“Mihai Eminescu

Ion Creangă X

I. L. Caragiale

Ioan Slavici X

G. Bacovia X

Lucian Blaga X

Tudor Arghezi X

Ion Barbu X

Mihail Sadoveanu X

Liviu Rebreanu X

Camil Petrescu X

G. Călinescu”

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) este un roman modern ce se încadrează în
noile direcţii pentru dezvoltarea literaturii române trasate în perioada interbelică de E. Lovinescu.

Creația lui Camil Petrescu se încadrează în romanul de tip modern prin faptul că trece de la tema rurală
abordată până atunci de ceilalți scriitori (Rebreanu, Sadoveanu, Creangă, etc.) la o literatură citadină.
Acțiunea romanului se desfășoară cu precădere în atmosfera Bucureștiului din preajma Primului Război
Mondial dar și în Câmpulung. Tot aici spre deosebire de eroii tradiționali de pînă atunci (oieri, țărani
etc.), Camil Petrescu creează eroi intelectuali cărora le realizează o sondare interioară utilizând procedeul
de analiză psihologică. Pe lângă aceasta, autorul utilizează și tehnici existente în literatura europeană de
atunci (urmărind sincronizarea cu literatura europeană), adoptând în mod special de la Marcel Proust
fluxul conştiinţei (literatura înseamnă consemnarea propriilor gânduri). Naratorii omniscienţi creau
universe ireale, lipsite de originalitate aşa că singurul mod real de a cunoaşte este propria conştiinţă.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este şi un roman subiectiv prin naraţiunea este la
persoana I, naratorul fiind şi personaj al acţiunii, literatura propusă de Camil Petrescu fiind una autentică,
bazată pe sondarea propriei conştiinţe, a propriului eu: „ nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele…. (…) Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”

Sondarea propriei conștiințe se realizează prin tehnici moderne precum monologul interior, introspecția
sau fluxul conștiinței și conferă romanului o importantă dimensiune psihologică.

Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului, și în aceelași
timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul.
Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii dintre Ștefan și Ela, a doua urmărește experiența de pe
front a lui Ștefan din timpul Primului Război Mondial. Un episod reprezentativ ar fi cel din primăvara lui
1916, când în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă la o discuție despre dragoste
și fidelitate. Povestea unui bărbat care își ucisese nevasta pe motiv de infidelitate și fusese achitat
stârnește în mintea lui amintirea ultimilor doi ani din viață- căsătoria cu Ela. Un alt episod este acela al
excursiei de la Odobești, ce surprinde trăirile interioare ale lui Ștefan, măcinat de gelozie datorită flirtului
soției cu carismaticul domn G.

Viziunea despre lume a scriitorului este una modernă, corelată cu ideologia lui Eugen Lovinescu.
Literatura sa este o expresie a spațiului urban și o imagine a intelectualului modern, spirit reflexiv cu
preocupări filosofice și literare, accentul fiind pus pe factorul psihologic și nu pe acțiune. Precum la
romancierul francez Marcel Proust, pentru Camil Petrescu creația se conturează prin descrierea propriei
conștiințe, autenticitatea realizându-se prin exprimarea cu sinceritate a propriilor experiențe de viață și
prin refuzul scrisului frumos (stilul anticalofil).

Titlul face referire la natura interioară misterioasă, tainică și dramatică a personajului prin folosirea
termenului de „ noapte” iar dragostea şi războiul constituie temele și domeniile de experienţă ce-l
marchează adânc şi copleşitor pe acesta.

Perspectiva narativă. Naraţiunea este la persoana I. Ştefan este naratorul personaj care prezintă acţiunea
prin propriii săi ochi, având o cunoaştere limitată, incertă, aceasta conferind relativitate romanului.
Prezentarea faptelor se realizează prin declanşarea memoriei involuntare după o discuţie de la popota
ofiţerească. Astfel, autorul începe să prezinte coordonatele vieţii sale familiale din urmă cu doi ani de
când aceasta începe. Prin prezenţa naratorului intradiegetic romanul capătă un caracter subiectiv.

Acțiune. Construcţia discursului epic. Incipitul este unul modern conţinând mai multe intrări: Ştefan
Gheorghidiu, proaspăt sublocotenent contribuie la fortificarea văii Prahovei iar finalul este deschis,
surprinzând despărţirea eroului de tot trecutul său. Secvenţele narative conturează două planuri narative
diferite ca timp de acţiune dar care la un moment dat se interferează. Romanul începe cu momentul
cantonamentului de pe valea Prahovei, unul al timpului prezent, înainte de începutul războiului, urmat
de începutul poveştii de dragoste proiectat undeva cu doi ani în trecut („Eram însurat de doi ani și
jumătate cu o colegă de la universitate și bănuiam că mă înșală.”Planul iubirii surprinde secvenţa
prezentării familiei ( soţie tânără, tată mort, mama văduvă, relaţia problematică cu unchii, moştenirea).
Apar apoi frumoasele momente ale iubirii domestice, secvenţa excursiei la Odobeşti unde flirtul soției cu
dansatorul și avocatul G. (Grigoriade) aprinde jocul geloziei. Episodul este urmat de o succesiune de
despărţiri, doruri și împăcări. În partea a doua a romanului planul iubirii este pus în umbră de
încordarea şi disperarea fiinţei umane în apropierea morţii. Aceasta se descrie în episodul primului
asalt, apoi în momentul trecerii Oltului urmat de momentul obsesiv al îmbolnăvirii de frig. Secvenţa
ultimului atac provoacă rănirea lui Ștefan care în ultima întâlnire cu Ela se desparte definitiv și irevocabil
lăsând în seama soției casele, obiectele, tot trecutul.

////

Ca specie, Testament este o artă poetică, poezie ce prezintă idei despre menirea poetului în univers,
viziunea sa despre lume și rolul artei sale. În cazul nostru, poetul este un reprezentant social ce
transpune în poezie trăirile sufletești ale poporului său.

Testament este o artă poetica modernă prin ambiguitate limbajului („Ca să schimbăm acum întâia oară/
sapa-n condei și brazda-n călimară”), prin existența unor metafore șocante precum „slova de foc” și
„slova făurită”, simboluri ale efortului și inspirației. Tot modernă este și prozodia prin măsura variabilă de
9-11 silabe și organizarea textului în cinci strofe polimorfe. O altă idee modernă întâlnită este
transfigurarea socialului în estetic, în artă. Astfel realitatea necosmetizată a vieții, cu „zdrențe”,„bube,
mucegaiuri și noroi” este transfigurată în poezie prin estetica urâtului, tehnică împrumutată de la
scriitorul francez Charles Baudelaire.

Tema poeziei Testament o reprezintă creația literară, o moștenire creată prin efort și inspirație, destinată
unui fiu spiritual.

O secvență reprezentativă se găsește în prima strofă a poeziei unde creația este văzută ca o treaptă, ca
un pas al maturizării care îl va ajuta să evolueze. Același drum inițiatic a fost parcurs și de generațiile
precedente („ Prin râpi și gropi adânci/ suite de bătrânii mei pe brânci.”). O altă secvență ce ilustrează
tema poeziei este prezentă în a doua parte a textului în care ni se descrie cum realitatea crudă este
transformată în artă („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat -am frumuseți și prețuri noi”). Aici, prin efortul
autorului, grotescul existenței este transformat în estetic, în frumos.

Viziunea argheziană despre lume este una duală: pe de-o parte este legată de estetica urâtului, susținând
că se poate crea artă din orice aspect al realității chiar și din cele mai puțin frumoase, pe de altă parte ni
se prezintă rolul de făuritor al poetului care prin efort personal filtrează și transmite sentimentele
poporului său.

Titlul. Sensul propriu al cuvântului testament reprezintă un act juridic ce exprimă dorințele unei
persoane după moarte, în special cele legate de administrarea averii. Aici cuvântul este folosit cu sens
conotativ, poezia devenind o moștenire lăsată urmașilor-cititori. Acest sens derivă și din scrierile biblice
Noul și Vechiul Testament, cărți cu o mare valoare spirituală pentru omenire.

Lirismul este unul subiectiv, mărcile eu liric fiind pronume la persoana întâi („străbunii mei”, „cartea
mea”) sau verbe la persoana întâi („nu-ți voi lăsa”, „am ivit”, „am prefăcut”). Ipostaza eului liric este cea a
poetului responsabil, angajat social.

În prima parte a poeziei, cartea este văzută ca o moștenire lăsată de către poet (părintele spiritual),
cititorului (fiul). Ea capătă o formă spiritualizată, „un nume adunat pe-o carte”. Opera creează o legătură
strânsă între generații, astfel că străbunii, poetul și fiul trebuie să urmeze aceeași aceeași cale a
maturizării. Poezia devine un element important al inițierii („cartea mea fiule-i o treaptă”) ce trebuie
apreciat cu grijă („Așeaz-o cu credință căpătâi”).

Partea doua vorbește despre creația poetică. Aici poetul filtrează și transformă realitatea, chiar urîtă și
dureroasă, în poezie. Astfel munca grea a înaintașilor, „sapa și brazda”, se schimbă într-un efort
intelectual „condei și călimară”, graiul necizelat „cu îndemnuri pentru vite” este prefăcut în „cuvinte
potrivite”, iar cuvintele sărăcăcioase capătă valoare și strălucire: „făcui din zdrențe muguri și coroane”.
Veninul urii se preschimbă și el în dulceața mierii iar durerea neexprimată până atunci este pusă în
muzică. Reflexia socială a poetului asigură împlinirea misiunii lui („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat -
am frumuseți și prețuri noi”).

Partea a treia descrie procesul creației. În poezie există o interferență între inspirația divină – „slova de
foc” și efortul propriu al autorului – „slova făurită”. Metaforele „Robul” și „Domnul” asigură raportul
corect între poet și cititor, primul fiind cel care lucrează în supunere iar cel de-al doilea cel care se bucură
de rezultatul lui.

//////

Primul volum de poezie a lui Blaga, „Poemele luminii”, apărut în 1919, promovează o „poezie cosmică,
străbătută de fiori metafizici” (Dicționarul General al Literaturii Române) și conține și poezia manifest „Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii”. Volumul reliefează concepția metafizică a poetului așa cum va fi ea
prezentată și în volumul filosofic „Trilogia cunoașterii.”

Ca specie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, poezie ce prezintă idei despre
menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume și rolul artei sale. Aparține expresionismului prin
expresia pură a stărilor sufletești ale autorului („eu iubesc”, „îmbogățesc”) și prin imaginile artistice
puternice, violente, prin elanul vital, starea de neliniște și impuls interior ce derivă din text: „eu nu
strivesc”, „nu ucid”. Este modernă prin limbajul ambiguu, prin înnoirile prozodice: măsură variabilă, vers
liber, ingambament („Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric…”)
prin intelectualism dar și prin noutatea metaforei (misterul este sugerat aici de metafora „vraja
nepătrunsului ascuns”, iar „lumina” sugerează cunoașterea), dimensiune subliniată și de Dumitru Micu
(Scurtă istorie a literaturii române”): „modernismul blagian este înainte de orice «metaforă revelatorie»”.

Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare artistică autentică a eului liric blagian. Aceasta
este de tip luciferic, artistic, intuitiv, definind viziunea despre lume specifică autorului.

Ideea cunoașterii se construiește în primul rând pe motivul luminii, foarte prezent în volumul Poemele
luminii, aici fiind asociat pe de o parte eului liric (în urma actului artistic), dar și oamenilor de știință (în
urma cunoașterii raționale); în al doilea rând, luna, care prin lumina difuză mărește taina nopții, este
asemănată cu efectul actului artistic al poetului ce îmbogățește tainele lumii.

Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de mister, un concept fundamental la Blaga, enunțat în
opera filosofică Trilogia cunoașterii. Pentru Blaga există două modalităţi de cunoaştere a tainelor
universului: cunoaşterea luciferică sau minus cunoaşterea, care mărește misterul, şi cea paradiziacă sau
plus cunoaşterea, care descifrează misterul. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii şi de a le
ucide astfel (“lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le spori misterul prin actul de
creație artistică (“eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”).

Lirismul poeziei este unul subiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ce denotă prezența eului liric în text sunt
pronumele personal „eu” ce apare de mai multe ori în textul poetic dar și verbe de persoana I: „nu
strivesc”,„nu ucid”, „iubesc”, expresii ale stării interioare extaziate ale poetului.

Poezia conține 3 secvențe lirice. Prima secvență începe cu pronumele personal de persoana I „eu”,
menționat pentru prima dată în titlu și apărut de 7 ori în poezie. Aceasta conturează exacerbarea eului
creator în raport cu lumea exterioară, influență expresionistă în poezie. Verbele de persoana I „nu
strivesc”, „nu ucid” definesc cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a distruge cu mintea tainele
acestui univers. Metafora misterului („corola de minuni a lumii”), comună cu titlul poeziei este dezvăluită
în enumerația ulterioară a locurilor ce ascund vraja universului nostru. Acestea apar ca experiențe unice
pe parcursul vieții ființei („în calea mea”). Astfel florile denumesc frumosul, viața și germinația lumii,
ochii trimit la suflet, la profunzimea interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor dar și al
iubirii iar mormintele trimit înspre moarte.

Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând conceptul cunoașterii prin
metafora luminii și prin comparația cu luna. În contextul luminii altora, care prin rațiunea lor „sugrumă
vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina lui definește cunoașterea luciferică ce
sporește misterul lumii. Acest efect de potențare a tainelor se realizează la Blaga prin creația artistică,
prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe care lumina difuză a lunii îl produce asupra obiectelor,
distorsionându-le formele și creând un joc al umbrelor.

Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia, în sens conclusiv, enumerația din prima secvență,
adăugând apropierea afectivă: „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoașterea tainelor
existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se realizează deci cu ajutorul rațiunii și al
înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea protejează misterul. Astfel ele nu sunt pătrunse cu
mintea și „strivite” ci intuite și contemplate, mărindu-și frumusețea.

////

Scrisă în 1924 şi publicată în „Revista Română”, poezia este o baladă cultă*, un cântec bătrânesc ce
surprinde o poveste de dragoste fantastică dintre două fiinţe care aparţin unor lumi antagonice:
omenescul şi vegetalul. În poezie predomină epicul. Este o poezie în care putem regăsi trăsături ale
modernismului. În primul rând datorită aspirației spre cunoaștere, pe care o exprimă textul prin
construcția ambelor personaje: Enigel coboară din ținuturile reci înspre lumină, Crypto vrea să cunoască
iubirea absolută. Apoi remarcăm prezența metaforelor simbol: soarele, umbra, lumina, nunta, culesul
etc. Limbajul, deși este presărat cu arhaisme, este și ambiguu și încifrat pe alocuri, construindu-se astfel
o diversificare stilistică. Specia baladei este reinterpretată, autorul păstrând doar o sonoritate
tradițională, îmbinată însă cu caracteristicile unui poem alegoric modern al cunoașterii.

Tema textului este duală, la fel ca în Luceafărul eminescian. Pe de o parte regăsim iubirea, stare de
înălțare a spiritului uman, și care este mobilul celei de-a doua teme: condiția omului de geniu.

În prima secvență a textului întâlnim ipostaza iubirii împlinite: o nuntă cu oaspeți, cuscru- mare, betele,
menestreli. A doua secvență prezintă, oarecum în opoziție, o încercare eșuată de a depăși condiția
primară inferioară printr-o iubire neîmplinită.
Viziunea despre lume a lui Barbu este una modernă în mod special prin multitudinea semnificațiilor pe
care textul le propune prin metaforele- simbol construite. Astfel Crypto și Enigel sunt reprezentanții a
două lumi diferite, spațiile spre care aspiră fiind simbolice: lumină și umezeală. Modalitățile de
cunoaștere sunt diferite: sentimentală, și rațională iar destinele lor propun interpretări filosofice legate
de evoluția umană.

Titlul* baladei trimite cu gândul la marile poveşti de dragoste din literatura universală, Romeo şi Julieta,
Tristan şi Isolda însă la Ion Barbu, membrii cuplului, personaje romantice, fac parte din regnuri diferite:
Crypto – raţiunea, stadiul de increat, vegetalul iar Enigel – aspiraţia spre soare, ideal, absolut condiția
umană superioară.

Compoziţia*. Construcţia baladei e una clasică şi se bazează pe tehnica povestirii în ramă.

La nivel formal, poezia este alcătuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: prima
reală, umană, împlinită, care devine cadru al celeilalte nunţi, una fantastică, iniţiatică însă imposibilă.
Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste (nuntă în nuntă).

Prologul conturează în puţine imagini cadrul – „spartul nunţii”. Primele patru strofe constituie rama
viitoarei poveşti şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş”. Menestrelul (un trubadur
medieval) e îmbiat să cânte despre povestea de dragoste ratată dintre doi parteneri inegali,
reprezentanţi a două regnuri distincte, „Enigel şi riga Crypto”.

În debutul părţii a doua (expoziţiunea), sunt realizate prin antiteză portretele* membrilor cuplului,
deosebirea dintre ei fiind elementul care va genera intriga. Numele Crypto, cel tăinuit, „inimă ascunsă”,
sugerează apartenenţa la familia ciupercilor şi postura de rege al făpturilor inferioare, care trăiește în
întuneric (lipsa cunoașterii). Enigel trimite probabil la semnificaţia „înger”din limba suedeză ; tânăra
laponă îşi conduce turmele de reni spre sud şi reprezintă ipostaza umană evoluată (omul –„fiară
bătrână”) care aspiră spre soare și lumină (cunoaștere). Riga Crypto, „inimă ascunsă”, este craiul
bureţilor, căruia dragostea pentru Enigel, „laponă mică, liniştită”, care poposește în poiana lui îi va deveni
fatală.

Comunicarea dintre cei doi se realizează în plan oniric* (al visului).

„Pe trei covoare de răcoare

Lin adormi, torcând verdeaţă:”

Riga este cel care rosteşte descântecele- chemare. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică, ea
desfăşurându-se în visul fetei, ca în Luceafărul eminescian, dar aici „rolurile sunt inversate” (Nicolae
Manolescu), fata (sau omul) fiind fiinţa superioară.

În prima chemare*-descântec, cu rezonanţe de incantaţie magică, Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă” şi
cu „fragi”, elemente ale existenţei sale vegetative dar care aici capătă conotaţii erotice. Fragii de aici duc
cu gândul la fructul interzis din grădina Eden, care a fascinat primii oameni. Enigel rezistă însă tentației,
darul regelui fiind refuzat categoric: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale”. Refuzul laponei îl
pune într-o situaţie dilematică, dar opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul suprem, în a doua
chemare. Aici el își oferă propria ființă în schimbul iubirii:

„-Enigel, Enigel,

Scade noaptea, ies lumine,

Dacă pleci să culegi,

Începi, rogu-te, cu mine.”

Deși pare nehotărâtă („te-aș culege rigă blând”), Enigel îl refuză și de această dată. Antiteza soare-umbră,
pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul, incompatibilitatea peste care nici unul dintre
ei nu poate trece fără să se piardă pe sine.

Ultima chemare îi oferă fetei întreaga sa împărăție („somn fraged și răcoare”) însă acest lucru semnifică
renunţarea fetei la idealul său- drumul spre soare. Enigel îl refuză cu toate că suferă mult, tentaţia iubirii
fiind copleşitoare:

„- Rigă Crypto, rigă Crypto,

Ca o lamă de blestem

Vorba-n inimă-ai înfipt-o!

Eu de umbră mult mă tem,”

Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona refuză descântecul rigăi, care se întoarce în
mod brutal asupra celui care l-a rostit şi-l distruge. Aspiratia personajului echivalează cu un hybris (vina)
din tragedia greacă, odată depăşind limita impusă intervenind pedeapsa. Atributele luminii despre care
vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto:

„Dar soarele, aprins inel,

Se oglindi adânc în el;

De zece ori, fără sfială,

Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!

Ascunsa-i inimă plesneşte,

Spre zece vii peceţi de semn,

Venin şi roşu untdelemn

Mustesc din funduri de blestem;”

Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să se căsătorească cu
ipostaze degradate ale propriei lumi: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toame-n lume aurul,/ Să-l toace, gol la
drum să iasă,/ Cu măsălariţa mireasă”. Astfel blestemul* se împlinește.

Limbajul artistic.* Poezia abundă de elemente de oralitate, cuvinte, exprimări de factură populară sau
arhaică. ( “a împărăţi”, “a îmbia”, “puiacă”, “lumine”, “a adasta”, “a înăcri”). În chemarea menestrelului
există o serie de exclamaţii retorice, un alt semn al oralităţii ( “- Nuntaş, fruntaş!, Zi-l menestrel!” ).
Expresivitatea se realizează cu ajutorul metaforelor (“pat de râu”), epitetelor (“trist”, “aburit”,
“îndărătnic”, “mică”, “liniştită”), inversiunilor (“zice-l-aş”), repetiţiilor ( “Enigel, Enigel…”).