O scrisoare pierdută

-comedie realistă-

Date despre autor și operă

Ioan Luca Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, iar
opera sa cuprinde scrieri în proză, schițe și nuvele, versuri, dar și opere aparținând genului
dramatic, patru comedii și o dramă. Scrierile sale se remarcă prin satira vehementă față de
obiceiurile, tradițiile și modelele ilustrate de burghezia vremii, caractere care pot fi întâlnite
oriunde și oricând, tocmai de aceea autorul fiind considerat cel mai mare dramaturg român.
Apariție
Capodoperă a scrierilor sale, comedia „O scrisoare pierdută“ a fost publicată în anul
1884 și s-a jucat în același an pe scena Teatrului Național.
De ce aparține genului dramatic
Ca specie a genului dramatic, această creație literară este destinată reprezentării
scenice, dovadă fiind lista de „persoane" plasată la începutul textului, în care autorul
enumeră personajele prezente în text, în ordinea importanței lor, prezența
didascaliilor/indicații scenice/ indicații regizorale/notațiile autorului, singurele intervenții
directe ale autorului și alcătuirea textului din replici în fața cărora este trecut numele
personajului care urmează să le rostească. În plus, textul are o structură specifică acestui
gen literar, deoarece este format din patru acte, fiecare dintre ele având un număr variabil
de scene și de tablouri, iar modul de expunere predominant este dialogul.
De ce este comedie
Această operă literară este o comedie, fiindcă reprezintă o specie a genului dramatic
ce stârnește râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații
neașteptate, având un deznodământ fericit și satirizând realitățile sociale. Textul se
încadrează în categoria comediilor de moravuri prin înfățișarea unor aspecte din viața
politică, socială și de familie, prin satirizarea unor defecte omenești și prin prezentarea
politicienilor corupți din societatea vremii. Personajele sunt mediocre, ilustrează defecte
umane și au trăsături de caracter îngroșate, aproape caricaturale, stârnind râsul.
Sursele comicului
Comedia stârnește râsul prin diferite surse ale comicului care servesc intenției
autorului de a satiriza defecte omenești puse în evidență de campania electorală: comicul de
situație, comicul de limbaj, comicul de nume, comicul de caracter și comicul de moravuri.
Comicul de situație reiese din situațiile neașteptate în care sunt puse personajele. De
exemplu, este comică pierderea scrisorii, dar și găsirea ei repetată, este comic triunghiul
conjugal, se stârnește râsul prin fiecare apariție a Cetățeanului turmentat, dar și prin
discuția dintre Trahanache și Tipătescu în legătură cu trădarea, este surprinzătoare și
provoacă râsul venirea lui Dandanache „de la centru“, dar și răsturnarea de situație din final
când Cațavencu devine din santajist, santajt.
 O altă sursă a comicului este comicul de limbaj pentru că acesta evidențiază
incultura personajelor. Acestea folosesc, cuvintele cu forma greșită cum sunt, de exemplu,
„bampir”, „andrisant” , „enteres”, cuvinte cu sens greșit, cum este, de exemplu, „capitalist”
despre care se crede ca înseamnă locuitor al capitalei sau construcții în care se încalcă
regulile logice sau gramaticale cum este, de exemplu, „doisprezece trecute fix". În plus,
personajele au ticuri verbale: „Eu cu cine votez?” repetat de Cetățeanul turmentat, „ai
puțintică răbdare”, repetat de Trahanache, sau folosesc asocieri de cuvinte cu sens opus sau
incompatibile: „curat-murdar”, „ne-am răcit împreună” sau „un popor care nu merge înainte
stă pe loc".
De ce este comedie realistă?
Opera se încadrează în realism, pentru că reflectă principiile promovate de estetica
acestui curent literar, caracterizându-se prin veridicitate și spirit critic. În plus, autorul
observă atent realitatea și satirizează diferite aspecte ale vieții sociale, iar personajele
înfățișate reprezintă tipuri umane și sunt bine individualizate prin limbaj.
O trăsătură specifică realismului este prezentarea veridică a realității. Astfel,
aspectele înfățișate ilustrează situații ce pot fi întâlnite oriunde și oricând, idee subliniată și
prin indicațiile scenice plasate la începutul operei și în care autorul precizează că acțiunea
se desfășoară „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”. Intenția sa este de a
prezenta epoca în care trăiește, iar veridicitatea textului este sporită de indicii temporali
precizați în discursul din actul al III-lea, respectiv anul 1883, deci sfârșitul secolului al XIX-
lea, când lumea politică era angrenată în febra alegerilor pentru Adunarea Constituantă. Ca
urmare, funcțiile politice și administrative pe care le au personajele, prefect, avocat, polițai,
președinte al unul partid, dar și relațiile de familie, respectarea ierarhiilor, limbajul ziarelor,
adunarea electorală, agitația stârnită în jurul unui posibil scandal monstruos și monden,
dau impresia de viață trăită, realitatea fiind oglindită în mod credibil. Mai mult decât atât,
faptul ca întâmplările sunt tipice sporește credibilitatea operei. De exemplu, și la centru, și
în orașul de munte se folosește ca obiect de șantaj o scrisoare de amor, iar aceasta arată că
obiceiurile oamenilor și metodele folosite sunt aceleași peste tot, atunci când ne gândim la
lupta politică: minciuna, trădarea, șantajul, corupția și prostia.
O altă trăsătură specifică realismului este crearea unor personaje tipice. S-a spus
despre Caragiale că face concurență stării civile, pentru că aduce în prim-plan personaje
reprezentative pentru epoca în care trăiește: Tipătescu este tipul junelui-prim, Zaharia
Trahanache este tipul încornoratului și al ramolitului, Zoe este tipul femeii cochete și
voluntare, dar și tipul adulterinei, Cațavencu este tipul demagogului politic, Pristanda
reprezintă tipul slugarnicului, Farfuridi este prostul fudul, iar Cetățeanul turmentat
reprezintă alegătorii obișnuiți, amețiți de promisiuni electorale. Toate aceste tipologii sunt
comice prin contrastul dintre aparență si esență, deoarece vor să pară altceva decât ceea ce
sunt în realitate. Fiecare personaj are trăsături de caracter care îl individualizează și este
caracterizat mai ales prin limbaj. De exemplu, în discursul ținut de Cațavencu, el își exprimă
pretențiile bazate pe convingerea că le este superior celorlalți și că merită mai mult, dar
când Tipătescu îi propune anumite favoruri în schimbul scrisorii, el refuză, argumentând:
„Vreau ceea ce merit în orașul acesta de gogomani în care eu sunt cel dintâi… între fruntașii
politici“.
 Tipologia personajelor este evidențiată și prin nume, Caragiale dovedindu-se un
adevărat maestru în alegerea acestora. De exemplu, Zaharia Trahanache sugerează atât
bătrânețea, ramolismentul prin aluzia la verbul „a se zaharisi", dar și caracterul maleabil al
personajului, deoarece numele este format de la substantivul comun „trahana" care
înseamnă o cocă moale, ușor de modelat, Zoe este un nume puternic ceea ce sugerează
caracterul hotărât, un nume cu rezonanță masculină prin care se transmite ideea că femeia
își impune voința în fața tuturor bărbaților din jur, Cetățeanul turmentat reprezintă marea
masă a alegătorilor, un cetățean amețit atât de băutură, cât și de promisiunile care i se fac în
timpul unei campanii electorale, iar Pristanda este un nume care sugerează caracterul
slugarnic al personajului, acesta fiind gata să treacă de partea oricui l-ar putea pune în
avantaj. Tocmai de aceea numele său este format de la substantivul comun „pristanda”, un
dans moldovenesc în care se pleacă într-o parte și în alta, fără a se porni nicăieri, ceea ce
sugerează caracterul și comportamentul polițaiului.
Tema textului este reprezentată de lupta pentru putere în timpul unei campanii
electorale în vederea desemnării unui candidat pentru Adunarea Constituantă, în anul
1883. În plus, se înfățișează viața burgheziei ale cărei moravuri sunt criticate.
O prima secvență semnificativă pentru a ilustra tema textului are loc în debutul
piesei când Pristanda, polițaiul orașului, se află în odaia lui Tipătescu, prefectul județului,
pentru a îi oferi obișnuitul raport în legătură cu evenimentele din zilele anterioare. Relația
dintre conducere și administrația locală este surprinsă în acțiunile sale tipice și presupune
servilismul din partea poliției și interesul reciproc al părților. Altfel, prefectul închide ochii
la micile ciupeli ale polițistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate.
Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu: „Dacă nu
curge, pică". Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de către polițist, în afara orelor de
program, face parte din „datorie". De asemenea, scena anunță declanșarea intrigii prin
semnalarea prezenței unui document aflat în posesia lui Cațavencu și care ar putea înclina
definitiv balanța în favoarea lui, la alegeri. Mesajul transmis prin intermediul acestei scene
este acela că rezultatul alegerilor depinde de luptele de culise între oponenți și mai puțin de
opinia electoratului.
O altă secvență semnificativă pentru tema piesei este numărarea voturilor in actul al
II-lea de către Trahanache, Farfuridi si Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut loc.
Această scenă arată că votul este decis de ariile de influență ale oamenilor politici, astfel
încât este posibil ca cineva sa fie lăsat să voteze sau nu în funcție de simpatiile politice.
Despre popa Pripici, se arată că nu mai are voie să voteze, întrucât și-a măritat fata, i-a dat
zestre casele și nu mai are drept de vot din cauza diminuării averii, dar „Dacă îl putem
aduce să voteze cu noi, altă vorbă”. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu și încearcă să
afle ce se întâmplă, de la Trahanache. Reacția acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de
moravuri și anume adulterul. Ignorant din naivitate, sau din „diplomația” specifică vârstei,
Trahanache vede triunghiul conjugal ca o inocentă conviețuire frățească. El afirmă despre
relația cu prefectul că se bazează pe o prietenie sinceră, acesta fiind un om „Cu care nu
trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani ... împreună ca frații“. Astfel, el stârnește
amuzamentul spectatorilor prin rostirea unui adevăr dureros. Sciziunile din interiorul
propriului partid, candidatul prost și fudul, dar cu instinctul viu al apărării propriului
interes, scrisorile acuzatoare, dar semnate „anonim”, toate sunt elemente ale farsei
electorale care configurează tema piesei. Tot acum se scoate la iveală și plafonarea
personajului pe care îl ilustrează într-o situație inferioară capacităților sale, bărbatul fiind
subjugat voinței unei femei ambițioase.
Tema textului și viziunea autorului despre lume și viață sunt ilustrate prin
elementele de structură reprezentative cum sunt titlul și conflictul.
Titlul pune în evidență intriga fiind format dintr-un substantiv comun articulat
nehotărât si care desemnează obiectul de șantaj politic și un adjectiv care subliniază faptul
că pretextul comediei este o banală scrisoare de amor rătăcită de cel căruia îi fusese
adresată, atât într-un oraș oarecare, cât si la centru, acestea devenind o a adevărată armă
politică. Forma articulată nehotărât a substantivului sugerează banalitatea întâmplării, cât
și repetabilitatea acesteia, întrucât scrisoarea este pierdută și găsită de mai multe ori.
Conflictul principal al acestei opere literare este de natură politică: reprezentanții
partidului aflat la putere, Trahanache, Farfuridi, Brânzovenescu, susținuți de Tipătescu, dar
și de Zoe și de Pristanda, intenționează să-l propună pe Farfuridi, iar Nae Cațavencu, liderul
grupării independente de opoziție, se vrea candidat din partea puterii ca să își asigure
alegerea. Această numire nu se poate obține decât printr-un șantaj, iar Cațavencu se
folosește de o scrisoare de amor furată de la Cetățeanul turmentat. Conflictele secundare
sunt determinate de fiecare apariție a Cetățeanului turmentat, de pierderea și găsirea
repetată a scrisorii, de revolta cuplului comic, format din Farfuridi si Brânzovenescu, dar și
de numirea lui Dandanache, candidatul surpriză trimis de la centru. Conflictul se amplifică
treptat, prin tehnica „bulgărelui de zăpadă“, deoarece un fapt neînsemnat atrage dupa sine
alte evenimente care îl dezvoltă progresiv. Întâmplările se derulează concentric în jurul
pretextului, iar în final, se reface situația inițială, se stinge conflictul și toate părțile se
împacă. Prin intermediul conflictului se evidențiază faptul că în lupta politică este folosită
orice metodă pentru a se atinge anumite obiective.
În concluzie, opera literară „O scrisoare pierdută” este o comedie realistă, de
moravuri, care provoacă râsul, dar, în același timp, atrage atenția cititorilor sau
spectatorilor în mod critic asupra comediei umane. Textul reprezintă cea mai complexă și
cea mai rafinată comedie a literaturii române prin intermediul căreia Ion Luca Caragiale
servește intenției sale moralizatoare, dezvăluind aspecte ale societății din toate timpurile,
dovedindu-se un bun cunoscător al firii umane si demonstrând că are spirit de observație
necruțător, de aceea personajele lui trăiesc în orice epocă prin vicii, impostură, ridicol și
prostie.