Facultatea de Ecomonie și Administrarea Afacerilor - Științe Administrative

Economie politică și politici economice

Fecioru Alexandra-Maria

Rolul antreprenorului în cadrul economiei în viziune clasică

Termenul de economie clasică sau liberala a aparut odata cu dezvoltarea scolii de

economie aparuta in Anglia seculului XVIII. Principalul reprezentant al economiei clasice
este Adam Smith, care prin lucrarea "Avuția națiunilor", apărută în anul 1776, susținută în
continuare de către David Ricardo și John Stuart Mills a dezvoltat un nou curent de gandire
economica. Această gandire pune accent pe teza laissez-faire-ului (în franceză, „să se facă”)
și pe libera concurenta. Majoritatea conceptelor și principiilor fundamentale ale economiei
clasice au fost detaliate în lucrarea „O anchetă despre natură și cauzele bogăției națiunilor
(1776)” scrisă de Adam Smith. Acesta susține că in cadrul unei economii eficiente, libera
concurență și liberul schimb, fără intervenția statului, promovează creșterea economică a
unei națiuni și prin urmare, avutiei întreagii comunitati iar aceasta beneficiază cel mai mult
atunci când fiecare membru își urmează interesul propriu. În cadrul unui sistem de
întreprindere liberă, indivizii obțin un profit prin producerea unor bunuri pe care alte
persoane sunt dispuse si doritoare să le cumpere. În același mod, individul cheltuieste bani
pentru bunurile pe care le doreste sau are cel mai mult nevoie. Asadar, putem spune ca
implicarea unor indivizi in economie pune bazele antreprenoriatului în perioada economiei
clasice.

Termenul „antreprenor” provine din limba franceza și pune accent pe principala

funcție a antreprenorului: „o persoană care conduce o antrepriză” (din fr. entrepreneur”).
Conceptul de antreprenor folosit in zilele noastre datează încă din secolul al XVIII-lea, când
economistul francez Richard Cantillona a asociat asumarea de riscuri în economie cu
antreprenoriatul. Jean Baptist Say (n.1767-d.1832) afirmă că antreprenorul este persoana
care „transferă resursele dintr-o zonă cu productivitate mai scăzută într-una cu
productivitate mai înaltă şi cu profit mai mare”, creând valoare. Acest concept este unul larg
și complex, fiind definit diferit de specialiștii din varii domenii, fiecare având o perspectivă
diferita asupra definiției și a factorilor ce influențează mediul social si economic al acestuia.
Natura complexă si multidisciplinaritatea antreprenoriatului sunt motivele cheie pentru
lipsa unui fundament teoretic unanim acceptat pentru înțelegerea acestuia drept un
fenomen economic și social distinct. Școala clasică de gandire antreprenoriala distinge între
antreprenoriat și management și afirma faptul ca inovația, creativitatea și descoperirea că
sunt principalele aspecte ale antreprenoriatului.

Noţiunea de „antreprenor” ca termen ştiinţific, ca subiect de discuţie şi analiză,

datează încă din sec. al XVIII-lea, când economistul francez Richard Cantillon(1680-1734) a
asociat asumarea de riscuri în economie cu antreprenoriatul,astfel formulând primele teorii
cu privire la antreprenoriat. În Anglia clasica, Revoluţia Industrială era în plină desfăşurare,
iar antreprenorii jucau un rol important în transformarea resurselor.

Reprezentantii scolii economice din perioada clasica : Adam Smith, David Ricardo și
Malthus au căutat diferite explicații pentru conceptul de creștere economică. Asadar, Adam
Smith menționează faptul că oamenii „lăsați liberi” aleg cu siguranță cele mai optime
variante ce pot sa le asigure maximizarea profitului, luând astfel cele mai bune decizii.
Dezvoltarea unei libertăți economice va conduce treptat la dezvoltarea binelui general și
implicit la mărirea avuției națiunii. Cu cât familiile sunt mai instarite, mai bogate, cu atât
națiunea respectivă este mai bogată și mai puternică. Ulterior, David Ricardo și Malthus au
dezvoltat o serie de teorii cu privire la dezvoltarea economică. Acestia au pus în evidență
„tendința populației de a crește în mod geometric și de a depăți limitele subzistenței, a
hranei care se dezvoltă în mod aritmetic pe termen lung”. Totodată, Malthus a considerat
că dezastrele naturale, foamea, războiul și alte calamități constituie soluții necesare într-o
biosferă aflată în dezechilibru. Drept concluzie, condițiile politico – sociale și economice vor
juca un rol esențial (vital) în stimularea creșterii sau descresterii economice. Teoriile lui
Malthus și D. Ricardo, legate de creșterile economice datorate unor factori endogeni
(externi organizației) au la bază factorul uman care este decisiv precum și fenomenul de
inovare.

Economia clasică se concentreaza pe optimizarea resurselor deja existente în

interiorul unui mediu stabil şi trateaza orice întreruperi, precum crearea de către noile firme
antreprenoriale a unor întregi noi industrii, ca nişte forțe exterioare „providențiale”.
Schumpeter creeaza asadar legătura dintre antreprenoriat, inovație şi creştere. În cartea sa,
“Teoria dezvoltării economice” (1934), Schumpeter subliniază rolul întreprinzătorului ca
fiind principala cauză a dezvoltării economice, accentuând astfel progresul pe care l-am
dobândit în înțelegerea antreprenoriatului. El adopta o abordare diferită, subliniind rolul
important pe care il are inovația. Acesta a afrimat că antreprenoriatul poate să apară în
anumite condiții de noutate: produse noi, metode de producție noi, piețe noi, surse de
materii prime noi sau organizații noi.
 În cazul economiei politice clasice ce se bazeaza pe liberalismul economic,
mecanismul de formare a prețului aparține strict pieței iar influența antreprenorului este
redusa, întrucât prețul rezultă din tensiunea cererii și ofertei totale. Antreprenorii trebuie să
țină cont de prețul de echilibru format pe piață, deoarece în situația în care acesta
depășește costul de producție, se va atrage un număr mai mare de producători în acel
domeniu, fapt ce va spori ofertei pentru un produs pentru a putea face față unui cereri mai
mari. În cazul în care prețul de echilibru se situeaza sub prețul de echilibru al pieței, acesta
indică un nivel scăzut al cererii, determinându-i pe producători să-și diminueze oferta și să
se orienteze spre alt domeniu. Astfel se defineste mecanismul „mâinii invizibile”, care,
asigura satisfacerea interesului producătorilor, privind maximizarea câştigului lor si permite
în acelaşi timp realizarea dorinţelor consumatorilor ce vor avea posibilitatea procurării
bunurilor necesare pentru acoperirea nevoilor personale. In acest mod, satisfacerea
interesului particular duce la realizarea interesului general, precum este subliniat în cartea
„Avuția Națiunilor” faptul că sursa bogăției este munca productiva, iar cheia este
specializarea ori diviziunea muncii. “Această bunăstare universală care se întinde până la
păturile cele mai sărace de oameni este ocazionată, în societățile bine guvernate, de teribilă
multiplicare a producției din toate domeniile, că o consecință a diviziunii muncii.”. Acolo
unde dominant este climatul concurenței libere și neîngrădite, fiecare individ, nu numai că
ocupă locul pe care-l merită în societate, dar va atinge și nivelul dorit de prosperitate, nu în
mod egal, evident. Concurența liberă încurajează muncă și sancționează pe cei leneși,
asigură dinamicitate sistemului economic și, în același timp, oferă șanse egale tuturor.
Liberă concurență creează premisele necesare ca fiecare individ să-și canalizeze eforturile
spre activitățile cele mai eficiente, îndemnându-i pe toți într-un spirit economic la
raționalitate și hărnicie.

În concluzie, antreprenorul în perioada economiei clasice sau liberale a reprezentat

mediul perfect de transformare a resurselor unei națiuni în avuție, întrucât sporirea
profitului individual a influențat în mod direct dezvoltarea economică a unui stat.