este tot o formă a raportului de muncă125, şi specialiştii de drept administrativ, cărora ne
raliem, şi care susţin natura juridică de drept administrativ a acestui raport juridic126.
Astfel, funcţionarul public nu-şi negociază drepturile şi obligaţiile, ci are doar facultatea de a
le refuza sau accepta, ele fiind stabilite de către autoritatea publică, pe baza legii; în principiu,
această situaţie nu se întâlneşte la persoanele angajate cu contract de muncă în autorităţile publice,
însă, încălcând acest principiu din dorinţa de a împiedica posibilele abuzuri (salarizarea personalului
contractual în condiţii mai bune decât a funcţionarilor publici) legislaţia română stabileşte şi limite
pentru salariile personalului contractual din autorităţile publice..

Funcţia de demnitate publică poate fi definită ca fiind acea funcţie publică care poate fi
ocupată prin mandat obţinut direct, prin alegeri organizate, sau prin numire, în mod indirect,
conform legii.

Deci, demnitarii publici sunt acele persoane numite sau alese într-o funcţie de demnitate
publică în urma alegerilor generale sau locale. E cazul Preşedintelui României, primului-ministru,
miniştrilor, secretarilor şi subsecretarilor de stat, preşedinţilor de consilii judeţene, primarii, etc.
statutul demnitarilor publici este reglementat prin dispoziţii constituţionale ( în cazul Preşedintelui
României, primului-ministru, miniştrilor) sau prin legi speciale.
Ordonanţa Guvernului nr.4 din ianuarie 2021 stabileşte că funcţiile de prefect şi subprefect
sunt funcţii de demnitate publică, iar drepturile de natură salarială sunt stabilite prin reglementările
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

2. CLASIFICAREA FUNCŢIILOR PUBLICE ŞI A FUNCŢIONARILOR PUBLICI

1. FUNCŢII PUBLICE GENERALE ŞI FUNCŢII PUBLICE SPECIFICE

 Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter
general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor
generale.

Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter

specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor lor specifice.

Lista funcţiilor publice generale şi specifice este cuprinsă în Anexa la Legea nr. 188/1999129,
ea putând fi completată cu denumirile altor funcţii publice care se stabilesc de autorităţile şi
instituţiile publice cu avizul conform al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

FUNCŢII PUBLICE GENERALE

A.Funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici

1. secretar general al Guvernului;

2. secretar general adjunct al Guvernului;

3. secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale;

4. secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei
publice

centrale;

5. prefect;

6. subprefect;

7. inspector guvernamental.

B. Funcţii publice de conducere

1. director general din cadrul autorităţilor administrative autonome, al ministerelor şi al

celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

2. director general adjunct din cadrul autorităţilor administrative autonome, din aparatul
ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

3. secretar al judeţului şi al municipiului Bucureşti;

4. şef serviciu;

5. şef birou.
125 A se vedea Şerban Beligrădeanu, Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu Legea nr.188/1999 privind
statutul funcţionarilor publici, în „Dreptul” nr.2/2000.

126 A se vedea Anton Trăilescu, Un alt punct de vedere asupra naturii juridice a raportului de serviciu, în „Juridica”
nr.6/2000, p.217 şi urm.

127 A. Trăilescu, art. supra. cit., p. 218.

128 A.Trăilescu, Drept administrativ, Ed. ALL BECK, 2002, p.106

C. Funcţii publice de execuţie

1. consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector;

2. referent de specialitate;

3. referent.

II. FUNCŢII PUBLICE SPECIFICE

A.Funcţii publice de conducere

1. arhitect-şef.

B. Funcţii publice de execuţie

1. inspector de concurenţă;

2. inspector vamal;

3. inspector de muncă;

4. controlor delegat;

5. expert în tehnologia informaţiilor şi a telecomunicaţiilor;

6. comisar.

C. Alte funcţii publice specifice

1. manager public.

NOTĂ:

Funcţiile publice specifice, altele decât cele prevăzute la pct. II, se pot stabili de
autorităţile şi instituţiile publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

DUPĂ GRADUL DE ACCES LA FUNCŢIA PUBLICĂ, FUNCŢIILE PUBLICE SE

MAI POT CLASIFICA, ÎN FUNCŢII OCUPATE DE:
 1. funcţionari debutanţi

2. funcţionari definitivi

Pot fi numiţi funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat concursul pentru
ocuparea unei funcţii publice şi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei
funcţii publice definitive.
Pot fi numiţi funcţionari publici definitivi:

- funcţionarii publici debutanţi, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi

au obţinut rezultat corespunzător la evaluare;

- persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea
în specialitatea corespunzătoare funcţiei publice, de minim 12 luni, 8 luni şi respectiv 6 luni, în
funcţie de nivelul studiilor absolvite;

- persoanele care au promovat programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică.

DUPĂ NATURA ATRIBUŢIILOR STABILITE ÎN REALIZAREA COMPETENŢEI

UNEI INSTITUŢII PUBLICE FUNCŢIILE PUBLICE :

1. funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici

2.funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de
conducere

3. funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.

Instituţia înalţilor funcţionari publici reprezintă un sistem structurat şi recunoscut al

managementului de personal destinat celor Mai înalte poziţii non-politice (funcţiile managerilor
publici) din cadrul Guvernului şi altor autorităţi. Această instituţie trebuie să reprezinte un serviciu
public de carieră, având ca scop asigurarea stabilităţii şi a profesionalismului nucleului de
“top-manageri”, oferind concomitent şi flexibilitatea necesară pentru a face faţă schimbărilor în
componenţa Guvernului.130

Pentru numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se

constituie o comisie de concurs, formată din cinci personalităţi, recunoscute ca specialişti în
administraţia publică, numite prin decizia primului-ministru, la propunerea ministrului administraţiei
publice.
Corpul înalţilor funcţionari publici constituie un mijloc de asigurare a continuităţii şi coeren
ţei deciziilor administrative necesare implementării politicilor publice, precum şi existenţa unei
voinţe clare şi constante la nivelul superior al serviciului public.131

Distincţia dintre funcţiile de conducere şi funcţiile de execuţie constă şi în gradul diferit de

răspundere şi independenţă132. Prima categorie este formată din funcţionari de decizie şi control.
 Se poate afirma că funcţiile de conducere înţelese în sensul larg al conducerii (prevedere,
organizare, coordonare, îndrumare, control) sunt în acelaşi timp şi funcţii de decizie. Este posibil ca
unele funcţii de conducere să privească, în mod preponderent, anumite atribute ale procesului
decizional (organizare, coordonare, control etc.), în funcţie de competenţa materială a organului
administrativ respectiv.

Categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una din

următoarele funcţii publice:

- secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei;

- director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi

celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

- director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice desconcentrate ale

acestora, precum şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor publice locale;
- şef serviciu; - şef birou.

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE FUNCŢIONARULUI PUBLIC

În esenţă, doctrina europeană de drept administrative retine următoarele categorii de

drepturi pentru funcţionarul public:

- dreptul la protecţie, care are două laturi (garantarea stabilităţii în funcţie şi apărarea
împotriva defăimării, insultei, ameninţării, ultrajului, respective repararea
prejudiciilor suferite în exerciţiul funcţiunii);

- dreptul la salarizare pentru serviciul prestat, la odihnă şi la asigurări sociale;

- dreptul de a participa, prin organismele consultative, la organizarea serviciilor publice

şi elaborarea regulilor statutare;

- dreptul de a beneficia de o perfecţionare profesională permanentă; dreptul la carieră,

inclusiv posibilitatea de a avansa în grade şi funcţii;
- dreptul a se asocial în sindicate şi a participa la activitatea organizaţiilor sindicale (în
Franţa, acest drept nu este recunoscut militarilor);
- dreptul la grevă

- dreptul la opinie politică, sindicală, filozofică şi religioasă, limitat în exercitarea sa de

obligaţia de neutralitate şi de rezervă în momentul prestării serviciului public.

Drepturile funcţionarilor publici. Drepturile funcţionarilor publici au fost clasificate de

doctrină în drepturi care privesc situaţia personală a funcţionarului public (salarizare, concediu,
protecţie socială) şi în drepturi specifice funcţiei publice deţinute, indiferent de titular133.
 Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind

stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.
Obligaţiile funcţionarului public

Statutul funcţionarilor publici din România nu neglijează nici reglementarea îndatoririlor

funcţionarilor publici, prezentate în continuarea drepturilor analizate mai sus. Astfel, funcţionarii
publici au, în viziunea legiuitorului roman următoarele îndatoriri:

Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi

în conformitate cu legea, îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce
prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici.
Profesionalismul se manifestă pe multiple planuri: în relaţiile de serviciu, cu colegii de
compartiment şi din instituţie, faţă de subordonaţi sau superiorii ierarhici, dar şi în exteriorul
acesteia, cu persoanele fizice sau juridice cu care autoritatea vine în contact, şi include respectul de
sine conform poziţiei şi prestigiului funcţiei ocupate şi a aşteptărilor celorlalţi în acest sens143.

Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele

motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei
publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor.

(2) Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi

civică prevăzute de lege.
Funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile sau
organele de conducere, alese sau numite, ale partidelor politice, definite conform statutului
acestora, ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau
ale fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice.

Considerăm că această dispoziţie legală este insuficientă pentru asigurarea unei depolitizări
reale a administraţiei publice româneşti. Credem, de aceea, cu convingere, că numai interzicerea
expresă a apartenenţei politice pentru toţi funcţionarii publici sau cel puţin pentru cei de conducere
si a înalţilor funcţionari publici ar putea duce la anumite rezultate din acest punct de vedere. Practica
administrativă demonstrează din păcate o prezenţă activă la nivel de decizie a factorului politic, a
funcţionarilor promovaţi pe criterii politice, fără cunoştinţe temeinice de administraţie publică, ceea
ce duce şi la un sentiment de frustrare în rândul funcţionarilor publici de carieră, bine pregătiţi,
cărora li se refuză accesul la funcţii de conducere pe baza competenţei şi a performanţei
profesionale.
La numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raportului de serviciu,
funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice, declaraţia de avere. Declaraţia de avere se actualizează anual, potrivit legii.

142 In asemenea cazuri funcţionarul public are obligaţia sa motiveze in scris refuzul îndeplinirii dispoziţiei primite.
Daca funcţionarul public care a dat dispoziţia stăruie in executarea acesteia, va trebui sa o formuleze in scris. In aceasta
situaţie dispoziţia va fi executata de cel care a primit-o
143 I. Santai, art.cit., „Juridica nr.11-12/2000”, p.453.

Pentru învestirea cu o funcţie publică, persoana care aspiră la aceasta trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii :

a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;

În prezent, această condiţie rezult ă din dispoziţiile art. 16 (3) din Constituţie unde se arată că
funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai
cetăţenia română şi domiciliul în ţară.

Conţinutul disp. art. 16 (3) din Constituţie referitoare la cetăţenia română exclusivă şi la
domiciliul în ţară vizează atât funcţiile publice cât şi demnităţile publice, deopotrivă pe cele civile şi
militare, şi se referea atât la ocuparea şi promovarea, cât şi la exerciţiul propriu-zis. Această condiţie
este de altfel în legătură cu obligaţia constituţională de fidelitate faţă de ţară şi cu limitele în care
funcţionarul public îşi poate exercita dreptul la opinie.

b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;

Această condiţie are la bază reglementarea prevăzută în art. 13 din Constituţie potrivit
căreia în România limba oficială este limba română, şi că nu se poate vorbi de funcţii publice în
afara oficialităţii.
c) are vârsta de minim 18 ani împliniţi;

Legiuitorul a prevăzut expres împlinirea acestei vârste, considerând că în acest moment o

persoană fizică are discernământul faptelor sale. Cu toate acestea nu este suficient ca o persoană să fi
împlinit vârsta de 18 ani sau mai mult, ci să aibă efectiv discernământ şi să nu fie declarată interzis-
judecătoreşte, pentru că în acest ultim caz, deşi vârsta de 18 ani îndreptăţeşte persoana la deplină
capacitate de exerciţiu, în realitate nu o are.

d) are capacitate deplină de exerciţiu;

O altă condiţie este ca persoana să aibă capacitatea deplină de exerciţiu pentru exercitarea
drepturilor şi obliga ţiilor, capacitate pe care o dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani. Prin lege
specială se poate prevedea însă o vârstă mai mare, pentru ocuparea unei funcţii publice.

e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează,

stare de sănătate atestată pe bază de examen medical de specialitate.
f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică respectivă.

Pentru a avea un “corp al funcţionarilor de profesie” în administraţia publică, trebuie ca

funcţionarul public să aibă studii în specialitatea funcţiei şi nu “studii”, fie că sunt superioare sau
medii. În prezent, pentru unele funcţii publice se cer studii superioare, pentru altele studii medii sau
generale, iar pentru alte funcţii se cere o anumită specialitate cum ar fi arhitect, inginer, economist,
jurist etc.
 g) Îndeplineşte condiţiilor specifice pentru ocuparea funcţiei publice

Pentru a fi numit într-o funcţie publică se poate cere, potrivit legii, îndeplinirea şi a altor
condiţii specifice cum sunt cele referitoare la vârstă, aptitudini, efectuarea unui stagiu de
specialitate, cunoaşterea uneia sau mai multor limbi străine, să nu facă parte din partide politice, etc.

h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii,

contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciu, care împiedică
înfăptuirea justiţiei, de fals sau a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu
intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în
care a intervenit reabilitarea.
i) nu a fost destituită din funcţia publică în ultimii şase ani.

j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
 Modificarea raportului de serviciu

Funcţionarii publici pot fi delegaţi sau detaşaţi de conducerea autorităţii sau instituţiei în
care îşi desfăşoară activitatea pentru a îndeplini anumite activităţi în afara locului de muncă, în
condiţiile legii.
Modificarea raportului de serviciu are loc prin:

• delegare;

• detaşare;

• transfer;

• mutarea în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a
autorităţii sau instituţiei publice

• exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere.

Transferul poate avea loc după cum urmează:

a) în interesul serviciului;

b) la cererea funcţionarului public.

Transferul se poate face într-o funcţie publică pentru care sunt îndeplinite condiţiile
specifice prevăzute în fişa postului.

Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului

public transferat. În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, funcţionarul
public transferat are dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul net calculat la nivelul salariului
din luna anterioară celei în care se transferă, la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport şi la
un concediu plătit de 5 zile. Plata acestor drepturi se suportă de autoritatea sau instituţia publică
la care se face transferul, în termen de cel mult 15 zile de la data aprobării transferului.

Autorităţile sau instituţiile publice au obligaţia de a asigura publicitatea funcţiilor publice

vacante care pot fi ocupate prin transfer la cerere. În situaţia în care doi sau mai mulţi funcţionari
publici solicită ocuparea unei funcţii publice vacante prin transfer la cerere, selecţia se face pe
bază de interviu.

Încetarea raportului de serviciu

Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici se face prin act administrativ
al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică şi are loc în următoarele
condiţii:
a) de drept;

b) prin acordul părţilor, consemnat în scris;

 c)prin eliberare din funcţia publică;

d) prin destituire din funcţia publică;

e)prin demisie.

Raportul de serviciu încetează de drept:

a) la data decesului funcţionarului public;

b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii funcţionarului
public;

c)dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte una dintre condiţiile prevăzute de Statut;

d) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim

de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită
de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială ori invaliditate a funcţionarului
public, potrivit legii;
e)ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia
publică, de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă;
f) când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă
pentru o faptă prevăzută la art. 54 lit. h) din Statut sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni
privative de libertate, la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de condamnare;
g) ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau funcţiei, ca măsură de siguranţă ori
ca pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a
dispus interdicţia;
h) la data expirării termenului în care a fost ocupată pe perioadă determinată funcţia
publică.
 SERVICIILE PUBLICE

Administraţia publică urmăreşte satisfacerea interesului public, a utilităţii publice, (hrană,

locuinţă, transport, cultură, sănătate, etc.), în mod dezinteresat, prin realizarea de servicii publice.

Noţiunea de serviciu public este definită din mai multe de vedere, existând o mare varietate
de servicii publice. Mircea Djuvara considera noţiunea de serviciu public ca fiind o noţiune relativ
recentă în dreptul administrativ, care a apărut pentru satisfacerea cerinţelor membrilor unei
colectivităţi umane.

Trebuie făcută precizarea că nu este suficientă existenţa interesului unei persoane sau grup
restrâns de persoane pentru apariţia unui serviciu public, fiind nevoie de interesele unei colectivităţi
pentru anumite cerinţe.

Termenul de serviciu public este utilizat atât în sens organizatoric, de organism social, cât şi
în sens funcţional, de activitate desfăşurată de acest organism157.

Dată fiind complexitatea cerinţelor sociale, există şi o mare varietate de servicii publice.

De aceea, se impune a se face distincţie între serviciu public şi serviciu de utilitate publică.

Distincţia între cele două servicii constă în faptul că primul este înfăptuit de o organizaţie
statală, iar cel de-al doilea de o organizaţie nestatală (asociaţie, fundaţie etc.).
Serviciul public de legiferare are ca scop adoptarea de norme juridice obligatorii, care să
reglementeze, în mod uniform, la nivelul întregii ţări, raporturile sociale; serviciul judiciar
soluţionează, cu putere de adevăr legal, conflictele juridice şi sancţionează pe cei care încalcă legea;
serviciile administrative asigură executarea legilor şi a hotărârilor judecătoreşti, ordinea publică,
siguranţa naţională şi creează condiţiile de desfăşurare a activităţii în domenii privind sănătatea,
instrucţia publică, cultură, transport etc..
Pentru a fi în prezenţa unui serviciu public, sunt necesare următoarele condiţii:
• satisfacerea cerinţelor membrilor societăţii;

• înfiinţarea lor să se facă prin acte de autoritate;

• activitatea lor se desfăşoară în realizarea autorităţii publice, personalul lor având, în
principal, calitatea de funcţionar public;

• sunt persoane juridice, având toate drepturile şi obligaţiile specifice ale acestora;

• mijloacele lor materiale sunt asigurate fie prin subvenţii bugetare, fie din venituri proprii.

De aceea, serviciul public poate fi definit ca fiind acea organizaţie de stat sau a colectivităţii
locale, înfiinţată de autorităţile competente, cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale
membrilor societăţii, în regim de drept administrativ sau civil, în procesul de executare a legii.
 Serviciile publice poartă denumiri diferite ca, de exemplu, secretariate, agenţii, institute,
administraţii, secţii, oficii, spitale, şcoli, regii autonome, societăţi.
Organizaţiile care prestează servicii publice pot fi grupate în trei categorii:

• autorităţi ale administraţiei publice;

• instituţii publice;

• regii autonome de interes public.

Această grupare se întemeiază pe o serie de deosebiri, şi anume:

157
În acest sens A Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, 1994; Al.Negoiţă, Drept administrativ, 1997; I
Alexandru, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, 1996, Bucureşti
 • activitatea autorităţilor administraţiei publice se caracterizează prin adoptarea sau
emiterea de acte administrative, activitatea instituţiilor publice prin aceea că este mai mult o
activitate intelectuală, iar cea a regiilor autonome este preponderent economică;

• mijloacele financiare necesare desfăşurării activităţii autorităţilor administraţiei

publice şi, în mai mică măsură a instituţiilor publice, se asigură de la bugetul statului, iar regiile
autonome de interes public îşi asigură mijloacele băneşti, în mare parte, din veniturile obţinute din
activitatea proprie;

• autorităţilor administraţiei publice şi instituţiile publice îşi desfăşoară activitatea, de

regulă, în mod gratuit, regiile autonome, de regulă, contra cost;

• în activitatea autorităţilor administraţiei publice preponderentă este emiterea de acte

administrative; în activitatea instituţiilor publice aceasta este mai redusă, iar în activitatea regiilor
autonome.

Această definiţie, însuşită de majoritatea autorilor în materie, face să apară ideea de

ansamblu de mijloace avute în vedere pentru satisfacerea unui scop.
Este vorba de mijloace de personal şi materiale, completate cu posibilitatea utilizării, uneori,
a procedurilor juridice excepţionale.
Cheltuielile serviciilor sunt, în principiu, suportate de către colectivitatea care a instituit şi
organizat serviciul. Ele pot fi acoperite total sau parţial din veniturile provenite din funcţionarea
serviciului sau cu concursul particularilor şi sunt întotdeauna sub control şi sub dependenţa

Categorii de servicii publice

În funcţie de conţinutul activităţii, serviciile publice pot fi servicii de interes economic

general şi servicii noneconomice de interes general.
Din punctul de vedere al competenţei teritoriale pentru a răspunde nevoilor de
interes public, serviciile publice pot fi
-servicii publice de interes naţional
- servicii publice de interes local.
Serviciile publice de interes naţional sunt serviciile publice care răspund nevoilor cu
caracter general ale întregii populaţii şi care, datorită naturii şi importanţei, sunt în
competenţa autorităţilor administraţiei publice centrale;
serviciile publice de interes local sunt serviciile publice care răspund în principal
nevoilor colectivităţilor locale şi care sunt realizate în mod optim prin acţiunea
autorităţilor administraţiei publice locale.

În funcţie de modalităţile de realizare a prestării, serviciile publice sunt

-servicii publice prestate/furnizate în mod unitar fie de către o autoritate a administraţiei
publice, fie de către un organism prestator de servicii publice
- servicii publice prestate/furnizate în comun de către una sau mai multe autorităţi ale
administraţiei publice sau de unul sau mai multe organisme prestatoare de servicii publice.

Serviciile de interes economic general

Serviciile de interes economic general reprezintă activităţile economice care sunt
desfăşurate în vederea satisfacerii unei/unor nevoi de interes public, pe care piaţa
nu le-ar asigura sau le-ar asigura în alte condiţii, în ceea ce priveşte calitatea,
siguranţa, accesibilitatea, tratamentul egal sau accesul universal, fără intervenţie
publică, pentru care autorităţile administraţiei publice stabilesc obligaţii specifice de
serviciu public.
Serviciile de interes economic general sunt furnizate direct de către o autoritate a
administraţiei publice sau, după caz, de către organisme prestatoare de servicii
publice sub monitorizarea şi controlul autorităţii administraţiei publice competente.
Serviciile publice de interes economic general se disting de serviciile
non-economice de interes general prin caracterul economic al activităţii desfăşurate.

Serviciile non-economice de interes general

Serviciile non-economice de interes general reprezintă activităţile care nu au caracter
economic şi sunt desfăşurate învederea satisfacerii unei/unor nevoi de interes public direct
de către o autoritate a administraţiei publice sau de către organismele prestatoare de
servicii publice sub monitorizarea şi controlul acesteia sau mandatate de aceasta.

Actul de reglementare a unui serviciu public Actul normativ prin care se

reglementează un serviciu public trebuie să conţină cel puţin următoarele elemente:
a) activitatea sau activităţile care constituie serviciul public respectiv;
b) obiectivele serviciului public;
c) tipul de serviciu public;
d) obligaţiile de serviciu public, dacă este cazul;
e) structura responsabilă pentru prestarea serviciului public;
f) modalităţile de gestiune;
g) sursele de finanţare;
h) modalităţi de monitorizare, evaluare şi control a modului de furnizare a serviciului
public;
i) sancţiuni;
j) standarde de calitate şi de cost, în cazul în care acestea sunt stabilite potrivit legii;
k) alte elemente stabilite prin lege.

Modalităţile de gestiune ale unui serviciu public sunt:

a) gestiunea directă;
b) gestiunea delegată.
1.Gestiunea directă
Gestiunea directă este modalitatea de gestiune prin care o autoritate a
administraţiei publice îşi asumă/exercită nemijlocit competenţa care îi revine cu
privire la prestarea unui serviciu public potrivit legii sau actului de reglementare a
serviciului public. Ea se poate realiza de către o autoritate a administraţiei publice,
de către structurile cu sau fără personalitate juridică ale acesteia, de către
societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, cu capital social integral al statului sau al
unităţii administrativ-teritoriale înfiinţate de autorităţile administraţiei publice sau alte
persoane juridice de drept privat, după caz, cu respectarea prevederilor legale.
2.Gestiunea delegate
Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune prin care prestarea serviciului
public se realizează în baza unui act de delegare şi/sau a unei autorizări din partea
autorităţii administraţiei publice competente, cu respectarea prevederilor din
legislaţia privind achiziţiile publice, achiziţiile sectoriale şi concesionarea de servicii,
de către organismele prestatoare de servicii publice. Aceasta poate implica dreptul
organismului prestator de servicii publice de a utiliza infrastructura aferentă
serviciului delegat, printr-una dintre modalităţile prevăzute de legislaţia aplicabilă
fiecărui tip de serviciu.
Actul de delegare către un operator economic a prestării serviciului de interes
economic general este act administrativ şi trebuie să cuprindă cel puţin următoarele
elemente, cu excepţia cazului în care prin legi speciale se prevede altfel:
a) conţinutul obligaţiilor de serviciu public;
b) organismul prestator al serviciului/serviciilor publice şi, dacă este cazul, teritoriul
pe care prestează;
c) durata pentru care este încredinţată prestarea serviciului;
d) natura oricăror drepturi speciale acordate organismului prestator de servicii
publice de către legiuitor sau de către autoritatea administraţiei publice competente;
e) o descriere a mecanismului de compensare şi a parametrilor de calcul, control şi
revizuire a compensaţiei acordate pentru prestarea serviciului public;
f) modalităţile de evitare a supracompensării şi de recuperare a unei eventuale
supracompensaţii;
g) drepturi exclusive acordate, în condiţiile legii, organismului prestator de servicii
publice de către legiuitor sau de către autoritatea administraţiei publice competente;
h) cazuri şi situaţii de încetare a actului de delegare;
i) drepturile şi obligaţiile părţilor implicate;
j) indicatorii de performanţă şi eficienţă ai serviciului.

În situaţia în care un serviciu public nu mai răspunde unei nevoi de interes public se decide
încetarea prestării serviciului public printr-un act de acelaşi nivel cu cel prin care a fost
înfiinţat, la iniţiativa autorităţii administraţiei publice competente şi în urma consultării
publice.
Instituţiile publice centrale prestatoare de servicii publice centrale sunt:

• Preşedinţia României prin administraţia prezidenţială;

• Guvernul prin aparatul de lucru al Guvernului;

 • Administraţia centrală de specialitate prin intermediul ministerelor, autorităţilor
subordonate ministerelor şi autorităţilor autonome. Celelalte autorităţi centrale ale administraţiei
publice se împart în două categorii:

1. Autorităţi subordonate Guvernului (Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici,

Institutul Naţional de Administraţie, Oficiul Concurenţei, Garda Financiară, Oficiului de Stat pentru
Invenţii şi Mărci, Regia Naţională a Pădurilor, etc.)

2. Autorităţile administrative autonome nu se subordonează Guvernului, ministerelor

sau altor organe centrale. Ele se grupează în două categorii:

Nominalizate în dispoziţiile constituţionale (Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Serviciul

Român de Informaţii, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, Curtea
Constituţională, Serviciile Publice de Radio şi Televiziune, etc.)

Nenominalizate prin Constituţie, care se înfiinţează prin lege organică (Consiliul Naţional al
Cinematografiei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Banca Naţională, etc.)

În România înfiinţarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autorităţilor

deliberative, respectiv al consiliilor locale, iar organizarea şi funcţionarea lor constituie atributul
autorităţilor executive, adică al primarilor. Totuşi majoritatea serviciilor publice locale sunt
constituite prin deconcentrarea serviciilor publice ale administraţiei centrale la nivel local –
teritorial, aflate sub controlul prefectului (reprezentatntul puterii centrale). Astfel, nu este vorba de o
descentralizare exclusivă reală a serviciilor publice, ci mai exact de o deconcentrare a majorităţii
serviciilor publice.
În categoria serviciilor publice locale se includ:

• servicii publice cu caracter statal (serviciul de pază, asigurat de corpul gardienilor

publici; serviciul public de protecţie civilă, serviciul de autorizare a construcţiilor, serviciul de pază
asigurat de corpul gardienilor publici).

• serviciile comunitare înfiinţate la nivel local, dar şi judeţean (serviciile privind

evidenţa populaţiei, serviciile privind evidenţa paşapoartelor159, serviciile pentru situaţii de urgenţă160
şi serviciile comunitare pentru cadastru şi agricultură161, poliţia comunitară care exercită atribuţii
privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi
publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii public).

• servicii publice de gospodărie comunală162 (Apă şi canalizare; Producţia şi

distribuţia energiei termice; Salubritate163, Transport public local de călători164; Drumuri şi spaţii
verzi; Distribuţie energie electrică în localităţi; Distribuţie gaze naturale în localităţi).
• alte servicii publice locale - care nu fac parte din categoria serviciilor de gospodărie
comunală-( administrarea domeniului public );
• servicii publice comerciale (organizarea şi funcţionarea pieţelor agroalimentare;
serviciul de exploatare a parcajelor publice; licenţierea transportului privat de călători; expunerea
firmelor şi reclamelor publicitare; organizarea şi funcţionarea cimitirelor; serviciul public de
ecarisaj);
• serviciul public pentru activităţi culturale.
 În literatura de specialitate sunt identificate următoarele moduri de gestionare a serviciilor
publice:

1. Administrarea prin regii autonome sau instituţii publice;

2. Contractul de concesionare;

3. Contractul de închiriere;

4. Locaţia de gestiune;

5. Contractul civil;

6. Contractul comercial.

159 O.G. nr.84/3 august 2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare de
evidenţă a persoanelor, modificată de O.U.G nr.50/2004 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în
vederea stabilirii cadrului organizatoric şi funcţional corespunzător desfăşurării activităţilor de eliberare şi evidenţă a
cărţilor de identitate, actelor de stare civilă, paşapoartelor simple, permiselor de conducere şi certificatelor de
înmatriculare a vehiculelor

160 Ordonanţa Guvernului nr. 88/30.08.2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice
comunitare pentru situaţii de urgenţă, publicată în M.O. 544/01.09.2001, aprobată de Legea nr.363/2002 şi modificată de
O.U.G. nr. 25/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă
161 Ordonanţa Guvernului nr. 13/26 iulie 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor
comunitare pentru cadastru şi agricultura, publicată în M.O. nr. 461/13.08.2001

162 Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, împreună cu reglementările anterioare,
respectiv Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia şi Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor creează un cadru coerent, pe baza căruia se pot
organiza şi administra serviciile de gospodărie comunală. Legea 326/2001 va fi abrogată de Legea nr.51/2006 - Legea
serviciilor comunitare de utilităţi publice la data de 21.03.2007

163 Ordonanţa Guvernului nr. 87/30.08.2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităţilor, care va fi
abrogată de Legea nr.101/2006 la data de 8.05.2007
164 Ordonanţa Guvernului nr. 86/30.08.2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităţilor
 VI. RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV

Potrivit conceptelor filozofiei, responsabilitatea presupune două condiţii principale:

- că persoana ştie ce face;

- că aceasta doreşte sau intenţionează să joace un rol în act sau omisiune. Răspunderea
juridică însă este atrasă şi pentru acte neintenţionale (precum neglijenţa) sau pentru urmările
neintenţionale ale actelor săvârşite.

Regulile responsabilităţii sunt reguli esenţiale ale tuturor ordinilor juridice determinate, iar
răspunderea juridică reprezintă garanţia libertăţii.
Răspunderea juridică administrativă este explicată de către unii teoreticieni ai dreptului
public pornind de la conceptul de constrângere.

Astfel, constrângerea administrativă reprezintă ansamblul de măsuri (acte juridice, operaţiuni

administrative, fapte materiale), luate de către autorităţile administraţiei publice în temeiul legii, cu
folosirea puterii de stat şi, dacă este cazul, împotriva voinţei unor persoane, pentru a preveni
săvârşirea unor fapte antisociale, a apăra drepturile cetăţenilor, precum şi pentru a sancţiona
încălcarea normelor de drept administrativ.
Constrângerea administrativă cuprinde următoarele categorii de măsuri:

a) măsuri cu caracter sancţionator, atrase de răspunderea administrativă, cum ar fi:

avertisment, revocare din funcţie, amendă, închisoare contravenţională etc;
b) măsuri speciale de poliţie administrativă, care apar ca măsuri de siguranţă, protecţie şi
prevenire, de exemplu: carantina obligatorie, oprirea fabricaţiei unui produs, reţinerea
autovehiculelor, controlul medical obligatoriu etc.

Răspunderea juridică este definită în literatura juridică din România ca fiind „un complex de
drepturi şi obligaţii care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi care
constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul
asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării
ordinii de drept”.

În funcţie de felul normei juridice încălcate se face distincţie între faptele ilicite (penale,
administrative, civile etc.) care constituie temeiul unui anumit fel de răspundere şi de sancţiune
juridică.

Ca o componentă a răspunderii juridice, răspunderea administrativă cuprinde următoarele

forme:

- răspunderea administrativ-disciplinară;

- răspunderea administrativ-contravenţională;

- răspunderea administrativ-patrimonială.
RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-DISCIPLINARĂ

Fapta de încălcare cu vinovăţie a normelor dreptului administrativ poartă numele de abatere

administrativă.

Trăsăturile principale ale răspunderii administrativ-disciplinare sunt:

a) se întemeiază, în general, pe încălcarea unui raport de drept administrativ, dar poate fi
atrasă şi de abaterile administrative rezultate din încălcarea legii penale;

b) autorul abaterii poate fi:

- un organ al administraţiei publice;

- un funcţionar public;

- un organism nestatal;

- o persoană fizică;

c)subiectul activ al raporturilor juridice de tragere la răspundere este întotdeauna o autoritate

publică;

d) se întemeiază pe vinovăţia (culpa) subiectului pasiv, care are capacitate juridică.

Sancţiunile pentru abaterile administrativ disciplinare îmbracă mai multe modalităţi, cum ar
fi:

- amenda, ca în situaţia încălcării unor dispoziţii ale Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului;

- majorări de întârziere pentru neplata la timp a obligaţiilor bugetare privind impozite, taxe,
contribuţii

- dizolvarea organului ales (de exemplu, consiliul local care a adoptat, în mod repetat,
hotărâri anulate de instanţă ca nelegale);

- demiterea primarului etc.

Procedura de aplicare a sancţiunilor administrativ-disciplinare trebuie să fie una

contencioasă. Aceasta cuprinde norme cu privire la:

- constatarea faptei, a legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultatul vătămător;

- termenele de prescripţie sau de decădere;

 - stabilirea organului administraţiei publice competent care să constate săvârşirea
abaterii şi conţinutul actului de constatare;
- exercitarea căilor de atac;

- modalităţi de executare etc.

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-CONTRAVENŢIONALĂ

La origini, materia contravenţiilor a fost de natură penală, ulterior aceasta devenind

extra-penală şi intrând în sfera de reglementare a dreptului administrativ, iar în prezent, în
conformitate cu jurisprudenţa CEDO, procedura contravenţională a recăpătat valenţe de soluţionare
prin raportare la garanţiile procesuale specifice procedurii penale.

Fapta ilicită care atrage răspunderea contraven ţională este o abatere administrativ ă, care
poartă numele de contravenţie. Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi
sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al
comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti168. Sediul materiei îl reprezintă Ordonanţa Guvernului
nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor169.

Contravenţia prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea, fapt care
determină ca şi sancţiunile care se aplică în cazul contravenţiilor să fie mai puţin aspre decât în cazul
infracţiunilor.

Severitatea mai scăzută a sancţiunilor contraven ţionale, se referă mai ales, la faptul că, în
cazul săvârşirii de contravenţii, în majoritatea covârşitoare a situaţiilor, nu se aplică măsuri privative
de libertate, ci sancţiuni de altă natură, de regulă plata unor amenzi.

În ceea ce priveşte răspunderea contravenţională a persoanelor fizice, există anumite condiţii.

Astfel, minorii sub 14 ani nu răspund, iar sancţiunea închisorii contravenţionale nu poate fi
aplicată decât celor care au împlinit vârsta de 16 ani.170

Aceste reglementări se bazează pe faptul că minorii nu au suficient discernământ spre a putea

aprecia periculozitatea faptelor lor.

În cazul unor contravenţii, făptuitorul trebuie să aibă o anumită calitate, ca de exemplu,

conducător auto, gestionar, posesor al unui permis de pescuit etc.
Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională

Există unele situaţii când, deşi o persoană săvârşeşte o contravenţie, nu este pasibilă de
sancţiune, cu alte cuvinte, este exonerată de răspundere contravenţională.

În cazul răspunderii contravenţionale, cauzele care exonerează de răspundere sunt aceleaşi ca

şi în cazul răspunderii penale.
Potrivit art. 11(1) din O.G. nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,
cauzele care exonerează de răspundere sunt: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea
fizică sau morală, cazul fortuit, eroarea de fapt.
Sancţiunile contravenţionale:
 Avertismentul

Cea mai blândă sancţiune contravenţională este avertismentul. Avertismentul constă în

atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite,
însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale.
Avertismentul este, deci, o sancţ iune făr ă efecte juridice, asemănător unei sancţiuni morale.
În general, avertismentul se prezintă sub formă verbală.

Amenda

Cea mai frecventă sancţiune contravenţională este amenda.

Amenda constă în plata unei sume de bani, care variază în funcţie de natura şi gravitatea
faptei. De regulă, actele normative prevăd, pentru fiecare contravenţie în parte, o limită minimă şi
una maximă, pentru ca amenda să poată fi aplicată ţinându-se seama de împrejurările concrete în
care a fost săvârşită contravenţia, cu alte cuvinte, sancţiunea să poată fi individualizată.

În mod excepţional, unele acte normative nu prevăd limite minime şi maxime ale amenzilor,
ci calcularea şi aplicarea lor pe baza anumitor criterii.

Amenda contravenţională are caracter administrativ.

Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii
procesului-verbal jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator
făcând menţ iune despre această posibilitate în procesul-verbal. în actul normativ de stabilire a
contravenţiilor această posibilitate trebuie menţionată în mod expres.

168 art. 1 din O.G. nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, Publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 410 din 25 iulie 2001
169 M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001, ultima modificare prin Legea nr. 182/2006.
170 O.G. nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
410 din 25 iulie 2001
 Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii

Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin lege şi numai pe o
durată ce nu poate depăşi 300 de ore. Sancţiunea prevăzută se stabileşte alternativ cu amenda.

Confiscarea

Confiscarea este o sancţiune contravenţională complementară, ea constând în reţinerea

forţată a unor bunuri, anume a celor care au servit la săvârşirea contravenţiei, dacă aceste bunuri
aparţin contravenientului.
Uneori, confiscarea are un caracter temporar. Astfel, autovehiculele sau remorcile staţionate
neregulamentar pot fi blocate sau ridicate, transportate şi depozitate în spaţii special amenajate
stabilite de consiliile locale, până la eliberarea acestora proprietarilor lor.110

Suspendarea activităţii şi anularea autorizaţiei de funcţionare

În unele acte normative este prevăzută şi sancţiunea suspendării activităţii agentului

economic în cazul săvârşirii anumitor contravenţii.

De exemplu, în cazul servirii de băuturi alcoolice consumatorilor aflaţi în vădită stare de

ebrietate, minorilor, precum şi al refuzului responsabililor sau patronilor localurilor publice de a
acorda sprijin organelor de poliţie în restabilirea, ordinii publice, se poate suspenda activitatea
localului public pe o perioadă cuprinsă între 10 şi 30 de zile.112

Închiderea contului bancar

Măsura închiderii contului bancar echivalează, în fapt, cu suspendarea sau chiar cu încetarea
activităţii agentului economic, întrucât închiderea contului îl pune în imposibilitate pe acesta de a-şi
desfăşura activitatea în viitor.

Constatarea contravenţiilor

Conform art. 15 din O.G. 2/2001, contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de
persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite
în mod generic agenţi constatatori.

Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului

Administraţiei şi Internelor, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de
alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor
judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane
prevăzute în legi speciale.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu:
 • data şi locul unde este încheiat;

• numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator;

• datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi
locul de muncă ale contravenientului;
• descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost
săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la
evaluarea eventualelor pagube pricinuite;

• indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia;

• indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea

unui accident de circulaţie;

• posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii

prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;

• termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea.

Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii constatate în acelaşi timp de acelaşi agent
constatator, se încheie un singur proces-verbal.
Pentru aceeaşi faptă nu se pot aplica două sau mai multe sancţiuni principale, repetate.

Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

Potrivit art. 21 din O.G. 2/2001, în cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare
a contravenţiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică
şi sancţiunea.
Dacă, potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, agentul constatator
nu are dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau
persoanei competente să aplice sancţiunea, în acest caz sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe
procesul-verbal.
Sancţiunea se aplică în limitele prevă zute de actul normativ şi trebuie s ă fie proporţională
cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost
săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea
produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în
procesul-verbal.

Căile de atac împotriva actelor de aplicare a sancţiunilor contravenţionale

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate

face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.

Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi
aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării.
 Conform art.32 alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, plângerea însoţită de copia de pe
procesul-verbal de constatare a contraven ţiei se depune la organul din care face parte agentul
constatator, acesta fiind obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens
sau direct la instanţa de judecată.173
Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripţie
a fost săvârşită contravenţia. Plângerea suspendă executarea.
Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune citarea
contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat
sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror alte
persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei.

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-PATRIMONIALĂ

Această formă de răspundere juridică sancţionează conduita ilicită a structurilor

administraţiei publice cauzatoare de prejudicii prin actele de putere nelegale.

Teoria şi practica juridică au parcurs un drum sinuos până la acceptarea ideii de răspundere a
statului pentru daunele cauzate prin acte de putere.
Adepţii acestei concepţii au pus la temelia răspunderii statului pentru prejudiciile produse
terţilor prin acte nelegale principii ca:

173 Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 953 din 19 decembrie 2006 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi
constată că dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor
sunt neconstituţionale. Din acest punct de vedere, textul criticat, prevăzând că “plângerea însoţită de copia de pe
procesul-verbal de constatare a contravenţiei se depune la organul din care face parte agentul constatator.
 - egalitatea tuturor în faţa sarcinilor publice;

- solidaritatea socială.

Astfel, s-a apreciat că societatea trebuie să preia în sarcina sa paguba suferită de unii cetăţeni
datorită unui act de putere publică, făcut în interes general.

În categoria răspunderii obiective, în general, se include răspunderea statului pentru

prejudiciile create prin erorile judiciare, precum şi aceea a autorităţilor administraţiei publice pentru
limitele serviciului public.
Mai importantă pentru dreptul administrativ este răspunderea bazată pe culpă, înţeleasă ca
răspundere a administraţiei şi a funcţionarilor ei pentru pagubele create prin acte administrative,
precum şi pentru defectuoasa funcţionare a serviciilor publice.

Condiţiile răspunderii administrativ-patrimoniale bazate pe culpă

Condiţiile răspunderii bazate pe culpă sunt considerate a fi:

a) Actul administrativ individual producător de daune să fie ilegal. încălcarea condiţiilor

de legalitate a actului trebuie să fie constatată de către instanţa de judecată, potrivit prevederilor
Legii nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ. Această formă de răspundere nu poate fi
atrasă de acte care nu pot fi atacate în contenciosul administrativ.

b) Actul administrativ ilegal să fie cauzator de prejudicii materiale sau morale.

Cuantumul prejudiciilor va fi stabilit de către instanţa de contencios administrativ;

c)Raportul de cauzalitate dintre actul ilegal şi prejudiciu.

Instanţa va cerceta sursa ilegalităţii şi, numai dacă aceasta a cauzat prejudiciul, va acorda
despăgubirile corespunzătoare;
d) Culpa autorităţii publice.

Reprezintă o anume conduită psihică a autorului faţă de fapta ilegală, faptă care poate fi
reprezentată de emiterea actului ilegal, de refuzul de a rezolva o cerere, de nesocotirea unui drept sau
interes legitim. Partea vătămată nu trebuie să facă dovada culpei autorităţii publice
Putem fi în faţa culpei personale a funcţionarului public sau în faţa culpei de serviciu a
administraţiei, generată de reaua funcţionare a acesteia.

Regimul juridic procedural al răspunderii administrativ-patrimoniale, potrivit Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004

Dintre particularităţile procedurale ale răspunderii administrativ-patrimoniale relevăm:

a) Acţiunea în daune este necesar a fi introdusă odată cu acţiunea în anulare.

Sub aspect procedural, în cererea de anulare ori de constatare a ilegalităţii actului

administrativ, respectiv de constatare a refuzului nejustificat de emitere a unui act, ambele asociate
cu încălcarea unui drept sau interes legitim, trebuie formulate, în subsidiar, şi pretenţiile la
despăgubiri, afară de cazul în care reclamantul nu cunoaşte la data respectivă, întinderea acestora.

Obligarea la despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral va figura în dispozitivul

hotărârii judecătoreşti, după soluţia referitoare la anularea actului.

b) Părţile chemate în judecată pot fi atât autoritatea publică emitentă a actului ilegal, cât
şi funcţionarul acesteia care a elaborat actul sau se face vinovat de refuzul rezolvării cererii (art. 16
din Legea nr. 554/2004).
În cazul admiterii acţiunii, persoana funcţionarului va putea fi obligată la plata daunelor
solidar cu autoritatea pârâtă.

Când persoana vătămată introduce o acţiune separată pentru despăgubiri, ulterioară celei de
anulare, conform art. 19 din Legea nr. 554/2004 - atunci când întinderea pagubei nu îi era cunoscută
la data judecării acţiunii de anulare - este necesară parcurgerea procedurii administrative prealabile.
în această situaţie termenul de prescriere pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.

c) Instanţa trebuie să constate în mod obligatoriu nulitatea actului, în prealabil

pronunţării asupra cererii de despăgubiri, indiferent dacă acest lucru a fost sau nu cerut de către
reclamant.

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

Administraţia publică este activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a

legii. Prin natura sa această activitate este derivată din lege şi trebuie să se conformeze legii.

Autorităţile administraţiei publice ca şi celelalte autorităţi administrative care acţionează în

vederea organizării executării şi executării legi, în conformitate cu competenţele pe care le au, pot
încălca drepturi ce aparţin persoanelor fizice sau juridice şi prin aceasta se creează litigii ce trebuie
soluţionate pe calea activităţii jurisdicţionale.

Este astfel necesar ca cei administraţi să aibă dreptul de a se adresa unui judecător când le-au
fost încălcate drepturile, ca urmare a unor abuzuri sau a unor greşeli.

În sens larg, totalitatea litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi,

indiferent de natura juridica a litigiilor, constituie contenciosul administrativ174.

În sens restrâns noţiunea de contencios administrativ se referă doar la acele litigii în care
autorităţile administraţiei publice şi alte organizaţii folosesc regimul juridic administrativ, în baza
competenţei pe care le-o conferă legea175.

Puterea “discreţionară” a autorităţilor administraţiei publice nu este nelimitată. În primul

rând atribuţiile unei autorităţi administrative sunt prevăzute într-un act normativ (lege, hotărâre de
guvern etc.), acesta din urmă trebuind la rândul sau să fie conform cu Constituţia României sau cu
alte acte de forţă juridică superioară.
 Pentru respectarea legalităţii în cadrul activităţii executive există mai multe instrumente
juridice de control. Ne oprim însă la controlul jurisdicţional al legalităţii activităţii administraţiei
publice. Importanţa acestui tip de control a fost subliniată în Constituţia României, care îl
reglementează în felul următor, în art.48(1): “Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.”

Semnificaţia unor termeni utilizaţi în Legea nr.554/2004176:

a) persoana vătămată - orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane fizice, titulare
ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vătămate prin acte administrative; în sensul
prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate şi organismele sociale care invocă vătămarea unui
interes public prin actul administrativ atacat;

b) autoritatea publică - orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care

acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate
autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii,
au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public;

c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate
publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând
raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele
încheiate de autorităţile publice care au ca obiect: 1) punerea în valoare a bunurilor proprietate
publică; 2) executarea lucrărilor de interes public; 3) prestarea serviciilor publice; 4) achiziţiile
publice;

d) act administrativ-jurisdicţional - actul juridic emis de o autoritate administrativă cu

atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate
şi cu asigurarea dreptului la apărare;

contenciosul administrativ - activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios

administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate
publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în
sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva
o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;

f) instanţa de contencios administrativ, denumită în continuare instanţă - Secţia de

contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios
administrativ şi fiscal ale curţilor de apel şi tribunalele administrativ-fiscale;
g) nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în
termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;
h) refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a
voinţei de a nu rezolva cererea;

i) plângere prealabilă - plângerea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei
ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau
normativ, în sensul revocării acestuia;
j) act de comandament cu caracter militar - actul administrativ referitor la problemele strict
militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice organizării militare, care presupun dreptul
comandanţilor de a da ordine subordonaţilor în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de
pace sau război, sau, după caz, la îndeplinirea serviciului militar;

k) serviciu public - activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică, în scopul

satisfacerii, după caz, a unui interes public;

l) interes public - interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,

garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor
comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice;

m) exces de putere - exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei

publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de
Constituţie sau de lege;

n) drept vătămat - orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege, căruia i se
aduce o atingere printr-un act administrativ;

o) interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea

realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat;
p) interes legitim public - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea
realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori, după caz, în considerarea apărării
unui interes public;

r) organisme sociale interesate - structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi

altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni
sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative;

s) pagubă iminentă - prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidenţă sau, după caz,
perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public;

ş) instanţă de executare - instanţă care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ.

e) Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere

referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în
termenul legal.

174 A se vedea Anibal Teodorescu,Tratat de drept administrativ, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice “E. Mârvan”,
1929, p. 429 şi urm.
175 A se vedea Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997, p. 119-180; Dumitru Brezoianu,
Contenciosul administrativ, Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative,
Bucureşti, 1995; Verginia Vedinaş, Introducere în dreptul contenciosului administrativ, Ed. Fundaţiei “România de
Mâine”, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti, 1999

176 Reglementarea contenciosului administrativ prin Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004, publicată în M.O. nr.
1154 din 7 decembrie 2004.
 Excepţia de nelegalitate

Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces,
pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de
actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa
de contencios administrativ competentă, suspendând cauza. Instanţa de contencios administrativ se
pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în 48 de

ore de la pronunţare ori de la comunicare şi se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor
prin publicitate.

În cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa

în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a
fost constatată.

Actele nesupuse controlului şi limitele controlului

Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ: a) actele administrative ale autorităţilor

publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de comandament cu caracter
militar.

Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru

modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. Actele
administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de
urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii
publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor ş i epizootiilor
pot fi atacate numai pentru exces de putere. În cazul acestor litigii nu sunt aplicabile prevederile art.
14 (a se vedea pct. 7.h) Suspendarea executării actului) şi art. 21 ( a se vedea pct.7 0) Judecarea
recursului în situaţii deosebite).

Actele administrativ-jurisdicţionale

Jurisdicţiile administrative speciale sunt facultative şi gratuite. Actele

administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate direct la instanţa de contencios administrativ competentă
potrivit art. 10, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea nu exercită căile
administrativ-jurisdicţionale de atac. Dacă partea care a optat pentru jurisdicţia administrativă
specială înţelege să nu utilizeze calea administrativ -jurisdic ţională de atac, va notifica aceasta
organului administrativ-jurisdicţional competent. Termenul prevăzut mai sus începe să curgă de la
data notificării.

Dacă partea care a optat pentru jurisdicţia administrativă specială înţelege să renunţe la calea
administrativ-jurisdicţională în timpul soluţionării acestui litigiu, va notifica intenţia sa organului
administrativ-jurisdicţional sesizat, care emite o decizie ce atestă renunţarea la jurisdicţia
administrativă specială. Termenul prevăzut de 15 zile, începe să curgă de la data comunicării acestei
decizii.
ROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CERERILOR ÎN CONTENCIOSUL

ADMINISTRATIV

a) Procedura prealabilă (recursul administrativ)

Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se

consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ
unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data
comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală
măsură organului ierarhic superior, dacă acesta exist ă. Plângerea prealabilă, formulată potrivit
acestor prevederi se soluţionează în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. g)177.

Aceste prevederi sunt aplicabile şi în ipoteza în care legea specială prevede o procedură
administrativ-jurisdicţională, iar partea nu a optat pentru aceasta. Este îndreptăţită să introducă
plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act
administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat
cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin.
(7)178.

În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia

Naţională a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau
dispoziţii din

177 Textul art. 2 alin. (1) lit. g) este următorul: nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri -
faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin
lege nu se prevede alt termen;

178 Textul art. 7 alin (7) este următorul: Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative
unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu
mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie.

92
ordonanţe, precum şi în cazul prevăzut la art. 4 alin. (2) (în cazul excepţ iei de nelegalitate, când
instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu
citarea părţilor), nu este obligatorie procedura prealabilă.

Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative are

semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură civilă fiind
aplicabile în mod corespunzător.

Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru

motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data
emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie.
Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ începe cu introducerea acţiunii în
contencios administrativ, dar cu respectarea prevederilor legale privind termenul de introducere a
acesteia (a acţiunii) — art. 11 din Legea nr. 554/2004.

b) Obiectul acţiunilor în contencios administrativ

Sfera actelor ce pot face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ a fost lărgită.
Astfel, noţiunea de act administrativ a fost redefinită şi completată. Potrivit noii reglementări, actele
administrative se împart în acte administrative individuale şi normative. Pe lângă acestea intră sub
inciden ţa legii şi contractele administrative (în care se includ, printre altele, anumite contracte
încheiate de autorităţile publice).

Vor putea fi atacate şi Ordonanţele Guvernului, precum şi actele administrative individuale

adresate altui subiect, dacă prin acestea se aduce o vătămare unui drept, ori interes legitim propriu.

c) Subiectele raportului în contencios administrativ

Este semnificativ extinsă şi categoria persoanelor care pot ataca un act în faţa instanţei de
contencios administrativ. Până acum acest drept revenea numai persoanelor fizice şi juridice.

Pot formula acţiuni în contencios administrativ şi entităţi care nu au personalitate juridică (de
ex. grupuri de persoane), precum şi persoanele de drept public.
Potrivit art. l, orice persoană care se consideră vă tămată într-un drept al său ori într-un
interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesolu ţionarea în
termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru
anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a
fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

Se poate adresa instan ţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al
său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect
de drept.

Potrivit art. 4, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul
unui pro-ces, pe cale de excepţ ie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. In acest caz, instanţa,
constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere
motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.
 Potrivit art. 9, persoana vătămată într -un drept al său ori într-un interes legitim prin
ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ,
însoţită de excepţia de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 6, Jurisdicţiile administrative speciale sunt facultative şi gratuite.

Actele administrativ -jurisdicţionale pot fi atacate direct la instan ţa de contencios

administrativ com-petentă, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea nu exercită căile
administraţiv-jurisdicţionale de atac.

Potrivit art. 1, Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale
organice, în baza unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau
excesul de putere al autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza
instanţa competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului.

Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

Potrivit art. l, Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de
legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale
persoanelor se datorează existentei unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţ ilor
publice emise cu exces de putere, sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul
persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate.

93
 Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

Când Ministerul Public apreciază că, prin excesul de putere, concretizat în emiterea unui act
admi-nistrativ normativ, se vă tăma un interes public, va sesiza instanţa de contencios administrativ
competentă de la sediul autorităţii publice emitente.
Potrivit art. l, Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite
instanţei constatarea nulităţii acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a
intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.
In cazul admiterii acţiunii, instanţa se va pronunţa, la cerere, şi asupra legalităţii actelor civile
încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor civile produse.
Potrivit art. l, acţiunile în contencios administrativ pot fi introduse de prefect şi de Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici, precum şi de orice persoană de drept public vătămată într-un
drept sau, după caz, când s-a vătămat un interes legitim.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de contencios
administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind
funcţia publică.
Potrivit art. 3, Prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, actele emise
de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale.

d) Sesizarea instanţei

Conform legii, reclamantul va putea formula acţiune şi personal împotriva persoanei fizice
care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva
cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. Persoana acţionată astfel în justiţie îl
poate chema în garanţie pe supe-riorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să
nu elaboreze actul.

Reclamantul va anexa la acţiunea depusă la instanţă competentă copia actului administrativ

pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării
cererii sale. În situaţia în care reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va depune la
dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică, precum ş i
orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile. De asemenea, reclamantul trebuie să
ataşeze la acţiunea introductivă de instanţă şi dovada achitării taxei de timbru.

La primirea cererii, instanţa va dispune citarea p ărţilor şi va putea cere autorităţii al cărei act
este atacat să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza
emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.

De asemenea, în situaţia în care reclamant este un terţ în sensul art. l alin. 2 din Legea nr.
554/2004 sau când acţiunea este introdusă de Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanţa
va cere autorităţii publice emitente să îi comunice de urgenţă actul atacat împreună cu documentaţia
care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.

Potrivit legii, în mod similar celui mai sus expus se va proceda şi în cazul ac ţiunilor care au
ca obiect refuzul de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege sau un interes legitim.
 Potrivit art. 13 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, dacă autoritatea publică nu trimite în termenul
stabilit de instanţă lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie,
să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru
fiecare zi de întârziere nejustificată.

Revenind la judecarea ac ţiunilor introductive de instanţă, legea prevede c ă astfel de cereri se

judecă de urgenţă şi cu precădere în şedinţa publică, în completul stabilit de lege. Hotărârile vor fi
redactate şi motivate de urgenţă, în cel mult 10 zile de la pronunţare.

e) Instanţa competentă
 Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de
secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor
pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege specială nu se
prevede altfel.

Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului.

Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca

excepţia ne-competenţei teritoriale.

f) Termenul de introducere

Potrivit art. 11, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de
la:
- data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului,
con-siderat nejustificat, de soluţionare a cererii;

- data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, fără a depăşi termenul de un an

de la data emiterii actului;

- data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul

contractelor administrative

Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă
şi peste ter-menul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.

În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului
nelegal, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.

Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstitutionale, precum şi

actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.

Termenul principal de 6 luni este termen de prescripţie, iar termenul de un an este termen de
decădere.

g) Suspendarea executării actului

Potrivit art. 14, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu
sesizarea, prin plângere prealabilă, a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate să
ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la
pronunţarea instanţei de fond.

Instanţa va rezolva cererea de suspendare, de urgenţă, cu citarea părţilor.

 Când în cauza este un interes public major, de natură a perturba grav funcţ ionarea unui
serviciu public administrativ de importanţă naţională, cererea de suspendare a actului administrativ
normativ poate fi introdusă şi de Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare. Încheierea sau, după
caz, sentinţa prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs
în termen de 5 zile de la pronunţare.

Potrivit art. 15, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de
reclamant şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului
atacat.

În acest caz, instanţa va putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la
soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o dată cu
acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.

Hotărârea dată cererii de suspendare este executorie de drept, iar introducerea recursului nu
suspendă executarea.

h) Introducerea în cauză a funcţionarului

Cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege vor putea fi formulate şi personal împotriva
persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de
refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită
plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se
admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică
respectivă.

Persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic, de la
care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

i) Soluţiile instanţei

Potrivit art. 18, instanţa, soluţionând cererea poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte,
actul ad-ministrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori sa elibereze un
certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris.

In cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele

materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract

administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate:
• dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;

• obligă autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;

• impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii;

• suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;

• obligă la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.

Legiuitorul arat ă că soluţiile prevăzute la art. 18 alin. l şi la alin. 4 lit. b şi c din Legea nr.
554/2004 pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi pentru fiecare zi de întârziere.

j)Căi de atac

Potrivit art. 20, hotărârea pronunţată în prima instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de
15 zile de la pronunţare ori de la comunicare. Recursul suspendă executarea şi se judecă de urgenţă.

Potrivit art. 20 alin. l din Legea nr. 554/2004, hotărârea pronunţată în prima instanţă poate fî
atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare. Recursul suspendă
executarea şi se judecă de urgenţă.

În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond,
dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei instan ţe a fost dată cu încălcarea
dispoziţiilor referitoare la competenţa materială din prezenta lege, cauza se va trimite la instanţa
competentă.

Recursul în situaţii deosebite

Potrivit art. 21, recurentul, în situaţii deosebite, cum ar fi împlinirea termenului până la care
îşi poate valorifica dreptul pretins, va putea solicita preşedintelui instanţei competente să soluţioneze
recursul şi stabilirea termenului de judecată a recursului chiar înainte de primirea dosarului.

Cererea de fixare a unui termen de urgenţă, însoţită de dovada înregistrării recursului la

instanţa de fond, se soluţionează în termen de 24 de ore de la prezentarea acesteia preşedintelui
instanţei de recurs.

Soluţia de admitere a cererii se comunică de îndată instanţei de fond, care are obligaţ ia
redactării ho-tărârii atacate, a comunicării acesteia părţilor, precum şi a expedierii dosarului, într-un
termen de 5 zile.

Motivarea recursului se poate face, sub sancţiunea nulităţii pentru tardivitate, în termen de
două zile de la comunicare.

Procedura de citare a părţilor şi de comunicare a motivelor de recurs se va efectua cu

prescurtarea ter-menului la 48 de ore, prin agent procedural sau prin orice mijloc rapid de
comunicare a informaţiilor scrise.
 BIBLIOGRAFIE

1. Apostol, Tofan Dana, Instituţii administrative europene, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
2. Alexandru, Ioan, Cărăuşan, Mihaela, Bucur, Sorin, Tratat de administrație publică, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008
3. Bălan, Emil, Instituţii administrative, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
4. Codul administrativ intrat în vigoare la data de 3 iulie 2019, modificat prin OUG 4/2021
5. Dincă, Dragoş, Servicii publice şi dezvoltare locală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008
6. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol I, II, ediţia 4, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005
7. Manda, Corneliu, Dreptul colectivităţilor locale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008
8. Preda, Mircea, Drept administrativ, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008
9. Preda, Mircea, Vasilescu, Benonica, Drept administrativ. Partea specială. Bucureşti, Lumina
Lex, 2004
10. Trăilescu, Anton, Drept administrativ., Editura All, Bucureşti, 2007
11. Verdinaş, Verginia, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007